Barbarie şi crime contra umanităţii

Cristian Vasile


Barbaria poate fi întruchipată în mai multe feluri, iar acest punkt al săptămânii o ilustrează pe deplin, cu referiri la Holodomor, Gulag, în general, Holocaust, Katyn; secolul XX a fost martorul tiraniilor moderne, cu derivele lor genocidare exprimând cel mai bine figurile barbariei din veacul precedent (pentru a folosi expresia lui Bernard-Henri Lévy).

După 1989, dincolo de provocările şcolii revizioniste (dar nu numai) legate de contestarea naturii totalitare a regimurilor comuniste, istoricii şi activiştii memoriei (le voi spune memorici – calchiat după anglo-saxonul memorians) au avut de răspuns şi la întrebarea: Cum poate fi definită catastrofa umană, socială şi morală care a decurs din aplicarea ideologiei comuniste şi instituirea universului concentraţionar? Dacă sintagme precum „holocaust roşu“ erau de la bun început compromise, o parte însemnată a foştilor deţinuţi politici, a istoricilor şi a comentatorilor a îmbrăţişat termenul de „genocid comunist“. Uneori a fost utilizat cu scopuri nefast-polemice, competiţionale, pentru a diminua cealaltă tragedie umană – Holocaustul –, în condiţiile în care istoriografia română nu frecventase prea des (eufemistic vorbind) nici subiectul crimelor de care era responsabil regimul antonesciano-legionar, nici consecinţele instituirii legislaţiei antisemite începând cu finele anilor 1930. Studiile privitoare la aceste teme sensibile s-au înmulţit, dar nu decisiv, după publicarea Raportului final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România. Acesta era contextul în primăvara lui 2006, atunci când a luat fiinţă Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

În sânul Comisiei (jumătate „istorici“, jumătate „memorici“), termenul de genocid nu a fost acceptat imediat, ca o idee primită de-a gata; rezerve au venit în special din partea experţilor. Au fost dezbateri, controverse, dar până la urmă a prevalat punctul de vedere care a susţinut că vocea victimelor trebuie să se exprime; din acest motiv, termenul apare cu prioritate (deşi nu exclusiv) în capitolul redactat în numele AFDPR de dl Gh. Boldur-Lăţescu. În alte locuri Raportul final vorbeşte despre crime împotriva umanităţii; pentru o delimitare clară de întregul trecut inutilizabil, totalitar, antidemocratic şi dictatorial, Raportul a accentuat şi faptul că „este intolerabilă evocarea apologetică a crimelor contra umanităţii comise de regimul Antonescu“. Fireşte, un timp mai îndelungat pentru redactarea Raportului ar fi contribuit atât la o dezbatere mai amplă, cât şi la o clarificare conceptuală. Mai trebuie precizat că aripa „academică“ a Comisiei a fost rezervată şi când a fost vorba de vehicularea unor cifre extrem de ridicate ale victimelor regimului comunist, fapt care a atras critici din partea dlui Constantin Ticu Dumitrescu.

Pe de altă parte, regimul comunist a fost asimilat drept „fenomen genocidar“ de istorici şi politologi de diverse orientări. În 2001 şi 2002 profesorul Michael Shafir încadra Gulagul în rândul acestor fenomene genocidare: „Nu există niciun motiv care ar face Holocaustul incomparabil cu Gulagul, fie şi numai pentru faptul că, indiscutabil, ambele aparţin fenomenului genocidal…“ (M. Shafir, Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, Polirom, Iaşi, 2002, p. 131). Fireşte, a existat temerea – confirmată din păcate în România de evenimente recente petrecute chiar sub Aula Academiei – că astfel de comparaţii între Holocaust şi Gulag, prin minimalizare (reciprocă), pot degenera în negare istorică şi „trivializare“.

Recent, în spaţiul academic occidental, Norman Naimark a înfruntat obiecţiile istoriografice şi juridice (convenţia ONU din 1948 privind prevenirea şi pedepsirea genocidului, care nu include grupurile sociale şi politice reprimate), intitulându-şi cartea despre crimele în masă din URSS: Stalin’s Genocides (Princeton University Press, Princeton-Oxford, 2010). Dar controversele nu s-au oprit aici. În primul rând, pentru că – în opinia unora – demonstraţia (convingătoare) a profesorului Naimark se opreşte (deocamdată) la frontierele Uniunii Sovietice, unde catastrofa umană a atins proporţii ce nu s-au repetat (şi nu se puteau repeta) în Europa Centrală şi de Est. În al doilea rând, pentru că însuşi Naimark nu asimilează toate crimele staliniste cu genocidul.

Deocamdată, personal, pentru a înlătura orice potenţial conflictual şi polemic, înclin spre utilizarea termenului de politicid atunci când se face referire la ororile comise de sistemele comuniste. Este poate un sinonim (imperfect) pentru genocid. În fond, fără intervenţia sovietică din 1948 – în legătură cu textul Convenţiei ONU sus amintite – persecuţiile pe scară largă împotriva grupurilor sociale şi politice ar fi fost circumscrise genocidului.

Atât vestul, cât şi estul Europei pot face mai mult – în plan simbolic, moral, dar şi politico-juridic – pentru recunoaşterea proporţiilor barbariei care a acaparat continentul în secolul XX. Spre exemplu, România nu are încă mecanisme eficiente pentru aducerea în faţa instanţei a totţionarilor care au stăpânit universul concentraţionar comunist. După cum, la nivel societal şi moral, este cumplit de insensibilă faţă de victimele Holocaustului. Şi astăzi diverse sondaje, barometre de opinie publică etc. indică prezenţa în topul personalităţilor istorice, al „marilor români“, a lui Ion Antonescu. Surprinde şi modul total inadecvat în care istorici respectabili se raportează la regimul politic criminal al anilor 1940–1944.

În ceea ce priveşte Occidentul, lumea academică şi intelectuală din vest, cred că marea provocare o reprezintă asumarea pedagogiei combaterii ideologiei comuniste, ideologie care a condus la Gulag. Sigur, este îmbucurător faptul că, în contextul în care numeroase state din Europa de Est intraseră în UE sau se pregăteau să adere (cca 2006–2009) atât adunarea parlamentară a Consiliului Europei, cât şi Parlamentul European au făcut un pas important spre unificarea memoriei celor două părţi ale Europei – memorie în sensul de memorie a suferinţei. Astfel, s-a votat condamnarea regimurilor totalitare din Europa prin intermediul unor rezoluţii. Este un act salutar, dar mi se pare un pic problematică denumirea totalitarismului care a stăpânit în Est – nu comunism, ci stalinism.

Timpul ne va arăta în ce măsură am devenit sensibili în faţa unei imense tragedii umane, nenorocirea secolului, cum o numea Alain Besançon. Deocamdată, punktul săptămânii s-a limitat la spaţiul european. Dar dosarul prezentat acum anticipează poate şi o privire asupra crimelor contra umanităţii produse în alte spaţii geografice.