Roma familiei Borgia (2)

Guillaume Apollinaire

In seara în care Micheletto îl urmărise pe Jean Sforza şi credea că 1-a omorît şi apoi 1-a aruncat în Tibru, s-a înapoiat, după cum am văzut, vesel, cu trupa cîntînd, la palatul Santa-Maria in Porţiei, unde Lucreţia îndura actele de violenţă ale lui Cezar.
El întinse, chiar sub ferestrele Lucreţiei, în vîrful săbiei, eapul celui pe care îl pretindea a fi al lui Jean Sforza.
Lucreţia era să moară de supărare şi de spaimă, căci îi iubea pe Sforza şi l-ar fi iubit mereu, dacă nu s-ar fi urzit între ei nişte intrigi mîrşave, ce au dus la o ruptură ruşinoasă.
Ea crezuse în asasinarea lui Sforza şi leşină.
în realitate, în timp ce Micheletto se înapoia spre Roma, gîndea că nu-i putea proba cu nimic lui Cezar asasinatul comis şi, temîndu-se de furia ducelui de Valentinois, socoti că ar fi trebuit să decapiteze victima... O frică nemaipomenită îl cu­prinse : cine l-ar asigura pe el, Micheletto, că Sforza era umbra pe care o spintecase şi care abia avusese puterea să se arunce în Tibru, la picioarele sale ?'*
— Şi dacă' nu pe Sforza l-au omorît ? se întreba Miche­letto cu groază.
II cunoştea pe Cezar, ştia că la mînie l-ar fi putut lesne ucide, şi-i era frică.
Atunci îi veni ideea să-i predea capul victimei dar, re-flectînd mai bine, se convinse că nu-i aparţinea lui Sforza.
— Cel puţin trebuie să-i dovedim că am omorît pe cineva, dar săbiile proaspăt şterse de sîngele în care s-au înmuiat nu sînt o dovadă suficientă.
Tovarăşii lui erau, ca şi el, convinşi că nu pe Sforza îl omorîseră.
Micheletto hotărî să-i aducă lui Cezar un cap din timpul escapadei lor şi, ca o glumă, să-i aducă deci capul primului om întîlnit în cale.
Or primul om pe care îl întîniră în cale dar pe care nu-1 văzură, pentru că se pitulase cu cal cu tot printre mărăcini, dincolo de drumul mărginit cu măslini, îi recunoscu imediat.
îşi culcase calul la pămînt şi-i comprimase nările, în timp ce, cu sabia în mînă, se pregătea să-şi vîndă scump viaţa. Trecură pe lîngă el, fără să ştie, că Jean Sforza scăpa ca prin minune de moarte.
Dar, apropiindu-se de Roma, lui Micheletto îi veni o idee : ciocăniră la poarta unei mănăstiri. Apăru un călugăr care nu le deschise. Degeaba îşi declinară calitatea şi mandatul ce-1 aveau de la cardinalul de Valentinois, căci nu le folosi la nimic.
Călugărul, foarte hotărît, refuză să le deschidă.
Torţa pe care o ţinea în mînă îi lumina toată figura, în spatele grilajului, fără însă ca el să o poată vedea pe cea a interlocutorilor săi. La un moment dat, Micheletto, furios, exasperat, hotărî să-i joace călugărului o festă, de care să-şi amintească mult timp, în paradis, poate...
El observă că Micheletto purta, spînzurată de şa, cu un lănţişor de argint, sabia lui Cezar.
Micheletto scoase aşadar sabia din teacă şi, ochind prin grilajul porţii gura călugărului care voia să plece, îl ameninţă cu arma, prin întuneric, în timp ce-i spunea, întinzîndu-i o monedă de argint :
— Ia-o ! Nu vreau să ne ocărăşti.
Călugărul se apropie, întinzînd degetele prin grilaj. în momentul acesta, ca o săgeată, lama ţîşni. Urmă un gîlgîit de

cuvinte, de sîngc, care se răspîndi pe barba şi roba călugăru­lui. Lama săbiei se înfipsese în gura acestuia, străbătîndu-i-o dintr-o parte în alta.
Călugărul începuse să delireze. Buzele-i rîdeau, mormă-iau, vesele, scuipînd cheaguri. Din nas sîngele se scurgea încet.
JMicheletto şi banda lui îl luau în rîs.
Dar torţa care îi căzuse din mînă ameninţa să se stingă. Micheletto zise :
— Să nu pierdem prea mult timp ! Hai, dă-i tu drumul, binişor !
Un soldat se străduia, în timp ce tăia gîtul călugărului, să-i separe capul de trunchi. Osatura era însă solidă. Reuşiră abia atunci cînd vîrful săbiei se îndoi, ameninţînd să se rupă, şi corpul se prăvăli în spatele porţii şi rezemat de ea, ca o greutate pe care o laşi să cadă.
Această treabă îi amuzase.
Urcară pe cai rîzînd.
Micheletto ţinea capul înfipt în vîrful săbiei şi cum sîn­gele încă picura, îşi stropi tovarăşii care înjurau. Micheletto rîdea.
-— Pămătuful familiei Borgia !... Asperges me hysopo et mundabor...
Şi astfel ajunseră sub ferestrele Lucreţiei. Cezar nu mai era acolo.
Oastea aşteptă, apoi se îndepărtă, cînd Cezar apăru pe neaşteptate pe calu-i aprig. Consideră pe Micheletto şi banda lui drept nişte imbecili şi, văzînd capul, spuse că nu-i plac comicăriile.
Capul călugărului nu folosi deci la ™mic altceva decît s-o sperie pe Lucreţia şi să-1 facă pe călugăr să guste şi altfel de fericire decît cea terestră.
Dintr-o mişcare, Micheletto trimise capul, rostogolindu-se, în pragul unei case. Cezar porunci cu asprime trupei şi co­mandantului ei să-şi omoare caii, dacă e nevoie, că vor avea alţii la înapoiere. îl obligă pe Micheletto să-şi abandoneze ca­lul şi să încalece unul de rasă, pe care îl ţinea un valet la cîţiva paşi de el.
Imediat ce încălecară, porniră în urmărirea lui Sforza, de astă dată, a adevăratului Sforza.
Il zăriră în zori, urcînd la trap, un drum în pantă. Purta oare vîntul ecoul galopului cailor lui Cezar şi Micheletto ? Nu s-ar putea spune, dar Sforza se întoarse deodată şi dădu pin­teni calului pînă ce acesta începu să sîngereze.

Duelul se declanşa.
Călăreţii nu se putură ţine de Cezar şi Micheletto. Unul cîte unul părăsi, pînă la ultimul, urmărirea, pentru a-şi în­griji animalele, pe jumătate moarte. Rămîneau deci singuri Cezar şi Micheletto, pe caii lor înnebuniţi. Cezar scăpă o în­jurătură de triumf : Sforza le aparţinea.
Cezar avusese grijă, într-adevăr, să-i otrăvească pe cei trei cai, cei mai buni, pentru ca el să nu poată fugi. Sforza avea să încalece animalul unui soldat sau al unui baron oarecare iar cursa să se termine repede, presupunea Cezar.
Cezar era renumit la Roma, pentru cei mai buni cai ce-i poseda, împreună cu fratele său Francisc şi Sforza.
Caii lui Sforza fiind omorâţi, el era pierdut.
Cezar şi Micheletto constatară curînd, cu stupoare, că Sforza nu numai că păstra distanţa dintre ei, dar chiar o mărea. Ei pierdeau din ce în ce teren şi Cezar recunoscu că, în curînd, vor renunţa. Nu-şi revenea din buimăceală : un cal să-1 învingă pe al lui !...
In sfîrşit, îl pierduseră pe Sforza din vedere.
Descălecară : Micheletto pronunţă primul numele lui Francisc.
Mai întîi Cezar, spumegînd de mînie, nu îndrăznea să creadă. Totuşi numai Francisc, complice al Lucreţiei, putea să-i fi procurat lui Sforza acest cal. Fu convins de acest lucru, dar nu-i ceru nici o explicaţie lui Francisc ; hotărît lucru, ura săpa mai adînc prăpastia dintre ei.

Sforza, pradă rîvnită cu multă înflăcărare, scăpa familiei Borgia, doi din această familie fiind acuzaţi de a-i fi favorizat fuga. Ce avea oare să se întîmple ? Aveau oare să se nască două tabere rivale în familia Borgia ? De o parte, Alexandru şi Cezar ; de alta, Lucreţia şi Francisc ; consecinţele ar fi fost, evident, dezastruoase. Cezar nu uita decît că numai el privea astfel situaţia. O socotea disperată şi hotărî că, pentru a salva totul, era nevoie de un sacrificiu.
Aşadar era hotărît să-1 înfăptuiască ; însă mărturisirea ce i-o făcuse Julie Farnese îl determină să urgenteze.

Francisc venise la San-Pietro ad Vincula călare pe unul .din cei mai frumoşi cai, cadou de la împăratul Maximilian.

Grâjdarul, pe care îl chemase să-1 înşeueze, îi spuse că ani­malul este bolnav. Francisc il pipăi, il făcu să sîngereze, după care, puse să i se administreze un purgativ şi, pentru a-1 uşura mai repede, dădu dispoziţie să i se facă spălaturi cu vin în­dulcit şi cald, dar nu fu nimic de făcut în plus ; dacă nu moare, calul nici nu se mai poate ridica şi Francisc nu plecă.
Ora înainta. împrumută un cal şi galopă spre San-Sisto, fără vreo scuză sau pretext.
Dar Francisc nici nu se depărta bine că Cezar se frământa deja unde ar putea fi ducele de Gandia. Vizibil afectat, se în­trista că fratele lui a plecat în felul acesta. Nimeni nu se zbătea să afle de ce a dispărut, bânuindu-1 de vreo aventură galantă.
Lipsa acestuia fusese însă remarcată iar. Cezar îşi arătase regretul.
Niciodată nu fusese Cezar aşa de vesel ca în ziua aceea. Pe tot timpul şederii invitaţilor, le acaparase atenţia cu iscu­sinţă, uneori chiar cu ingeniozitate, dar deodată se schimbă cînd, tîrziu, în noapte, un valet îi anunţă sosirea lui Micheletto. De îndată ce-1 văzu pe Micheletto, deveni palid, nesigur, ge­nunchii începură să-i tremure : nimeni nu mai recunoştea în el pe acel Cezar, pe care îl descoperise ore de-a rîndul, în seara aceea, ci o zdreanţă : se bîlbăia, bea şi iar bea : ajun­sese în aşa hal de beţie, încît devenise un obiect de dezgust,, de greaţă, de scîrbă.

A doua zi, Roma afla cu stupefacţie că nu se primise nici
O veste de la ducele de Gandia, apoi, rînd pe rînd, că se te­meau să nu fi fost asasinat, măcelărit şi aruncat în Tibru.
Urmă o scurtă uimire. Cine îndrăznise oare să atenteze la viaţa familiei Borgia ? Dar această uimire fu imediat urmată de alta, de revoltă : ucigaşul nu putea fi decît...
Nimeni nu îndrăzni să pronunţe numele ce tremura pe toate buzele.
De îndată ce află ştirea, Julie Farnese dădu dispoziţie să
1 se înşeueze calul şi, în fruntea unei escorte de nădejde, ajunse la mănăstirea de la San-Sisto.
întrevederea avută cu Lucreţia fu emoţionantă. Nici nu apucase Julie să rostească bine primele cuvinte, că fiica Ma-donnei Vannozza înţelesese totul. O copleşi mai întîi cu re­proşuri pe Julie, acuzînd-o de complicitate la asasinat, dar, apoi, răzgîndindu-se, şi, pentru că Julie îşi smulgea părul de disperare şi voia, pentru totdeauna, să se călugărească, Lucre­ţia o consolă.
Julie îşi mărturisise greşeala, crima, spunea ea, de a-1 fi informat pe Cezar despre relaţiile lui Francisc cu Lucreţia şi de a fi aţîţat astfel ura lui Valentinois. Julie nu ţinea' cont de epitetele ce i le atribuia lui Cezar, situaţia tot nu se mai schimba în nici un fel : nimic nu putea reda viaţa unui ca­davru tumefiat, pe care luntraşii îl scoseseră din Tibru.
Lucreţia nu vorbea altceva decît să se ducă să se arunce peste cadavrul fratelui său şi să strige acolo, în faţa tuturor, scîrba ce o avea faţă de ai săi ; cînd se entuziasma, cînd se tînguia, în timp ce Julie, tulburată, înnebunită, plîngea în hohote, îngenuncheată pe dalele reci. Vestibulul, ce ducea la vorbitorul unde Lucreţia o primise pe Julie, se umplea de paşi mărunţi ce alunecau peste dale ca un foşnet discret sau ca nişte şoapte. Zburdalnice, curioase ca nişte copile, călugăriţele din mănăstirea de la San-Sisto, unde fusese crescută Lucre­ţia, se îmbulzeau la poartă pentru a trage cu urechea. Deo­dată ea le zări : furioasă, ca în delir, urlă printre sughiţuri :
— Da, veniţi să vedeţi pe fiica papei ! Este mai nenor- • cită decît ultima dintre fetele angajate de grăjdari. Este fiică de criminali, soră de criminali şi, pentru că ea nu vrea să-?; înmoaie mîinile în sînge, i se doreşte mai mult decît moartea Da, Cezar, fratele meu, m-a violat, în timp ce-i tăinuiam fuga soţului meu, pe care voia să-1 asasineze. Da, au vrut să-1 asa­sineze, aţi auzit bine şi, pentru că nu l-au putut avea pe Sforza, l-au vrut pe Francisc, duce de Gandia, fratele meu. Incest, fraticid, iâtă-1 pe Cezar Borgia ! Şi ultimul dintre birjari are dreptul să-1 scuipe în faţă... Şi tu ! tu ! papă ticălos !... Tu ! tu ! mamă care îţi prostituezi fiica !...
Pe culoare, turmă uluită, călugăriţele fugiseră. Injuriile pe care Lucreţia le arunca familiei sale erau de o violenţă re­voltătoare şi se ştia bine cît valorau confindenţele familiei Borgia.
Ei îşi ies din fire, se destăinuiesc, cer iertare pentru cri­mele mărturisite dar, odată coşmarul dispărut, se tem de tră­darea celor ce au auzit şi ar putea vorbi... Otrava, atunci, intră în acţiune.
Lucreţiei îi fuseseră ascultate plîngerile de îndrăgostită pînă cînd a început să vorbească despre ai săi. despre crimelo lor, cînd toate călugăriţele fugiră, temîndu-se de confidenţele sale ca de o sentinţă de moarte. Şi papa vru, într-o zi, să se destăinuiască în faţa Sfîntului Colegiu : zadarnic încercară călugării să fugă. Ei ştiau ce primejdie îi păştea dacă ar de­ţine secretele crimelor lui Alexandru. Mai ştiau că, venindu-şi în fire, papa ar vrea să scape de aceşti periculoşi şi de aceea voiseră să fugă, cum au fugit călugăriţele.
Lucreţia dădu dispoziţie să i se înşeueze un cal şi luă drumul Vaticanului. Voia să-i arunce papei în faţă toată scîrba ei, în plină asistenţă, să ceară pentru ea otrava familiei Borgia, această otravă ce o văzuse distribuită de Cezar şi Alexandri", administratori cu experienţă, recenzori de bunuri... înnebu­nită, ea striga toate astea pentru cei ce doreau să audă aceste monstruozităţi, dar toţi se prefăceau că se gîndesc în altă parte, nedînd impresia că totuşi ascultă.
Oastea cea mică ajunse la Vatican.
Abia se află Lucreţia în faţa iui Cezar că deja izbucni în reproşuri, în insulte, injurii atît de dispreţuitoare, încît, în repetate rînduri, Cezar îşi scoase din teacă pumnalul ce-1 purta la brîu. Dar ameninţarea lui nu făcea decît s-o exaspereze mai mult şi să-1 provoace :
— Nu îndrăzneşti ! Niciodată nu vei îndrăzni, laşule!
Şi, aruncîndu-se asupra pumnalului, i-1 scoase din teacă, încercînd să se sinucidă, dar Cezar o împiedică, li vorbi blînd şi, în cele din urmă, Lucreţia, fiind cuprinsă de o criză, se prăbuşi, plină de mînie şi convulsionată, în mijlocul cardina­lilor ce alergară imediat.
Mi-e frică să nu înnebunească, spuse cu gravitate Cezar. Ieri, Jean Sforza • astăzi Francisc : asta înseamnă pentru ea dispariţia a două fiinţe pe care le iubea mai mult ca orice.
Urmă o înduioşare generală.
Cînd îşi reveni, fiind doar cu Julie şi Cezar, într-atît se simţi de îngrozită de prezenţa fratelui ei asasin, încît, înălţîn-du-se peste pat, îl goni. Atunci Cezar se apără :
— De ce să-1 fi omorît eu ? Din interes ? Aş fi fost un nenorocit şi un imbecil. De ce ? Să am grijă numai eu de întreaga moştenire colosală a familiei Borgia ? Niciodată nu voi putea face faţă. Dacă Francisc ar fi trăit, am fi format o putere. Dispărînd el, s-a zis cu familia Borgia. Steaua noas­tră va mai străluci, probabil, doar cîteva luni, atîta timp cît Alexandru al Vl-lea va mai fi capul familiei. Dacă el moare,

nu ne va rămîne decît să fugim. Dar poate înşişi duşmanii noştri nu ne-o vor permite.
Cezar spunea lucruri verosimile şi, fără să aibă habar, prezicea, lucid, viitorul. Reuşi s-o tulbure pe Lucreţia. Apoi continuă :
— Reproşează-mi că l-am îndepărtat pe Jean Sforza, so­ţul tău ! Recunosc adevărul. Acuză-mă că am vrut să-1 omor ! Acecept acuzaţia. Dar nu trebuia, Lucreţia ? Viaţa noastră a tuturor, o cerea. Judecă: Ludovic le More se declară adver­sarul lui Alexandru • or Jean Sforza, nepotul său, este în solda lui ca şi în solda lui Alexandru. Soţ al Lucreţiei Borgia şi ginere al lui Alexandru Borgia, el preferă familiei Borgia pe unchiul său Ludovic le More, al cărui scop, căsătorindu-1 pe Jean cu Lucreţia, fusese de a găsi, astfel, în papă, un asociat şi un complice, în acelaşi timp, al politicii sale. Soţul tău a acceptat pactul...
— Minţi !
— Mai mult ! continuă Cezar. Chiar în momentul în care Sforza trebuia să aleagă între noi şi Ludovic, ne face jură-mînt de credinţă şi, văzînd că nu ne îndoim de asta, îi com­pune lui Ludovic o scrisoare precaută în care, şi lui, îi exprimă devotament.
— Minţi, îţi spun !
— Mint eu ? Ei bine, atunci, Lucreţia, o să cunoşti ce şarpe...
— Iţi interzic !
— Deschide-ţi urechile sau, mai degrabă, citeşte singură ! Lucreţia citi :
„...Ieri, Sfinţia sa mi-a spus., în prezenţa Monseniorului (cardinalul' d'Ascanio): „Hai, senior Giovanni Sforza, ce ai să-mi spui ?" li răspunsei: „Sfinte Părinte, toţi cred la Roma că sinteţi de acord cu regele Neapolului, el fiind duşmanul Milanului. Dacă ar fi aşa, m-aş găsi într-o situaţie neplăcută căci, în acelaşi timp, sînt şi în solda Sfinţiei sale, ca şi în cea a statului amintit mai sus. Dacă lucrurile urmează acest curs, nu văd, cum aş putea sluji pe unul, fără a-l părăsi pe celălalt, şi totuşi nu aş vrea să mă despart de nici unul. Rog pe Sfinţia voastră să mă ajute să nu devin duşmanul propriului meu sînge şi să acţionez contrar îndatoririlor cărora m-am supus după capitularea mea în faţa Sfinţiei voastre şi a ilustrului stat al Milanului." El mi-a răspuns că mă neliniştesc prea mult pentru problemele sale şi că trebuie să-mi primesc solda şi dintr-o parte şi din alta, conform convenţiei. Pentru care ordonă Monseniorului d'Ascanio să scrie Excelenţei voastre, aşa aşa încît să vedeţi mai amănunţit despre ce este vorba. Dacă aş fi ştiut, Monseniore, că mă aflu într-o situaţie ase­mănătoare, mai degrabă, aş fi mîncat paiele pe care mă culc decit să mă predau, în felul acesta. Mă pun sub ocrotirea dvs., rog pe Excelenţa voastră să nu mă părăsească, dar să ţină cont de poziţia în care mă aflu, să mă ajute cu bunăvoinţa şi sfaturile sale, pentru a putea rămîne slujitorul fidel al Ex­celenţei voastre. Aveţi grijă de situaţia şi cuibul1 strimt pe care, datorită Milamdui, mi le-au transmis strămoşii.
„Acela ale cărui persoană şi oşti vor fi totdeauna în slujba Excelenţei voastre."
Jean Sforza Roma, aprilie 1494
O flacăra străluci în privirile Lucreţiei. Cezar se înşelă, crezind că de acuma ea avea să-şi urască soţul.
Lucreţia, din contră, era mîndră şi fericită de această scrisoare, care îi dovedea, sinceritatea soţului ei şi loialitatea comportamentului.
Sforza mărturisise întotdeauna Lucreţiei cît de mult îl dezgustau cei din familia Borgia şi visa să ajungă, într-o zi, la Pezaro, cu Lucreţia, unde să trăiască în pace şi siguranţă. Această scrisoare dovedea cît ţinea Sforza, într-adevăr, la pă­strarea feudei sale de la Pesaro, unde dorea să moară împreună cu Lucreţia. De cîte ori nu condamnaseră amîndoi planul pe care papa îl nutrea în taină, de a extermina pe toţi micii tirani şi vicari ai statelor Bisericii, temîndu-se să nu-şi vadă feuda de la Pesaro tîrîtă în vreo catastrofă !
Lucreţia îi restitui scrisoarea lui Cezar.
—Mă crezi acum ? întrebă el.
— Nu cred nimic. Nu-ţi cer decît un lucru şi anume de a-mi dovedi că eşti în stare să-ţi iubeşti sora cum pretinzi că ţi-ai iubit fratele. îmi iubesc soţul, Cezar, auzi ? Eu l-am ajutat să fugă, atunci cînd ai venit în camera mea... Eu am dat dis­poziţie să i se scoată din grajdurile lui Francisc cel mai bun cal, care îl aştepta afară din oraş, căci îţi cunoşteam planul şi mă temeam că vei porunci otrăvirea cailor lui, pentru a-1 împiedica să fugă. Da eu, am făcut toate astea, din dragoste. Ei bine ! Astăzi îţi cer ceva şi acel ceva îl vreau, înţelegi : dă-mi voie să mă întîlnesc cu soţul meu, lucru îngăduit de papa ! Julie şi mama mă vor însoţi. Fii atent ca totul să fie întocmai, în caz contrar, roagă-te pentru dinastia familiei Borgia !
Lucreţia nu mai adăugă nici un cuvînt. Cu o demnitate de regină ofensată, întoarse spatele fratelui ei şi, luînd-o pe Julie, părăsi camera.
Dar toţi se fereau de acum să mai bea apă din fîntînă sau să mai consume alimente, supraveghind totul cu minuţio­zitate. Peste tot domnea teama ca otrava familiei Borgia să nu apară pe neaşteptate. Erau pregătite antidoturi puternice. O catîrcă se afla în grajd, hărăzită sacrificării. Se zvonea, în­tr-adevăr, că un duce de Ferrare fusese salvat de otravă, spin-tecîndu-se burta unei catîrce şi el intrînd, gol, în carnea caldă încă, şi care zvîcnea din cînd în cînd.
De aceea veghea o catîrcă în grajdurile Lucreţiei.*
Dar să nu se creadă că aceste măsuri de precauţie erau luate în ascuns ! Din contră, atît personalul casnic era pre­venit şi primea pe faţă instrucţiuni, cît şi prietenii şi furni­zorii.


Orice s-ar fi spus, după cum am văzut, Lucreţia avea pentru Sforza mai mult decît afecţiune: simţea pentru el un profund ataşament şi dacă, mai tîrziu, nu s-ar fi urzit contra fericirii şi căminului lor unele calomnii abile, niciodată Lu­creţia nu ar fi nutrit contra lui Gianinno Sforza nici cea mai mică ură.
Lucreţia cunoscuse fericirea în acest palat din Santa-Ma-ria in Porţiei, pe care cardinalul Battisto Zeno 1-a construit în 1483. Va putea oricînd fi văzut în stînga scării bazilicii din Saint-Pierre es Liens.
Acolo, sub supravegherea expertă a donci Adrianna Ur-sina, pe care papa Alexandru o angajase ca guvernantă şi doamnă de onoare, Lucreţia învăţa meseria de suverană. Fa­milia Borgia visa într-o unitate italiană sub stăpînirea lor şi, pentru Lucreţia, într-o căsătorie care să le aducă o puternică alianţă.
Numeroasele rude, prietenii, îndatoraţii, linguşitorii, în­tr-un cuvînt, clienţii familiei Borgia, îi alcătuiau suita.

Se ştia că Lucreţia extrage notiţe din corespondenţa ca­pului Bisericii şi că prin adnotări ea simplifică sau mai de­grabă reduce munca papei. Această foarte tînără femeie de şaptesprezece ani, printre grijile extraordinarei şi înaltei sale poziţii mondene, găsea totuşi timpul necesar de a se perfec-ţiona în studiul latinei.
Papa se despărţise de La Vannozza, pe caro o alungase în mod expres de la Vatican, şi îi fixase domiciliul în casa sa din cartierul Regola. De la prădarea locuinţei sale de către francezi şi violenţele cărora, din cauza vîrstei, nu le putuse ţine piept, Vannozza, pe drept sau pe nedrept, era considerată ca nemaiavînd mintea întreagă. Fără îndoială că, pentru papa şi copiii săi, era un motiv plăcut s-o îndepărteze.
Averea mereu creseîndă a familiei Borgia permitea cu greutate prezenţa acestei rude din popor.
Papa acordă soţului Madonnei Vannozza o compensaţie : îl făcu căpitan la Torre di Nona. Canale, de asemenea, fusese promovat în funcţia de temnicer secret al papei şi dacă se devota astfel familiei Borgia, avea de cîştigat, beneficiind de rentabilitatea acestui post.
Lucreţia devenea marca favorită a Romei. Nu afirmăm că era deja marea favorită a Vaticanului, asta însemnînd să fim complicii unei legende pe care abia ne-o amintim. Era permis, la Roma, ca Lucreţia să fie onorată, de Alexandru al Vl-lea, tatăl său, cu favorurile cele mai familiare. Prezenţa stăruitoare a Lucreţiei la Vatican şi intimitatea pe care papa i le acorda confereau acestui zvon, dacă nu temeinicie, cel puţin verosi­militate. Dar, în această epocă, evenimentele nu erau prea avansate.
Deci Lucreţia era regină, nu era încă papesă.
Această putere luase amploare, încetul cu încetul, de la căsătoria ei cu Jean Sforza, ce avusese loc în ciuda faimosului Gasparo, care profitase oarecum de unele onoruri în postura sa de logodnic, precum şi de trei mii de ducaţi drept despă­gubire. Şantajul era în floare în această epocă.
Lucreţia este cea care ajută familiei Borgia să-şi atingă ţelurile cele mai înalte la care năzuieşte. Lucreţia este cea care, mai întîi fără să-şi dea seama, a făcut tot posibilul pen­tru a duce numele familiei Borgia cît mai departe şi cît mai sus, întru teamă şi dispreţ. Dacă s-ar părea eă ea s-ar fi pre­tat la acest rol sau, mai degrabă l-ar fi suportat cum suporta violenţele lui Cezar, cu o resemnare dezgustătoare, iată că veni o zi cînd Lucreţia se revoltă ! Această revoltă o manifestase

părăsindu-şi familia şi refugiindu-se la mănăstirea de la San-Sisto, de unde Cezar o scoase curînd, ea rcluîndu-şi viaţa de fiecare zi, cînd superstiţiile se amestecau cu literatura, incestul cu politica, ambiţia cu dezgustul mediului său social, coche­tăria cu o raţiune aproape virilă.
Existau la Roma, în această epocă, ceea ce noi am numi astăzi, saloane literare.
Acela al Lucreţiei era pe punctul de a deveni cel mai vestit.
In Italia, aproape părăsite de soţii lor, femeile se întru­neau, disertau despre literatură, filozofie şi arte. Multe dintre ele, care s-au remarcat la Roma, se dedicau literaturii. Excelau în poeme lirice, sonete, improvizaţii, epigrame ; unele din aceste poetese nu dispreţuiau deloc satira care, deşi interzisă, reuşea totuşi să se exprime prin intermediul lui Maribrio şi Pasquin, statuile zeflemitoare.
La Veneţia, Verona, Padova, Brescia, Gênes, Florenţa, Sienne, Bolonia, Modena, Paivia, Urbin, Milano, Neapole, Pa-lermo, Orviete, Gaete, peste tot, găsim nume de femei celebre în literatură şi arte.
Fusese introdusă literatura „fin in bordello".
„Să ştii, spunea soţul Madonnei Vannozza unui cunoscut, să ştii că desfrînatele au început să zdrăngăne la harpă, să trăncănească despre viitor şi să cînte strident pentru a-i înne­buni pe cei din jur. Vai de cei ce vor să le asculte cum cîntă, cum discută, cum fac muzică !"
S-a născocit, pentru o persoană frumoasă, pe care atît spi­ritul cît şi frumuseţea au făcut-o celebră, în Roma, cuvîntul rafinat „cortesana". Epitaful său, care încă se citea în secolul al XVIII-lea în biserica Saint-Grégoire, pe muntele Coelius, era astfel conceput : „Imperia cortesana romana, kuoe digua tanto nomine..."
Frumoasa Imperia, Aspasia secolului lui Leon al X-lea, nu-şi făcea numai o meserie din a fi frumoasă, dar era şi o erudită îndreptăţită, o muziciană desăvîrşită. Bandello, care ne descrie luxul în care ea trăia, ne vorbeşte şi despre lăuta ei, despre caietele ei de muzică, despre biblioteca ci. Cuvîntul „puttana" era prea urît pentru o persoană atît de delicată iar curtoazia pe care o inspira tuturor dădu naştere acestei denu­miri de curtezană, galantă şi eroică în acelaşi timp. Se alcătuiau

dialoguri platoniciene asupra „infinitului" dragostei pure. Acest secol îşi avea deja preţioasele lui, care imitau în poezie genul lui Petrarca, pretinzînd că îmbunătăţeşte limbajul, vrînd să se spună „balcone" şi nu „finestra", „porta" şi nu „uscio" etc. Tinerele femei, cochete şi spirituale ale timpului, ştiau, în în­tregime, să recite pe Petrarca şi Boccaccio, precum şi nesfâr­şite şi frumoase versuri din Virgiliu, Horaţiu, Ovidiu, şi alte cîteva mii din alţi autori.
De cîte ori aceste persoane frumoase, cu nume neobişnuite si îneîntătoare se plimbau prin Roma, erau întotdeauna înto­vărăşite de un cortegiu de seniori însemnaţi, marchizi, duci, ambasadori, urmat de un convoi princiar de paji, jupînese şi servitoare.
Scriitorii recunoşteau femeilor puterea ce o au asupra băr­baţilor şi chiar le doreau ambiţia de a-i guverna. Antoine Ga-latco îi scrise tinerei Bonna Sforza că este născută pentru a domina bărbaţii : ad imperandum viris nata es. Acelor femei le era destinat epitetul „virago", care nu constituia o insultă, ci, din contra, un elogiu şi consacrarea influenţei lor. Jacque Bergâme, în scrierea sa „De plurimis claris selectisque mulie-ribus", nu atribuie epitetul de virago decît femeilor pe care le-a celebrat cel mai mult. Catherine Sforza, faimoasa eroină de la Forli, este denumită de Marino Sanudo „virago crudelis-sima e di gran animo". Roma admiră într-atît această eroină, încît s-o împodobească cu lanţuri de aur, trecînd prin Roma învinsă.
Se pot distinge două femei : femeia de salon, preţioasă, cochetă, diletantă, erudită, şi femeia virago, plină de voinţă, de raţiune si elan bărbătesc, corpolentă. Aceasta poate fi în acelaşi timp virago şi erudită dar, rareori, femeia tînără, co­chetă şi spirituală poartă zale ; se menţionează totuşi unele împrejurări, cînd tinere curtezane au fost recunoscute sub casca desfăcută dintr-o lovitură de sabie.
Printre virago cele mai vestite, am citat pe Catherine Sforza, care îşi apără eroic oraşul contra lui Cezar Borgia ; Maccalda Scaletta care, îmbrăcată într-o armură de cavaler, ia comanda lui Taormine după vecerniile siciliene. Am mai putea cita doamnele din 'Sienne care, mai tîrziu, în timpul ase­diului pe care oraşul trebui să-1 susţină contra marchizului de Marignan, se împărţiră în trei „bande", conduse de doamnele Fontcguerra, Picolhuomtni şi Livia Fausta. Aceste trei bande alcătuiau un efectiv de aproape cinci.mii de „doamne nobile

sau burgheze", afirmă Biaise de Montluc, martor al asediului Ele munciră la fortificarea oraşului cu lopeti, tîrnăcoape, co­şuri şi fascine.
nucreţia fusese învăţată, în timpul copilăriei, să facă hai ele ifosele acestor cochete literate si să nu vadă în gusturile' lor literare şi artistice decît o prefăcătorie şi accesoriile unei profesiuni delicate. Ea trăise într-o atmosferă mult prea sim­plă, mult prea familială pentru a putea invidia acest prestigiu rîvnit de atîţia alţii. Şi pe de altă parte, sensul foarte aspra al nevoilor existenţei o îndepărta de parade inutile. Dar, lucra interesant, ea socoti obligatoriu să pară îndrăgostită de unele idei generoase şi aderă, pe nesimţite, la aceste saloane, deschi-zînd în palatul din Santa-Maria in Porţiei o curte literară, la ale cărei întruniri se citeau versuri, fragmente de opere remar­cabile, precum şi epigrame, satire, sonete. Cum curtezanele erau de prim-rang printre „nobilele doamne" romane, Lucre­ţia nu de îndepărta şi ele îi fură recunoscătoare. începură să laude prietenilor lor frumuseţea, 6piritul şi distincţia fiicei Mădqnnei Vannozza.
Această faimă 1 se răspîndi destul de repede, încurajata de toţi prietenii familiei Borgia şi de toţi curtezanii. Se între­cea care mai de care să laude gingăşia, eleganţa şi erudiţie îneîntătoare ale fiicei papei Alexandru al VI-3ea. Cîteva nobile doamne romane se grăbiră să participe ia întrunirile ce aveau loc la palatul Santa-Maria in Porţiei, stimuiînd şi pe altele în a le imita. Curtezanele nu erau mai dispreţuite în cercurile lot decît sînt astăzi actriţele noastre. Acestea îşi fac o profesie din a trăi frumos, acelea îşi făceau o meserie în a trăi din frumu­seţea lor. Nobile şi curtezane se amestecau deci la palatul Lu­creţiei. Toate purtau aceleaşi rochii lungi din satin sau moar,, iar pe deasupra altele, cu trenă, din catifea, ornate cu nasturi, foarte decoltate, cu gîtul şi uneori şi pieptul goi.
în jurul gîtului şerpuiau coliere din perie, bijuterii din aur şi pietre preţioase. Braţele le erau goale sub veşmintele cu mîneci lungi strimte. Cele mai decoltate dintre ele nu erau doamnele nobile iar cele mai preţioase bijuterii nu umerii lor îi împodobeau, ai acestor patriciene care uneori cunoşteau cos­tul acestor bijuterii, pe care soţii lor le ofereau amantelor lor Alături de ele se vedeau paharnicii, cu forme lascive, evocandu-1 pe Sodoma, în timp ce cîteva din aceste frumoase romane făceau tot posibilul să nu-1 uite pe Gomorrhe.
Cunoscînd mai bine oamenii, Lucreţia înţelegea deci mai bine dezgustul pe care familia sa îl avea faţă de ei. Francisc îi vorbise întotdeauna despre asta, zîmbind dispreţuitor. „Nu merita să-i cunoască", spunea el. Lucreţia începu să se con­vingă. Uneori, după terminarea acestor reuniuni, ea judeca într-adevăr cu severitate pe aceia şi acelea care o curtau din spirit de condescendenţă ; şi, furioasă ghicindu-le pretenţiile, sentimentele ridicole, poftele meschine, ajunsese să prefere în locul lor pe cei depravaţi sau sceleraţi. Nu purtau fard numai pe figurile machiate cele care veneau la ea pentru a face graţii : totul era fardat în ele şi nimeni nu reuşea să le desco­pere adevăratul suflet.


Intr-o zi, Lucreţia avea ca invitate, la palatul Santa-Maria, cele mai nobile doamne şi cele mai frumoase curtezane ale Romei.
De cum intrară în sala cea mare unde avea loc reuniunea, zăriră un grup ce înconjura un tînăr. Cîteva paravane îl apă­rau de privirile curioaselor, dar nu-1 apărau bine, într-adins, pentru a aţîţa mai mult curiozitatea vizitatoarelor. Toate se plecau şi vedeau atunci pe cel mai frumos paharnic ce-au putut visa vreodată. Cum el nu ştia sau se făcea că nu ştie despre prezenţa lor, se gătea fără grijă. Cu o pînză fină îşi împrăştia pe obraji şi ceafă pudră albă şi roz. Oglinzi mari îl reflectau. Rînd pe rînd îşi rujă, cu răbdare, buzele, gingiile, pentru ca surîsul să-i fie mai seducător, urechile... îşi netezi sprîncenele, uniformizîndu-le, desenînd o linie clară cu cre­ionul şi smulgînd cu migală, cu o pensetă, firele ce depăşeau linia.
îşi dezgolea bustul căruia, de asemenea, îi acorda toate îngrijirile, apoi amesteca, cu pricepere şi exactitate, dozele, măsurate, de arpagic, ambră, mosc şi esenţă de portocale, cu care îşi ungea corpul şi membrele. îşi săruta braţele albe şi fricţionate, cu ochii pe jumătate leşinaţi, de ispita de a prelungi sărutul.
Enervate, excitate de acest spectacol, ele murmurau cu buzele tremurînde cuvinte arzătoare, îngînau dezmierdări de îmbiere, dar tînărul nu auzea, şi una dintre ele afirmă pe loc că are urechile astupate cu ceară roz, toate convingîndu-se ca are dreptate. „EI nu trebuia să audă vorbele curtenitoare ale puternicelor seducătoare", explică un paj tot atît de tînăr, tot atît de frumos, tot atît de fardat. Sosi Lucreţia. Coborîră în grădină, pe peluza luminată de licărirea tremurîndă a lăm­pilor.
Erau întinse covoare, destinate să-i ocrotească de contac­tul rece al ierbii şi pămîntului. Doamnele urmau să rămînă toată seara pe locurile unde erau conduse de pajii tineri cu o fire docilă, fără să vorbească, decît doar cînd se întrerupea lectura. în genunchi, lîngă fiecare dintre ele, stătea cîte un paj frumos, cu părul buclat, cu genele lungi şi buzele prea roşii. Ţineau cîte o tavă de argint, încărcată cu bucăţi de tort, de marţipan de Sienne, cu diverse răcoritoare şi dulceţuri mai scăzute sau mai zemoase. După ce fiecare din ele luă loc, cu pajul alături, un tînăr poet veni să ceară permisiunea de a stinge toate luminile şi cum cerul spuzit de stele lăsa să se reverse asupra fermecătoarei societăţi o lumină vagă, peste capetele lor, alunecară nişte pînze, de-a lungul unor garnituri de şipci special amenajate, obscuritatea devenind completă.
Toate se gîndeau încă, prin întuneric, la tînărul paj, surd, ce se farda. Parfumul cu care el se parfuma urca pînă la ele. Urca din hainele şi trupul tînărului paj, care aştepta să i se ceară dulceţuri, marţipanuri, răcoritoare.
Un clopoţel sună.
Acelaşi poet anunţă, prin întuneric, că aceste doamne nobile pot face aprecieri asupra literaţilor şi poeţilor nebo noscuţi, geniile de mîine... Vorbi cu o voce caldă, armonioasă, spunînd despre Artă şi Frumuseţe lucruri foarte frumoase, dar puţin plictisitoare : asocie gingaşele suflete omeneşti care aveau să legene ritmul versurilor, cu marele suflet al firma­mentului albastru. Dar cum multe din ele nu se gîndeau deloc la sufletul boitei cereşti, cerură pajilor, frumoşii lor vecini, cu parfumuri şi gesturi discrete, dulceţuri şi, cum trebuia să vor­bească încet, căutară capul pajilor cu mîini nesigure, pentru a le şopti la ureche, foarte aproape, atît de aproape, încît bu­zele li se atinseră uşor, mîinile se rătăciră, căutîndu-se şi evi-tîndu-se reciproc.
Frumosului şi veselului grup nu-i mai păsa de poetul ce-şi declama versurile.
Totuşi, mult timp, declamară poeţii versuri de dragoste. Mult timp ascultară pajii şi vecinele lor glasul îmbietor al Dragostei. Curînd vocile tăcură. Lucreţia anunţase un inter­ludiu : avea să se cînte o comedie cu scene mitologice, între­rupte şi înveselite de dispute de măşti, graţioase sau groteşti, de învălmăşeli de nebuni şi cocoşaţi, bătîndu-se cu băşici de porc.
Lucreţia, urmată de un paj cu o torţă în nună, străbătu atunci grădina.
Pajii reveniră la ţinuta respectuoasă dar, atît ei cît şi doamnele, aveau figura mînjită cu ruj. Buzele le lăsaseră pe obraji urme denunţătoare. Lucreţia, în trecere, îi invita în su­fragerie, unde se serveau prăjituri şi diverse răcoritoare. După. ce doamnele intrară în sală, toţi izbucniră în rîs. Toate aveau figura pătată de ruj. După accentuarea urmelor, se putea apre­cia intensitatea sărutului. Unele buze insistaseră, pecetluiseră, altele se căscaseră pentru a muşca iar altele îşi tîrîseră beţia de-a lungul cărnii. Lucreţia, cu oglinda de argint în mină, rîdea mai zgomotos ca toate celelalte, privindu-şi urmele ce o marcaseră şi pe ea.
Curînd spectacolul începu.
Peluza era luminată doar de reflexele torţelor ce ardeau într-un colţ al grădinii, unde jucau actorii. Totuşi, o lumină slabă, nesigură mîngîia acum spectatoarele tăcute, întinse iîngă pajii ce le înlănţuiau, şi în seara aceea nici una nu mai ascultă farsa mitologică.
Se făcuse tîrziu cînd serbarea luă sfârşit. Somnul preafe­ricit şi Phantase, fiul său, le închideau cîteodată pleoapele obosite. îşi sărutară pajii în semn de adio, iar pe Lucreţia în semn de mulţumire.
Aceste petreceri se reînnoiră. Arta teatrală, poezia, mu­zica şi dragostea trupească întreţineau atmosfera şi uneori se vedeau nuduri fermecătoare prinse în hore, ce dansau în de­părtare, şi deodată dispăreau ca nişte divinităţi voluptoase şi de o pudoare afectată.
Prima petrecere a Lucreţiei-era reuşită şi toate matroa­nele operau plăcut şi sigur, fără magie neagră, preschimbarea soţului lor în „becco cornuto", adică în „taur", după o expresie din Moliere.
Don Eliseo Pignatelli spusese într-o zi despre Lucreţia : „Promite să devină fiica demnă a codoaşei sale mame". I se comunicaseră Lucreţiei această apreciere şi zîmbetele ce-o în-tîmpinaseră. O furie subită o cuprinse şi se duse să-1 roage
pe Cezar să-1 trimită într-o lume mai bună pe aşa-zisul senior Pignatelli.
Iată de ce, în seara aceasta, Lucreţia privea cu răceală, cu răutate, îndepărtîndu-se cortegiul doamnelor romane şi al curtezanelor. Murmură :
—■ Ah ! nu voiaţi ca soţiile voastre să vină la Lucreţia, codoaşa, fiica proxenetei Vannozza ? Ei bine, totuşi ele au venit : numai cea care nu a fost codoaşă decît în imaginaţia voastră a fost în seara asta ca nici o altă codoaşă şi, voi toate, curtezane şi nobile „signoras", aţi fost fericite de surpriza pregătită de dona Lucreţia ; veţi mai fi de multe ori, pînă ce aceşti tineri frumoşi nu vor mai avea nimic să vă dea, fără însă să vă fi refuzat vreodată ceva, nici chiar răul francez care le strică sîngele, le seamănă pe corp plăci leproase şi le sapă în gură ulcere fecunde. Aţi aspirat prin întuneric aceste ul­cere, frumoase doamne frenetice, soţii voştri le vor aspira şi ei, într-o zi, fiţi sigure de asta ! Cît despre dumneata, fru­moasă Alessandra, amanta lui don Pignatelli, calomniatorul meu, niciodată nu vei putea spune dacă dumneata îi vei fi îmbolnăvit pe amantul dumitale sau dacă amantul dumitale te va fi îmbolnăvit pe dumneata, căci tînărul paj care se făcea că leşină astă-seară în braţele dumitale îşi simula aceeaşi beţie în braţele amantului dumitale, don Pignatelli.
ll păstrăm pe tînărul paj de la ducele de Ferrare care, în palatul său, contaminează numeroşi tineri foarte frumoşi şi veghează cu grijă ca ei să nu-şi poată face vreun tratament. In momentul în care aceste flori veninoase au ajuns la un anumit stadiu de maturitate, sînt împodobite şi oferite, ani­mate, voluptuoase şi ispititoare, minate cu răul ce nu iartă.
„Nu-i aşa că este frumos, mai frumos ca toţi, cel pe care ţi l-am ales, doamna Alessandra ? Nu-i aşa, don Pignatelli, cel care ai făcut dragoste cu el ?"
Iată cu ce urări drăgăstoase îşi însoţea Lucreţia, în seara asta, oaspeţii pe care îi privea îndepărtîndu-se, fericiţi de pe­trecerea voluptoasă şi necunoscători ai otrăvii ce-o turnase în ei voluptatea.
Lucreţia era furioasă că e considerată ca o fetiţă, în timp ce nimeni nu şovăia să-i păteze reputaţia, cum ar fi făcut-o cu cea din urmă dintre curtezane. Astă-seară îşi încleşta pumnii frumoşi, care încă nu uciseseră pe nimeni. Ea socotea că, pentru a fi luată în seamă, trebuia să atragă atenţia fie

prin vreo nelegiuire, fie prin vreun act de îndrăzneală. Nu astfel reuşise Cezar să se familiarizeze cu cardinalii cei mai orgolioşi ? Nu i se deschideau uşile : le spărsese. Ea îşi închi­puia că totul o expunea dispreţului ; originea, ataşamentul faţă de familia Borgia, vîrsta, amabilitatea care îi era luată drept supunere ; protestă şi voia să demonstreze că trebuie să se ţină seama de ea.
Credea că a dovedit-o în seara asta. Avea s-o mai dove­dească încă de cîteva ori.
Ea nu-şi plănuia excesele din plăcere, ca atîţia alţii, ci din mîndrie, din ambiţia de a fi, cu orice preţ, puternică.

(va urma)