Inerție, tragism, fatalitate… Nu se poate ! Nu mai bine stai în banca ta? Nu te mai agita degeaba, nu vezi că… bla, bla, bla… Sfaturi, povețe, pilde, proverbe și zicători, toate având același lait motiv: e degeaba, n-are rost. Intuiești zâmbetul amar și privirea aceea pe care o urăști: miloasă, lăcrimoasă, lungă, voit înțeleaptă. S-a găsit el, buricul pământului, moțul universului să te bage-n seamă, compătimindu-te. I se pare că prea te zbați și uite, n-are nicio finalitate, n-are niciun rost, dar tu te-ncăpățânezi să te pui de-a curmezișul în pofida sfaturilor sale și atunci deșteptul ăla cu privirea lui condescendentă de-ți vine să-i scoți ochii cu andrelele, se bosumflă, se supără, sau se enervează pentru că ți-a vrut binele, ți l-a vârât sub nas și tu, nerecunoscătorule, l-ai refuzat ca un bicisnic bun de nimic ce ești.
Bosumflatul își ridică falca, o ține într-o parte, nasul sus, e vexat și tu trebuie să observi asta și să te simți prost că nu-l lași să te manevreze, că nu-l lași pe el să-ți spună cu ce ar trebui să te ocupi ca să conteze, ca să aibă rost, ca să ai și tu un rost pe lumea asta, că de dat din gură ești bun, dar când te-a invitat să vii cu inițiative, să te bagi în față ca să te urmeze și el care are nevoie de un cal de bătaie, de un vehicul să-l care, ca să-și justifice și el existența de etern sfetnic al altora, n-ai vrut. Tare dezamăgit și trist s-a arătat… Într-atât încât, mai-mai erai gata să-ți dezgolești pieptul și să-l pui în bătaia gloanțelor, ca să-l faci pe ăla, băgătorul de seamă fericit, să-i ștergi tristețea aia mare de pe față… cu o lopată peste ochi.
Atârnătorul, parazitul, vampirul ăsta de care zic, ar trăi fapte mărețe prin tine, iar păcatul tău cel mai mare și tragedia lui e să-i refuzi dreptul la căpușare. El așa crede, că are dreptul să trăiască prin tine, prin faptele și vorbele tale. Uneori și le arogă citându-te pentru început, prefăcându-se mai apoi că nu-și amintește cine le-a zis, dar asta nu-l împiedică să ți se așeze în față, atinându-ți drumul, făcându-se greu de ocolit, greu de doborât, de-ți vine să treci cu tancurile peste el și chiar o faci la un moment dat, sătul să te tot impiedici în mofturile, tristețile, fatalismul și scâncetele lui, și mai ales, de ”n-are rostul” lui. Așa că-ți iei ”are rostul” tău și uitându-te în urmă la strădaniile tale de a nu-l jigni, de a nu-l supăra și mai ales la dezamăgirile sale în ceea ce te privește, faci ceea ce simți că ai de făcut: țipi, tropăi, dai din picioare, te opui, îți aperi convingerile și principiile, îți ceri drepturile. Ce rost are? Are !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu