Week-end într-o zonă de razboi (2)

George R. R. Martin

Întâlnim alţi trei soldaţi din plutonul nostru şi mergem mai departe împreună. Nu mi-i amintesc din elicopter, dar sunt sigur că trebuie să fi fost acolo. Nu ştiu dacă am câştigat mare lucru. Doi tauri grăsani şi un prostănac, cu asta ne-am pricopsit. Prostănacul însă are însemne de veteran.
Discută acum cu Burtoiul, în şoaptă, privind mereu în jurul lor. Mi se par absurzi, ca două personaje din desenele animate. Prostănacul şi Burtoiul. Ăştia sunt cei pe care trebuie să mă bizui ca să mă scoată la liman? La naiba! Prostănacul arată de parcă ar avea probleme şi la traversatul străzii. Are o faţă prelungă şi îngustă, acoperită de acnee. Nu seamănă deloc cu un războinic. Dar poate că soldaţii nu seamănă niciodată cu cei din filme. Poate că tipii urâţi sunt cei mai buni ucigaşi. La dracu'! Stancato va fi iritat când va descoperi asta. El vrea să fie cel mai bun în toate.
Burtoiul se uită spre noi şi ne face semn.
― Ar fi ceva, ne spune. Spre est s-au auzit explozii de grenade şi focuri de arme. Jim zice că nişte băieţi de-ai noştri sunt încercuiţi de concomi. Să mergem să le dăm o mână de ajutor.
Rânjeşte. Pornim în pas alergător, dând ramurile în lături cu braţele şi pleos­căind prin petecele de zăpadă. Burtoiul pare fericit. Eu sunt îngrozit. În ce m-am băgat? Unde ne ducem? Vreau să ies de aici. Este o demenţă! Mâna în care ţin arma îmi tremură. Simt că voi vomita din nou.
Războiul se năpusteşte asupra noastră.
Unul dintre tăuraşii din faţa mea se împiedică pe neaşteptate şi focuri de armă răsună în jur. El cade, cu capul răsucindu-i-se grotesc, arma îi zboară într-un troian şi o floare de sânge i se lăţeşte pe piept. Cred că este mort. Nu ştim de unde s-a tras.
― Un lunetist! zbiară Burtoiul. Culcat! Adăpostiţi-vă!
Apoi dispare, se topeşte, culcat pe undeva. Ceilalţi dispar şi ei. Numai eu rămân lângă cadavru, clipind spre el, încremenit, nehotărât. Un alt foc răsună, urmat de o rafală. Aud gloanţele piuind în jurul meu şi, în mod straniu, mă simt în siguranţă. Se spune că n-auzi niciodată glonţul care te ucide.
Apoi, cineva mă înhaţă, mă trage, mă smulge şi mă împinge printre copaci. Stancato, bineînţeles. Se trânteşte lângă mine, cu ochii cercetând alert, cu arma în mână, pregătit. Eu mi-am scăpat arma şi plâng. Cel puţin obrajii îmi sunt umezi.
Stancato mă ignoră. Ridică arma şi trage, iar râtul negru al ţevii scuipă o rafală rapidă de moarte spre copaci. De acolo au venit gloanţele? Nu ştiu. N-am observat. Se pare însă că el a observat. Şi alţii trag. Cred că sunt ai noştri. Dar nu eu. Nu eu. Eu mi-am pierdut arma.
Apoi, pentru un lung răstimp, domneşte o linişte absolută. Stancato aşteaptă, cu mâinile încleştate pe armă, cu ochii mişcându-i-se întruna, iar ceilalţi aşteaptă şi ei. Nimeni nu se clinteşte. Nimeni nu trage.

***

Se înserează. Îmi dau seama abia acum, văzând amurgul care se strecoară printre conifere, învăluind pădurea în perdele cenuşii. A trecut mult timp. Dar noi nu ne clintim. Nu ştim dacă l-am doborât pe lunetist, dacă el a plecat, ori dacă nu pândeşte acolo undeva, cu arma flămândă după orice mişcare din partea noastră. De aceea, Stancato rămâne încremenit. Eu la fel. Nu intenţionez să fiu ţinta. În plus, nu pot face mare lucru. Mi-am pierdut arma.
Finalmente, cu puţin înainte ca întunericul să devină complet, cineva se mişcă. Un salt rapid, de aici ― acolo, printre copaci. Apoi un altul. După aceea, o rafală de foc mătură poziţia lunetistului, stâncile de pe panta de deasupra noastră. În cele din urmă, un cap răsare din noapte. Cu vizorul coborât, pe jumătate ghemuit, Burtoiul se furişează în loc deschis. Nu se întâmplă nimic. Concomul este mort sau a plecat.
Burtoiul apare brusc, o umbră ameninţătoare în noapte. Se apleacă deasupra corpului, îl atinge şi clatină din cap. Mă întreb dacă-i pare cu adevărat rău. Sau este doar iritat fiindcă inamicul a obţinut un killpunct de la un camarad? Cred că asta-i. Nu este genul de individ milos.
Stancato se ridică şi iese din ascunzătoare, încrezător, zâmbitor. Şovăi, apoi îl urmez.
― Crezi că l-am lichidat? întreabă Stancato.
Burtoiul înalţă din meri.
― Nu ştiu. Trebuie să ne uităm. Poate că da, poate că nu. E posibil s-o fi şters.
Stancato şi Burtoiul pornesc spre locul de unde veniseră împuşcă­turile. Noi ceilalţi aşteptăm. Prostănacul mă examinează cu dezgust. Mă foiesc sub privirea lui, mă uit la celălalt individ, apoi îmi feresc iute ochii când observ că mă ignoră. Nici unul dintre ei nu mă place. Îmi dau seama de asta. Rămân nemişcat. Pentru ei, sunt un laş. Trebuie să-mi dovedesc curajul. Nu însă şi Stancato, el nu. El a făcut totul perfect, ca de obicei. Îmi şterg palmele de jachetă, cu un gest nervos. Apoi, roşind, mă aplec să-mi recuperez arma. De ce n-am făcut-o mai devreme? De ce n-am luptat? La dracu', Birch, de ce mereu faci totul prost?
Stancato şi Burtoiul revin. Stancato mă bate pe spate. Întotdeauna inimos şi plin de viaţă, da, dom'le! Ba chiar protector faţă de laşi, blestematul! Cu aerele lui de superioritate. Îmi zâmbeşte.
― Se pare c-a şters-o, rosteşte el. Probabil că l-am speriat.
― Ştii, încep ezitând, n-am vrut să scap…
Mă opreşte.
― Nu-ţi mai face probleme din asta. Important era să te pui la adăpost. ― Arată spre cadavru. ― El n-a scăpat arma, dar asta nu l-a ajutat cu nimic, nu? Mai bine să fii în viaţă, fiindcă n-avem nevoie de eroi morţi, nu?
Burtoiul ascultase. Acum încuviinţează fără chef din cap.
― Mda, aici poate c-ai dreptate. ― După aceea, mă priveşte. ― Dar fii atent, puştiule! Dacă mai încremeneşti aşa o dată, ne faci rău la toţi. Ştii că amicu' tău putea fi ucis?
Surâd fără putere. Nu pot face altceva. Aşadar, m-au iertat. Ce frumos din partea lor, fir-ar ei ai dracu'! Evident, totu-i opera lui Stancato. Îi place să-mi facă chestii d-astea. Ştie cât de mult îl urăsc şi mai ştie în ce situaţie neplăcută mă pune când trebuie să-i fiu recunoscător. Ticălosul! Nu-i ajunge că mă irită permanent, că mă face să mă simt ca un idiot... vrea să fiu un idiot recunoscător, îl încântă să investească în mine. Rahat, rahat, rahat!
Noaptea învăluie pădurea. Ceilalţi şi-au coborât vizoarele de vedere nocturnă. Mi-l cobor şi eu, iar copacii se preschimbă în umbre negre, rigide, conturate pe un fundal roşu. Doar ramurile li se văd. Dintr-un motiv necunoscut, cetina este invizibilă. Mă străbate un fior scurt sau poate doar un tremur. Pădurea a devenit un iad întunecat, plin cu schelete de cărbune şi forme pe jumătate întrezărite. Cred că preferam întunericul. Totuşi, nu ridic vizorul.
Pornim, cu Burtoiul în frunte, înşiruindu-ne în urma lui. Nu ştiu încotro ne îndreptăm sau de ce. Nu-mi pasă. Vreau doar să se termine totul. Au mai rămas numai câteva ore până la miezul nopţii. După aceea, altă zi, altă noapte şi week-end-ul se termină. Elicopterul se întoarce ca să ne recupereze. Să mă recupereze pe mine. Până acum, am supravieţuit. Poate c-o să reuşesc să supravieţuiesc până mâine noapte.
În week-end-ul viitor, revin la tenis. Nu-mi trebuie aşa ceva. Poate că lui Stancato îi trebuie, dar el nu-i normal. Eu sunt. Asta-i staţia finală pentru Birch.
Da. Pot supravieţui. Gândul mă alină. Strâng arma şi păşesc mai rapid.

***

Mărşăluim ore la rând, fără un cuvânt; se aud doar răsuflările greoaie şi scrâşnetul zăpezii care îngheaţă din cauza gerului de peste noapte. Uit de război, de Stancato, de toate. Singurele lucruri ce mai există pentru mine sunt picioarele şi frigul. Bocancii sunt uzi fleaşcă şi umezeala s-a infiltrat peste tot. Picioarele m-au durut multă vreme, dar acum durerile au încetat. Nu le mai simt deloc. Mâine însă voi avea băşici. Urăsc băşicile. Pariez că Stancato nu face niciodată băşici. Fac prinsoare că n-a avut o băşică în viaţa lui. Ba chiar nici un coş pe faţă. Ar fi mult mai suportabil dacă în adolescenţă ar fi avut faţa acoperită de coşuri, ca orice persoană normală.
Vântul suflă extrem de puternic, vuind printre copaci, pătrunzând tăios prin uniformele astea de rahat. Într-o lume roşu-neagră, gerul muşcător pare ciudat de nelalocul său. Culorile frigului sunt albastrul şi albul. Totul este pe dos. Totuşi, senzaţiile pe care le provoacă sunt la fel de năpraznice.
Mergem. Fără ţintă? Probabil că nu. Mie însă aşa mi se pare. Tropa, tropa, tropa, băieţii mărşăluiesc. Ăsta-i războiul. Ce mai minciună! Gândul vine şi pleacă. Apoi, mintea îmi revine la picioare şi la ger. Ca întotdeauna. Nimic altceva nu mă poate interesa. Arma este foarte rece acum, plasticul e aproape îngheţat. Poate că mi s-a lipit de palmă. În felul ăsta, n-o s-o mai scap când vor reîncepe împuşcăturile.
Mergem întruna. Tot în tăcere. Răsuflări şi paşi, în faţa şi înapoia mea. Nu ştiu însă ce se întâmplă. De acum, trebuie să fi trecut de miezul nopţii. Trebuie! Războiul pare să fi încetat peste noapte. Nu pot auzi nimic. Dar poate că şi urechile mi-au obosit, ca tot restul corpului.
La dracu'! Cui îi pasă? Mi-e frig. Lua-te-ar dracu', Stancato! şi pe tine, Dolecek! şi pe tine, Burtoiule! Lua-v-ar dracu' pe toţi. Idioţilor! Poate că se apropie zorile. Umblăm de foarte multă vreme.
Ideea mă aţâţă. Mă opresc, pentru o secundă, şi ridic vizorul. Spre răsărit nu se întrevede însă nici o geană de lumină. Stelele sunt tot sus pe cer. Orion se distinge limpede, urmat de câinii lui de vânătoare. Puncte strălucitoare pe fundal negru. Îi pot zări sabia. În oraş, nu-i pot zări niciodată sabia.
Stelele par îngheţate. Cu vizorul ridicat, pot să văd gerul, nu doar să-l simt. Sug o bucăţică de gheaţă, simţindu-mă straniu de liniştit. Cineva mă-mpinge din spate. Stancato.
― Haide, Andy! şuieră el. Nu renunţa! Nu vrem să rămânem în urmă şi să ne rătăcim.
Mârâi ceva spre el şi mă împleticesc mai departe. Să renunţ, la dracu'! Nu renunţasem. Mă oprisem doar ca să văd dacă răsar zorii. Blestematul! Nu-mi acordă nici cel mai mic credit?
Continuăm să mergem, prin păduri şi munţi ce seamănă perfect cu pădurile şi munţii pe care i-am străbătut deja. Printr-un pârâu rece ca gheaţa, care-mi deşteaptă picioarele cu o durere ucigătoare. Apoi, revenim în pădure. Mergem. Noaptea este tăcută, doar în depărtare o escadrilă de aparate de zbor traversează bolta şi revarsă foc lichid. În vizoare, focul se vede negru. Privim. Mergem.
În sfârşit, în sfârşit, ne oprim. Burtoiul a găsit o peşteră. Nu, nu o peşteră adevărată. Doar o adâncitură într-un perete de stâncă. Totuşi, e un adăpost. Burtoiul îşi scoate raniţa, mormăie ceva spre Prostănac, îşi întinde foaia de cort şi se aşază pe ea. Adoarme instantaneu şi sforăie. Sunt epuizat. Mă întind lângă el. Ceilalţi îşi scot foile de cort şi se întind.
Prostănacul mă anunţă că voi fi schimbul întâi al plantonului.
Mă scol şi privesc în jur, cu muşchii protestând, cu mintea golită. Când ceilalţi adorm, îmi ridic vizorul şi privesc stelele. Şi avioanele. Orizontul vestic este luminat, sclipind cu flăcări portocalii şi fulgere albe, orbitoare, care înfloresc şi pier pe fundalul munţilor. Undeva se dă o bătălie. Ascult zgomotele armelor. Sunt vagi, îndepărtate. Le pot auzi.
Acum, au adormit toţi. Burtoiul pare un sac de cartofi şi sforăie asurzitor. Prostănacul s-a ghemuit într-un colţ, aidoma unui băieţel speriat. Celălalt tip, taurul bun de carne de tun, doarme cu gura căscată. Stancato arată cel mai bine. S-a întins oarecum relaxat, ca şi cum gerul nu l-ar afecta, cu chipul destins, respirând uşor şi regulat. Fac prinsoare că-i perfect alert. Dacă o să ne atace concomii, nu va fi luat prin surprindere.
Pentru o clipă, mă gândesc la scenariul acesta. Ce s-ar întâmpla dacă aş pleca acum? Poate că ar veni concomii. I-ar ucide pe toţi. Ar căpăta nişte killpuncte. Ar fi extrem de uşor.
Nu. N-aş putea regăsi drumul de întoarcere. În plus, ce s-ar petrece dacă concomii nu i-ar ucide? Atunci aş da cu adevărat de belea. De altfel, n-aş putea lăsa nişte oameni să moară. Nici chiar pe Stancato. Aş putea s-o fac?
Ei bine, poate că pe Stancato...
Dacă aş fi jucat tenis, acum aş fi fost acasă, probabil adormit, într-un pat cald, alături de Miriam. Nu-nseamnă că asta ar fi ceva nemaipo­menit. M-am însurat cu ea din disperare, după ce Glenda mă părăsise pentru Stancato. Glenda cea înaltă şi blondă. Fusese mereu atât de drăguţă, până ce apăruse el, apoi se întorsese împotriva mea, luându-i partea, abandonându-mă când încercasem s-o reţin. Mare greşeală a făcut. Aş fi luat-o de nevastă. Pe Stancato nu-l interesează decât corpul ei.
Aşa că Glenda a pierdut. Şi eu am pierdut ― am căpătat-o pe Miriam cea grasă şi obtuză. Doar Stancato câştigă.
L-aş putea împuşca. Mă-ntreb dacă el ştie asta. L-aş putea ucide chiar aici, în timp ce doarme. Nimeni n-ar bănui nimic. Ar fi altă victimă a războiului.
Sau nu? Probabil că există o modalitate de a determina cine pe cine a împuşcat. Altfel, cum s-ar putea ţine evidenţa killpunctelor? L-aş putea împuşca pe la spate, dar aş fi depistat. Probabil că gloanţele concomilor sunt diferite, sau altceva. Sunt sigur că trebuie să fie ceva legat de arme. Ştiu că poţi fi găsit când ţi-a expirat timpul, dacă n-ai pierdut arma. Poate că acelaşi dispozitiv ţine şi evidenţa celor pe care i-ai împuşcat.
Îl ucid pe Stancato şi el se răzbună din mormânt. Rahat! O ultimă victorie. N-am de gând să i-o ofer.
Alung gândul. N-o să-l ucid pe Stancato. O să fiu norocos dacă voi ucide pe cineva. Probabil c-o să-ngheţ din nou. Ori una, ori alta.
Stau acolo, mă gândesc la toate astea şi privesc noaptea. Orele trec. În cele din urmă, îl trezesc pe Prostănac să mă înlocuiască şi somnul soseşte. Pe un pat de piatră acoperită cu gheaţă.

***

Conştiinţa revine cu o durere de spate şi un urlet. Tresar în capul oaselor, ameţit, buimăcit. Cineva zbiară. Privesc spre deschizătura peşterii şi clipesc. Gloanţele ţiuie în jurul meu.
Concomii sunt afară.
Suntem prinşi în cursă. Morţi. Or să mă ucidă. Teama mă copleşeşte în valuri. Privesc, şocat.
Stancato stă întins pe burtă în partea din faţă a peşterii, mişcând ţeava armei într-o parte şi-n alta, descriind arcuri largi de foc nimicitor. Afară zăresc cadavre. Plus un cadavru pe jumătate căzut în peşteră. Găliganul fără nume. A încasat mai multe gloanţe. Trupul îi este retezat în două. Partea inferioară se găseşte spre ieşire. Restul zace risipit prin toată peştera.
Pe hainele mele e sânge. Îl examinez, simţind că mi se face rău. Îmi doresc să dorm din nou.
Ceva explodează în exteriorul adăpostului nostru şi schije pătrund înăuntru, ricoşând din pereţi. Totuşi nimeni nu păţeste nimic. Se aud o mulţime de zbierete, afară şi înăuntru. Eu unul nu desluşesc nimic din tot vacarmul ăla.
Prostănacul stă întins lângă Stancato, cu spatele spre ieşire, vârând un încărcător plin în armă. Se uită la mine şi pufneşte. Apoi se ridică, îmi înşfacă arma şi mă izbeşte cu ea în abdomen.
― Trage! Luptă-te, fir-ai al dracu' de găoază de recrut ― trage!
Revine cu faţa spre ieşire, se lasă în genunchi. Şi primeşte un glonte în gât. Cu sângele ţâşnind în jeturi, urlând, se prăbuşeste în spate, peste mine.
A scăpat arma. O ridic şi i-o întind, dar n-o ia.
― Andy, vorbeşte Stancato, jos! Jos, până nu te nimeresc!
Trage în timp ce vorbeşte, fără să se oprească vreo clipă. Atât de eficient, atât de calm... Nu pare înspăimântat. Maşina ucigaşă, eroul, marele războinic. ­Decid să-i fac o demonstraţie. Îl las pe Prostănac să cadă în propriul său sânge, mă întind lângă Stancato, îmi iau arma şi cuprind trăgaciul cu degetul.
Afară răsar zorii. Zorii zilei de sâmbătă. Mă aflu la jumătatea dru­mului spre casă, dar ei sunt pe urmele mele. Cu toate astea, nu-i pot vedea. Nu zăresc decât nişte punctuleţe de lumină din două-trei locuri, de unde rafalele lor mătură gura peşterii. Iar poziţiile lor se schimbă.
Trag. Gloanţele se revarsă într-un torent continuu. Nu există nici un recul. Arma se încălzeşte doar puţin. Trag nu spre ceva anume, ci mătur copacii. Poate c-o să lovesc pe cineva, dar n-o doresc în mod deosebit.
Focul meu i-a oferit lui Stancato un moment de respiro. Se opreşte să reîncarce, retrăgându-se puţin în peşteră, rămânând întins, scoţând încărcătorul plin de la centură şi introducându-l calm în armă. Fără să bâjbâie, fără să se grăbească. Fără să facă greşeli. Peste o secundă, revine lângă mine şi mitraliem copacii împreună.
Cineva urlă.
― Am nimerit unul, rostesc eu şi opresc focul.
― Poate că vor să ne păcălească, zice Stancato. Să ne scoată de aici. Ei nu pot intra, dar ştiu că suntem încolţiţi.
Încolţiţi. Da. Îmi amintesc asta. Suntem încolţiţi. Burtoiul, marele veteran, amicul nostru care nu ştia ce-i teama, ne-a adus în situaţia asta, poate că din cauza lui vom muri. Sunt furios. Stancato trage singur.
Apoi îmi dau seama că Burtoiul nu-i în peşteră.
― El unde-i? îl întreb pe Stancato. Nu ştiu numele Burtoiului. Ciudat. Crezusem că-l ştiam. Se pare că Stancato îl cunoaşte.
Nu-mi răspunde. Şi el a încetat focul. Aşteaptă să se mişte cineva. Aşteptăm cinci minute bune, în tăcere, sperând că ei vor ieşi, ca să vadă dacă n-am murit. Nu i-am păcălit. Trag cu armele peste bolovani, iarăşi şi iarăşi, iar gloanţele ţiuie în jurul nostru. În cele din urmă, cineva azvârle o grenadă. Va trebui să ne trădăm poziţia. În vreme ce mă holbez, Stancato o înhaţă şi o aruncă îndărăt. Exact acolo de unde a venit. Stancato este aruncătorul echipei de basebal de la serviciu. Bineînţeles, este bun. Foarte bun.
Grenada explodează, smulgând o bucată din pădure şi din noroi. Aproape simultan, altcineva deschide focul din lateral. Urlete. L-am prins!
Un concom iese clătinându-se dinapoia unui bolovan, sângerând dintr-o gaură în piept de mărimea unui pumn. Parcurge o jumătate de metru înainte ca focul din lateral să-l doboare, ciuruindu-l nemilos, în vreme ce el se prăbuşeşte şi tresare pe sol. Privesc cu o fascinaţie bolnavă cum urlă şi moare şi-şi agită braţele. Un negru slab şi scund, care moare greu. Plin de ruşine, îmi dau seama că am o erecţie. Dumnezeule! Sunt bolnav. Sunt la fel de pervers ca şi ei!
Burtoiul apare din lateral, cu arma sub braţ.
― Liber! ne răcneşte. I-am curăţat pe toţi.
Stancato se ridică şi se apropie de el.
― Câti au fost?
― Opt, răspunde Burtoiul şi râde. Acum sunt opt killpuncte. Noi cum stăm?
Ies din peşteră, din peştera plină de sânge. Stancato şi Burtoiul mă privesc apropiindu-mă şi nu scot nici un cuvânt. Eu sunt răspunsul la întrebarea Burtoiului.
― La dracu'!
Asta-i tot ce spune. Voia ca eu să fi murit. La fel şi Stancato. Sunt un laş, un blestemat de laş, de nici un folos pentru ei. Bărbaţii cu adevărat mai buni au murit. Asta gândeşte Burtoiul.
― Cum...? încep fără putere.
De-abia reuşesc să gândesc.
― Tocmai intram de planton, povesteşte Burtoiul. Au deschis focul spre amândoi. Pe el l-au doborât, dar eu m-am aruncat la pământ şi m-am ascuns în tufişuri. Deja amicul tău d-aici se trezise şi trăgea în ei, aşa că nu puteau porni în căutarea mea. ― Rânjeşte. ― Tragi bine, i se adresează lui Stancato. Ai lovit imediat vreo doi şi asta ne-a salvat.
Ne-a salvat? Stancato ne-a salvat? Întotdeauna, trebuie ca el să fie eroul? Ceva se încordează în mine. Mă întorc cu spatele la ei, lăsându-i acolo să-şi zâmbească reciproc, să rânjească şi să se felicite, poves­tind despre sângele pe care l-au vărsat. Măcelarii...
Trupul negrului zace lângă nişte tufe fără frunze, sub ramura unui conifer. Acum, nu mai mişcă, dar sângele continuă să se scurgă încetişor în noroi. Mâinile îi sunt de om bătrân ― mâini ridate, tăbăcite, mici pentru uniforma lui cu două numere prea largă.
Mă aplec spre el, spre omul de a cărui moarte m-am bucurat. În apropiere, pe jumătate ascunsă sub tufe, îi văd arma. Dau drumul armei mele şi mă întind spre cealaltă.
Armele concomilor sunt turnate din plastic verde, însă altfel sunt la fel cu ale noastre. Bineînţeles. Armele trebuie să fie identice, altfel războiul n-ar fi cinstit. Sub ţeavă, există seria şi o inscripţie: PROPRIE­TATEA LUI CONSOLIDATED COMBAT, INC.
Plăteşti taxa şi alegi. Luptă în munţi, Maneuver împotriva lui Consoli­dated Combat! Încearcă războiul din junglă, General Warfare împotriva lui Battlemaster! Înfruntă-te pe străzile oraşelor, Tactical League împo­triva lui Risk Ltd. Există treizeci şi patru de zone de război şi zece cluburi de înrolare. Plăteşti taxa de participare şi optezi. Însă toate opţiunile sunt la fel.
Mă ridic cu arma concom în mână, şi ceva se năpusteşte spre mine. Ţâşneşte din vegetaţia scăldată în cenuşiul neclar al zorilor şi înregistrez imaginea într-o fracţiune de secundă. Uniformă cenuşie, chip negru, tânăr ― mai tânăr decât mine. Un puşti, un puşti însângerat, rănit. Nu i-am ucis pe toţi. Acesta şi-a pierdut arma. Se repede către mine cu o baionetă în mână.
Îl privesc venind. Trebuie să parcurgă câţiva metri ca să ajungă la mine. Se apropie rapid, totuşi nu îndeajuns de iute. Ridic arma.
Şi nu pot trage. Nu pot trage. Nu pot trage.
Când este gata să mă atingă, Stancato îl mitraliază din lateral. Foarte eficient. Puştiul se încovoaie încet şi se năruie lent în noroi. Nu scoate nici un sunet. Baioneta îi cade lângă bocancul meu.
Stancato mi-a salvat din nou viaţa.
Mă răsucesc şi-l privesc. Zâmbeşte, iar ţeava puştii îi fumegă. Încă un killpunct. Este priceput la asta. O să capete o reducere importantă data viitoare. Eu? Nu. Nici vorbă! O să-mi suspende licenţa. N-o să mă mai lase să joc. Eu mă excit privind oameni care mor, dar nu-i pot ucide.
Stancato păseşte spre mine şi începe să spună ceva. Îmi privesc arma, evitându-i ochii. Este o armă concom. Trage gloanţe concom. Poate că nu vor şti cine a tras, poate că se orientează numai după gloanţe. Stancato mi-a salvat viaţa de două ori. Nu-l pot suporta. Le va spune tuturor.
În timp ce vine spre mine, ridic arma, destul de calm, şi-l împuşc. Cred c-o fac foarte bine.
Nu are timp să fie surprins. Arma concom trage o rafală de gloanţe, extrem de rapid. Pieptul lui Stancato explodează pur şi simplu, şi eu ridic ţeava, iar gloanţele continuă să curgă şi faţa lui oacheşă-arătoasă-calmă-zâmbitoare-eficientă se dezintegrează în carne sângerândă.
Burtoiul încremeneşte cu gura căscată, urlând:
―Ţi-ai împuşcat camaradul! Ţi-ai împuşcat camaradul!
Întorc arma şi-l împuşc şi pe el. La dracu' cu-nsemnele lui de veteran! Nu-i chiar atât de greu de ucis.

***

Am mers toată ziua, singur, prin pădure. Picioarele îmi sunt înghe­ţate, dar nu-mi pasă. Am o armă Maneuver sub un braţ şi o armă Concom sub celălalt. Adun killpuncte. Dacă strâng destule, poate că săptămâna viitoare voi fi sergent.

Sfarsit