luni, 17 februarie 2014

COBORÂREA ÎN IAD (4)


NECULAI POPA





închin această carte tuturor celor căzuţi în lupta împotriva comunismului
Piatra Neamţ 1998


ÎNCHISOAREA PITEŞTI - REEDUCAREA(2)


În această atmosferă m-a găsit ziua de 5 decembrie 1950, când mă aflam în camera nr. 3 subsol. După masa de prânz s-a deschis uşa şi şi-a făcut apariţia în cameră vestitul torţionar Ţurcanu. La început, a încercat să ne convingă că partidul s-a gândit să ne redea societăţii, că şi-a arătat bunăvoinţa faţă de noi când ne-a îmbunătăţit mâncarea, dându-ne chiar crenvurşti, iar noi la rândul nostru trebuie să dovedim că dorim acest lucru, să ne rupem de trecut şi să începem să ne reeducăm, să dovedim prin fapte aceasta, pentru că numai aşa ne vom bucura de tot sprijinul partidului şi al administraţiei. Apoi a chemat pe câţiva, discutând cu ei în şoaptă. în final, ne-a întrebat care este părerea noastră şi cine acceptă această reeducare.

Neprimind nici un răspuns la întrebarea pusă, mulţi întorcându-i spatele, a plecat nervos, spunând că va reveni mai târziu, pentru a vedea dacă acceptă cineva. La puţin timp de la plecarea lui Ţurcanu am fost scoşi la WC pentru golirea tinetelor; am fost încuiaţi în WC, ca niciodată şi uitaţi acolo.

A fost necesar să batem în uşă şi să strigăm să ni se descuie uşa. Ceva mai târziu s-a deschis uşa şi am putut merge în cameră. Nu ne aşezaserăm bine la locurile noastre, când a apărut din nou Ţurcanu, întrebându-ne dacă acceptăm reeducarea. Cum şi de această dată nimeni nu 1-a ascultat, dimpotrivă mulţi încercând să înfiripăm alte discuţii, ne-am trezit deodată într-un zgomot infernal, cauzat de un adevărat măcel, pe care nu-1 înţelegeam. Fiind în acel moment cu spatele spre Ţurcanu, nu am auzit când a dat ordinul „pe ei!"

Nu-mi dădeam seama cine loveşte, căutam să-mi protejez faţa şi să înţeleg ce se petrece. Cei mai buni prieteni se loveau sau se călcau în picioare. Nu ştiam care este victima şi care este agresorul. Nu ştiai pe cine să ajuţi. Ne-am comportat ca şi cum am fi fost drogaţi.

Fiecare nereeducat s-a trezit în spate cu câte un reeducat, care 1-a lovit pe neaşteptate şi cu o brutalitate greu de imaginat. Prezenţa lui Ţurcanu în mijlocul lor îi făcea să fie de o cruzime ieşită din comun. Ţurcanu, cu încă 2-3 din apropierea uşii, îşi urmăreau victimele şi totodată modul cum îşi duc la îndeplinire oamenii lui sarcinile încredinţate. Intervenea când credea de cuviinţă, demonstrându-şi cruzimea de care era în stare. Totul s-a petrecut conform unui plan diabolic şi bine pus la punct. în timpul când fusesem încuiaţi în WC, au fost aduse în camere bâtele necesare lor şi puse la locurile stabilite mai înainte şi bine cunoscute de cei ce urmau să le folosească.

Nu mi-am putut da seama cât a ţinut acest infern şi nici n-am putut să înţeleg ce se întâmplă. Eram şocat. Loviturile nu mă deranjau, deoarece trăiam senzaţia unei prăbuşiri, care era cu atât mai greu de oprit cu cât ea apărea ca o prăbuşire colectivă.

Declanşarea acestui măcel a avut darul de a provoca asupra tuturor un şoc psihic, a cărui intensitate a fost diferită de la individ la individ, ajungând la unii a fi comparabil cu o amnezie temporară, care va rămâne ca o sincopă în memoria lui.

Numai cu câteva clipe înainte, ne consideram prieteni, uniţi prin aceeaşi suferinţă, având acelaşi ţel de a scăpa de bolşevismul rusesc, iar acum ne găseam, unii cuprinşi de deznădejde şi neputinţă, iar alţii stăpâniţi de o ură feroce şi nejustificată, ce le fusese impusă şi dirijată de cei ce urmăreau distrugerea tineretului român.

Această ură, uneori fără limită, a fost văzută şi simţită de victime, dar a rămas poate neînţeleasă de mulţi până astăzi. Nu pot uita clipa când am încercat să văd şi să înţeleg ceea ce se petrece în jur. L-am văzut pe Dan Lucinescu, aflat în apropierea mea, căzut pe ciment, cum îşi acoperise faţa cu mâinile, parcă pentru a nu mai vedea urgia abătută asupra lui, întrebând mereu:

- Ce ţi-am făcut eu ţie, măi Costache, ce ţi-am făcut?

Întrebarea părea a fi ultima rezistenţă a unui om devenit neputincios, iar loviturile şi săritul cu picioarele pe corpul său strâns grămadă păreau un dans satanic adus din altă lume. Mi-a fost suficient să privesc doar câteva clipe, pentru a-mi rămâne în memorie imaginea unei victime neputincioase şi fără vreo speranţă şi a alteia transformată fără voia sa în robot, ca urmare a unei groaznice şi îndelungate torturi, prin care s-a reuşit ca demnitatea să fie înlocuită prin supuşenie şi umilinţă, dragostea prin ură, mila prin nepăsare şi sadism, adică o fiinţă deposedată de orice sensibilitate omenească, fiindu-i apoi inoculate în suflet ura, frica şi docilitatea, în asemenea grad, încât îi schilodiseră nu numai sufletul, dar frica şi ura îi schimbaseră parcă şi înfăţişarea.

După ce s-a dat ordinul de încetare şi am fost despărţiţi în două tabere, una de bandiţi şi alta de reeducaţi, a început să se facă lumină şi în minţile noastre. Trăiam dezamăgiri pe care nu mi le-aş fi putut imagina vreodată. Prieteni transformaţi în duşmani, idoli în strigoi, speranţe în dezamăgiri. Nu puteam înţelege cum a fost posibil aşa ceva. Oare numărul lor, sprijinul administraţiei sau ce alt fenomen ne-a făcut atât de neputincioşi? Este adevărat că unii ştiau ceva, dar de groază nu au vorbit. Alţii, din cei ce au stat în celular, pe partea dinspre camera 4 spital, auzeau că se întâmplă ceva, dar nu ştiau ce anume, erau îngroziţi şi preferau să tacă, până se va face lumină. Că toţi ne-am comportat la fel în momentul declanşării acestui măcel, este greu de explicat de către noi, cei care am trăit aceste clipe şi va fi mai greu de explicat şi de înţeles de către cei care vor căuta să ne judece.

După ce s-a oprit această bătaie, noi, nereeducaţii sau bandiţii, cum ni se spunea, am fost izolaţi pe priciul de la geam, pe. locurile hotărâte de ei. Hotărârile erau luate de un comitet numit de Ţurcanu şi condus de Zaharia N., student la Timişoara, având condamnare 3 ani corecţie (după câte îmi amintesc). Ca ajutor a fost numit Juberian C, student la Cluj.

Din acest comitet mai făceau parte: Păvăloaie C, student la Bucureşti şi Măgirescu Eugen, student la Iaşi.

Numirea lui Eugen Măgirescu şi a lui Costache Păvăloaie în comitetul de cameră, care urma să conducă demascările, va zdruncina din temelii solidaritatea din trecut, întrucât noi nu cunoşteam şi nu ne puteam închipui torturile de neimaginat la care fuseseră şi aceştia supuşi. Prin această numire, Ţurcanu urmărea compromiterea lor în faţa noastră, dar voia şi să creeze neîncredere în rândul victimelor. Ţurcanu a preluat această metodă de la Ana Pauker şi Walter Roman, care, în lagărele de prizonieri din Rusia, s-au folosit de elemente slabe din rândul ofiţerilor, pentru a influenţa pe soldaţi să se înscrie în divizia Tudor Vladimirescu, ce urma să se alăture trupelor bolşevice. Ţurcanu va îmbunătăţi metoda, izolând pe studenţii ce aveau influenţă asupra celorlalţi şi care au fost supuşi luni de zile la o tortură neîntreruptă, până li s-a anihilat voinţa şi li s-a distrus personalitatea, fiind aduşi în stare de roboţi, capabili să execute orice, fără să opună vreo rezistenţă. Schimbarea neaşteptată a atitudinii lor în prezenţa lui Ţurcanu a avut darul de a surprinde şi descumpăni pe mulţi, deoarece nimeni nu putea înţelege ce se petrecuse cu ei. Pentru a-şi verifica oamenii de care se folosea şi pentru a-i compromite pentru totdeauna, Ţurcanu le dădea anumite însărcinări, având în vedere: modul cum s-au comportat în timpul demascărilor, funcţiile avute înainte de arestare, încrederea şi respectul de care se bucurau în rândul studenţilor etc. Unul dintre cei care trebuia compromis şi care din noua postură de reeducat putea produce derută, panică sau neîncredere în rândul celor ce-1 ştiau a fost şi C. Păvăloaie. Cunoscându-i popularitatea, după o lungă şi diabolică tortură, prin care s-a reuşit nu numai să-1 îngenuncheze, dar şi să-i altereze conştiinţa, a fost trimis în camera 3 subsol, cu misiunea de a organiza un cuib legionar, prin care să înceapă o activitate legionară în închisoare. Prin acest procedeu, Ţurcanu voia să cunoască atmosfera din cameră, precum şi efectele torturilor la care fusese supus C. Păvăloaie, în acelaşi timp supravegheat îndeaproape de alţi reeducaţi. îl cunoşteam de mult pe C. Păvăloaie, luasem parte împreună la multe acţiuni, iar întâlnirea noastră în camera 3 subsol a fost o adevărată bucurie. Nu am fost surprins de propunerea lui de a ne aşeza alături pe prici.

Au trecut doar câteva zile şi avea să-mi spună că trebuie să profităm de faptul de a fi ajuns într-o cameră mare, că nu trebuie să pierdem timpul în zadar, ci ar trebui să ne organizăm mai bine viaţa şi că acest lucru se poate realiza prin înfiinţarea unui cuib legionar în cameră, în cadrul căruia să hotărâm ceea ce avem de făcut şi că trebuie să ţinem şedinţe zilnice, pentru a nu ne îndepărta de viaţa noastră legionară. Am avut din primul moment o reţinere şi de la început nu am fost de acord cu propunerea lui, spunându-i că fiecare ştie ce are de făcut, că este o greşeală să se ţină şedinţe în grup, având în vedere că nu toţi din cameră sunt legionari şi că nu ne cunoaştem încă destul de bine. Fiind vechi camarazi, nu i-am putut bănui noua poziţie, ci îi imputam în sinea mea doar o lipsă de tact.

Încercând să-i dovedesc că greşeşte, i-am menţionat pe cei ce nu erau legionari din cameră, spunându-i în final că fiecare poate să ţină şedinţă de unul singur şi că orice discuţie să nu se poarte deocamdată în grupuri, ci numai între patru ochi, pentru a nu da naştere la unele bănuieli.

Nu a mai insistat asupra acestui lucru, dar m-a întrebat dacă aş fi de acord ca acest cuib să se numească „Cuibul Nicadorilor", întrebare la care nu am mai spus nimic. Târziu, mi-am dat seama că Ţurcanu nu a fost satisfăcut de îndeplinirea sarcinii ce-i fusese dată lui C. Păvăloaie, deoarece oamenii nu s-au lăsat atraşi în cursă sau C. Păvăloaie nu a căutat să implice prea mulţi oameni în acest joc infam. Despre nemulţumirea lui Ţurcanu aveam să ne dăm seama mai târziu, când vom înţelege desele scoateri din cameră ale lui C. Păvăloaie şi întoarcerea lui după mai multe ore sau chiar zile; din comportamentul lui se putea vedea că trecuse prin clipe grele. Nu-mi mai amintesc exact ce a reuşit să mai facă el, dar reţin că, în timpul bătăilor, Ţurcanu ne spunea „Nicadori" următorilor: Paul Popescu, I. Pintilie, I. Huţuleac şi subsemnatului. S-ar putea să mai fi fost implicate 1-2 persoane, despre care nu-mi mai amintesc.

Un lucru trebuie precizat însă, că toţi cei cărora li s-a propus să facă parte din aşa zisul cuib al Nicadorilor, fie că au fost sau nu de acord cu C. Păvăloaie, au fost numiţi Nicadori, fapt ce va fi speculat de Ţurcanu pentru a justifica intensitatea metodelor sale satanice de tortură, la care am fost supuşi. După plecarea mea din cameră la Infirmerie "şi după moartea lui I. Pintilie, se va da o mare importanţă acestui cuib, pentru a se putea justifica moartea lui I. Pintilie, deşi cauza acestei morţi este alta, menţionată mai încolo, pentru care nu se poate găsi nici o scuză, decât doar acea nebunie colectivă care s-a abătut asupra noastră. Prin înfiinţarea aşa-zisului „Cuib al Nicadorilor", Ţurcanu a reuşit să-1 compromită pe C. Păvăloaie, să-şi justifice intensitatea torturilor şi mai ales să semene neîncredere între noi.

Tot acum s-a făcut şi o percheziţie foarte amănunţită, pentru a nu avea cineva vreun ac, cuţit sau altceva, cu care s-ar fi putut încerca o sinucidere sau altă reacţie neprevăzută.

Aceleaşi lovituri şi gemete se auzeau acum şi dinspre camera 2. Deşi groaza ne dădea târcoale, totuşi începeam să ne trezim la realitate. Ne căutam din priviri, dar nimeni nu era în stare să zică ceva. în această clipă, gardianul bătu la uşă, anunţând masa. îmi amintesc că a fost o mâncare de fasole. Ni s-a băgat hârdăul cu mâncare în cameră, iar unul dintre reeducaţi a început distribuirea ei. Nereeducaţii au fost puşi în fruntea coloanei, primind în gamelă aproape numai zeama; apoi au luat cât le-a trebuit şi reeducaţii, restul fiind dat afară. Am observat că nu toţi reeducaţii au luat supliment, probabil îşi aduceau aminte de când au fost şi ei în situaţia noastră; erau poate sufleteşte alături de noi, dar groaza care îi stăpânea îi transformase în nişte executanţi docili. Am fost puşi să mâncăm fără linguri, sorbind din gamelă mâncarea, aşa fierbinte cum era. Ne-am bucurat că ne dăduse numai zeamă, deoarece reuşeam să o înghiţim mai uşor. în acele clipe, mâncarea devenise un chin chiar pentru cei flămânzi. Am fi aruncat-o dacă am fi putut.

După masă, a urmat închiderea şi apoi din nou bătaie. Trăiam clipe de groază. Pentru a ne înspăimânta, era luat câte unul şi bătut în mod sălbatic. Era lovit peste tot şi fără milă. Pentru a băga groaza şi printre cei ce ne loveau, echipele de bătăuşi erau mereu schimbate, spunându-se „ăştia nu ştiu să bată, să treacă alţii!" Aprecierea îngrozea în aceeaşi măsură pe cei loviţi cât şi pe cei ce loveau, astfel că teama de a fi aduşi alături de noi îi transformase în fiare. Bătaia devenea astfel un fel de concurs în privinţa brutalităţii.

După ce am fost trecuţi toţi prin această bătaie, am fost puşi să facem curăţenie pe jos. Cimentul era plin de sânge şi de lucruri împrăştiate. Am luat fiecare câte ceva în mână, prosop, căciulă, ciorap sau ceea ce am găsit la îndemână şi, după ce am fost puşi în rând pe brânci, ne-au obligat să mergem frecând cimentul printre cele două priciuri. în tot timpul cât frecam cimentul, nu aveam voie să-1 atingem cu genunchii, iar înaintarea trebuia să se facă în salturi „ca broasca".

Reeducaţii şedeau înşiruiţi la marginea priciurilor şi ne loveau cu bocancii sau cu ciomegele, atunci când treceam prin faţa lor. Cimentul, în loc să se usuce, mai rău se uda din cauza transpiraţiei ce cădea de pe frunţile noastre.

în momentele acelea mi-am adus aminte de filmul francez „Corsarul", unde cei condamnaţi să vâslească la galere erau tot aşa de transpiraţi şi loviţi ca noi. Acum trăiam şi eu asemenea clipe, suportând aceleaşi dureri fizice, la care se adăuga enorma durere sufletească, văzând cum cei ce te loveau erau foştii prieteni şi tovarăşi de suferinţă. în faţa mea mergea frecând cimentul Romică Proistosescu, originar chiar din Piteşti. în urma lui rămânea o dâră de sânge ce-i curgea din cap şi pe care eu o ştergeam încontinuu.

Văzând cum încerc să lustruiesc cimentul cu sânge de om, am avut în acel moment un şoc psihic, căci am început să râd, zicând în sinea mea: „Gardă ţi-a trebuit, gardă ai găsit! Freacă înainte, băiete!" şi râdeam. Unul din reeducaţi (devenit mai târziu un foarte bun prieten) m-a observat şi a strigat în gura mare că îmi bat joc de ei şi că nici nu-mi pasă. Ce a urmat este greu de descris. Ştiu doar că loviturile date cu ciomagul nu dureau, simţeam numai loviturile date cu tocurile bocancilor în spate, care parcă făceau să se cutremure toate măruntaiele în mine.

Reflexele de încordare a muşchilor pentru apărare nu mai funcţionau, încât simţeam orice lovitură până în străfundurile trupului. Când s-a sunat stingerea, bătaia s-a oprit şi am fost trimişi la locurile noastre pentru culcare. întrucât dormeam sub geamuri, ne-am culcat cu toţii îmbrăcaţi, fiind obligaţi să dormim cu mâinile afară din pătură, încrucişate pe piept, pentru a nu se încerca vreo sinucidere. Noaptea făceau de planton 1-2 reeducaţi, urmărindu-ne cum dormim. Dacă prin somn cineva mişca mâna de pe piept era trezit imediat cu o lovitură de ciomag, spunându-i-se să ţină mâinile pe piept. Cine dorea să meargă la tinetă trebuia să ridice două degete în sus pentru a primi aprobarea să coboare de pe prici şi să folosească tineta. Cu tot şocul psihic suferit şi amintit, Dumnezeu m-a ajutat să nu-mi pierd luciditatea. După ce-mi făceam rugăciunea în gând, prefăcându-mă că dorm, încercam să caut o soluţie de a ieşi din acest infern. Eram convins că tot ce se petrece nu-i întâmplător şi că totul este pornit de la un nivel superior, fiind patronat de conducerea închisorii. Eram frământat de gândul că trebuie să găsesc soluţii pentru a nu face rău nimănui. Ni se cerea să spunem ce nu am declarat la anchetă, ce am discutat sau ce am auzit vorbindu-se în puşcărie etc. Reeducarea era în fapt o continuare a anchetelor de la Securitate,

Aveam persoane care au putut fi ocolite în timpul anchetelor, fiind salvate de la arestare. îmi răscoleam memoria să văd dacă nu am povestit altora ceva despre ele şi ce aş putea face pentru a dovedi că nu a fost adevărat. Stăteam de trei luni în această cameră, timp în care am fost mereu iscodit. Acum înţelegeam cum se năşteau noi prietenii, cum unii voiau să le păstreze şi să le adâncească pe cele vechi, alţii le ocoleau, încercând să le facă uitate. Reconstituiam toate discuţiile din trecut şi de peste tot pe unde trecusem.

Erau lucruri pe care le cunoşteam numai 2-3 persoane şi pe care reuşeam să le ocolim în timpul anchetelor. Mă îngrozea gândul că a doua persoană, trecând şi ea prin acest, infern ar putea vorbi din cauza torturilor sau frica ar putea face ca eu să vorbesc primul. Aceste gânduri erau înspăimântătoare în timpul nopţii şi te împingeau parcă spre prăbuşire. Era clar că pentru început nu existau decât cele două variante valabile şi în timpul anchetei de la Securitate - a capitulării necondiţionate sau a rezistenţei totale, până la găsirea unei soluţii mai bune. La Securitate, în timpul anchetelor, varianta a doua s-a dovedit a fi cea mai bună.

Nu-mi aminteam să fi vorbit ceva despre ceea ce nu declarasem la Securitate. încercam să câştig timp, sperând că Dumnezeu îmi va arăta ceea ce trebuie să fac. Persoana care mă îngrozea mult era Păvăloaie C. Ne cunoşteam de mai mulţi ani, a căutat tot timpul să mă tragă de limbă şi era de o cruzime ce mă înspăimânta. Fusese şi el torturat foarte mult înaintea mea şi nu a mai avut puterea să se smulgă din mâinile lui Ţurcanu. Prăbuşirea acestui om a fost pentru mine o mare dezamăgire şi nu mi-o pot explica decât prin chinurile de neimaginat la care a fost supus, ceea ce cred că a dus la o prăbuşire moral-creştină în sufletul său. Din câte am putut să observ eu în această perioadă, cei din ale căror suflete nu a dispărut credinţa în Dumnezeu şi-au păstrat omenia în sufletul lor şi nici nu au mai persistat în a face rău atunci când nu au mai fost obligaţi. îmi amintesc de un student de la Iaşi, Bordeianu Dumitru, care, atunci când au început bătăile în camera unde mă aflam, se găsea de partea celor reeducaţi. Trecuse prin acest iad înainte de a fi adus în mijlocul nostru. Loviturile pe care le dădea el erau cu totul deosebite de ale altora. întrucât şi cei puşi să bată trebuiau să se supravegheze unul pe altul, a fost observat că simulează bătaia şi turnat şefului de comitet. A fost dus în mijlocul camerei şi timp de aproape o jumătate de oră a fost bătut în tot felul. După aceea i-au scos cămaşa de pe corp, fiind dezbrăcat în pielea goală până la genunchi şi pus să se învârtească împrejur, pentru a fi văzut de toată camera cum arată. De la umeri până la genunchi era cu totul vânăt şi negru. Mă îngrozeam cum poate fi ucis un om pentru simplul motiv că el nu poate şi nu vrea să fie ucigaşul altuia. Nu-mi dădeam seama, dar cred că majoritatea dintre noi arătam la fel. L-au bătut cumplit şi apoi l-au prezentat tuturor, atât pentru a ne îngrozi pe noi, cât mai ales pe cei din tabăra celor puşi să bată, spre a-i speria şi manevra mai uşor. Rezultatul a putut fi simţit mai târziu. Şi totuşi, imediat după dispariţia presiunilor, Dumitru Bordeianu a redevenit acelaşi om de altădată, cu care era o plăcere să te întâlneşti şi să stai de vorbă.

Zilele continuau să se scurgă după acelaşi program. Deşteptarea, frecarea cimentului însoţită de aceeaşi bătaie cu picioarele şi cozile de mătură, apoi terciul, mersul la WC, acordându-se cel mult 20 de secunde pentru cei nereeducaţi. Ideea nu ştiu de unde venise, dar ea a fost introdusă la noi în cameră de către Păvăloaie C.

După venirea de la WC, unde pentru cei reeducaţi timpul nu era limitat, urma din nou curăţirea cimentului, însoţită de aceeaşi bătaie colectivă, care dura aproximativ o oră. Continua apoi perioada de gândire, prin care se urmărea distrugerea nervilor. în acelaşi timp trebuia să stai pe prici în şezut, cu picioarele întinse şi cu mâinile pe genunchi. Cum pe scândură nu era decât o pătură, iar noi eram foarte slăbiţi şi loviţi, această poziţie era într-adevăr chinuitoare. Nu aveai voie să te mişti absolut de Ioc. Mişcarea unui picior sau încercarea de a-ţi schimba poziţia se pedepsea cu numeroase lovituri de ciomag la tălpi sau peste corp. Pot spune că la aceste lovituri am bătut recordul şi voi căuta să explic cauza. Eram foarte slăbit şi nu suportam să stau pe scândura tare, nemişcat, mai mult de o oră. Oasele mă dureau îngrozitor, atât din cauza lipsei muşchilor de pe fese, cât şi a loviturilor primite.

În această poziţie, trebuia să-ţi reaminteşti tot ce nu ai declarat la anchetă, tot ce ai putea să spui despre colegii tăi sau altceva ce ar fi putut interesa Securitatea. începeau să-şi facă loc îndoielile privind găsirea unei soluţii salvatoare, fără compromisuri sau sacrificii. Pentru ameliorarea durerilor datorate poziţiei în care şedeam, mi-a venit o idee pe care am pus-o în practică cu oarecare succes. Mi-am pus în gând ca, atunci când supraveghetorul va trece prin faţa mea, să mişc numai degetul cel mare de la picior. Eram sigur că mişcarea va fi observată şi că voi fi pedepsit. Nu ştiam însă cât de brutală va fi reacţia celui ce ne supraveghea, dar merita încercat.

Îmi făcusem planul ca, atunci când voi fi lovit, să trag piciorul, luând mâinile de pe genunchi, apoi, sprijinindu-mă de scândură, să-mi schimb poziţia. A doua zi încerc să-mi pun planul în aplicare şi, când trece pe lângă mine supraveghetorul, mişc degetul cel mare de la picior. Lovitura de ciomag nu se lasă aşteptată, iar eu, conform planului, pun mâinile pe scândură şi-mi strâng picioarele cu un „au!". Iau apoi o altă poziţie regulamentară, diferită de cea veche şi, spre surprinderea mea, lovitura nu se mai repetă.

Văzând că totul a decurs perfect şi fiind mulţumit de rezultatul obţinut, am considerat că este un succes această încercare şi totodată mi-am dat seama că prin mai mult curaj şi sânge rece pot fi şi ei păcăliţi.

După un timp, la o altă mişcare a degetului, lucrurile s-au petrecut aproape identic. Am prins curaj, dar căutam să fac acest lucru cât mai rar, pentru a înlătura orice bănuială din partea lor. Parcă acum puteam sta mai mult nemişcat pe scândura tare. Loviturile erau mai mult sau mai puţin puternice, depinzând de cel ce le dădea, totuşi, când ciomagul cădea peste osul piciorului, durerea era greu de suportat, dar nu era altă soluţie.

În afară de tortura fizică cauzată de poziţia pe care trebuia să o respecţi, era şi o alta, mai groaznică, aceea de a asista la torturile altora. Această tortură psihică cred că a dus la prăbuşirea unui număr mult mai mare de oameni decât tortura fizică. în timp ce noi şedeam să ne gândim, era luat pe rând câte unul de pe prici şi bătut sub privirile noastre, spunându-i-se că la fiecare ne vine rândul.

Dacă am fi ştiut când urmăm, poate am fi fost mai liniştiţi, dar starea aceasta de aşteptare era îngrozitoare, măcinându-ne nervii. Veneau mereu cu metode noi de tortură şi nu ştiam ce ne mai aşteaptă. Am fi vrut să ne vină cât mai repede rândul, să nu mai vedem 2 se întâmplă sub ochii noştri. Unul câte unul, cuprinşi de deznădejde, oamenii începeau să cedeze. Parcă aceste chinuri nu ar fi fost suficiente; au început să ne umilească, urmărind să distrugă orice urmă de demnitate din noi.

Diabolica idee de a asista la chinuirea altora, combinată cu diverse metode de umilire şi depersonalizare totală a victimelor, a contribuit la prăbuşirea celor mai mulţi. Este suficient să subliniez doar faptul că, uneori, eram forţaţi să mâncăm ca porcii, în felul următor: gamela cu mâncare era pusă pe ciment, iar victima trebuia să stea în genunchi, cu mâinile la spate, fiind obligat să se aplece şi să-şi mănânce toată mâncarea din gamelă, lucru imposibil. De aceea unii îşi opăreau nasul sau barba, alţii cădeau peste gamelă, frigându-se sau vărsând-o, în timp ce acei care îşi mai păstraseră o doză de luciditate preferau să o răstoarne cu barba, acceptând să fie bătuţi şi să rămână flămânzi, decât să se chinuie şi să se umilească.

Gradul de dezumanizare şi robotizare la care se ajunsese în urma îndelungatelor şi teribilelor torturi ieşea în evidenţă şi atunci când victimele erau puse să sară unul peste altul, făcându-se o adevărată piramidă peste cel de dedesubt, în timp ce reeducaţii, cuprinşi de o adevărată nebunie colectivă, parcă se luau la întrecere strigând: „grămada până la tavan!" iar gemetele celor de dedesubt părea să le stimuleze strigătele lor demente.

După ce ni s-au luat lingurile, am fost puşi să mâncăm din gamelă stând pe brânci. Dacă cineva încerca să se ajute de mâini la ţinutul sau aplecarea gamelei, era bătut peste braţe şi îndesat cu nasul în gamelă. Mulţi s-au opărit sau au încercat să verse gamela cu barba.

Câte unul începe să ceară hârtie pentru a scrie.

Încep prăbuşirile, iar panica pune stăpânire pe toţi. Ce şi despre cine va scrie? Fiecare îşi pune întrebarea: „Ce se va scrie despre mine şi cine va scrie?"

Erau întrebări izvorâte din groază, care ne obsedau şi făceau să ne cuprindă deznădejdea. Gândurile zboară şi spre celelalte camere, unde aveam prieteni. Ce fac ei şi ce gândesc despre noi ? Apoi alte şi alte gânduri, din ce în ce mai apăsătoare, în acest timp îi va veni rândul lui Aurel Pandurescu, student la teologie, arestat şi în timpul lui Antonescu. A fost bătut într-un mod care depăşeşte orice închipuire. Tot corpul, mâinile, picioarele, faţa şi tot ce se putea observa aveau numai urme de lovituri. A început să fie călcat în picioare. Nu a mai putut rezista şi şi-a făcut nevoile pe el. Sub pretextul că a murdărit camera, a fost forţat să-şi mănânce excrementele.

După aceea a fost pus să stea pe un hârdău, într-un picior, cu mâinile în sus, 24 ore. Un reeducat a avut sarcina să-1 supravegheze, să nu-şi schimbe picioarele şi să stea cu mâinile ridicate. Când nu mai putea respecta poziţia cerută, era lovit cu ciomagul peste fluierul picioarelor pentru a sta cu braţele aşa cum se cerea. Greu de imaginat, dar a reuşit să stea în această poziţie până a doua zi spre orele 11, când s-a prăbuşit fără cunoştinţă pe ciment. A fost ridicat pe braţe de acolo şi pus pe prici vizavi de mine. în acele clipe, am avut impresia că am în faţă un corp care nu numai că a fost părăsit de suflet, dar şi de tot ce era dumnezeiesc în el. Părea un muşuroi de materie acaparată de puterea răului. De câte ori îmi aduc aminte, îmi apare în faţă ceva ce nu are nici o asemănare cu ceea ce a creat Dumnezeu în această lume. După un timp, a început să geamă şi să ceară o lingură de căc. pentru a-şi uda gura. Atmosfera era destul de grea, încât nici cei reeducaţi nu scoteau un cuvânt. Toţi executau ordinele primite în cea mai perfectă linişte. Se părea că trăim într-o lume peste care stăpânea groaza şi puterea întunericului. în aceste condiţii, programul se respecta cu stricteţe.

Bătăile comune continuau cu regularitate dimineaţa şi seara, cu ocazia curăţeniei, iar în cursul zilei aveau loc bătăile şi torturile individuale.

În altă dimineaţă, am asistat la o nouă scenă zguduitoare, când a fost bătut Gheorghe Andrişan, bucovinean, student la Iaşi. Era un om de o puritate sufletească rar întâlnită. Din cauza loviturilor, îi curgea sânge pe nas şi pe gură. Cu toate acestea, era bătut în continuare, cu pumnii în piept, de către cei cărora li se cerea să dovedească că vor să se reeduce. Modul cum primea Gh. Andrişan aceste lovituri nu-1 voi putea uita niciodată. Privirea lui în gol şi nepăsarea cu care accepta aceste lovituri parcă nu te mai înspăimântau, ci dimpotrivă îţi dădeau curaj. Apoi l-au pus să stea pe un hârdău, într-un picior şi cu mâinile în sus. Nu mai ştiu cât a stat în această poziţie, dar îmi amintesc că în ochii Iui se putea vedea numai linişte şi resemnare.

Mult mai târziu, voi afla că, după plecarea mea la infirmerie, Gh. Andrişan va încerca să se sinucidă: într-o noapte a vrut să-şi taie arterele de la gât. Va fi descoperit de P. Popescu şi salvat de la moartea pe care şi-o dorea în locul torturilor şi al umilinţelor.

Altă dată, pentru a ne arăta că mai au şi alte metode nepuse încă în practică, l-au luat pe Paul Bandu din Constanţa şi, ca o demonstraţie de forţă, după ce l-au aşezat pe un prici, au tăbărât doi cu ciomegele, lovindu-1 în ritmul în care se bate fierul la forjă. Demonstraţia a durat circa 15 minute, însă, de la şale şi până la genunchi nu mai rămăsese nici o bucată de piele care să nu fie neagră-vânătă. Ceea ce a impresionat pe toată lumea nu a fost expunerea sa dezbrăcat pentru a se vedea efectul loviturilor, ci răbdarea greu de imaginat a acestui băiat de 21 ani. Nici o mişcare, nici un geamăt, nimic nu s-a observat la acest copil. Se vedea pe chipurile celor ce-1 loveau o înfrângere a lor şi nu a acelui băiat bătut.

În aceste clipe trecutul nu ne interesa, iar viitorul ne cutremura. De aceea trăiam numai în prezent şi eram convinşi că viitorul nostru atârnă de acest prezent. în această atmosferă ne găseam în preajma Anului Nou. Nu pot preciza dacă înainte sau după 1 ianuarie 1951 mai rămăsesem încă trei asupra cărora trebuia să se mai facă demonstraţii de forţă, întrucât nu consimţisem să ne facem demascarea. Nu ştiam pe ce considerente am fost lăsat la urmă, deoarece la început nu fusesem pus alături de cei care erau consideraţi a fi mai greu de reeducat. întrebarea pe care mi-o puneam era: oare fusesem lăsat la urmă pentru că nu cerusem hârtie ca să scriu ceea ce ştiu sau ei sunt în posesia unor date despre mine? Şi care sunt ele ? După cum eram aşezaţi pe prici, eram al treilea, deci aş fi urmat la rând. în dreapta mea era G. Olteanu, student la Cluj, iar pe celălalt nu mi-1 amintesc.

Într-adevăr, a doua zi am fost luat la bătaie, la fel cum se procedase şi cu ceilalţi dinaintea mea. Bătăi la palmă, la tălpi, apoi loviturile unde se nimerea. După bătaie am fost pus să fac 300 de genuflexiuni cu mâinile în sus. Alături de mine era un reeducat care îmi impunea ritmul cu loviturile de ciomag peste picioare, având totodată şi sarcina de a număra.

Nu mă aşteptam să le execut, fiind foarte slăbit, dar, spre dezamăgirea mea, după executarea celor 300 de genuflexiuni, mi s-a spus să continui până mă vor opri ei. Nu ştiu cum am avut atâta forţă să execut în continuare, pentru ca după un timp să nu mai pot; picioarele îmi tremurau şi am căzut sau m-am lăsat pe ciment. Au început să mă lovească şi apoi să mă calce cu picioarele. Am simţit că încep să-mi fac nevoile pe mine.

Le-am spus şi au oprit bătaia. Nu mi-au permis să merg la hârdău, ci m-au obligat să intru sub prici şi să folosesc gamela. După ce mi-am făcut nevoile în gamelă şi m-am curăţat cum am putut sub prici, am pus gamela la piciorul priciului, am ieşit de sub el şi am încercat să mă duc la locul meu. Am fost oprit şi trimis să-mi iau gamela şi să mănânc tot ce este în ea. I-am rugat să-mi permită să mănânc mai târziu conţinutul gamelei, deoarece mă simţeam foarte rău. Nu ştiu cum arătam, dar au acceptat.

Nu m-am aşezat bine pe prici, că uşa s-a deschis şi gardianul ne-a spus să mergem la WC. Fără a mai aştepta ceva, m-am repezit la gamelă, am luat-o sub haină şi am fugit, intrând primul în WC, unde am vărsat-o, încercând să o spăl la chiuvetă. Această operaţie nu am mai reuşit să o duc la bun sfârşit, deoarece, sub ploaia de lovituri, am fost îndepărtat de la chiuvetă, deşi mai rămăsese destulă murdărie pe marginea gamelei. Cu toate loviturile primite, mă bucuram că am scăpat de umilinţa la care urma să fiu supus. Ajuns în cameră, nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat şi nici cât de scump am plătit îndrăzneala mea de a nu executa ceea ce mi-au spus să fac cu conţinutul gamelei.

La masa de prânz ne-am aşezat în ordine în faţa hârdăului cu mâncare. Cum nu mi s-a permis să spăl gamela, am fost nevoit să o ţin cu fundul în sus, ca să nu se observe murdăria. Polonicarul împărţea cu ciudă mâncarea, turnând-o de sus în gamelă, în aşa fel încât să ne sară cât mai mulţi stropi pe mâini, ca să ne frigă. Când mi-a venit rândul, am întors şi eu gamela deasupra hârdăului. Până a observat polonicarul murdăria de pe gamelă, polonicul fusese deja deşertat, iar stropii din gamelă apucaseră să sară atât pe mâna mea, cât şi în hârdău. Cu polonicul ridicat, a început să mă înjure că am spurcat mâncarea. M-am retras repede din faţa lui, ducându-mă la locul meu. Am mâncat imediat mâncarea şi, cu groază, urmăream ce se mai întâmplă. Toată lumea a primit masa în tăcere, dar, ca niciodată, nimeni nu a mai luat supliment, scoţându-se afară restul de mâncare. Dacă m-aş fi prezentat cu gamela nerăsturnată, s-ar fi observat fecalele şi m-ar fi obligat să o ţin alături de hârdău. Sunt convins că în timpul mesei ar fi făcut tot felul de glume despre gamela mea, căutând să mă umilească.

Nu a fost civilizat cum am procedat, dar atunci cine mai gândea normal ? Eram sigur că, dacă le-aş fi cerut voie să spăl gamela, nu mi-ar fi permis, dimpotrivă ar fi dat amploare acestui fapt, cu scopul de a mă umili, batjocori.

În urma celor întâmplate, în afară de înjurăturile şi ameninţările polonicarului, nimeni nu a zis nimic.

Pe măsură ce timpul se scurgea, mă simţeam tot mai neputincios şi groaza de bătaie începea să mă cuprindă.

A doua zi, am fost bătut din nou şi cred că atunci mi-a fost luxat sau poate şi fracturat maxilarul. îmi amintesc că, vrând să-1 umilească pe Vasile Ungureanu, Ţurcanu, venind probabil în mod special pentru acest lucru, 1-a pus să mă înjure şi să mă lovească. Acesta a refuzat. Repezindu-se la el şi lovindu-1, Ţurcanu i-a ordonat din nou să mă lovească. Bietul Vasile Ungureanu nu a mai avut tăria de a-1 înfrunta şi, întorcându-se spre mine, a zis plângând: „Dumnezeii şi biserica mătii, îmi spuneai mereu să vorbim despre Căpitan!..." şi, de frică, mi-a dat o lovitură puternică în plină faţă. Nu am simţit nici o durere, doar o zdruncinătură în cap, însoţită de un întuneric în faţa ochilor şi pierderea cunoştinţei un timp, fără să ştiu cât a durat, un minut, câteva secunde, nu pot aprecia. îmi mai amintesc că am fost pus să mai execut 100 de genuflexiuni, iar după aceea, pentru a mă umili, am fost obligat să mă trântesc de 50 de ori cu şezutul de ciment. Extenuat la maximum după executarea genuflexiunilor, noua pedeapsă mi s-a părut ca o uşurare a suferinţelor. Trebuia să stai cu fundul pe ciment, având picioarele perfect întinse în faţă, apoi urma ridicarea corpului cât mai sus, cu ajutorul mâinilor lipite de corp, pentru ca, la o comandă dată, să ridici mâinile de pe ciment, îndepărtându-le de corp şi căzând în felul acesta în şezut. Dacă la un om normal fesele amortizează căderea într-o oarecare măsură, pentru mine, care eram numai piele şi oase, această amortizare nu era posibilă, aşa încât căderea pe ciment făcea să mi se zdruncine creierul în cap, iar datorită ritmului accelerat, ajunsesem la un moment dat într-o stare de tulburare mintală.

Aş fi preferat orice fel de bătaie în locul acelor izbituri cu şezutul de ciment. Nu-mi dau seama nici astăzi din ce cauză, dar mi-a rămas în amintire ca una din cele mai groaznice metode de tortură. Probabil, zdruncinarea creierului, simţită când mi-a fost luxat maxilarul, continuată cu cele cauzate de izbirea cu fundul de ciment, să-mi fi produs o gravă tulburare psihică. Ajuns de la locul de supliciu, pe prici, mi-am pus întrebarea: „Dacă aici pe pământ au loc asemenea chinuri, oare cum vor fi cele din iad?" Era clar că neputinţa începuse să pună stăpânire pe mine.

Dacă până atunci să alerg sau să fac curăţenie pe sub Priciuri pentru mine era ca o evadare din realitate, un fel de relaxare psihică, facându-mă să nu mai văd ce se petrece în jurul meu, de acum aceste pedepse vor deveni adevărate chinuri.

Spectacolul torturilor celorlalţi începea să-şi arate efectele, mai ales că ştiam ce mă aşteaptă şi pe mine. Seara, cu ochii închişi, îmi făceam în gând rugăciunea şi apoi, până mă fura somnul, căutam o scăpare. în majoritate, omenii cedaseră şi li se dădea hârtie şi creioane pentru a nota ce trebuie să declare, în acea noapte, m-ara hotărât să le spun că accept şi eu să scriu tot ce ştiu.

Luând hotărârea, credeam că mă vor lăsa în pace câteva zile, timp în care speram să-mi vină în minte vreo idee salvatoare. Mă gândeam să repet unele lucruri fără importanţă, care mai fuseseră declarate la Suceava şi să spun apoi numai minciuni. Nici prin gând nu-mi trecea să divulg ceea ce reuşisem să ascund în timpul acelor teribile anchete de la Suceava şi nici nu puteam să spun ceea ce discutasem prin celule cu prietenii. Cred că Dumnezeu m-a ajutat şi nu mă părăsise, transmiţându-mi parcă următoarea idee: să spun că în pădurea de lângă satul meu am un mic depozit de arme.

Eram sigur că voi fi crezut, deoarece Securitatea cunoştea participarea mea la pregătirea punctului de rezistenţă din pădurea de lângă Solonţ, judeţul Bacău, unde se găsiseră arme. Pentru Securitate, existenţa unor arme şi în alte locuri era plauzibilă. Pentru a întări afirmaţiile mele, am dat nişte nume fictive de complici cu care am ascuns armele. Am avut grijă să spun numai nume de oameni care nu au existat niciodată în sat, sperând că mai târziu să pot nega existenţa acestor arme, bazându-mă pe aceste nume şi pe faptul că am fost torturat. Scopul meu era să câştig timp sau să fiu dus la Securitate pentru noi anchete, scăpând astfel din iadul în care mă aflam. Analizasem şi perspectiva de a fi dus să arăt locul ascunzătorii, cu care ocazie aş fi încercat o evadare. A doua zi, imediat după terci, am fost întrebat din nou dacă nu am de gând să-mi fac demascarea. Se vedea clar că vor să înceapă din nou torturile. Spre surprinderea lor, am răspuns că m-am hotărât să-mi fac demascarea şi că voi declara tot ce ştiu. în ziua aceea nu am mai fost bătut, spunându-mi-se să mă pregătesc, pentru că voi primi hârtie de scris. Am scăpat eu de la torturi pentru a intra altul în locul meu. îmi părea rău, dar simţeam că mă părăsesc puterile. Bătăile începuseră a-şi face efectul. Mâinile mi se umflaseră atât de tare încât nu mai putem strânge pumnul, culoarea palmelor era aproape neagră şi înainta printre degete spre partea exterioară. Picioarele erau vinete şi se umflau mereu. Vorbeam tot mai greu, fără să ştiu că maxilarul era luxat sau poate fracturat. Aveam dureri în piept, nu puteam respira decât cu mari dureri şi-mi dădeam seama că am temperatură. Cu toate acestea, nu m-am plâns că sunt bolnav, aşteptând ca toate să se desfăşoare după cum va hotărî Cel de Sus. Ajunsesem să am impresia că toţi cei reeducaţi mă urmăresc. Teama îmi pătrunsese în suflet mai adânc, o dată cu îmbolnăvirea fizică. Noaptea sunt trezit din somn de plantonul Petrică Tudose, student ieşean la medicină, care-mi spune că dacă doresc apă îmi dă voie să merg să beau. Deşi setea mă chinuia, am refuzat. Nu ştiu cauza reală a refuzului; greutatea de a mă scula de pe scândurile pe care eram întins sau neacceptarea favorului?

După una sau două zile mi s-a dat hârtie şi creion şi am scris tot ceea ce plănuisem. în cele notate acolo nu am implicat pe nimeni. Aceasta va fi unica mea declaraţie dată în timpul reeducării. După masă, când am fost scoşi la WC, pe mine m-au dezbrăcat în pielea goală şi m-au băgat sub un duş cu apă rece. Geamurile şi uşa WC-ului erau deschise, iar afară era un adevărat „ger al Bobotezei". Se făcea un curent groaznic, iar eu, sub duşul rece, nu mai simţeam nimic. Am fost ţinut sub duş până au folosit toţi WC-ul şi s-a terminat cu golitul hârdaielor. Când s-a dat ordin să mergem în cameră, nu am avut timp să iau cel puţin o cămaşă pe mine, încât am plecat în pielea goală. Trecând astfel pe lângă gardian, am observat cum se uita la mine, speriat probabil de felul cum arătam.

Poate că Dumnezeu a vrut ca duşul să-mi scurteze stagiul în acea cameră. Nu ştiu care a fost scopul duşului la care am fost supus. La Gherla, mi-a spus Ioniţă Sârbu, care atunci era în aceeaşi cameră cu mine, că am fost băgat sub duş pentru că eram tot vânăt şi tumefiat. Sau poate s-a încercat o blasfemie a sărbătoririi Botezului Domnului.

Pierdusem noţiunea timpului, dar ştiu că s-a petrecut după ziua de 6 sau 7 ianuarie.

Seara m-am culcat din nou îmbrăcat, sub acelaşi geam întredeschis. în timpul nopţii, sunt din nou trezit de aceleaşi plantoane, care îmi spun că am voie să merg să beau apă. 0 noapte mai târziu am fost iarăşi trezit pentru că gemeam prin somn, îngăduindu-mi-se să dorm pe o parte, dar cu mâinile afară din pătură. Am rămas mai departe în aceeaşi poziţie, fără să spun ceva. Cei ce-mi făceau favorul de a-mi acorda posibilitatea să dorm în altă poziţie - primul favor de acest fel, n-o făceau din milă sau datorită vreunui sentiment, ci, după cum aveam să aflu mai târziu, din cauză că gemeam prea mult prin somn şi îi deranjam pe reeducaţi. Mă trezeau de câte ori gemeam, dar acest fapt nu mă deranja, ajunsesem într-o asemenea stare încât nu mai simţeam nici durerile mele, nu mă mai influenţau nici durerile altora, devenisem insensibil la tot ce se întâmpla în jurul meu.

În această stare eram când, a doua zi, vine Ţurcanu în cameră şi-mi spune să mă îmbrac, că sunt chemat la poartă. Era în jur de ora 14. Această veste mi-a dat puteri nebănuite. Parcă nu mai eram bolnav. Eram sigur că mă cheamă Securitatea ca urmare a declaraţiei mele. M-au ajutat să mă îmbrac, mi-au pus o căciulă cu urechi, fiindu-mi aşezată pe cap de Ţurcanu, dar lucrurile s-au complicat când a trebuit să mă încalţ. Din cauză că picioarele îmi erau foarte umflate, nu s-a găsit în cameră nici o pereche de bocanci în care să-mi intre picioarele. Până la urmă s-a ales o pereche, în care îmi intra numai vârful labelor de la picioare, cu restul călcând pe ştaifuri. Astfel îmbrăcat, am avut nefericita onoare de a fi dus la braţ de către Ţurcanu până la poartă, timp în care mi s-a atras atenţia să nu vorbesc ceva de cele ce se întâmplă în camerele de la subsol.

Cât vorbea el, eu îmi făceam planul cum trebuie să mă comport şi ce să spun. De la poartă, unde m-a părăsit Ţurcanu, până la camera de anchetă, îmi apăru în minte o nouă bănuială: dacă mi se întinde o cursă pentru a vedea cum mă comport, iar anchetatorul să nu fie decât un reeducat?

Sunt convins că şi în acel moment Dumnezeu mi-a redat toată luciditatea şi încrederea, care la un moment dat mă părăsiseră. în câteva secunde, am hotărât tot ce trebuie să fac. Până la uşă mi-am dezlegat căciula de sub barbă, dând-o mult spre ceafă, pentru a se vedea urmele loviturilor.

După cum îmi pusese Ţurcanu căciula pe cap şi mă legase pe sub barbă, mi-am dat seama că urmărea să ascundă urmele loviturilor. Intrând în cameră, ţineam mâinile întinse pe lângă corp, dar cu palmele în faţă, ca să se observe că sunt umflate şi înnegrite, Am căutat să fac cât mai mult zgomot, târând bocancii după mine, pentru a se vedea că nu mi-au încăput picioarele în ei. Am încercat să iau o atitudine degajată, urmărind permanent felul în care va reacţiona cel la care mergeam, ca să-mi dau seama dacă este anchetator sau reeducat. După întrebările obişnuite, cum mă numesc, de unde sunt etc., timp în care mă studia foarte atent, uitându-se când la faţă, când la mâini şi picioare, m-a întrebat cum mă simt cu sănătatea. I-am răspuns scurt că sunt răcit. S-a mai uitat o dată la mine, apoi a arătat că a dorit să mă cunoască şi a chemat gardianul, spunându-i să mă ducă în cameră. Am plecat, convins fiind că mi-am jucat bine rolul pe care mi-1 propusesem şi că nu am riscat nimic în cazul în care ar fi fost un om de-al lui Ţurcanu.

Având în vedere modul cum a decurs întâlnirea cu securistul, nu mă aşteptam la nimic deosebit. Observasem că m-a studiat atent, că a înţeles tot ce se petrece în închisoare şi că în sufletul lui mai era un strop de omenie.

Nu-mi închipuiam că în urma acestei întâlniri va începe o altă perioadă în viaţa mea de puşcărie. După circa o jumătate de oră de la întoarcerea mea, a venit din nou Ţurcanu în cameră şi 1-a pus pe Tudose P., student în anul V la medicină, să mă consulte; acesta, după consultaţie, i-a şoptit că am apă la plămânul drept. A plecat, spunându-le ceva celor din comitet, iar eu mi-am luat locul pe prici, în poziţie de gândire. După o discuţie între membrii comitetului de cameră, a venit Tudose P. şi mi-a zis că nu mai sunt obligat să stau cu mâinile pe genunchi. Nu am spus nimic, rămânând în aceeaşi poziţie, deoarece simţeam nevoia să mă sprijin de ceva Apoi a venit din nou Ţurcanu, care m-a mutat de la locul meu pe celălalt prici, spunându-le celor din comitet să-mi dea voie să stau întins pe prici, iar închiderea să mă găsească sub pătură.

Tot acum voi fi martor la o altă scenă zguduitoare, când l-au bătut pe Ion Pintilie. L-au bătut până a înnebunit. în această stare a început să-i înjure, când pe româneşte, când în limba franceză, trecând apoi la râs şi iar la înjurături. Cei care îl băteau, crezând că simulează, continuau să-1 lovească, până ce studentul medicinist de la Iaşi nu a mai putut zice nimic. Ion Pintilie era fiul unui cojocar din Tecuci, fiind singurul copil la părinţi. în ziua de Sfântul Ioan (7 ianuarie) ne-au adus un hârdău cu murături în cameră şi ne-au dat fiecăruia câte o cană de moare, iar celor ce-şi serbau onomastica, câte un litru şi apoi 2-3 zile nu ne-au mai dat apă, cu excepţia celor ce promiteau demascare. De la litrul de moare, Ion Pintilie parcă era beat din cauza setei, având toată gura spuzită. El avea ascunsă în căciulă o poezie, la care ţinea foarte mult şi pe care nu o predase la percheziţie.

Probabil a mai ştiut cineva de ea, deoarece s-a făcut întrebarea repetată „dacă mai are cineva ceva ascuns". Ion Pintilie nu a spus nimic. I-au desfăcut căciula şi au descoperit poezia. Acesta a fost motivul pentru care a fost bătut. Trebuie precizat că poezia nu avea nimic politic în cuprinsul ei. Dându-şi seama de monstruozitatea comisă, l-au întins pe prici, vizavi de mine. De atunci nu l-am mai văzut. Am aflat mai târziu că a fost şi el dus la infirmerie, unde a murit. De voie, de nevoie, m-am aşezat pe prici sub pătură.

Nu mă durea nimic şi eram parcă absent la cele ce se petreceau în cameră. Nu am coborât la masă şi nici nu m-au obligat să mănânc. Nu mă mai interesa ce se petrece în timpul curăţeniei în jurul meu. Chiar şi bătaia, la care fusese supus Ion Pintilie, aveam atunci impresia că se petrecea undeva departe de mine şi nu trebuia să-i dau importanţă.

Anormalul începuse să devină normal. Cu câteva zile înainte de a fi bătut Ion Pintilie, am asistat iarăşi la o scenă: parcă mă simt ruşinat şi acum de indiferenţa totală de care eram stăpânit la vederea ei. Este vorba de momentul când A. Pandurescu, pentru a scăpa de umilinţele şi chinurile la care era supus, într-un moment de disperare, s-a aruncat cu capul în hârdăul de ciorbă fierbinte, care tocmai fusese băgat în cameră, sperând că în urma arsurilor să scape definitiv de acest infern. Gradul de dezumanizare, manifestat prin totala indiferenţă la care ajunsesem, se confirmă şi prin faptul că, numai în urma unor repetate încercări de mai târziu, de a delimita cu alţi colegi timpul când am stat împreună în camera 3 subsol, mi-am amintit de această scenă. Mi-a rămas doar în memoria vizuală momentul când s-a aruncat cu capul în hârdău, cum a fost scos de acolo şi parcă-1 văd cum era dus de alţi doi la locui său, fiind ţinut de subţiori, în timp ce el mergea încovoiat, iar de pe capul lui, aplecat până în dreptul genunchilor, îi curgeau resturile de ciorbă. A fost aşezat la locul lui pe prici, în apropiere de uşă, iar eu, stând pe priciul de vizavi, îl priveam cuprins de o totală nepăsare.

va urma











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu