sâmbătă, 15 februarie 2014

A fost odata o stea (1)


Nora Roberts







Surorilor mele întru magie
Ruth, Marianne și Jill



— Acesta este potrivit pentru tine, spuse bătrâna.

Allena privi pandantivul care atârna uşor de lanţul gros de argint. De fapt, intrase numai ca să arunce o privire.

Bugetul nu-i permitea să cumpere din impuls – ceea ce era, bineînţeles, foarte amuzant şi foarte plăcut. Iar afecţiunea ei faţă de toate lucrurile impulsive era chiar motivul pentru care, acum, nu-şi permitea să facă acest lucru. N-ar fi trebuit să intre deloc în magazin.

Dar cine ar fi putut să-i reziste acelei prăvălioare de pe faleza unui încântător sătuleţ irlandez?

Mai ales una care se numea „Amulete şi leacuri”.

Cu siguranță nu Allena Kennedy.

— E foarte frumos, dar eu…

— E singurul.

Ochii femeii erau de un albastru spălăcit, la fel ca marea care se izbea de zidul de stâncă din apropierea uşii. Părul îi era de un gri metalic şi strâns într-un coc care îi atârna greu pe gâtul subţire.

Purta o mulţime de lanţuri şi ace de păr fascinante, dar nimic nu era ca pandantivul pe care îl ţinea cu degetele ei osoase, îşi spuse Allena.

— Numai unul?

— Argintul a fost turnat în Cazanul lui Dagda deasupra focului de solstițiu de vară şi gravat de degetul lui Merlin. Cel al lui Arthur.

— Merlin?

Allena era o neştiutoare în ceea ce privea povestirile despre magie şi acte de vitejie. Sora ei vitregă, Margaret, ar fi pufnit şi ar fi spus nu, ea era numai bleagă.

— Vrăjitorul marelui rege a hoinărit prin toată Irlanda în vremea lui. Aici a descoperit Dansul Uriaşului şi l-a luat pentru Arthur, transportându-l peste Marea Irlandei până în Anglia. Dar, deşi a luat magia din aceste regiuni, a mai lăsat ceva, spuse bătrâna şi, privind-o pe Allena, legănă pandantivul. Aici este puţin din ea şi îţi aparţine.

— Nu pot… zise Allena, dar se opri, aţintindu-şi privirea asupra pandantivului.

Acesta era un oval prelung, lipsit de strălucire şi având gravat în mijloc ceva sub forma unei stele care exploda.

Părea să capteze lumina lăptoasă care pătrundea pe fereastra prăvăliei, reţinând-o, răspândind-o, astfel încât sclipi hipnotic în ochii Allenei. Steaua păru să strălucească.

— Am venit doar să mă uit.

— Sigur, dacă nu te uiţi, nu găseşti, nu? Ai venit tocmai din America să te uiţi.

Allena încercă să-şi aducă aminte că venise să o ajute pe Margaret cu grupul de turişti. Afacerea lui Margaret, „O aventură civilizată”, se bucura de foarte mult succes – şi era deosebit de organizată. Toată lumea spunea că Allena trebuia să se organizeze puţin. Iar Margaret spusese foarte limpede, chiar brutal de limpede, că acea ocazie era ultima ei şansă.

— Fii organizată, fii pregătită şi fii foarte punctuală, îi spusese Margaret stând în biroul ei înspăimântător şi ordonat din New York. Dacă reuşeşti asta s-ar putea să ai o şansă. Dacă nu, eu îmi iau mâinile de pe tine, Lena.

N-ar fi fost prima oară când cineva îşi lua mâinile de pe ea. În ultimii trei ani, pierduse trei slujbe. Bine, patru, dar nu părea necesar să pună la socoteală acele două zile oribile când lucrase ca asistentă a surorii soacrei unchiului ei.

Nu vărsase cerneala intenţionat pe rochia Valentino albă. Şi, dacă Dragonul Social n-ar fi insistat să folosească stiloul pentru toată corespondenţa, nici n-ar fi avut ce cerneală să se verse.

Dar, nu asta era problema, îşi aminti ea uitându-se fix la pandantiv. Pierduse slujba aceea şi pe celelalte, iar acum Margaret îi oferea şansa de a dovedi că nu era o proastă.

Ceea ce Allena se temea că poate chiar era.

— Trebuie să-ţi găseşti locul.

Clipind, Allena reuşi să-şi ia ochii de la pandantiv şi să se uite din nou la bătrână. Ochii acesteia păreau atât de buni şi de plini de înţelepciune.

— Poate n-am un loc anume.

— Ah, fiecare dintre noi are unul, dar unii nu şi-l găsesc atât de uşor în lume în felul cum o văd alţii. Şi pe noi. Dumneata ai căutat în locuri nepotrivite. Până acum. Acesta îţi aparţine, spuse ea din nou.

— Nu pot să mi-l permit, spuse pe un ton de scuză, chiar în timp ce întindea mâna spre el.

Doar să-l atingă. Şi, atingându-l, simţi căldura emanată de argint şi o dorinţă puternică în suflet. Un fior îi străbătu şira spinării chiar în clipa în care ceva greu păru să i se lase asupra inimii.

Nu avea ce să-i facă rău dacă îl încerca. Cu siguranţă nu făcea niciun rău dacă vedea cum îi stătea, cum se simţea cu el.

Ca într-un vis, luă lanţul din mâna bătrânei şi şi-l puse la gât. Greutatea de pe inimă se ridică. Pentru o clipă, lumina care pătrundea pe fereastră deveni mai intensă, făcând să strălucească suvenirurile, borcănelele cu ierburi şi pietricelele străvechi de pe rafturi şi tejghele.

O imagine îi apăru brusc în minte, cu cavaleri şi balauri, vânt puternic şi apă, un cerc alcătuit din pietre sub un cer negru şi învolburat.

Apoi umbra unui bărbat la fel de nemişcat ca pietrele.

În adâncul sufletului, ştia că o aştepta pe ea, aşa cum nu mai făcuse nimeni până atunci şi nici nu avea să mai facă vreodată. Şi avea să aştepte veşnic.

Allena strânse pandantivul în mână, plimbându-şi degetul mare peste stea. O bucurie imensă explodă în sufletul ei, la fel de limpede ca şi lumina soarelui. Ah! îşi spuse ea. Bineînţeles. E al meu. La fel cum eu sunt a lui şi el e al meu.

— Cât costă? se auzi ea întrebând şi ştiu că niciun preţ n-ar fi fost prea mare.

— Zece lire, simbolic.

— Zece? întrebă ea deschizând poşeta. Trebuie să valoreze mai mult.

O avere regească, o vrajă, un vis de îndrăgostit.

— Desigur, spuse bătrâna, dar întinse mâna după bancnotă. Şi dumneata la fel. Continuă-ţi călătoria şi vei vedea.

— Mulţumesc.

— Eşti o fată bună, spuse femeia când Allena porni spre uşă.

Iar, după ce aceasta se închise, zâmbetul bătrânei deveni strălucitor şi viclean.

— Lui n-o să-i placă, dar o să-l dai tu pe brazdă până în ajunul solstițiului. Şi, dacă o să ai nevoie de ajutor, ei bine, plăcerea va fi de partea mea.

Afară, Allena se uită la faleză, la dig, la şirul de căsuţe, ca şi cum ar fi ieşit dintr-un vis. Ciudat, îşi spuse ea, nu-i aşa că totul fusese minunat de ciudat? Atinse pandantivul din nou. Numai unul, turnat în Cazanul lui Dagda, gravat de Merlin.

Bineînţeles că Margaret ar fi râs şi i-ar fi spus că bătrâna mai avea încă o duzină în depozit pentru turiştii naivi. Şi Margaret, ca întotdeauna, avea dreptate, probabil. Dar nu conta.

Ea avea pandantivul şi o poveste grozavă care îl însoţea. Şi totul numai pentru zece lire. Un chilipir.

Îşi ridică privirea şi se strâmbă. Cerul era acoperit de nori groşi şi plumburii. Probabil că Margaret nu era deloc încântată de faptul că vremea nu era conformă cu planurile pentru ziua aceea. Călătoria cu feribotul pe insulă fusese pusă la punct cu meticulozitate.

Pe drum se serveau ceai şi pateuri, în timp ce Margaret le povestea celor douăzeci de turişti despre istoria locului pe care urmau să-l viziteze. Allena fusese cea care îi bătuse la maşină însemnările şi printase copiile pentru turişti.

Primul popas avea să fie la centrul de orientare al vizitatorilor. Acolo, avea să se facă un tur al ruinelor unei mănăstiri şi al cimitirului, ceea ce Allena abia aştepta, după care aveau să ia masa de prânz, sub forma unui picnic, pe care cei de la hotel îl puseseră în coşuri. Prânzul avea să dureze fix şaizeci de minute.

Apoi aveau să viziteze stupii şi Margaret avea să le vorbească despre istoricul şi scopul lor.

După aceea, turiştii aveau o oră liberă, când puteau să se plimbe în voie prin sătuleţ, să viziteze magazinele, să coboare pe plajă, în final adunându-se la patru şi jumătate punct pentru a bea ceaiul la castelul restaurat, cu istoricul aferent.

Treaba Allenei era să păstreze în ordine toate însemnările lui Margaret, să ajute la strângerea turiştilor din grup, să aibă grijă de obiectele de valoare, să care pachete, dacă existau, şi, în general, să fie disponibilă, pentru orice fel de treburi de acest gen.

Pentru aceasta, avea să primească un salariu rezonabil, după părerea lui Margaret. Dar, şi mai important, i se explicase, avea să înveţe şi să capete experienţă care, după cum spera familia ei, o va ajuta să devină responsabilă şi matură. Ceea ce, până la cei douăzeci şi cinci de ani ai săi, ar fi trebuit să fi învăţat deja.

Nu avea niciun rost să le explice că nu voia să fie responsabilă şi matură, dacă aceste lucruri o transformau într-o altă Margaret. Astfel că trecuseră patru zile de la plecarea în primul ei circuit turistic şi ceva înăuntrul ei îi striga deja să fugă.

Supusă, îşi înăbuşi răzvrătirea şi se uită la ceas. Se uită stupefiată.

Nu se putea. Era imposibil. Vrusese să intre în prăvălioara aceea numai pentru câteva minute. Nu se putea să fi stat o oră întreagă. Nu se putea – oh, Doamne! – nu se putea să fi pierdut feribotul.

Margaret avea s-o omoare.

Apucând bareta genţii o luă la fugă. Avea picioare lungi, de balerină şi un corp subţire. Pantofii comozi pe care Margaret îi poruncise să şi-i cumpere bocăneau pe pavaj în fuga ei spre debarcader. Geanta i se izbea de şold. În ea erau o mulţime de lucruri importante ale firmei.

Vântul bătea dinspre mare, fluturându-i părul blond şi scurt în jurul feţei. Spaima i se citea şi în ochii cenuşii ca norii. Aceasta se transformă repede în disperare şi dezgust faţă de sine, când ajunse la debarcader şi văzu feribotul îndepărtându-se.

— La naiba! spuse Allena înfigându-şi mâinile în păr şi trăgând furioasă. Asta e şi gata. Mai bine aş sări în apă şi m-aş îneca.

Ceea ce, fără îndoială, ar fi fost mai plăcut decât predica lui Margaret.

Avea să fie concediată, bineînţeles. Dar era obişnuită cu acest lucru. Metoda avea să fie tortura.

Doar dacă… Trebuia să mai existe o modalitate de a ajunge pe insulă. Dacă putea să ajungă acolo, avea să se lase la mila lui Margaret, să muncească pe brânci, să renunţe la salariu. Să găsească o scuză. Cu siguranţă avea să găsească ea un motiv pentru care pierduse feribotul

Privi în jur disperată. Mai erau bărci şi, dacă erau bărci, erau şi oameni care le conduceau. Avea să închirieze una, plătind oricât era nevoie.

— Te-ai rătăcit?

Uimită, ridică mâna şi cuprinse pandantivul. Un tânăr – aproape un băieţandru, observă ea – stătea în picioare lângă o mică ambarcaţiune albă. Avea o şapcă pe părul blond ca paiul şi o privea cu nişte ochi verzi plini de amuzament.

— Nu, nu m-am rătăcit, am întârziat. Trebuia să iau feribotul, spuse ea arătând spre larg şi, apoi, lăsă braţele în jos. Am pierdut noţiunea timpului.

— Ei bine, timpul nu e chiar atât de important.

— Pentru sora mea este. Lucrez pentru ea, zise ea şi, deodată, porni repede spre el. Asta e barca ta sau a tatălui tău?

— Din întâmplare, e a mea.

Era mică, dar, în ochii ei lipsiţi de experienţă, părea drăguţă. Trebuia să spere că era şi bună pe mare.

— Poţi să mă duci şi pe mine? Trebuie să-i prind din urmă. Îţi plătesc oricât.

Era genul de frază, îşi spuse Allena chiar în clipa în care o rosti, care ar fi făcut-o pe Margaret să se înfioare. Dar tocmeala nu era o prioritate în clipa aceea. Supravieţuirea era.

— O să te duc acolo unde trebuie să ajungi, spuse el şi ochii îi scânteiară când îi întinse mâna. Pentru zece lire.

— Astăzi toate costă zece lire, zise ea dând să deschidă geanta, dar el clătină din cap.

— Am vrut să-mi dai mâna, domnişoară, nu banii. Banii mi-i dai când o să ajungi la destinaţie.

— Ah, mulţumesc, spuse ea dându-i mâna şi lăsându-l s-o ajute să urce în barcă.

Se aşeză pe o băncuţă la tribord când el porni. Închizând ochii uşurată, îl ascultă cum fluiera în timp ce se aşeza la cârmă şi pornea motorul.

— Îţi sunt foarte recunoscătoare, începu ea. Sora mea o să fie tare furioasă pe mine. Nu ştiu unde mi-o fi fost mintea.

El întoarse barca uşor.

— Nu putea să mai aştepte puţin?

— Margaret? spuse Allena şi acel gând o făcu să zâmbească. Nu i-ar fi trecut prin cap.

Mica ambarcaţiune prinse viteză.

— Dumitale ţi-ar fi trecut prin cap, zise el şi, deodată, parcă începură să zboare peste valuri.

Încântată, ea îşi întoarse faţa în bătaia vântului. Ah, era mult, mult mai plăcut decât orice călătorie cu feribotul, cu prezentare cu tot. Aproape că merita preţul pe care avea să-l plătească la sfârşit, şi nu se referea la bani.

— Pescuieşti? îi strigă ea.

— Când muşcă.

— Trebuie să fie minunat să faci ce vrei, când vrei. Şi să locuieşti atât de aproape de mare. Îţi place?

— Da, simt o afecţiune pentru ea. Oamenii îşi pun restricţii unii altora. După părerea mea, e ciudat.

— Eu nu pot să sufăr restricţiile. Nu le ţin minte niciodată.

Barca se clătină puternic şi o făcu să râdă.

— Cu viteza asta, o să întrecem feribotul.

Gândul de a sta pe ţărm şi de a-i arunca lui Margaret o privire înfumurată când feribotul avea să acosteze, o amuză atât de mult pe Allena încât nici nu dădu atenţie fulgerului care brăzdă cerul deasupra lor şi nici vuietului ameninţător al mării.

Când ploaia începu să o ude, ea se uită în jur din nou, şocată că nu vedea nimic în afară de apă, valurile agitate şi perdeaua de ploaie care diminua lumina.

— Ah, asta n-o să-i placă deloc. Mai avem mult?

— Aproape că am ajuns, zise el, cu o voce ca a cuiva care voia să liniştească nervii. Vezi acolo, prin ploaie? Acolo, chiar în faţă, trebuie să ajungi.

Ea se întoarse.

Prin ploaie şi vânt, văzu conturul întunecat al pământului, al unor dealuri şi al unei văi. Dar ştia, deja ştia.

— E superb, murmură ea.

Se apropia din ce în ce, asemeni unui fum. Ea văzu acum spuma valurilor care se spărgeau de ţărm şi stâncile înalte. Apoi, în lumina unui fulger, avu impresia, pentru o singură clipă, că văzu un bărbat.

Înainte să apuce să spună ceva, barca se legănă puţin şi băiatul sări în apă trăgând-o pe ţărm.

— Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, spuse ea udă leoarcă şi euforică, sărind pe nisipul ud. O să aştepţi să treacă furtuna, nu? îl întrebă apoi în timp ce căuta portofelul.

— Voi aştepta până când va veni timpul să plec. O să-ţi găseşti drumul prin ploaie. Poteca e acolo.

— Mulţumesc, spuse ea punându-i bancnota în mână.

Avea să se ducă la centrul vizitatorilor, să se adăpostească, după care avea să o caute pe Margaret şi să-i ceară iertare.

— Dacă vii cu mine, îţi fac cinste cu un ceai. Ai putea să te usuci.

— Ah, sunt obişnuit cu apa. Te aşteaptă cineva, mai spuse el şi sări din nou în barcă.

— Da, sigur, zise ea şi dădu să fugă, dar se opri.

Nici măcar nu-l întrebase cum îl cheamă.

— Îmi pare rău, dar…

Când dădu fuga înapoi, nu mai văzu nimic decât valurile care se spărgeau de ţărm.

Speriată că el pornise înapoi pe marea cuprinsă de furtună, strigă şi începu să alerge pe ţărm, încercând să-l găsească. Un fulger brăzdă cerul, cu mai multă forţă decât farmec acum, iar vântul o plesnea cu furie.

Vârându-şi capul între umeri, urcă pe potecă cu paşi grăbiţi. Când ajungea la adăpost, avea să spună cuiva de băiat. Ce-o fi fost în mintea ei de nu insistase să o însoţească şi să aştepte să treacă furtuna?

Se împiedică şi căzu, zguduindu-şi tot corpul în urma impactului, şi gâfâi, în timp ce lumea înnebuni complet în jurul ei. Nu mai erau decât vântul care vuia, lumina orbitoare a fulgerelor şi tunete bubuitoare. Se chinui să se ridice şi porni mai departe.

Nu simţea teamă şi acest lucru o uluia. Ar fi trebuit să fie îngrozită. De ce era bucuroasă, în schimb? De unde venea acea senzaţie de anticipare, de cunoaştere?

Trebuia să meargă mai departe. Ceva, cineva, o aştepta. Măcar dacă ar fi putut să continue să meargă.

Urcuşul era abrupt, ploaia o orbea. La un moment dat, îşi pierdu geanta, dar nu băgă de seamă.

În lumina următorului fulger îl văzu. Cercul de pietre care se înălţau din pământ asemeni unor dansatori încremeniţi în timp. În capul ei, sau poate în inimă, auzi melodia îngropată în ei.

Simţind ceva asemănător cu bucuria, iuţi pasul, ţinând mâna încleştată pe pandantiv.

Cântecul se auzea din ce în ce mai tare, ca un crescendo, umplând-o, revărsându-se asupra ei ca un val.

Când ajunse aproape de cerc, făcu un pas în interior şi, în clipa aceea, un fulger căzu în mijloc, la fel de clar şi de bine definit ca o săgeată în flăcări.

Ea privi flacăra albăstruie înălţându-se din ce în ce, până când păru să străpungă norii. Îi simţi fierbinţeala rece pe piele, în oase. Forţa ei îi zvâcnea în inimă.

Şi leşină.

va urma











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu