Colin Forbes
Stătu privind-o, fără să-i răspundă imediat. Ceea ce spusese ea coincidea perfect cu propriile lui gânduri. Fata este deşteaptă, mulţumesc lui Dumnezeu, chiar dacă îmi creează probleme.
— Laila, necazul este, spuse el, că amândoi suntem la fel. Încăpăţânaţi, independenţi şi îndărătnici.
— De când am venit este primul lucru cu care sunt de acord. Pot pleca acum?
— Îţi cer o favoare.
— Ascult. Nu-ţi promit nimic.
— Dacă auzi ceva – fie chiar şi un zvon – că un american pe nume Adam Procane a ajuns în Finlanda, ai putea să mă anunţi?
Era un pretext. Laila era zguduită, dar se stăpâni. Când răspunse, pe chipul ei nu se putea citi nimic.
— O să ţin minte ce mi-ai spus. Nu-ţi pot spune mai mult.
— Nu-ţi cer mai mult.
După ce ea plecă, Mauno se ridică şi merse în jurul biroului său cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor. Uneori îşi ura meseria. Tocmai încercase să-şi folosească fiica, fiindcă – în cazul în care Procane exista – dacă apărea în drumul său spre Rusia, el nu ar fi putut face altceva decât să-l ajute să treacă graniţa.
Era ora nouă dimineaţa când Laila părăsi clădirea poliţiei din Ratakatu şi luă un tramvai spre nord, spre centrul oraşului. Al patrulea hotel în care îl căută pe Newman era Hesperia. Din instinct, în loc să se ducă la recepţie, cum făcuse până atunci, luă liftul spre primul etaj, unde oaspeţii hotelului luau micul dejun.
Uşile liftului se deschiseră şi îl văzu pe Newman care se servea la bufet. Ea îşi luă o farfurie şi se duse lângă el, punându-şi brânză şi şuncă pe farfurie.
— Deci m-ai găsit, spuse el peste umăr.
— După ce am căutat în alte trei hoteluri. Aveam nevoie de antrenament, aşa că mi-ai făcut un serviciu. Încearcă cornurile. Sunt mai bune pentru tine, şi în plus sunt foarte gustoase.
— Al doilea motiv mă impresionează.
Aleseră o masă liniştită şi începură să mănânce ca o tânără pereche. Laila nu spuse nimic provocator – adică nu spuse nimic. Newman n-avea decât să înceapă.
— Probabil crezi că m-am purtat urât faţă de tine? remarcă el când terminase primul fel şi începu cornurile şi gemul.
— Nu tocmai, nu te-am ipotecat.
— Eşti foarte bine dispusă pentru această parte a zilei. Te-ai simţit bine în week-end?
— Dimineaţa aceasta n-a fost tocmai plăcută. Tocmai am avut o întâlnire cu tatăl meu. La Ratakatu. Este supărat pe mine – dar nu-mi pasă.
— Din cauza celor două articole din ziar?
— Ca să fiu sinceră, da. A încercat să mă tragă de limbă. Pot să iau puţină marmeladă? Mulţumesc. Am uitat să-i spun că eşti în oraş. Nu cred că ştie încă.
— Deci, acum îţi sunt dator.
— Nu am încredere în credite şi debite. Trebuie să afle singur lucrurile. Ca şi mine. Nu-ţi pot spune despre ce a vorbit cu mine.
— Nu aveam de gând să te întreb.
— Dacă o ţinem tot aşa, ne vom înţelege bine. O fată din Anglia mi-a spus că aşa ceva se numeşte o „relaţie negativă”. Nu tu certuri, nu tu discuţii – niciun fel de comunicare afurisită.
Newman se înecă cu cafeaua, apoi se uitară unul la altul şi îi pufni râsul. Newman deschise subiectul după ce îşi mai luaseră o porţie de cornuri şi gem. Cornurile erau proaspete şi el era mort de foame.
— Ai încercat să afli unde am dispărut după ce am plecat din celălalt hotel?
— Bineînţeles! l-am întrebat pe pilotul elicopterului. I-am arătat chiar destul din picioarele mele. Am văzut că îl tentau, dar probabil că l-ai plătit mai mult încât să-şi ţină gura.
— Aşa este. Alexis a închiriat acel elicopter. Nu vrei să ştii încotro a zburat?
— Numai dacă vrei să-mi spui. O să-mi ceri să păstrez secret acest lucru? întrebă Laila.
— Nu, dar nu cred că-l vei publica.
— Şantaj moral!
— Doamne fereşte!
— Iartă-mă, iartă-mă. Să devenim iarăşi negativi. A fost o glumă – ştii ce este o glumă?
— Mi-am lăsat la garderobă simţul umorului. Alexis a închiriat elicopterul pentru a zbura peste golf şi apoi înapoi peste Portul de sud. L-a rugat pe pilot să planifice zborul astfel încât la ora zece şi jumătate să ajungă deasupra docului Silja.
— Când pleacă Georg Ots spre Tallinn.
— Acela a fost obiectivul călătoriei. Câteva zile mai târziu, cred că ea însăşi a plecat cu acel vas şi nu s-a mai întors niciodată din Estonia.
— Asta înseamnă că-şi planificase această călătorie înainte de a ajunge aici.
— De ce crezi asta? întrebă Newman.
— Fiindcă toţi pasagerii trebuie să facă o cerere pentru viză cu două săptămâni înainte. Împreună cu cererea trebuie trimise şi trei fotografii.
— Ceea ce dă Moscovei suficient timp pentru a trece toţi pasagerii prin calculatorul lor.
Aşa cred şi eu. Îi aruncă o privire; Newman ţinea în mână o bucată de corn şi privea în gol. Când ea vorbi din nou, în vocea ei se simţea îngrijorarea. Bob, sper că nu te gândeşti să te duci şi tu la Tallinn?
— Ar fi o nebunie să fac asta.
— Am însă impresia că eşti un pic nebun – nu în mod normal, dar în această misiune, da. Eşti foarte încruntat când vorbeşti despre Alexis.
— Eram pe cale de a ne despărţi.
— Pentru un bărbat ca tine aşa ceva nu contează. Nu dacă tu crezi că cineva ţi-a ucis soţia.
— Continuă-ţi masa, fetiţo.
— De ce ai început dintr-o dată să ai încredere în mine?
— Fiindcă nu i-ai spus tatălui tău că mă aflu în Helsinki.
— Deci, ai crezut tot ce am spus?
— Face parte din meseria mea să ştiu când oamenii spun adevărul. S-ar putea să decid să iau legătura cu tatăl tău din nou. L-am întâlnit când am fost ultima oară aici şi ne-am înţeles foarte bine.
— Îi vei spune că ne cunoaştem?
— Bineînţeles că nu. Orice am face rămâne între noi.
— S-ar părea că relaţia noastră poate deveni... interesantă.
— Laila, ţi-am remarcat picioarele de când ne-am întâlnit prima oară la aeroportul Vantaa. Nu mi-o lua în nume de rău, dar în momentul de faţă sunt ultimul lucru la care mă gândesc. Am o misiune – şi o voi duce la îndeplinire.
După micul dejun, Laila se scuză în timp ce Newman urcă în camera sa, numărul 817, care avea ferestrele către imensa sculptură, ca un gigantic glockenspiel din Mannerheimintie precum şi asupra pajiştii din spatele ei şi a unui braţ de mare.
Laila coborî în fugă la parter, găsi un telefon şi formă numărul de la Londra al lui General and Cumbria Assurance Co. I se făcu imediat legătura cu Tweed.
— Laila la telefon. L-am găsit din nou pe Bob Newman. S-a mutat la hotelul Hesperia. Aţi înţeles? Ascultaţi: a aflat că soţia sa a traversat marea cu o navă. Înţelegeţi?
— Da, răspunse Tweed. Pari îngrijorată.
— Mi-e teamă că Newman va încerca să facă acelaşi lucru. Sunt convinsă că nu-l pot opri. Este ca un câine de vânătoare care a găsit o urmă.
— Cât de curând crezi că va pleca? întrebă Tweed.
— Nu cred că prea curând. Sunt probleme cu viza. Dar este perspicace, poate găsi o soluţie. Termin acum, deoarece poate coborî în orice clipă din camera sa. Sunt într-adevăr îngrijorată.
— Lasă totul în seama mea. Mulţumesc, Laila. Ai făcut bine că m-ai avertizat. Păstrăm legătura.
— Oh, ţi-am trimis copii ale celor două articole ale mele prin poşta rapidă. Bineînţeles că sunt în finlandeză.
— Am un prieten care vorbeşte această limbă. Mulţumesc încă o dată – şi ţine-mă la curent cu ce se întâmplă.
Când Newman ajunse în holul mare al recepţiei, Laila îl aştepta stând picior peste picior, poziţia punându-i în evidenţă picioarele lungi, acoperite de un dres negru, transparent. Niciodată nu puteai spune când poate fi atrasă atenţia unui bărbat într-o anumită direcţie.
— Gata? o întâmpină Newman. Mergem la biroul Intourist de pe Esplanadă. Să vedem ce informaţii ne pot oferi ei. Aş prefera să-i trimit pe toţi la dracu!
După convorbirea sa telefonică cu Laila Sarin, Tweed rămase la birou cu mâinile încrucişate, privind în gol pentru câteva minute. Monica se opri din bătutul la maşină şi se prefăcu că verifică un dosar, tăcută ca un şoricel. Când Tweed îşi drese glasul ea-şi ridică privirile.
— Laila Sarin, începu Tweed concentrându-se pentru a discuta problema cu ea, este foarte îngrijorată de Bob Newman, care pare să scape de sub control. I se poate întâmpla lui aşa ceva?
— Nu, este exclus. Nu uita că el va fi sub un stres continuu, dar îngrozitor.
— Soţia lui a fost recent ucisă, îi reaminti Tweed.
— Ră mân la părerea mea.
— Nu sunt convins. A zburat spre Helsinki ca un liliac înnebunit de lumină. Nu mi-aş ierta-o niciodată dacă nu aş lua toate măsurile de prevedere.
— Şi ce măsuri de prevedere poţi lua de aici?
— Să-l contactez pe Mauno Sarin.
— Newman va exploda dacă va auzi de asta...
— Îl sun pe Sarin, decise Tweed.
Ridică receptorul, verifică numărul în agenda sa veche şi ferfeniţită şi apoi îl formă. Când îşi spuse numele, i se făcu imediat legătura cu Sarin.
— Tweed, prietene, a trecut atâta vreme de când nu te-am mai auzit. Prea mult. Ce pot să fac pentru tine? întrebă Sarin.
— Mauno, este o problemă delicată, dacă persoana află vreodată că te-am sunat, nu mă va ierta. Ştiu însă că vei fi discret.
— Cine este persoana?
— Robert Newman...
— Este aici?! în Helsinki?
— Ştiai că soţia lui a fost de curând ucisă? întrebă Tweed.
— Da. Şi un idiot de reporter a scris un reportaj într-unul din principalele noastre ziare.
Tweed zâmbi. Se părea că relaţia dintre Mauno şi Laila nu se îmbunătăţise, ci din contră. Continuă prudent.
— Oricum Newman a localizat crima, corect sau nu, în zona ta.
— Crimă? Ai spus crimă? întrebă Mauno.
— Newman aşa crede. După cum ştii este demn de încredere şi în trecut întotdeauna a rezistat la cursele lungi. Îţi aminteşti de afacerea Kruger? Nimeni nu credea că se află pe calea cea bună, până când totul a ajuns la punctul culminant.
— Deci acum el este într-o puternică stare emoţională, comentă Mauno, şi acest lucru îi poate afecta oricui judecata.
— A oricui în afară de Newman. Locuieşte la hotelul Hesperia. Există vreun mod în care poţi sta de vorbă cu el? Bineînţeles fără să-i spui că ai vorbit cu mine.
— Nenorocitul acela de articol! Poate ne va folosi totuşi. Numai Dumnezeu ştie câte probleme mi-a făcut până acum.
— Este foarte inventiv şi perspicace. Trebuie să te gândeşti la un pretext pentru faptul că l-ai descoperit la Hespe ria – mai ales că de curând a schimbat hotelul.
— De ce a făcut asta?
— Habar n-am. Dar ştiu că a făcut eforturi de a se ascunde. Lui Tweed îi veni o idee. Te-ai putea folosi de înregistrarea lui la hotel. Poţi pretinde că erai în căutarea altei persoane şi ai dat întâmplător de el.
— O să mă gândesc la ceva. Te voi anunţa...
— Cred că ar fi mai bine să mă duc singur la Intourist, spuse Newman în timp ce aruncă o privire prin vitrina mare cu trei geamuri de pe Esplanade. Ne putem întâlni undeva după o jumătate de oră?
— Trebuie să fac nişte cumpărături. Ştii barul de la Marski?
— Îl ştiu destul de bine de când am fost ultima oară aici.
— Atunci ne întâlnim acolo.
Trecuseră de intrarea Intourist-ului, iar Newman se opri pentru a-şi aprinde o ţigară, în timp ce se uita la Laila care traversa strada. Se opri acolo fumând pentru a vedea unde se duce. Ea dispăru în supermagazinul Stockman. Era cam singurul nume din Finlanda pe care Newman îl putea pronunţa.
O brunetă îmbrăcată elegant îl întâmpină în biroul mare al Intourist-ului. El presupuse că ea era rusoaică, dar vorbea foarte bine engleza. În birou nu se mai vedea altcineva.
— Înţeleg că se poate face o călătorie de o zi cu vasul spre Estonia, începu el. Aveţi nişte broşuri?
— Da, domnule. Găsiţi aici toate detaliile.
Ochii ei negri îl studiau ca şi cum ar fi încercat să-şi amintească unde l-a mai văzut. Ea-i dădu o broşură color pe a cărei primă pagină se afla o fotografie a vasului Georg Ots, un semiprofil, luat din pupa.
În partea de sus a broşurii citi în engleză, O mare ocazie – şi la ce preţ! Helsinki-Tallinn. FIM210. Folosiţi această ocazie şi combinaţi o croazieră de o zi spre minunatul oraş hanseatic Tallinn cu călătoria dumneavoastră la Helsinki Acelaşi mesaj era repetat în partea de jos în limba germană.
El deschise broşura şi studie orarul din interior, în care se spunea că vasul pleca la ora zece şi jumătate şi revenea la Helsinki la ora zece şi jumătate seara. Stăteai exact două ore în Tallinn. Foarte generos. Îşi ridică privirile spre fata care îşi netezea rochia ei neagră peste şoldurile rotunde. Atitudinea ei se schimbă radical după ce puse următoarea întrebare.
— Aveţi cumva o hartă a Tallinn-ului?
— O hartă?
— Da, o hartă a oraşului. Un plan al străzilor. Sau fotografii?
— Nu avem hărţi. Nici fotografii. Dacă doriţi, puteţi lua broşura.
Felul ei de a fi era deodată foarte rece, chiar ostil. Newman îşi dădu imediat seama ce se întâmpla. Ruşii înnebuneau când auzeau de hărţi ale ţării lor. Probabil că ea credea că era un spion. Şi, aproape cu siguranţă, era membră a KGB-ului. Cine altul ar fi putut sta în Occident? în acelaşi timp era o excelentă capcană.
— Mulţumesc foarte mult, spuse el. Mi-aţi fost de mare ajutor.
Îndesându-şi broşura în buzunar, ieşi, o luă la stânga, îndreptându-se spre Marski pe Esplanadă. În spatele lui, strada ducea direct spre Portul de Sud; dar asta mai putea aştepta. De cealaltă parte a străzii observă vitrina magazinului Xkateeminen, cea mai mare librărie din Scandinavia.
Barul foarte modern şi spaţios al hotelului Marski, aflat la parter, avea atmosfera unei ascunzători. În timp ce-şi bea cafeaua la o masă de unde putea supraveghea intrarea, se gândea la Laila Sarin.
De când ajunsese în Finlanda, Newman adoptase un comportament prudent, de neîncredere, ca toţi corespondenţii străini. Nu spuneai şi nu acceptai nimic până când nu erai sigur de fapte.
De ce i-o trimisese Tweed pe Laila din momentul în care ajunsese pe aeroportul Vantaa? Tweed nu era omul care să irosească personalul numai din simpatie pentru cineva. Probabil că lucra la o problemă în care era implicat Helsinki-ul. Ce problemă? Ca şi Howard, şi Tweed văzuse probabil îngrozitorul film al uciderii lui Alexis. Exista oare o legătură între călătoria lui Alexis în Finlanda şi problema lui Tweed?
Newman adoptase intenţionat o aparentă atitudine sinceră, prietenească faţă de Laila, în timpul micului dejun. Numai astfel putea învinge suspiciunea şi neîncrederea fetei după ce fugise de ea. Să o facă să nu mai înţeleagă nimic. Dumnezeule! În acel moment nu avea încredere nici în propria-i umbră. Gândul îi trecuse prin minte în momentul în care Laila sosi cărând o sacoşă mare de plastic cu inscripţia: Stockmann.
— Ai găsit ce voiai? întrebă ea bine dispusă. Da, aş bea o cafea. Nu, nu vreau nimic de mâncare – am grijă de siluetă.
— Cred că o mulţime de oameni doar asta fac.
— Oh, Doamne, oamenii sunt totuşi numai oameni.
— Intourist-ul este burduşit de informaţii. O cameră imensă şi am obţinut asta.
El îi dădu singura broşură pe care o avea, comandându-i o cafea în timp ce ea o studia. Ea o parcurse cu mare grijă, cu sprâncenele încruntate din cauza concentrării.
— Vezi, îi atrase ea atenţia, ai nevoie de o viză turistică pentru Tallinn. Şi trebuie să faci cererea cu cel puţin două săptămâni înainte de croazieră. Şi vor o fotocopie a paşaportului şi trei fotografii. Ai zice că mergi la Vladivostok.
— Ăsta e sistemul, spuse el în treacăt. După ce ne terminăm cafeaua, vreau să mergem la Akateeminen. Poţi veni cu mine, dacă vrei.
— Pot să te întreb ce cauţi? Ceva de citit?
— Tot ce au despre Estonia. Sper să aibă cărţi ilustrate, cu multe fotografii.
— Iarăşi Estonia? Ea se uită la el prin ochelari, fără vreo expresie deosebită. O să mă uit şi eu. Cunosc librăria. Dacă o găsim pe Miss Slotte e foarte bine.
Librăria era enormă. Newman era impresionat de lungimea rafturilor. Odată ajuns înăuntru, îşi dădu seama că ele se întindeau şi mai mult spre spate. Rafturile aveau chiar şi un nivel superior, la care se putea ajunge cu o scară. Miss Slotte, o fată blondă, atrăgătoare, alerga încoace şi încolo căutând cărţile în engleză care puteau avea date despre Estonia. Laila a avut ideea să caute printre cărţile pentru copii. Îi aduse lui Newman o carte pe care el o deschise leneş şi înţepeni.
Pagina treizeci şi şase. Mica fotografie din partea de sus a paginii purta titlul Talliru vechiul oraş. Găsise el oare ciudatul castel din fundalul filmului, aflat undeva, la înălţime? Nu putea fi sigur că straniul edificiu era acelaşi.
— Ce este Bob? întrebă Laila îngrijorată. Te-ai albit tot.
— Cred că e o indigestie. Cafeaua voastră finlandeză este destul de tare.
— Putem lua ceva de la farmacie.
— Merge. O să cumpăr câteva din aceste cărţi.
Trecu rapid peste pagina cu fotografia şi frunzări cartea în continuare. Laila mai găsi încă o carte. Cumpără în total cinci cărţi. Toate despre Rusia. Nu exista niciun volum dedicat exclusiv Estoniei.
— Este numai o mică republică, îi explică Miss Slotte.
Când ieşiră din librărie, Newman făcu un efort supraomenesc să aibă o conversaţie normală. Laila trebuia să sune la redacţia ziarului, aşa că aranjară să se întâlnească pentru prânz, iar Newman luă un tramvai înapoi spre Hesperia.
Camera spaţioasă şi confortabilă fusese curăţată când se întoarse şi puse cărţile cumpărate pe pat. Aprinzându-şi o ţigară, privi în gol pe fereastra de la capătul camerei, pe deasupra braţului de mare care semăna mai degrabă cu un lac. Un pod de cale ferată, care venea de la gara principală, traversa braţul şi el urmări trenul lung târându-se peste pod, îndreptându-se spre gară. Va aştepta câteva zile până când se va hotărî care va fi următoarea mişcare şi între timp va studia cărţile cumpărate.
Din cele câteva fragmente ale ultimei scrisori a lui Alexis, încerca să-şi imagineze cele întâmplate, făcând legătura între fapte aparent independente.
Mă grăbesc să prind vaporul care pleacă la 10.30. Acum ştia – în urma zborului său cu elicopterul lui Takala, că vasu144 era George Ots care se îndrepta spre Tallinn.
O voi pune la poştă în drum spre port... Era vorba de Portul de Sud. Din nou zborul cu elicopterul îi fusese de folos.
Castelul era cel din fundalul filmului care prezenta cum fusese călcată de mai multe ori de maşină. Fotografia din cartea pentru copii, care acum se afla pe pat, ar fi putut să fie făcută în Tallinn. Ei trimiseseră filmul în grabă în Park Crescent.
Mai târziu, cineva mai atent făcuse o copie retuşată, pe care o trimisese la redacţia ziarului la care lucra Laila. Se temuseră că finlandezii, care cunoşteau Tallinn-ul, ar fi putut identifica împrejurimile. Tot timpul era vorba de Tallinn...
Mai rămâneau două lucruri din scrisoarea lui Alexis pe care Newman nu le putea lega. Adam Procane trebuie oprit... Alexis însă îi spusese Lailei că întrebase la Ambasada americană şi nu exista nimeni cu acest nume. Cine naiba era acest Procane? Era un lucru pe care trebuia să-l verifice înainte să se gândească măcar să viziteze Tallinn-ul. Avea timp să se odihnească câteva zile.
Archipelago este varianta cea mai bună... La fel, fără niciun înţeles, fără a avea, până acum, vreo legătură cu restul scrisorii. În străfundurile minţii sale, Newman se gândi la ceva, dar gândul se risipi. Nu conta – ştia că îşi va aminti.
În clipa aceea sună telefonul.
— Scuzaţi-mă, domnule, spuse recepţionerul. Este un domn care doreşte să vă vorbească. Da, aici la recepţie. Spune că este foarte urgent. Un oarecare Mauno Sarin...
12
Stilmar – consilierul Preşedintelui american în problemele Securităţii Naţionale – sosise neanunţat la Park Crescent miercuri, 5 septembrie, zi în care Mauno Sarin îl sunase pe Newman la Hesperia.
Din nou, Howard îl aduse în biroul lui Tweed, după ce îi explicase că adjunctul său se ocupa de cazul Procane. De această dată Howard era mult mai amabil. Americanul, care îi era atât de apropiat lui Reagan, fusese poreclit „urechea Preşedintelui”. Era o personalitate foarte diferită de corozivul Cord Dillon.
— Mă bucur că vă cunosc, domnule Tweed, spuse el după ce Howard părăsi încăperea. Sunteţi o persoană foarte cunoscută la Washington.
— Vă rog, luaţi loc, răspunse Tweed după ce-şi strânseră mâinile. Doriţi o ceaşcă de cafea? Ea este Monica, mâna mea dreaptă. În lipsa mea puteţi vorbi cu ea, ca şi cum aţi discuta cu mine.
— Aha, femeia, mâna dreaptă a bărbatului. Stilmar se ridică şi strânse mâna Monicăi. O cafea ar fi binevenită.
Stiimar era o figură impresionantă, o personalitate care ar fi stopat orice discuţie dacă ar fi intrat într-o cameră aglomerată. Înalt de un metru optzeci, în floarea vârstei, cu părul de un negru lucios, pieptănat îngrijit, el purta o pereche de ochelari cu ramă aurie.
Ochii din spatele ochelarilor erau întunecaţi, vioi, cuprinzând totul dintr-o privire. Proaspăt bărbierit, faţa sa era lucioasă şi trandafirie, gura hotărâtă, cu urma unui zâmbet, bărbia bine conturată. Ca şi manierele, îmbrăcămintea sa era desăvârşită. Purta un costum scump, albastru închis, iar vocea sa era profundă şi voluntară.
— Pot intra direct în subiect şi să te întreb ce informaţii ai strâns până acum despre acest misterios Procane? Noi deja am recepţionat zvonuri din Paris, Frankfurt, Geneva şi Bruxelles. Ce ne lipseşte este o descriere a lui Procane. Este ca o fantomă inventată de cineva.
— Avem descrieri aproximative de pe continent, îi spuse Tweed. Necazul este că ele par să fie contradictorii.
— Vă rog, să nu apară patru personaje! Stilmar îşi înălţă mâinile fine, subţiri, într-un gest de prefăcută deznădejde, o mişcare ca de scamator. Şi unul e prea mult!
— Este încă prea devreme. Trebuie să aşteptăm până când ceaţa din jurul acestui personaj va începe să se risipească – şi se va risipi. Când vom obţine nişte date cu adevărat pozitive, îi voi ruga pe informatorii mei să vină la Londra. Vom aranja pentru fiecare, separat, o şedinţă cu Freddie.
— Cine e Freddie?
— Un artist aproape genial când se apucă să facă un portret robot. Când ajungem acolo îţi voi arăta rezultatele, ca să vezi dacă schiţele îţi amintesc de cineva.
— Pot să te întreb de unde ai acele descrieri aproximative?
— De la legăturile pe care le au informatorii mei, deci de la o terţă persoană. Nu mi se pare suficient. Mai avem până în noiembrie, Stilmar.
— Care se apropie cu paşi repezi, replică americanul îngrijorat. Ce rută te aştepţi să urmeze Procane în drumul său spre Rusia, presupunând că acest Adam Procane există?
— S-a sugerat că Viena ar fi o posibilitate.
— Nu cred. Ochii lui Stilmar străluciră în spatele ochelarilor. Până acum Paris, Geneva, Frankfurt şi Bruxelles au fost menţionate ca sursă a zvonurilor. Nu crezi că atenţia ta ar puteafi intenţionat deviată spre o rută total diferită? Poate că este vorba de nord?
— Cât de mult spre nord? întrebă Tweed calm.
— Scandinavia. Odată trecută Danemarca, mergând spre est, ne aflăm în Suedia neutră. Dincolo de Suedia se află Finlanda.
— Ai auzit ceva? întrebă Tweed.
— E o simplă presupunere, răspunse Stilmar. Locuiesc la Dorchester, sub numele de David Cameron. Acesta este numele pe care îl voi folosi în călătoriile mele spre Paris, Frankfurt, Geneva şi Bruxelles, pentru a vedea ce se întâmplă în realitate.
— Cu siguranţă vei fi recunoscut, obiectă Tweed.
— Crezi?
Stilmar se ridică, ceru Monicăi o oglindă pe care ea o luă din poşetă. Stând cu spatele la ei, îşi pieptănă părul său negru şi îngrijit. După aceea, îşi înlocui ochelarii cu unii cu ramă de baga. Apoi îşi scoase cravata, luă din buzunar un papion cu picăţele, şi-l puse. Când se întoarse, Monica îl privi cu gura căscată de uimire.
Transformarea era extraordinară. Acum Stilmar avea o faţă rotundă în aparenţă, accentuată de cărarea pe mijloc, papion şi ochelari cu ramă de baga, toate acestea părând să-i mărească faţa. Fotografiile din ziare ale bărbatului cu faţă prelungă, elegantă, nu mai aveau nicio asemănare cu personajul care stătea în faţa lor, cu umerii căzuţi şi picioarele moi.
— Remarcabil, comentă Tweed sincer.
— Când eram tânăr, am făcut parte dintr-un grup de teatru, explică Stilmar. Nu eram foarte bun, dar am întâlnit un machior care mi-a spus că pentru a-ţi schimba înfăţişarea nu trebuie să recurgi la tone de fard, căptuşitul obrajilor şi toate absurdităţile alea. Câteva şmecherii pot avea un efect fantastic.
— Mă îndoiesc că cineva te-ar mai putea recunoaşte acum, admise Tweed.
— Deci aceasta a fost întâlnirea noastră preliminară. Sunt sigur că a fost numai prima dintr-o serie. Acum îmi iau rămas-bun. Azi, după-amiază, plec spre Europa. Poţi să-mi dai un număr de telefon, pentru cazul că aş vrea să te contactez?
Tweed scrise în grabă un număr de telefon pe un blocnotes, rupse foaia şi i-o dădu americanului. Acesta aruncă o privire şi îi dădu foaia înapoi lui Tweed. În momentul în care părăsi camera, Tweed acţionă.
— Freddie, spuse el rapid în receptor, un bărbat cu faţă rotundă, purtând papion şi ochelari cu ramă de baga este pe cale să iasă din clădire. Am mare nevoie de o fotografie, dar nu vreau ca el să afle. Nu ai prea mult timp la dispoziţie.
Monica se uită fix la el în timp ce punea receptorul în furcă. Tweed îşi scoase ochelarii şi îi puse pe birou, frecându-se la ochi. Îi făcu Monicăi cu ochiul.
— Despre ce-a fost vorba? întrebă ea.
— După ce Freddie îl va fotografia, vreau să facă cinci copii. Fă-i rezervări la primele zboruri spre Paris, Geneva,
Frankfurt şi Bruxelles. Voi scrie pe plic adresele unde trebuie să ajungă câte o copie – deci el va lua patru exemplare. A cincea o vreau pentru dosar. El va păstra, bineînţeles, şi negativul.
— Mai bine cobor şi aştept în biroul lui. Pot să rezerv locuri la avion şi de acolo! Ea se opri îndreptându-se spre uşă. N-ai vrea să-mi spui, totuşi, ce se întâmplă?
— Ce crezi despre Stilmar?
— La prima vedere, pare mai degrabă un înfloritor om de afaceri decât un om de ştiinţă. Foarte deştept. Un creier excelent, aş spune. El ştie asta, bineînţeles, dar un om inteligent are în vedere întotdeauna asta. Mă întreb de ce a ieşit din clădire deghizat? Ar fi putut să revină foarte rapid la vechea sa înfăţişare.
— Dumnezeule! Cred că mi-am pierdut minţile! Tweed era galvanizat. Verifică imediat – există vreun zbor pe care Stilmar l-ar putea prinde plecând direct de aici spre leathrow?
Monica se întoarse în fugă spre biroul ei, deschise un sertar, căută cu degetul zborurile spre marile oraşe europene. Dădu din cap.
— Da, există un zbor peste aproximativ nouăzeci de minute.
— De aceea a pus la cale tot spectacolul! Aşa putea ieşi deghizat şi lua un taxi direct spre Heathrow. Pun pariu că are o valiză la gară.
Ridică receptorul telefonului interior şi formă un număr de telefon.
— Fergusson? Tweed la telefon. Un bărbat părăseşte clădirea, s-ar putea să fie deja în stradă – îi dădu lui Fergusson aceeaşi descriere concisă pe care i-o făcuse şi lui Freddie. Vreau să-l urmăreşti. Probabil se îndreaptă spre Heathrow şi apoi spre Paris. Ţi-ai luat paşaportul? Şi banii. Du-te după el. Dacă e necesar, urmăreşte-l pas cu pas în toată Europa. Raportezi când poţi.
Puse la loc receptorul şi îşi şterse fruntea cu batista. Transpira – nu din cauza efortului – ci din cauza tensiunii şi a dezgustului faţă de sine.
— Mulţumesc Monica, tu ai văzut un lucru pe care ar fi trebuit să-l observ eu. Stilmar te învăluie într-un fals sentiment de siguranţă, din cauza bunăvoinţei sale. Ai spus că este un adevărat creier electronic. Aproape că m-a păcălit.
— De ce te îngrijorează atât de mult Stilmar?
— Pentru că este un american sus-pus, care a venit la Londra, pentru că acum este în drum spre Europa. Şi apoi pot să-ţi spun că el este al doilea candidat pentru rolul lui Adam Procane.
Ian Fergusson era un scoţian sec, cinic, uscăţiv, de treizeci şi trei de ani, care vorbea fluent franceza, germana şi italiana. La nevoie, se putea da drept spaniol, dacă se prefăcea că a băut ceva mai mult. În ochii lui Tweed era cel mai bun copoi internaţional şi nu pierduse niciodată vreo persoană pe care o urmărise. Pe biroul său se afla permanent o valiză împachetată, paşaportul şi-l ţinea în buzunar, iar portofelul conţinea o sumă mare în dolari americani în cecuri, ca şi monedă franceză, germană şi elveţiană. Ieşise la treizeci de secunde după ce pusese jos receptorul, cu impermeabilul împăturit pe mâna stângă, ducându-şi valiza. Îl ajunse din urmă pe Faţă-Rotundă – aşa îl poreclise pe Stilmar – la jumătatea drumului spre Crescent. Simţind că acesta era în căutarea unui taxi, alergă de cealaltă parte a drumului şi făcu semn taxiului după care se uita Stilmar. Dădu şoferului instrucţiuni precise, în timp ce vehiculul rămase parcat lângă bordura pe care, la câţiva metri mai încolo, stătea Faţă-Rotundă. Dădu şoferului un pumn de bancnote ca bacşiş, apoi se lăsă pe spate şi se relaxă.
Stilmar îşi găsi şi el un taxi şi o luă spre vest, pe Baker Street – spre Heathrow. Şoferul menţinea cu uşurinţă maşina în spatele taxiului lui Stilmar, iar Fergusson îşi aprinse o ţigară. Era bucuros că se afla în mişcare.
— Numele său de cod este Faţă-Rotundă, raportă Fergusson de la un telefon din Heathrow.
— Deci? întrebă Tweed.
— Mai întâi a luat o valiză dintr-un dulap închiriat, apoi s-a îndreptat spre toaletă şi a intrat într-o cabină. Mă auzi – Nu mă grăbesc. Încă...
— Avea o valiză într-un dulap, o informă Tweed pe Monica acoperind receptorul cu palma. Tare şi clar, îşi continuă el discuţia cu Fergusson. Apoi?
— A ieşit trei minute mai târziu, l-am urmărit. Era complet transformat.
— Povesteşte-mi.
— A intrat purtând un costum bleumarin. Foarte şic. A ieşit purtând o haină stridentă, pantaloni largi şi un tricou. O cravată lată, maro, de lână. Totul în trei minute. Faţă-Rotundă e bun.
— Unde merge?
— Spre Paris, cu următorul zbor. Pleacă în patruzeci şi trei de minute. Merge cu clasa a doua. Se va amesteca cu mulţimea. Am bilete la acelaşi zbor. Nu, nu m-a observat. Chiar era necesară întrebarea? Ştii cine sunt? Fergie?
— Iartă-mă, spuse Tweed. Scuzele mele.
— Mă plictiseam de moarte. Ţi-ai petrecut vreodată o săptămână pe plajă la Bognor? Trebuie să plec. Faţă-Rotundă pleacă. O să-ţi raportez când pot...
Tweed puse receptorul jos şi se gândi cât timp din viaţa lui stătuse în spatele biroului, vorbind la telefon. Îl invidia pe Fergusson. Recenta călătorie în Europa îi deschisese gustul pentru munca de teren.
— Ceva nou? întrebă Monica.
— Stilmar e în drum spre Paris. Cu cine vorbeai cât am fost la telefon?
— Cord Dillon a lăsat un scurt mesaj. S-a întors la Londra, şi e în drum spre noi.
Tweed se încruntă.
— Nu-i stătea în obicei.
Dillon era tipul de om care se năpustea fără vreun avertisment. Îşi ridică privirile în tavan, în timp ce Freddie intra în birou ţi nând un teanc de fotografii.
— Cum a mers, Freddie?
— Foarte bine. Judecă singur.
Freddie, scund ca un pitic londonez, care niciodată nu a fost tulburat de ceva, puse copiile pe biroul lui Tweed. Îl surprinsese pe Stilmar în trei-patru imagini excelente. Fotografiile erau foarte bune. Tweed băgă una într-un dosar, iar pe celelalte i le dădu înapoi lui Freddie în timp ce vorbea.
— Aici sunt adresele din Paris, Geneva, Frankfurt şi Bruxelles. Expediază câte un exemplar fiecăruia. I-am sunat, deci ei ştiu ce să aştepte. Monica are biletele tale de avion. O să fii cam pe fugă, dar ţi-am lăsat destul timp ca să iei un taxi de la aeroport, să predai fotografiile şi să te întorci la aeroport pentru următorul avion.
— E-n regulă. Freddie aruncă o privire spre sfârşitul listei. Doar ca să verific – vreunul din aceste aeroporturi se află mai departe în afara oraşului?
— Paris şi Frankfurt, după cum ştii, dar ţi-am lăsat mai mult timp. Cele din Geneva şi Bruxelles sunt aproape de oraş. Bărbatul pe care l-ai fotografiat va ajunge la Paris înaintea ta, tocmai se urcă în avion la Heathrow, dar de acolo vei ajunge înaintea lui. Ştii unde este Rue des Saussaies?
— Aproape de Elysse, practic lipită de Ministerul de Interne. Reţin taxiul până când dau plicurile şi apoi mă întorc direct la aeroport. Nu cred că e nevoie să raportez pe parcurs, presupun?
— Fă-ţi doar treaba – şi mulţumesc.
Monica aşteptă până când rămaseră singuri, înainte de a-i adresa lui Tweed întrebarea.
— Acum ce ai mai pus la cale?
— Trimit fotografia lui Stilmar unor oameni ca Loriot, din contraspionajul francez. El are deja oameni care supraveghează aeroporturile şi în câteva ore vor fi cu ochii pe Stilmar. Dacă încearcă să se urce într-un avion pentru Est va fi oprit sub un pretext oarecare.
— Dumnezeule! Ar da naştere unui scandal.
— Nu va fi niciun scandal. Va fi dus sub escortă înapoi la Londra şi apoi urcat într-un avion care zboară spre Statele Unite. Foarte simplu şi foarte discret.
— Chiar crezi că poate fi Procane?
— Oricine poate fi Procane.
Cord Dillon sosi o jumătate de oră mai târziu.
— Informaţia este adevărată, îi spuse Dillon lui Tweed, în clipa în care, aşezat în fotoliul de piele, îşi ridică un picior peste unul din braţe şi îşi aprinse o ţigară. Am discutat cu ambasada din Paris! Doar două persoane au auzit de numele lui Procane – ataşatul militar şi adjunctul meu executiv.
— Ce informaţie? întrebă Tweed.
— Ataşatul are contacte cu persoane pe care le întâlneşte în barul Meurice. Unul din ei este Andre Moutet, agent de pariuri şi furnizor de ponturi pentru curse. Venitul său real însă provine de la bacşişurile primite de la personalul ambasadelor. Mulţi bani îşi pot schimba proprietarul cu acordul ataşatului militar. Sovieticii se aşteaptă ca Procane să treacă la ei. Noi însă am urmărit o pistă greşită. El va trece prin Scandinavia. Am trimis deja oameni în danemarca şi Suedia. După cum probabil ştii, avem legături strânse cu APO – Poliţia Secretă din Suedia. Dillon trase adânc din ţigară. Pentru directorul adjunct al CIA fusese un discurs cam lung. Cred că a meritat să fac această călătorie, concluzionă el.
— Aşa se pare – presupunând că omul acela – parcă Moutet ai spus – ar fi de încredere.
— Ataşatul susţine că este aur curat.
— Şi care va fi următoarea mişcare?
— Am luat bilete la avionul de noapte spre Copenhaga.
— Te îndrepţi spre Est?
— Pot să marchez ceva pe harta de pe perete?
Dillon se ridică, scoase o cariocă şi se îndreptă spre hartă. Desenă o linie ce urmărea ţărmul estic al Suediei din Golful Botnic, dincolo de care se afla Finlanda. Stând lângă hartă, începu să vorbească.
— Înainte să vin aici, am sunat Washington-ul. Aceasta este linia de demarcaţie, pe care niciun american n-o va putea trece.
— Finlanda? îl întrebă Tweed.
— Teritoriu interzis – prea aproape de Rusia. Trebuie să-l găsim şi să-l oprim pe Procane înainte să părăsească Stockholm-ul. Asta e, Tweed.
La hotelul Hesperia din Helsinki, Newman auzi bătaia uşoară în uşă, o descuie şi o deschise. Mauno Sarin zâmbi şi îi întinse mâna.
— Cred că au trecut doi ani de când nu ne-am mai întâlnit, Bob.
— Aşa este. Cărui fapt datorez această vizită? Nu ţi-a luat prea mult să afli că sunt aici, observă Newman.
Era rece şi neprimitor. Rămase în picioare, în timp ce Mauno aruncă o privire în dormitor. Finlandezul nu se schimbase de când se întâlniseră ultima oară; la drept vorbind, arăta cu zece ani mai tânăr.
— Am dat de numele tău verificând, în foaier, în registrul hotelului. Sunt patru mari hoteluri în Helsinki – Marski – pe care l-am verificat primul, apoi Intercontinental, acesta şi Kalastajatorppa. Încerc să dau de urma unui american, Adam Procane.
— Ce-a făcut? întrebă Newman plictisit.
— Nimic. Deocamdată. Sarin era foarte amabil. Dar tu ştii cum merg aici treburile. Ruşii îi supraveghează pe americani, americanii pe ruşi, iar noi încercăm să-i supraveghem pe amândoi, supraveghindu-ne reciproc.
— Mai bine stai jos.
Newman se duse spre fereastra mare şi se aşeză pe un scaun aflat în umbră, invitându-l pe Sarin să se aşeze pe celălalt scaun, în plină lumină finlandeză. Făcu un efort să se relaxeze, dar era furios. Laila îl trădase, îi spusese tatălui ei unde-l poate găsi.
— Îmi pare foarte rău de soţia ta. A fost, într-adevăr, o femeie remarcabilă, îl consolă Sarin.
Newman ridică receptorul.
— Vrei o cafea? O bei în aceleaşi cantităţi?
— Douăzeci şi patru de ceşti pe zi! Le-am numărat. Munca mea este foarte dificilă. Nu sunt deloc încântat în momentul de faţă de activitatea de ziaristă a Lailei. Ştirea despre moartea soţiei tale este exagerată.
— Şi presupun că cea despre asasinarea ofiţerilor GRU din Estonia ţi-a plăcut şi mai mult, comentă Newman în timp ce punea jos receptorul, după ce comandase cafeaua.
— Cum ai aflat de asta? Nu vorbeşti niciun cuvânt finlandeză.
Newman se aşeză picior peste picior, şi îşi aminti că trebuia să fie foarte atent. Mauno era şiret ca un şarpe.
— Am văzut subtitlul şi am rugat-o pe chelneriţă să mi-l traducă, minţi el cu uşurinţă.
— Da, n-am fost deloc încântat.
— Dar este adevărat? insistă Newman. Mă refer la strangularea ofiţerilor GRU – mereu după miezul nopţii.
— Nu suntem la curent cu evenimentele zilnice din Estonia.
— Eu te întrebam de evenimentele nocturne, Mauno.
— Ei bine, ezită Sarin. Da, circulă zvonuri puternice că există un maniac. Rapoarte neconfirmate, adică de la membri ai echipajelor de pe navele care fac cursa între Tallinn şi Helsinki.
Mincinosule, se gândi Newman. Laila încercase să discute cu membrii echipajului de pe Georg Ots despre acest subiect, dar ei nu scoseseră un cuvânt. Apoi îşi dădu seama că Mauno poate avea propriile contacte în această direcţie.
— Dar cine ar putea fi responsabil pentru aceste crime? insistă el. Şi câte omoruri au avut loc până acum? Cred că în Moscova asta a declanşat un talmeş-balmeş extraordinar.
— N-o să tipăreşti nimic din ce-ţi spun, Bob? Trebuie să fiu sigur – acesta ar putea fi motivul vizitei tale aici. Două sau trei crime... cel puţin aşa spun informaţiile mele neconfirmate. Şi bineînţeles că Moscova este îngrijorată. Atât de îngrijorată încât a trimis unul din cei mai buni oameni pe care îi are pentru a investiga aceste cazuri. Este vorba de colonelul Andrei Karlov. Sunt surprins – este unul din cei mai străluciţi analişti pe care îi au. Am auzit că atunci când s-a întors după o perioadă de lucru la o ambasadă din Occident, a fost propus pentru avansare într-un post similar celui de şef de Stat Major. După cum vezi, am încredere în tine, prietene.
Se opri când intră chelnerul cu cafeaua. În timp ce turnă cafeaua, Newman se gândi că, în mod normal, n-ar fi obţinut niciodată atâtea informaţii de la Mauno – care probabil avea altceva de acoperit.
— Te foloseşti de trucurile mele, observă Mauno şi trase perdeaua pentru a-şi feri faţa de lumina puternică a soarelui, şi mulţumesc. Este a şasea ceaşcă. Se uită la ceas. Pentru ora asta nu e rău. De ce te afli aici?
— Fiindcă vreau să te rog să mă ajuţi să trec golful aşa încât să pot arunca o privire prin Tallinn, fără toate formalităţile acelea stupide.
Newman spuse aceste cuvinte fără niciun avertisment, încât Mauno se înecă cu cafeaua. Puse repede ceaşca jos şi se şterse cu batista, holbându-se la Newman.
— Este imposibil. Pentru numele lui Dumnezeu, sper că nu pui la cale ceva periculos.
— Pun pariu că ai legături la Tallinn şi faci din când în când câte o călătorie în interes de serviciu. Vreau să mă iei cu tine.
— Practic imposibil, repetă Mauno.
— Sunt ziarist britanic, nu american. Şi dacă ei fac dosare – şi eu ştiu că ei fac asta – vor găsi un articol scris de mine acum câteva luni, cu titlul “A cui încercuire”, în care eu spuneam că au motive să fie îngrijoraţi, având Europa la vest, China la est şi în curând sateliţii americani, care vor circula deasupra lor.
— Sunt convins că ai avut un motiv să scrii asta.
— Bineînţeles, voiam o viză pentru Leningrad, unde aveam o legătură. Oricum, important este articolul de la dosar. În curând ruşii vor dori să-şi amelioreze relaţiile încordate cu Occidentul. Un reportaj pozitiv despre republica lor model, Estonia, le-ar putea fi foarte util.
— Şi de ce vrei să ajungi la Tallinn?
— O să-ţi spun după ce vei aranja călătoria.
— Adică niciodată! îmi pare rău, Bob, dar nu pot face asta. S-ar putea să te ajut în alt fel. Neoficial, înţelegi? Dacă eşti de acord, mă vei suna, la acelaşi număr de telefon ca înainte. Sunt sigur că îl mai ai, adăugă el cu un zâmbet sec.
— O să ţin minte.
— Putem lua dejunul împreună? Te găsesc aici? Vreau să fii liniştit, nu te urmăresc, minţi Mauno cu aceeaşi uşurinţă ca şi Newman.
— S-a făcut.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu