Sfirsitul unei domnii singeroase (5)

Horia Sima

In cautarea unui plan

Punctul de vedere ce l-am sustinut întotdeauna în cadrul comandamentului legionar a fost ca regimul de teroare al Regelui Carol nu poate fi rasturnat decât printr-o actiune revolutionara. Un atentat zguduie sistemul, are efectul unui cutremur asupra lui, dar daca nu intervine o forta revolutionara care sa exploateze momentul, îsi revine. Asa s-a întâmplat cu Calinescu. Miile de politicieni, politisti si ofiteri de jandarmi, cointeresati la beneficiile si crimele guvernului, s-au regrupat îndaratul Regelui, mai putin bucurosi de continuarea tovarasiei si mai mult temându-se de orice schimbare. Numai ridicând Natiunea contra Regelui, regimul poate fi constrâns la capitulare.

Ideea atentatului am acceptat-o ca o solutie extrema, numai dupa ce se epuizase efortul revolutionar al miscarii în lantul de nenorociri petrecute în Ianuarie 1939. Planul ce l-am faurit împreuna cu Vasile Christescu, dupa asasinarea Capitanului, prevedea un mare atac asupra Capitalei cu toate fortele disponibile din provincie. Nu excludeam un atentat contra Regelui sau contra lui Calinescu, daca nu s-ar fi putut realiza concomitent cu atacul general, dar nu intra atentatul ca element indispensabil în ansamblul operatiunilor. Grija noastra principala, dupa uciderea Capitanului, era sa nu lasam frâu liber razbunarilor individuale si nici sa nu ne risipim fortele în actiuni de efect limitat (atentatul), pentru a nu pierde oportunitatea marii si finalei razbunari.

Conceptia la care m-am oprit acum se deosebea de cea veche prin largirea câmpului de lupta. Actiunea nu se limita la Capitala, ci trebuia sa se desfasoare în mai toate orasele unde dispuneam de suficiente concentrari, ca sa ne asigure un minimum de succes initial. Experienta ne-a învatat ca este foarte greu de a aduna oamenii într-un singur punct, fara a alarma autoritatilor. De alta parte, voiam sa dam revoltei un caracter national. Impresia asupra Regelui si guvernului ar fi fost mult mai puternica când ar fi aflat ca focul s-a aprins din mai multe parti deodata si toata tara s-a ridicat contra lui.

O speciala atentie rezervam Brasovului. Ocuparea acestui oras însemna o ipoteca asupra Capitalei, fiind unul din capetele în care se însuruba axa tarii: Bucuresti-Brasov. Cine stapâneste aceasta axa, stapâneste România.

De alta parte, acest oras putea servi, într-o faza ulterioara, ca punct de plecare al fortelor legionare din Ardeal.

Atacul era proiectat sa se desfasoare în trei valuri succesive, la scurte intervale: mai întâi grupuri restrânse de legionari, pregatite în cea mai mare taina, trebuia sa faca întâia bresa în autoritatea regimului, pe urmele lor sa navaleasca multimea legionara si, în cele din urma, atmosfera revolutionara odata creata, însasi masele populare sa fie antrenate în lupta.

In ce priveste obiectivele destinate a fi cucerite, m-am oprit asupra acelora care reprezentau punctele nevralgice ale aparatului de Stat: posturi de radio, telefoane, chesturi de politie, Legiune de Jandarmi, Prefecturi.

Ramânea marea necunoscuta: armata. Regimul trebuia lovit în însasi sursa puterii lui. Era indispensabil ca în fiecare oras sa câstigam de partea noastra cel putin o unitate militara. In iarna anului 1938-1939 reusisem sa ne infiltram adânc în mijlocul ofiterilor din Capitala si sa ne asiguram participarea câtorva unitati la actiunea proiectata. Acum trebuia sa reînodam firele rupte si sa cautam a extinde actiunea de câstigare a armatei si în provincie.

Acest plan nu era decât o simpla schema. Nu continea nici un element concret, nici o indicatie de teren. Totusi nu era un plan construit din imaginatie si nici cu idei împrumutate. Din propria noastra experienta si din propriile noastre nenorociri i-am fixat liniile fundamentale.

Miscarea legionara n-a ost pregatita nici pentru lupta clandestina si nici pentru lupta revolutionara. Capitanul repudia ideea unei lovituri de Stat.

Teroarea regimului ne-a silit "sa ne dam la fund", cum se numea, în limbaj legionar, viata în clandestinitate, si tot teroarea regimului ne-a obligat sa punem mâna pe arma. Ceea ce am mostenit de la Capitan, a fost hotarârea de a înfrunta orice prigoana si de a raspunde nedreptatilor. "In extremis", când toate celelalte cai ni se închideau, acceptam si-o lupta clandestina si nu ne temeam nici de spectrul unei revolutii. Caracteristica miscarii este ca se poate adapta oricaror împrejurari, fara a-si pierde identitatea. Dar revolutia materializata în actiuni de strada, în atacuri contra institutiilor publice, nu apartineau fiintei noastre prin definitie. Revolutia noastra era de ordin interior, era schimbarea launtrica a omului. In fata aparatului de teroare, faurit de cuplul Rege-Calinescu, în fata Politiei, Sigurantei si Jandarmeriei, noi ne prezentam "cu piept calit de fier si sufletul de crin". Doar vagi banuieli aveam de apucaturile vietii subterane. Eram atât de naivi încât nu cunosteam nici banala "cursa de soareci". Cadeau legionarii unul dupa altul, savârsind imprudente elementare. Eroismul nostru se înclestase într-o lupta inegala cu tehnica politieneasca a lui Moruzov.

Dintre legionarii grupului de actiune, am ales câteva elemente destinate sa primeasca misiuni de conducere în organizarea actiunii revolutionare: Octavian Rosu, Traian Borobaru, Ilie Smultea, Ilie Rotea, Eugen Teodorescu, Ion Boian si Petrascu. Cu acestia ma întâlneam de obicei duminica dupa masa, în casa lui Petre Ponta, si tineam sedinte tehnice, în care dezbateam planul de actiune sub toate aspectele. Dupa ce am epuizat temele principale, ne-am îndreptat atentia asupra unor chestiuni cu caracter mai special:
a) Ce contingent de legionari vom putea ridica în prima zi? Câti ne vor mai urma dupa înfrângerile suferite? Dupa aprecierile tuturor, rezulta ca vom gasi suficiente elemente pentru constituirea grupelor de soc, dar mobilizarea masei legionare va fi grea. E indispensabil un cât de mic succes initial pentru a o pune în miscare.
b) De unde ne vom procura arme? In 1938-1939, locotenentul Dumitrescu rezolvase în mod genial problema, construind aruncatoarele de flacari. Cu ele puteam compensa lipsa armelor propriu zise. Dar el fusese ucis si un al doilea nu se mai gasea. Sa atacam un depozit militar? Autoritatile ne-ar lua-o înainte si ne-ar aresta. Nu am mai beneficia apoi de efectul surprizei. Am ajuns la concluzia ca chestiunea armelor sa si-o rezolve fiecare sef de organizatie cum crede mai bine. Nu trebuie sa primejduim realizarea planului în ansamblul lui, prin trimiteri de arme dintr-o parte în alta, sau prin alarmarea inamicului. Cu câte avem, cu atâtea începem lupta, si la nevoie chiar fara arme, dezarmând prin surprindere santinelele de la institutii.
c) Ce atitudine luam fata de legionarii iesiti din lagare si închisori? In genere, sa se evite sa fie angajati în actiune, din cauza mentalitatii lor specifice. Omul închis îsi pierde reactiile combative si trebuie sa treaca un timp oarecare pâna îsi recapata vigoarea sufleteasca. Exceptiile nu sunt excluse.
d) De unde ne vom procura bani? Realizarea planului reclama sume importante, destinate deplasarii si gazduirii oamenilor din diferite orase. Cotizatiile nu puteau acoperi aceste sume. In acest punct în zadar ne-am framântat mintea. Noi nu aveam în acel moment nici atâtia bani ca sa ne platim calatoria pâna în tara, necum sa mai finantam totalitatea actiunii.

Am facut apoi cu fiecare o aplicatie a planului în judetul sau regiunea unde va avea comanda. Convorbirile se desfasurau între patru ochi: câtiva oameni poate sa strânga pentru întâia zi a luptei? Are arme? Ce puncte din orasele respective trebuia cucerite? Cum vom putea evita sa nu le pierdem dupa aceea?

Rezultatele ce le-am cules din aceste anchete de la om la om erau destul de slabe. Nici unul din elementele grupului de comanda nu îmi va da asigurari ca actiunea condusa de el va reusi într-o proportie convenabila, dar toti erau iluminati de-o mare speranta si decisi la orice risc.

(va urma)