Poveste

Aura Popa

Atât de mică par pe drumul care

Nu am habar unde mă duce-acum…

Calc apăsat. Din semne de-ntrebare

Îmi fac toiag. Cad frunzele duium

Şi se aştern uşor, uşor sub paşii

Care le-ating cu sete şi foşnesc.

Departe, în hăţiş se-aud hăitaşii

Şi-un corn cam răguşit, vânătoresc.

Privesc mereu în jur. Îmi este teamă

Dar ştiu c-acest coşmar se va sfârşi

Curând şi-n cuibul braţelor de mamă

Toată tristeţea-mi se va prăbuşi.

Când ea mă va atinge cu privirea

De rătăcire-ndată voi uita

Dar ca să-mi şterg din pleoape istovirea

O scorbură-sălaş voi căuta

Atât de mică par şi-atât de lungă

Îmi este înserarea. Umbre reci

Încearcă să mă prindă, să m-ajungă

Dar am noroc! Vin oameni pe poteci

Şi mama-nlăcrimată, încolţită

De gânduri negre şi mustrări de vânt.

O strig de-acolo de-unde sunt pitită,

Surâd şi-n mâini broboada mi-o frământ …