sâmbătă, 25 mai 2013

Un secol şi jumătate de social-democraţie


Richard Fuchs / Alina Kühnel


Partidul Social Democrat din Germania (SPD) s-a format în urmă cu 150 de ani. Este cel mai vârstnic partid democrat din lume. La început el reprezenta interesele muncitorilor.

Ferdinand Lassalle

Fiecare partid are miturile sale. Cel mai vechi partid democrat din lume are mituri pe măsura respectabilei sale vârste. Partidul Social Democrat din Germania (SPD) s-a format în vremuri în care muncitorii nu aveau nici un fel de drepturi dar începuseră să se revolte împotriva patronilor. Persoana care a preluat organizarea şi coordonarea mişcărilor de protest este Ferdinand Lassalle. Pe 23 mai 1863, la Leipzig, fiul unei bogate familii de negustori punea bazele Asociaţiei Generale a Muncitorilor Germani. Cu un secol şi jumătate mai târziu, Lassalle este considerat ca fiind unul din co-fondatorii Mişcării Social-Democrate, care la sfârşitul secolului XIX devenea SPD. "Mesajul fondatorilor", îşi aminteşte astăzi longevivul politican social-democrat Erhard Epple era: "Dacă vreţi să vă schimbaţi situaţia, atunci trebuie să obligaţi statul să vă ofere drepturi egale şi să vă transforme în cetăţeni asiguraţi din punct de vedere economic."

Franz Müntefering

Cu ajutorul asociaţilor muncitoreşti şi a tinerei social-democraţii, salahorii au primit, în prima faza, posibilitatea de a se califica. Peste jumătate din cetăţenii germani de la acea vreme erau analfabeţi. Fostul secretar general al SPD, Franz Müntefering, îşi aminteşte cu plăcere de povestea celor 10 bărbaţi care lucrau într-o mică fabrică de ţigări: "Nouă lucrau şi al zecelea le citea dintr-o carte, cumpărată împreună, pentru a beneficia de puţină educaţie politică şi socială." Principiul lui Lassalle, potrivit căruia progresul social este posibil doar prin educaţie, a rămas şi astăzi în centrul doctrinei SPD.


Urmărirea, radicalizarea şi rezistenţa social-democraţiei

"Din momentul în care această asociaţie cuprinde fie şi numai 100.000 de muncitori germani", scria Lassalle în primul program al partidului, "asociaţia va deveni o putere, de care vor trebui să ţină cont toţi". Avea dreptate. În perioada primului stat naţional german, din 1871 până în 1918, Partidul Muncitorilor s-a transformat într-un fenomen de masă, cu peste 1 milion de membri. La alegeri şi-a adjudecat o treime din totalul voturilor. Social-democraţii deveniseră atât de puternici, încât cancelarul de atunci, Otto von Bismarck, a fost nevoit să îi interzică prin lege. Vreme de 12 ani, social-democraţii, apropiaţi ai sindicaliştilor, au fost urmăriţi, anchetaţi şi forţaţi să emigreze. "În final, însă, legislaţia împotriva socialiştilor a ajuns să îi ajute pe aceştia", spune fostul lider Erhard Eppler, "pentru că SPD avea martirii săi şi s-a ajuns repede la concluzia că nu puteau fi ignoraţi în timp ce numărul muncitorilor creştea rapid."

Persecuţiile s-au soldat însă şi cu radicalizarea unora dintre membrii partidului. Apoi tot mai mulţi social-democraţi au adoptat doctrina marxistă, militând pentru schimbarea ordinii şi instaurarea uneia fără clase sociale şi fără proprietate privată. Diferenţele de opinii au dus la divizarea mişcării muncitoreşti, în noiembrie 1918, aceştia împărţindu-se în forţe revoluţionare şi reformatoare. Când ultimul împărat german, Wilhelm al II-lea,a abdicat, ambele tabere au anunţat în paralel formarea republicii, în diverse variante. Membrul SPD Philipp Scheidemann a anunţat în faţa Reichstagului de la Berlin o republică moderat democrată, în vreme ce Karl Liebknecht se referea la varianta socialist-comunistă a republicii.

Otto Wels

Puţin mai târziu, în anii '20-'30, numele social-democraţilor este direct legat de eşecul primei faze a democraţiei pe teren german. Republica de la Weimar, care a rezistat între 1918 şi 1933, fondată şi susţinută dde social-democraţii moderati, era instabilă din punct de vedere politic, iar situaţia economică devenise dezastroasă în urma inflaţiei galopante şi şomajului în masă.

Apariţia naţional-socialismului şi ascensiunea lui Adolf Hitler nu au mai putut fi împiedicate de structurile democrate serios zdruncinate. Toţi cei 94 de social-democraţi din parlamentul de atunci au votat la 23 martie 1933 împotriva legii prin care Hitler îşi adjudeca puterea. "Ne puteţi lua libertatea şi viaţa", spunea social-democratul Otto Wels, "dar nu şi demnitatea". Pentru un alt longeviv lider social-democrat, Hans-Jochen Vogel, votul de atunci a rămas în istorie ca o ultimă sclipire a democraţiei, "pentru că toate celelalte partide au votat în favoarea naţional-socialismului."


De la Partidul Muncitorilor la modernul Partid Popular

După cel de-al Doilea Război Mondial, SPD s-a transformat într-un partid popular de stânga, care în prima faza a căutat să se regăsească. În vreme ce partidul conservator de guvernământ susţinea creşterea economică pe baza regulilor capitaliste, SPD şi-a revizuit poziţia de bază anti-capitalistă. În Programul de la Godesberg din 1959, partdiul recunoştea economia de piaţă, dar într-o variantă cu puternice accente sociale. Pentru fostul secretar general social-democrat Franz Müntefering documentul de atunci reprezintă simbolul reînfiinţării partidului. "Era pentru prima oară când toţi cei care credeau în ideile social-democrate erau invitaţi să participe la implementarea lor."

Egon Bahr

O dată cu noua mare coaliţie, în 1966, debuta şi deceniul marcat de social-democraţie din istoria germană postbelică. Dacă politicienii din generaţiile anterioare luptaseră pentru votul universal valabil, pentru dreptul femeilor de a alege, pentru ziua de lucru de opt ore şi pentru consolidarea sindicatelor în statul social, cancelarul Willy Brand începe din 1969 o politică de pace şi împăcare cu restul statelor socialiste din Europa de Est. În 1971, Brandt este recompensat cu Premiul Nobel pentru pace, după îngenuncherea simbolică de la Varşovia, fiind astfel cancelarul german care cerea iertare poporului polonez pentru atrocităţile comise de dictatura nazistă. Arhitectul politicii faţă de Est, Egon Bahr, sub regimul Brandt, îşi aminteşte de momentul respectiv: "a fost instinctul clipei, care s-a soldat cu acest gest, al persoanei care nu are nici o vină şi cere iertare în numele poporului său."

Willy Brandt

Un partid popular între criză identitară şi un nou început

În perioada dinaintea şi după reunificarea Germaniei, prin căderea Zidului Berlinului, SPD nu a fost direct implicat. Creştin-democratul Helmut Kohl a fost considerat "Cancelarul reunificării" şi a tras după el ani la rând partidul său, care s-a instalat comod la guvernarea Republicii Federale. Abia schimbarea survenită în urma câştigării alegerilor de către social-democratul Gerhard Schröder a impulsionat partidul să se supună unui proces de înnoire. Schröder a schimbat fostul partid al muncitorilor într-o "nouă cale de mijloc", care se adresa atât salariaţilor, micilor întreprinzători cât şi clasei muncitoare, care începuse să scadă. Şomajul ridicat şi recesiunea economică i-au făcut pe social-democraţi să iniţieze programul de reformă "Agenda 2010", care prevedea schimbarea radicală a sistemului social şi al pieţei muncii.

Erhard Eppler

Electoratul tradiţonal, muncitorii din industrie şi cei cu venituri mici, au întors spatele partidului, ceea ce a aruncat formaţiunea, după retragerea lui Schröder de la guvernare, într-o profundă criză identitară.

Erhard Eppler consideră că misiunea statutară a partidului este mai actuală ca oricând. Tocmai acum este important să împiedicăm reformarea democraţiei după regulile pieţei. "Nu ar mai fi nici un fel de democraţie, dacă pieţele ar decide ce se întâmplă." Misiunea social-democraţilor este, prin urmare, să reformeze piaţa astfel încât aceasta să fie compatibilă cu democraţia secolului XXI." Concluzia lui Eppler? "Avem de-a face cu o misiune care nu este cu nimic mai prejos decât cea de la începuturile social-democraţiei."


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu