Istorii Uitate (24)

Românul care i-a dat cosmaruri lui Hitler

Al doilea razboi mondial a fost conflagratia cea mai pustiitoare din istoria omenirii, responsabila de disparitia a zeci de milioane de oameni si de distrugeri incalculabile. Ca orice conflict insa, ea a dat multor oameni, pana atunci total anonimi, prilejul sa se remarce, prin savarsirea unor fapte eroice. Unul dintre aceste personaje, condamnate, desigur, in alte circumstante, la un desavarsit anonimat, este marinarul sovietic de origine romana Alexandru Marinesko (Marinescu), a carui epopee pare demna de filmele de aventuri de la Hollywood.

Geniu, bravura si alcool

Tatal lui Marinesko se numea Ion Marinescu si fusese marinar in flota Regatului Romaniei. Dupa o corectie corporala aplicata unui ofiter, barbatul a dezertat, gasindu-si refugiul la Odessa. Aici, se va casatori cu o ucraineanca si va renunta la particula finala a numelui sau, rusificandu-si numele in Marinesko. Si tot aici se va naste, la 15 ianuarie 1913, fiul sau, Alexandru, alintat Sasa. Acesta va intra de foarte tanar in marina, dornic sa urmeze cariera tatalui. Mai intai inrolat ca marinar in flota comerciala sovietica, apoi in flota Balticii, in vara lui 1939 Alexandru Marinescu a fost numit comandant al noului submarin M-96.

Dupa invazia germana in URSS, in iunie 1941, inaltul comandament al flotei Baltice a decis sa trimita submarinul M-96 in Marea Caspica, pentru a servi acolo ca nava de antrenament. Dar actiunea a fost impiedicata de blocada Leningradului. Pe 12 februarie 1942, un obuz inamic va lovi bordajul submarinului, provocand serioase avarii; a fost nevoie de patru luni de reparatii, perioada in care, din cauza inactivitatii, disciplina si moralul echipajului s-au diminuat foarte mult iar Marinescu si-a gasit consolarea in alcool.

Ca urmare, va fi sters de pe lista candidatilor la intrarea in Partidul Comunist. In timpul unei patrulari de-a lungul coastei finlandeze, pe 14 august 1942, Marinescu a intalnit barja de artilerie SAT-4 Helena si a lansat o torpila asupra ei, precizand, in raportul adresat superiorilor, ca a vazut cum nava inamica se scufunda. Era o minciuna. In 1946, barja „scufundata” va fi predata flotei Baltice, ca despagubire de razboi si se va constata ca avea un deplasament de doar 400 tone si nu de 7000, cum scrisese Marinescu. La inceputul lui 1943, el va fi numit comandant al submarinului modernizat S-13.

Dintre cele 13 unitati de tip S (Stalinet), doar aceasta nava va supravietui razboiului, inca o dovada a norocului lui Marinescu. Parasindu-si baza din orasul finlandez Hanko, in octombrie 1943, S-13 a ocupat o pozitie strategica in apropierea peninsulei Hela, pe unde treceau liniile de aprovizionare germane. Curand, a fost raportata apropierea unui cargou de mici dimensiuni, Siegfried. Dar, dintre cele patru torpile lansate asupra lui nici una nu si-a atins tinta. Furios, comandantul a ordonat iesirea la suprafata si a deschis focul cu tunurile asupra vasului german, care a inceput sa se scufunde. Si de asta data, Marinescu a fost convins ca n-a dat gres si a raportat scufundarea unui cargou cu deplasamentul de 6000 tone! De fapt, chiar si grav avariat, Siegfried a reusit sa ajunga totusi in portul Danzig.

Cel mai mare dezastru maritim din istorie

Echipajul si-a petrecut noaptea dintre anii 1944-1945 intr-un restaurant din Hanko, unde patroana era o frumoasa suedeza. Ametiti de bautura, convivii, rusi si finlandezi, s-au luat la harta, primii reprosandu-le celorlalti sprijinul dat germanilor, la inceputul razboiului. A urmat o altercatie strasnica, atenuata insa de patroana. Care, remarcandu-l pe chipesul Alexandru, l-a invitat in biroul si apoi in patul ei, spre a petrece un Revelion de neuitat... Timp de trei zile, Marinescu n-a mai urcat pe submarin; amenintat cu curtea martiala pentru dezertare, acuzat de „relatii nepotrivite cu cetateni straini” – relatii cu totul interzise in timpul regimului sovietic, comandantul urma sa fie trimis in fata Curtii Martiale.

Dar comandantul flotei Baltice, amiratul Tributz, a realizat ca astfel S-13 va deveni neoperational. Cu toate pacatele sale, Marinescu era omul de care avea nevoie. L-a iertat si l-a trimis intr-o misiune, spre a-si spala rusinea. Marinescu a parasit Hanko pe 11 ianuarie 1945 si a ocupat pozitii langa Kolberg, pe 13 ianuarie. A doua zi, submarinul a fost atacat de mai multe nave germane dar abilitatea comandantului si-a spus cuvantul si S-13 a scapat neatins. Pe 30 ianuarie va urma insa „cel mai mare atac cu torpile din istorie”, asupra vasului de linie german Wilhelm Gustloff, chiar daca acesta era strajuit de o numeroasa escorta.

S-a spus ca majoritatea celor aflati la bordul lui Gustloff erau civili ce urmau sa fie evacuati; aparatorii lui Marinescu aduc insa in sprijinul sau faptul ca vasul era echipat de razboi, nu era marcat corespunzator ca nava-spital si avea la bord soldati, inclusiv numeroase echipaje de submarin (cat pentru a servi, s-a spus, 70 de submarine!), militari voluntari croati si servanti pentru tunurile de la bord. Totusi, peste 6500 dintre cei aflati la bord erau civili si refugiati, fugind din calea ofensivei sovietice – jumatate dintre ei erau femei si copii. Numarul total de victime nu este cunoscut dar se apreciaza ca ar fi putut ajunge la 9300, ceea ce face din scufundarea navei Wilhelm Gustloff cel mai mare dezastru maritim din istorie. Hitler a fost atat de furios de aceasta umilinta incat l-a numit pe Marinescu „dusmanul meu personal” si a ordonat executarea comandantului convoiului de aparare a lui Wilhelm Gustloff.

Dreptate dupa moarte

Dupa doar cateva zile, la 10 februarie, Marinescu scufunda cu doua torpile vasul Steuben, al doilea ca marime din flota germana, la acea data. Naufragiul a facut circa 3000 de victime, majoritatea militari raniti. A urmat o cursa frenetica, in care, spre a scapa de navele germane, S-13 a facut un adevarat slalom, urmarit de sonarele inamice, fiind in cele din uma nevoit sa ramana in imersiune timp de patru ore, la mare adancime. Prin reusitele sale, Marinescu a devenit cel mai de succes comandant sovietic de submarin, din punct de vedere al deplasamentului navelor scufundate – un total de 42.000 tone.

Dar afirmatiile sale nu au fost crezute, pe moment, de superiori, obisnuiti cu „gogosile” acestui marinar laudaros. I s-a refuzat titlul de „erou al Uniunii Sovietice”; in plus, chefurile si betiile sale, precum si numeroasele acte de indisciplina nu faceau deloc din el un exemplu. Cand totusi spusele sale s-au confirmat, a primit doar Ordinul Flamura Rosie. Marinescu a luat asta ca pe o insulta personala si, atunci cand grupul de ofiteri de Stat-Major care urma sa-i decerneze personal decoratia s-a apropiat de submarin, el a dat ordin de scufundare.

In timpul urmatoarei misiuni, intre 20 aprilie si 13 mai, Marinescu nu a intreprins nici macar un singur atac, in ciuda traficului intens de nave inamice din zona. Din cauza gravelor probleme cu disciplina si alcoolismul, in septembrie 1945 Marinescu a fost degradat si scos din randurile flotei. In urmatorii ani, degradarea lui fizica si morala s-a accentuat (a fost chiar inchis la Kolyma, timp de doi ani, pentru furt). Va muri in 1963, la Leningrad, din cauza unui ulcer, cauzat de excesul de bautura. Istoria ii va face insa dreptate, el primind, in mai 1990, post-mortem, titlul de Erou al Uniunii Sovietice; de asemenea, Muzeul Submarinului din St. Petersburg ii poarta astazi numele si controversatului comandant i-au fost dedicate mai multe statui, in Rusia.