COBORÂREA ÎN IAD (5)

NECULAI POPA

închin această carte tuturor celor căzuţi în lupta împotriva comunismului
Piatra Neamţ 1998

ÎNCHISOAREA PITEŞTI - REEDUCAREA(3)

Unele situaţii descrise până acum mă fac parcă să retrăiesc acele clipe, datorită poate sensibilităţii care mai continua să existe în mine până atunci. De la această întâmplare nu mi-a mai rămas decât ce mi s-a întipărit în memoria vizuală, după cum se va întâmpla şi în cazul Ion Pintilie. Cred că nu greşesc afirmând că în momentele respective continuam să trăiesc doar fizic, întrucât sufleteşte eram complet distrus. Ce a urmat după aceea în camera 3 subsol nu mai ştiu şi sper să se găsească cineva să povestească. Imediat după închidere, a venit un gardian, ducându-mă la o celulă de pe secţia „corecţional". Nu ştiu cine mi-a adus puţinul bagaj şi bocancii, plecasem din cameră aşa cum şedeam sub pătură. în noua celulă, am găsit un deţinut pe care aveam să-1 identific mai târziu în persoana faimosului bătăuş Titus Leonida. Cum a plecat gardianul din cameră, a şi venit la mine să mă iscodească. Nu-mi dădeam seama cum era mai bine să mă comport, ca „bandit" sau ca „reeducat" şi, pentru a evita discuţiile cu el, m-am prefăcut că adorm; poate şi din cauza efortului făcut la urcarea scărilor, am adormit cu adevărat şi numai Dumnezeu ştie câte zile s-au scurs. îmi amintesc doar că într-o dimineaţă, înainte de a se face ziuă, am auzit întrebarea: —Mai trăieşte? şi apoi răspunsul: —Ar putea să scape; are temperatură numai 39,5.

Mă găseam într-o cameră străină, iar întrebarea era pusă de un alt bolnav. Cât timp am stat în celula de la „corecţional", nu am aflat niciodată. Bolnavul cu care eram în noua celulă era Puiu Chivulescu din Târgovişte, student la Matematică, sosit de curând dintr-un lagăr din Siberia, unde fusese prizonier de război. Deşi avea o mână fracturată de la bătăi, m-a îngrijit cum numai mama ar fi făcut-o. Când mi-am recăpătat cunoştinţa, nu-mi dădeam seama ce este cu mine. Pentru că aveam mâncărimi, mi-am scos căciula din cap, era udă şi se rupea cu uşurinţă. Putrezise. încercând să mă scarpin pe cap, am văzut că, sub unghiile care crescuseră enorm, rămânea numai păr. Pipăindu-mi capul, am constatat că din moalele acestuia îmi căzuse părul. Nu aveam timp să mă gândesc ce-i cu mine, fiindcă adormeam imediat. Am vrut să-mi schimb poziţia, dar nu am putut. Cerul gurii era ca o rană şi aveam impresia că ceva atârnă de el. Buzele erau uscate şi mă dureau. Am cerut apă şi Puiu Chivulescu mi-a dat câteva linguri, după care am adormit din nou. L-am întrebat pe Puiu Chivulescu unde mă aflu şi mi-a răspuns că sunt la infirmerie, că el este internat de 3-4 zile, dar că m-a găsit aici. Nu l-am mai întrebat nimic.

Adormeam şi mă trezeam cerând apă. Setea mă chinuia, cerul gurii mă durea, abia înghiţeam apa, dar ceream mereu. Devenisem un adevărat chin pentru Puiu Chivulescu. Îmi amintesc că sanitarul îmi făcea injecţii cu o seringă mare, probabil cu glucoza sau ser fiziologic.

Puiu Chivulescu mi-a spus că miros îngrozitor şi că ar vrea să vadă dacă nu mi-am făcut nevoile pe mine. S-a necăjit cu o mână să cerceteze de unde vine acel miros. Nu eram murdar, sub mine cearşaful era ud, iar paiele din salteaua pe care zăceam se înfierbântaseră şi începură să putrezească.

Dând la o parte pătura, a descoperit de unde vine mirosul, începând cu laba picioarelor şi până la genunchi făcusem o adevărată colecţie de puroi, iar punga de la piciorul stâng se deschisese în două locuri, la oul piciorului şi sub genunchi. Aceasta era sursa mirosului de care vorbea Chivulescu.

La piciorul drept, punga de puroi nu se spărsese, deşi ajunsese tot sub genunchi. Am auzit când sanitarul a propus doctorului să-mi facă incizie la piciorul drept pentru a da drumul puroiului să se scurgă, dar doctorul a refuzat.

Alte amănunte mi-au fost povestite de Chivulescu, iar cicatricele se pot vedea foarte clar şi în prezent. Urmare a scurgerii puroiului, organismul a început să-şi recapete vigoarea, " iar temperatura să scadă. Cu toate acestea setea mă chinuia permanent şi consumam foarte multă apă, contrar tuturor recomandărilor. în fiecare seară Chivulescu îmi aducea câte şase gamele cu apă şi mi le punea pe noptieră, dar nu-mi ajungeau.

Aveam o sticluţă pe care o cufundam în gamelă pentru a o umple, din care beam de trei ori. Ştiam că nu este bine să bei multă apă în cazuri cu temperatură mare, de aceea sorbeam câte puţin, dar foarte des. Totdeauna, la 5 dimineaţa, când se dădea deşteptarea, Chivulescu bătea în uşă şi cerea voie să-mi aducă apă. îmi amintesc că într-o noapte am băut toată apa din cele nouă gamele din cameră, aduse de Chivulescu pentru toţi din încăpere. O dată cu apa, am început să mănânc şi câte puţin arpacaş. Eram hrănit cu lingura, iar Chivulescu era nevoit să mă trezească mereu, deoarece adormeam cu mâncarea în gură. Oricât mă forţam să mestec arpacaşul, nu reuşeam. Nu ştiam de ce. La fel se întâmpla şi atunci când se nimerea o bucată de carne sau burtă. Cu toată străduinţa mea de a le mărunţi, trebuia să le înghit tot întregi.

A venit într-o zi doctorul, m-a consultat şi l-am auzit spunând sanitarului că lichidul a ajuns din nou până aproape de claviculă. S-a întors peste puţin timp şi mi-a făcut o puncţie, scoţându-mi o parte din lichid. între timp, a început să mă doară urechea stângă, iar somnul pusese stăpânire pe mine. Sanitarul îmi lua temperatura zilnic, dimineaţa şi seara, dar refuza să-mi spună cât am. Odată, stând cu ochii închişi, am observat că a venit sanitarul ca să vadă ce fac. L-am auzit pe Chivulescu spunându-i că tot spatele meu este o rană şi întrebându-1 dacă ar putea să mă panseze. M-a controlat şi apoi mi-a pus un pansament pe şale şi pe şira spinării. într-o seară, după câteva zile, când Chivulescu fusese scos de Ţurcanu pentru a scrie o declaraţie referitoare la nişte ofiţeri prizonieri din lagărele din Siberia (după cum mi-a spus el), eu am încercat să cobor singur din pat, pentru a merge la tinetă, dar nu m-am putut ţine pe picioare şi am căzut pe ciment. Nu m-am mai putut ridica şi am rămas aşa până aproape de miezul nopţii» când a fost adus în cameră Chivulescu. Văzându-mă jos, m-a ridicat împreună cu Ţurcanu şi m-au aşezat în pat, de unde nu voi mai coborî fără a fi ajutat de cineva, până când voi rămâne singur în celulă. Tot atunci Chivulescu mi-a povestit că mi s-au făcut câteva injecţii cu penicilină, rămase de la cineva care murise şi că aceste injecţii m-ar fi salvat, ajutând la localizarea puroiului de la picioare. Nu am putut afla numele celui care murise, însă în mod sigur era tot o victimă a reeducării.

Nu este exclus să fi fost Ion Pintilie, care a fost internat în urma mea. Este doar o prezumţie. Cu tot consumul foarte mare de apă, urinam foarte puţin, pierdeam apa prin transpiraţie sau era reţinută în corp, datorită deshidratării. îmi amintesc că în această perioadă a mai fost adus în celulă, în al treilea pat, Cornel Luca, ardelean mi se pare. Era un bun povestitor, străduindu-se mereu să pară un om vesel, deşi se vedea că trecuse şi el prin chinurile demascării. După câteva zile, a fost scos din infirmerie, în locul lui fiind adus Benone Milea, după câte îmi amintesc, din Domneşti sau dintr-un un sat din apropierea acestei comune din judeţul Muscel. Era timorat şi părea sătul de viaţă. De la el am aflat câte ceva despre Arsenescu şi Arnăuţoiu, dar căuta să evite aceste discuţii. Fusese anchetat şi torturat la Securitatea din Piteşti, apoi dat pe mâna lui Ţurcanu, pentru a stoarce de la el tot ce nu reuşiseră „organele". De altfel, au mai fost asemenea cazuri, ceea ce dovedeşte că metodele folosite de Ţurcanu erau mult mai eficiente decât ale Securităţii. Ar fi însă o mare greşeală dacă am crede că Securitatea era mai blândă decât Ţurcanu. Nu! Securitatea era mai perfidă, mai sadică, mai laşă, deoarece se folosea de un bolnav mintal, stăpânit de un sadism care depăşea orice imaginaţie, prin care căuta să-şi atingă scopul, autorităţile fugind totodată de o eventuală răspundere.

Securitatea trebuie judecată după metodele folosite, după scopurile urmărite şi nu după excepţiile întâlnite, care reprezentau cel mult 2-3% şi care, mai târziu, au ajuns alături de noi în închisori sau au fost daţi afară şi trimişi „la munca de jos". După aproximativ o săptămână, Benone Milea a fost scos din celulă şi dus în mod sigur într-un nou infern.

Am putut să observ când îşi făcea bagajul, un om căzut în ghearele deznădejdii şi care îşi pierduse orice speranţă. Din acel moment nu am mai auzit nimic despre el.

După scoaterea lui Chivulescu din infirmerie, dimineaţa am cerut să fiu lăsat să merg la WC-ul de pe sală, motivând că eu nu pot duce tineta afară şi nici nu mă pot aşeza şi ridica de pe ea. Cererea mi-a fost aprobată, dar cu uşa deschisă. Am coborât, ţinându-mă de pat, am ajuns la perete şi, sprijinindu-mă de acesta, am ajuns la WC. înainte de a mă ridica de pe WC, am încercat să-mi fac toaleta cu o bucată de cârpă. Aceasta, după folosire, am avut impresia că nu a căzut în WC şi am căutat să o îndepărtez. Spre surprinderea mea, nu era cârpa, ci ceva moale şi umed. Crezând că este poate un vierme intestinal, am încercat să-1 îndepărtez. Trăgând de el, simţeam cum iese din mine ceva şi-1 aduceam printre picioare în faţă, ca să-1 văd. Când am observat ce ţin în mână, am înlemnit pentru moment, deoarece îmi scoteam afară din mine intestinul. Am rămas câteva clipe cu el în mână şi neştiind ce să fac; apoi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, am început să-1 împing cu degetele din nou în anus. După ce nu a mai rămas nici un centimetru afară, m-am ridicat de pe colacul WC-ului şi, sprijinindu-mă de perete, am ajuns din nou în celulă. M-am aşezat pe pat cum am putut, stând acolo nemişcat până spre seară, fără să mai gândesc la ceva. înainte de masa de seară, am fost trezit din acea stare de apatie, când s-a deschis uşa şi a apărut un alt bolnav în locul lui Chivulescu. Era Mărculescu, absolvent al Facultăţii de Medicină din Cluj. Când m-a întrebat de ce nu-mi mănânc mâncarea, mi-am dat seama că, deşi nu dormisem, nu ştiam când şi cine mi-a adus-o. I-am oferit-o, dar nu ştiu ce a făcut cu ea. A venit masa de seară, a luat şi mâncarea mea, aducând-b lângă pat, dar nu am mâncat. Doctorul Mărculescu a încercat să mă convingă că trebuie să mănânc, dar i-am spus că doresc să fac o pauză, povestindu-i întâmplarea de dimineaţă. M-a ascultat atent, apoi a început să râdă, probabil pentru a mă linişti şi mi-a explicat că, din cauza slăbirii organismului, sfincterul anal nu se mai contractă obişnuit, dar că nu este nimic grav şi că, pe măsură ce organismul se va reface, totul va intra în normal. Ulterior avea să-mi spună cât îi era de frică să nu-mi fi perforat intestinul cu unghiile în momentul introducerii lui la loc.

Cu timpul, durerile de la ureche deveneau aproape insuportabile. Ca tratament, primeam: calciu clorat, urotropină şi salicilat (pastile). La picioare, puroiul începuse să se reducă, dar eu mă simţeam din ce în ce mai slăbit. Povestindu-i doctorului Mărculescu că nu pot mesteca mâncarea în gură, acesta m-a consultat cu atenţie şi mi-a spus că am o luxaţie a maxilarului, însoţită de o probabilă fractură şi ca urmare a acestei luxaţii mă doare şi urechea, de asemenea că, după părerea sa, voi face o otită medie sau internă. Spusele lui s-au dovedit întocmai. Cu acea luxaţie am rămas până în prezent, neputând nici acum să deschid gura normal. Nopţile deveneau aproape insuportabile, trebuind să stau mai mult în şezut, poziţie în care suportam mai uşor durerile din ureche. într-o noapte, puroiul a spart timpanul; simţeam cum se scurge puroiul pe gât, iar durerile deveniseră mai acceptabile. Supu-raţia era extrem de abundentă. Mi se dădea dimineaţa un pachet de vată pentru pus tampoane la ureche, care abia îmi ajungea până la prânz. Până a doua zi trebuia să storc vata de puroi, să o spăl şi apoi să o folosesc din nou. Cum vata era udă şi murdară, trebuia schimbată şi spălată .mereu, iar acest lucru era foarte greu de făcut pentru mine. Dr. Mărculescu a observat că. batista îmi era plină de sânge, ceea ce 1-a determinat să mă urmărească atent. A făcut rost de o sticlă goală de fosfarin, pe care mi-a dat-o cu puţină apă în ea, sfătuindu-mă să nu mai scuip în batistă, ci să folosesc sticla în acest scop. Mi-a mai spus să arăt doctorului sticla cu sputa hemoptoică. I-am urmat sfatul, aşa cum mi-a fost recomandat. Dar starea sănătăţii părea să se înrăutăţească mereu. Puterile, în loc să-mi crească, simţeam că mă părăsesc.

Într-o după amiază, pe la orele 16-17, sunt chemat de doctorul civil Ionescu la cabinetul medical, iar după ce-mi face o consultaţie generală, îmi spune cu o oarecare bunăvoinţă ca, pe la orele 23, să fiu pregătit, cu bagajul făcut, căci voi fi trimis la spitalul închisorii Văcăreşti, unde voi putea fi tratat mai bine. Vestea m-a bucurat mult, dându-mi noi puteri. în sfârşit, mă vedeam scăpat, cel puţin pentru un timp, de Piteşti. Revenind în cameră, mi-am pregătit bagajul şi m-am aşezat în pat, aşteptând să fiu scos din celulă. Timpul trecea greu, iar eu eram numai urechi pentru a auzi ce se întâmplă pe sală. După un timp de aşteptare, am auzit deschizându-se nişte uşi şi zgomot de paşi pe sală. Sosise clipa mult aşteptată. Şedeam cu mâinile pe puţinul bagaj, gata să sar în picioare. Nu mai simţeam nici durerea, parcă nu eram nici aşa de slăbit şi mă credeam în stare să merg în picioare pe dubă chiar până la Bucureşti. Ce putere, ce forţă nebănuită mă cuprinsese la gândul că voi scăpa din această închisoare, unde domnea cea mai teribilă teroare pe care a născocit-o mintea omenească!

Dar minutele se scurgeau şi, pe măsură ce timpul trecea, în sufletul meu apărea neliniştea, apoi teama şi disperarea, întrebări chinuitoare îmi apăreau în minte: „De ce nu m-au scos? De ce m-au minţit? Ce mai au de gând să mai facă cu mine?"

Dacă în situaţii normale aceste întrebări par banale sau chiar ridicole, atunci şi le punea un om prins în ghearele neputinţei şi ajuns în pragul disperării, al prăbuşirii, când vedea că şi ultima şansă de salvare era pierdută. Mă vedeam cu bagajul în mână, spre camera 3 subsol. Ştiam ce mă aşteaptă acolo şi frica parcă începuse să pună din nou stăpânire pe mine. Chinuit de aceste gânduri, care pentru mine deveneau un adevărat coşmar, am auzit sunându-se deşteptarea. Nu după mult timp îşi făcu apariţia sanitarul, ca să-mi aducă vată şi să-mi ia temperatura.

L-am întrebat de ce nu am fost trimis şi eu la Spitalul Văcăreşti, aşa cum fusesem anunţat. Puţin încurcat de întrebarea pusă, mi-a răspuns că s-a considerat că nu aş fi putut rezista pe drum, în situaţia mea fiind netransportabil. Nu am crezut cele spuse, însă „netransportabil" mi-a rămas în minte, şi mi-am pus mai târziu întrebarea: „oare sunt atât de bolnav"?

După masă am fost dus la infirmerie, pentru a fi pansat la picior şi a mi se curăţa urechea. în lipsa sanitarului, m-a pansat doctorul civil Ionescu, pe care l-am întrebat de ce nu m-a trimis la Văcăreşti. Mi-a răspuns, fără să se uite la mine: „Nu ţi-a dat drumul domnul Ţurcanu". Acest criminal, Ţurcanu, era şi pentru medicul închisorii, nu numai pentru gardieni, „Domnul Ţurcanu".

De câtă putere dispunea în închisoare, puţini ştiau, dar deţinuţii erau convinşi că asupra noastră avea puteri nelimitate. Am tăcut amândoi, până am fost trimis în celulă. Ajuns în cameră, m-am aşezat pe pat, dar în urechi parcă îmi rămăseseră cuvintele doctorului: „Nu ţi-a dat voie domnul Ţurcanu". Mai târziu, aveam să-mi dau seama că frica şi groaza se manifestau direct proporţional cu agravarea bolii.

Mă gândeam că, probabil, acest ticălos, cu puteri nelimitate asupra noastră, investit de către slugile Moscovei, mai avea ceva cu mine. Ce mai ştia sau ce mai aflase şi de unde, erau întrebări la care nu găseam nici un răspuns.

A doua zi, pe lângă durerile provocate de otită, mi-au apărut altele noi. Nu am spus nimic până în jurul orei 12. Văzând că durerile persistă, i-am adus la cunoştinţă doctorului Mărculescu că mi-a apărut o umflătură după ureche şi că simt dureri în acel Ioc. S-a sculat din pat şi a venit să mă vadă. Mi-a spus că am un început de mastoidită şi că trebuie să mă examineze imediat doctorul civil, sfătuindu-mă să bat în uşă. Fie din cauza demoralizării, fie că nu-mi dădeam seama de gravitatea situaţiei, nu am coborât din pat.

Doctorul Mărculescu, văzând că nu mă mişc din pat, s-a sculat şi a bătut el în uşă, spunând gardianului că este un caz grav, care trebuie văzut de medic. Norocul meu a fost că doctorul civil era în acel moment în cabinetul medical şi a acceptat să mă vadă. Când a constatat despre ce este vorba, a spus, parcă pentru a mă mustra: „Ce să mai fac cu tine?" şi m-a trimis la celulă. Puţin mai târziu a venit sanitarul şi mi-a făcut o injecţie. Nu ştiam ce anume, dar doctorul Mărculescu mi-a spus că a fost o penicilină uleioasă.

După vreo 3-4 zile de tratament au dispărut şi durerile şi acea umflătură de după ureche.

Într-una din zilele următoare, gardianul a întrebat cine vrea să meargă la baie. M-am hotărât să mă duc şi eu, deoarece nu mă mai spălasem de la duşul cu apă rece din WC-ul de la subsol şi-mi dădeam seama că sunt foarte murdar şi că probabil miroseam îngrozitor. Tot de atunci nu mă mai schimbasem. Alături de celula în care eram eu, mai era o cameră, tot cu bolnavi. Am fost duşi la baie împreună, sprijinindu-mă de perete, dar doi bolnavi din camera vecină, văzând că merg greu, m-au ajutat până am ajuns la subsol. Acolo, zărind gardianul, m-au lăsat să merg singur. Mergeam încet, sprijinindu-mă de perete, când văd că gardianul se apropie de mine, parcă speriat şi mă întreabă aproape în şoaptă: „Ce faci, măi Popa, mai trăieşti?".

Se uita la mine de parcă ar fi văzut un strigoi.

Era acelaşi gardian care fusese de serviciu în ziua când am ieşit din WC, ud şi în pielea goală. La răspunsul meu că fac „bine", l-am văzut cum mă privea, cutremurat parcă de ceea ce vedea. M-a surprins întrebarea lui şi am înţeles că şi în unii din aceşti oameni care ne păzeau mai rămăsese un strop de omenie. Abia după ce m-am dezbrăcat în baie, mi-a dat seama pentru prima dată de starea jalnică în care mă aflam, între piele şi coaste nu mai exista nici o urmă de carne. Nu mai era aproape nici o deosebire între grosimea piciorului din regiunea femurului şi cea a tibiei, iar genunchiul cu rotula sa părea o tumoare canceroasă crescută pe os. M-am îngrozit de ceea ce văzusem şi am simţit pentru prima dată că încep să lăcrimez de mila mea, dar am intrat repede sub duş, spre a nu fi observat de ceilalţi.

Întors de la baie, mai mult ud decât spălat, deoarece nimeni nu mă ajutase, de frică să nu fie pârât lui Ţurcanu, asemenea fapte fiind considerate ca „ajutor legionar", mi-am pus pe mine alte schimburi şi am adormit. Când m-am trezit din somn, mi-am amintit cum arătam la baie şi am început să trăiesc realitatea aşa cum era. Seara, se auzeau lovituri şi vaiete prin apropiere. Ştiam că sunt torturaţi cei care nu voiau să scrie aşa cum li se dieta de către Ţurcanu.

Gândul că voi ajunge iarăşi acolo începea din nou să pună stăpânire pe mine. Aveam coşmaruri tot mai dese şi, pe cât de stranii, pe atât de înfiorătoare.

La început, prin vis, mi se părea că ceva imaterial pătrunde prin pereţi şi tavan, începe a prinde contur sub forma unei umbre, luând apoi înfăţişarea unei femei monstru, cu sânul din dreapta cât un pumn, iar celălalt cât o căldare, cu părul tăiat scurt (ca Ana Pauker), cu o figură hidoasă şi cu un zâmbet straniu; plutind prin aer se apropia cu mâinile spre mine, mă lua din pat şi mă ducea cu ea.

Prin vis încep să mă apăr, să mă zbat şi mă trezesc într-un ţipăt îngrozitor, care se aude pe toată secţia. Femeia monstru, nereuşind să mă ia, dispare treptat prin tavan la fel cum apăruse. Trezit dintr-un asemenea coşmar şi aflat încă sub impresia îngrozitorului vis, fără să vrei îţi pui întrebarea: „Oare când va fi sfârşitul?" Aud pe cei din jur cum discută speriaţi, iar eu mă prefac că dorm, deoarece întrebările despre ce am visat mă tulbură mult, făcându-mă să retrăiesc coş­marul ; de aceea, niciodată nu am spus nimănui ce visam, îmi era parcă ruşine de starea în care ajunsesem şi pretextam că nu ţin minte. Cu timpul, locul acestui monstru va fi luat de haite de câini sau lupi, care vor să mă sfâşie, visul sfârşindu-se cu acelaşi ţipăt groaznic. Interesant este că femeia monstru mi-a apărut numai în timpul când am stat în camera mică, de unde auzeam ţipetele, gemetele şi vaietele celor bătuţi de Ţurcanu. A dispărut din vis după ce am fost mutat în camera mai mare, din care se auzea cântându-se „Internaţionala" sau strigându-se lozinci comuniste, înlocuită cu haite de câini sau lupi.

Aceste coşmaruri, însoţite de ţipete prin somn, nu vor dispărea nici peste 20 de ani.

Ţurcanu mă ameninţa mereu că o să mă dezbare el de aceste ţipete, iar toate calmantele ce mi se dădeau de la infirmerie nu aveau nici un efect.

Într-o dimineaţă, suntem scoşi toţi bolnavii pe sală şi dezbrăcaţi la pielea goală, ca să ni se facă percheziţie. Era încă iarnă, frig, şi noi eram ţinuţi pe sală în picioarele goale, pentru percheziţia care se făcea foarte încet. Şedeam desculţi pe ciment, fără a ni se permite să luăm cel puţin o pereche de ciorapi. Frigul, frisoanele, făceau să-mi clănţăne dinţii în gură. La un moment dat, se aude mişcare pe sală, iar gardienii devin mai brutali, ţipă şi înjură spre a fi auziţi. în această atmosferă, apare, mândru şi încruntat, generalul criminal Nicolski, cu o privire plină de ură. Trece pe la fiecare, privindu-ne cu dispreţ şi răutate. Ajuns în dreptul meu, sanitarul, probabil pentru a demonstra că-şi face datoria, începe să mă prezinte, spunând că am fost în stare foarte gravă, cu cangrenă la ambele picioare, apă la plămâni, otită şi că acum sunt în afară de orice pericol, datorită tratamentului primit. Nu 1-a mai lăsat să continue, replicându-i aproape într-un urlet că nu trebuia să strice medicamentele pe nişte bandiţi, fiindcă acestea aparţin clasei muncitoare şi că singura favoare pe care o merităm noi este de a fi împuşcaţi cinci la un glonţ. Apoi, îndreptându-se spre mine şi arătându-mă cu degetul, a spus: „Un glonţ e prea scump pentru un bandit, ar trebui cinci la un glonţ".

Nicolski era un evreu din Tiraspol, instruit la Moscova şi care avea obrăznicia de a da lecţii de patriotism, aşa cum făceau toate cozile de topor care s-au pus în slujba comunismului. Mi-a fost milă de sanitar, care în loc de laude, cum se aştepta, a primit o mustrare la care nu se gândise. în aceste vizite pe care le făceau linguşitorii Moscovei, nu se interesau de viaţa deţinuţilor, ci doar umilirea şi distrugerea condamnaţilor. Ţinerea noastră dezbrăcaţi în frig, înjurăturile, insultele sau glumele stupide pe care le făceau, nu urmăreau decât umilirea şi distrugerea personalităţii noastre. Ofiţerii, dovedindu-şi prostia, găseau un mijloc de distracţie, punându-i pe gardieni să ne facă percheziţie peste tot, chiar în anus, deşi ştiau că nu vor găsi nimic. Coloneii Sepeanu sau Constantinescu, prin alte metode, urmăreau acelaşi scop. Când veneau ei, umblau din celulă în celulă, îmbrăcaţi civil şi foarte eleganţi, uitându-se cu dispreţ la noi, căutând a lăsa impresia că ne privesc ca pe nişte borfaşi. Nu vorbeau nimic, iar dacă un deţinut încerca să spună ceva, întorceau spatele şi plecau. Deşi această comportare era aparent banală, dispreţul şi îngâmfarea lor ne iritau, ne simţeam umiliţi, desconsideraţi. Se creau astfel condiţii de nervozitate, pentru ca ani grei de puşcărie să-şi spună cuvântul. Ne revolta faptul că aceste slugi, puse în slujba comunismului şi a lui Stalin, nu urmăreau numai să ne distrugă, dar vroiau să murim umiliţi.

La câteva zile după vizita lui Nicolski, am fost luat împreună cu Mărculescu şi dus în camera mare a infirmeriei; în locul nostru au fost aduşi alţi bolnavi. în această cameră erau şase paturi, iar din cei găsiţi acolo nu cunoşteam pe nimeni. Se vedea că erau aduşi din camere în care se făcuse reeducarea: toţi erau speriaţi şi se suspectau unul pe altul. De altfel, eram şi eu la fel ca ei, dar fiind mai bolnav, puteam să ascund mai uşor această stare. După câte îmi amintesc, în cameră erau următorii: Baruţea Liviu, Clipcea Neculai, Pop Romulus, Eneia Ghiuriţă, dr. Mărculescu şi subsemnatul. Din cauza durerilor din ureche, mă autoizolasem de restul bolnavilor, neparticipând la conversaţii. Majoritatea o făceau pe reeducaţii, urmărind în felul acesta să nu fie provocaţi la anumite discuţii, în urma cărora ar fi putut avea neplăceri. La camera 4 din apropiere, în locul bătăilor, acum se auzea cântându-se „Internaţionala" şi strigându-se lozinci comuniste. Scârba şi teama îmi tulburau sufletul, aducându-mi aminte de camera 3 subsol. Dintre toţi, eu eram cel mai bolnav. Aproape tot timpul, atât ziua cât şi noaptea, stăteam în şezut, rezemat de perete, din cauza durerilor din ureche. După câteva zile, este adus în cameră al şaptelea bolnav. Fiind numai şase paturi în cameră, noul venit trebuia să stea cu altcineva. întrucât eu rămâneam foarte puţin timp întins în pat, l-am luat cu mine. Am aflat că se numea Paul Limberea şi era chiar din Piteşti. Se plângea că se sufocă. Făcuse pneumotorax spontan în urma bătăilor şi, din cauza lipsei de aer, gemea toată noaptea. Mă prefăceam că dorm şi-1 auzeam pe Nae Clipcea cum îi spunea: „Măi Paulică, nu mai geme atâta, că îl trezeşti pe Popicu, care este tare bolnav". Simţeam bunătatea din vorbele lui Clipcea, dar şi aprecierile asupra stării sănătăţii mele. Paul Limberea a intrat, a doua zi de la venirea sa, în comă, iar seara a murit alături de mine. Printre cei aflaţi acolo, îmi amintesc că erau şi medicinişti, care discutau că, dacă s-ar încerca o scoatere treptată a aerului cu seringa, ar fi fost posibilă o salvare. Nu s-a făcut însă nimic pentru salvarea lui Paul Limberea.

Peste câteva zile apare un alt bolnav şi tot al şaptelea în cameră. Acesta era Chirică Balanişcu, student la matematică la Universitatea din Cluj, originar din Pomârla-Dorohoi. A fost unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-au avut facultăţile noastre de matematică. Mult apreciat şi ajutat de profesorul timişorean Alici, a reuşit să publice unele probleme de matematică în Apus. Acum era foarte bolnav. Ca formă de răzbunare pentru inteligenţa lui, a fost tot timpul bătut în cap, până a făcut meningită TBC. L-am luat şi pe el în pat cu mine; ne cunoşteam încă din anul 1946. Când au plecat cei din cameră la WC, l-am întrebat dacă mă mai cunoaşte. S-a uitat lung la mine fără a schiţa un gest. Ştiam că va muri şi voiam să văd dacă are ceva de spus. Fie că nu m-a recunoscut, fie că i-a fost teamă să nu-i întind vreo cursă sau poate că nu mai era în stare să vorbească. în afară de acea privire adâncă, nu am mai observat nimic. Tot timpul cât a stat în cameră, nu a schiţat nici un gest, nu a încercat să scoată un cuvânt. Deşi toţi eram convinşi că zilele-i sunt numărate, eram deosebit de scârbit când vedeam că nici în ultimele clipe pe care le mai avea de trăit nu era lăsat în pace. Liviu Baruţea, pentru atitudinea lui demnă din trecut, a fost zdrobit în bătăi şi mutilat sufleteşte. Acum fusese adus la infirmerie şi, abia vorbind, spunea: „îşi merită soarta, căci îi plăcea să stea călare pe Ceahlău, cu un picior în Cluj şi altul în Iaşi, înveninând sufletul studenţilor cu ură împotriva comunismului".

Afirmaţia propriu-zisă nu îmi provoca dezgust, dar nu puteam să înţeleg dedublarea personalităţii acestor oameni, care cu numai câteva luni înainte îţi impuneau respect şi admiraţie, iar acum doar scârbă. Târziu îi voi înţelege şi-mi voi da seama că nu am voie să-i judec, considerând că orice vorbă acuzatoare se transformă într-o piatră aruncată peste un trup însângerat.

Într-o după amiază i-au făcut o puncţie în şira spinării, ca să-i ia lichidul pentru analiză. Noaptea a murit, tot în pat alături de mine. A doua zi dimineaţă, a venit doctorul, pregătit să-i facă o nouă puncţie; spunea că cei de la laborator doresc să mai facă o nouă analiză, întrucât la prima găsiseră atât de mulţi bacii i, cum nu mai întâlniseră vreodată.

Aşa îşi găseau sfârşitul fiii acestui neam, în timp ce la camera 4 spital, gunoaie ca Ţurcanu şi slugile sale, cu ciomegele în mâini, îi obligau pe ceilalţi să ridice în slavă armata roşie, comunismul şi pe toate cozile de topor puse în slujba bolşevismului rusesc.

Cu timpul urechea începuse să-mi supureze mai puţin, durerile mi s-au mai atenuat, lichidul de la plămâni s-a resorbit, iar rănile de la picioare începeau să se închidă, începeam să capăt puteri, cu toate că tuşea şi sângele din spută persistau.

Cei din cameră încercau să mă atragă în diverse discuţii, cu toate încercările mele de a nu participa.

într-una din zile, când venise vorba despre poezie şi fiecare îşi susţinea poetul preferat, când m-au întrebat şi pe mine, pentru a-mi da seama de atmosfera reală din cameră, le-am spus că cel mai mult îmi place Aron Cotruş, cu poezia „Patru Opincă". Am încercat să recit câteva versuri din poezie:


PĂTRU OPINCĂ

Io, Patru Opincă,
ţăran fără ţarină,
plugar fără plug,
ciurdar făr-o vită,
îmi duc viaţa necăjită,
fără strâmbătăţi şi vicleşug
şi bruşul de mucedă pită
mi-1 plătesc din belşug....
O vorbă a mea-i ca o mie....
Am slujit cu cinste ş-omenie
satului
şi Împăratului....

Adevărul este că învăţasem această poezie în închisoare şi că opera lui o cunoşteam puţin. Ştiam că se află în Apus şi că este interzis, dar vroiam să văd reacţia lor. Nu mi-am dat seama cum, în mai puţin de o oră, a şi apărut Ţurcanu, care s-a repezit la mine, spunându-mi: „Cum e, măi banditule, cu Aron Cotruş? Dumnezeul mă-tii de bandit, că te fărâm". Stătea cu mâna ridicată asupra mea, gata să mă lovească. Mă aşteptam la aşa ceva, speram însă să nu mă bată în infirmerie şi-mi pregătisem din timp replica. Luând o poziţie de copil nevinovat, îi răspund: „Zău, domnule Ţurcanu, nu am ştiut că şi ăsta este bandit". Cum am spus eu aceste vorbe de sub pătura sub care zăceam, mutra pe care am luat-o sau poate sticla cu spută hemoptoică pe care o pusesem la vedere să-1 fi influenţat, căci, uitându-se plin de ură la mine, a zis către ceilalţi: „Lăsaţi-1 în pace, că-i naiv" şi a plecat, aruncându-mi o înjurătură şi ameninţându-mă că ne vom mai întâlni şi vom mai discuta noi peste puţin timp. După această întâmplare, mi-am dat seama perfect de mediul în care trăiam şi nu m-am mai angajat în nici un fel de discuţie. Cum au ajuns spusele mele la Ţurcanu, nu mi-am putut da seama, deoarece nu-mi amintesc să fi ieşit cineva din cameră. Nu ştiu dacă cel care 1-a informat pe Ţurcanu în legătură cu părerea mea asupra lui Cotruş era informator, a făcut-o din frică sau m-a considerat pe mine provocator. Efectul însă a fost că nimeni nu a mai încercat provocări, ca să vadă cum reacţionează cei din jur.

Chiar atunci când cineva îl ridica în slavă pe Ţurcanu sau elogia conducerea închisorii, mergând până acolo încât să justifice acţiunea de reeducare, căutând să o prezinte ca pe o mare favoare pe care ne-o face partidul ca să ne scoată din întunericul în care am fost ţinuţi până atunci, cred că nimeni nu-şi dădea seama de scopul cu care se rosteau asemenea lucruri, cu excepţia celui în cauză. Teama, prăbuşirea sufletească ce îl împingea spre lichelism sau poate dorinţa de autoizolare, lăsând impresia unei prăbuşiri totale sau ce anume îi făceau să se comporte astfel? Nimeni nu şi-a putut da seama, cred că mulţi urmăreau ultima variantă, deoarece, prin această poziţie umilitoare, aveau satisfacţia de a nu face rău, fiind ocoliţi de cei din jur.

Reţinerea mea mai departe în infirmerie se datora acelei spute hemoptoice care mă va localiza perfect în categoria tuberculoşilor şi care mă va salva de la trimiterea din nou în camerele de tortură. Pot fi recunoscător doctorului Ionescu şi sanitarului, care nu m-au scos din infirmerie şi nu m-au lăsat să ajung din nou pe mâinile reeducaţilor. Mediciniştii mă sfătuiau să caut să nu mă forţez când expectorez sau tuşesc, pentru a nu-mi provoca hemoptizie.

În intimitatea mea, eram sigur că sputa hemoptoică nu se datora unui proces de natură TBC şi că sângele din spută era din cauza loviturilor primite în timpul bătăilor. Pe lângă faptul că nu aveam voie să spun că am fost bătut, nu aveam nici interesul să le spun că nu sunt bolnav de TBC, deoarece aş fi fost scos din infirmerie şi trimis în camera de la subsol.

De aceea, din punctul meu de vedere, chiar dacă aş fi fost bolnav TBC, preferam o hemoptizie, indiferent de urmările ei, decât să ajung din nou la subsol. Mai târziu, voi vedea că nu am scăpat nici de această boală, cu care voi avea de luptat mulţi ani şi despre care voi vorbi mai încolo.

în această atmosferă s-au scurs şapte luni de zile în infirmerie, perioadă care m-a salvat de o' reîntoarcere la subsol, unde cred că nu aş fi putut rezista mult, prăbuşindu-mă şi eu ca toţi ceilalţi. Dacă am reuşit să trec prin reeducarea din Piteşti şi să ies cu conştiinţa împăcată că nu am făcut nici un rău nimănui, sunt convins că meritul nu-mi aparţine mie, ci faptului că Dumnezeu nu m-a părăsit şi poate datorită rugăciunilor, posturilor şi lacrimilor vărsate de mama. Dumnezeu s-a îndurat şi m-a învăţat ce să scriu în singura declaraţie dată, a înmuiat inima securistului care a venit să mă ancheteze, după care am fost scos din acel iad pământesc de la camera 3 subsol, unde m-aş fi comportat şi eu ca toţi ceilalţi sau aş fi avut soarta lui Ion Pintilie. Ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu l-aş fi avut în celulă pe Puiu Chivulescu sau pe doctorul Mărculescu ? Care ar fi fost soarta mea dacă nu rămâneau acele injecţii de penicilină de la nefericitul care a murit, pentru a fi salvat eu cu ele? Astfel de întâmplări salvatoare pentru mine vor mai veni, eu neputând decât să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru grija purtată. Dacă fizic continuam să fiu distrus, moral însă Dumnezeu mă va ajuta să-mi revin cu timpul şi să gândesc la ceea ce se mai poate face.

Aşa se încheie pentru mine povestea celor doi ani de temniţă în închisoarea din Piteşti, ani plini de groază, dar şi de învăţăminte. Dacă pe unii vestea plecării din Piteşti îi bucura, sperând că se va sfârşi cu acest iad, conceput şi aplicat de cei ce de bună voie s-au pus în slujba răului, pentru alţii „drama Piteşti" începe să ia proporţii şi mai mari. Teama de a-şi întâlni posibilele victime, ca urmare a declaraţiilor date la Piteşti, sau gândul că unde merg vor fi obligaţi să execute ordinele lui Ţurcanu, le tulbura sufletul. Regretau că nu au fost lăsaţi acolo, în acel infern, de groaza de a nu mai fi părtaşi la asemenea orori. Deşi mulţi ar fi preferat moartea în locul prăbuşirii, se considerau vinovaţi de înfrângerea lor şi nu mai aveau curajul de a suporta privirile celor ce i-ar fi compătimit sau mai ales ale acelora ce nu i-ar fi înţeles. Acest lucru se va adeveri mai târziu, mai ales atunci când absolut toţi cei ce au trecut prin Piteşti vor fi acuzaţi că ar fi luat parte la torturarea altora. Cu regret trebuie să mărturisesc că această afirmaţie gravă a fost făcută de Virgil Ierunca în cartea sa „Fenomenul Piteşti", deşi o consider a fi poate printre cele mai bine scrise, în ceea ce priveşte descrierea şi analiza acestui fenomen al reeducării.

Din lipsă de informaţii suficiente, Virgil Ierunca scrie în cartea sa: „Nu există vreun deţinut în timpul Fenomenului Piteşti (în afară de cei care au murit sub tortură) care să nu fi săvârşit ceea. ce i se cerea, altfel nu putea scăpa. Or, în faza ultimă a reeducării i se cerea să-şi tortureze pe cel mai bun prieten". Pentru a se putea înţelege greşeala făcută în această afirmaţie, mă voi folosi tot de Virgil Ierunca, atunci când spune că, din relatările lui D. Bacu, reiese că deţinuţii au fost împărţiţi în patru categorii, a 4-a categorie fiind cea a deţinuţilor cu condamnări între 10-25 de ani muncă silnică şi care puteau avea o influenţă asupra celor din jur.

Este adevărat că din această categorie au fost luaţi o parte din cei care aveau influenţă asupra majorităţii şi băgaţi la reeducare, în prima fază, unde au fost torturaţi săptămâni sau luni de zile, până când au acceptat reeducarea; apoi au fost ţinuţi sub aceeaşi teroare şi, continuând a fi torturaţi zi şi noapte, au fost puşi să bată şi ei la rândul lor, pentru a fi compromişi şi a demoraliza pe cei în faţa cărora apăreau în postura de reeducaţi. Dar lui D. Bacu şi Virgil Ierunca le-a scăpat din vedere un fapt deosebit de important şi anume că majoritatea celor din categoria a 4-a, respectiv munca silnică şi temniţa grea, precum şi unii cu pedepse mai mici, sosiţi mai târziu în Piteşti, au fost băgaţi în reeducare în ultima serie şi că aceştia nu au mai putut să tortureze, neavând pe cine. Nu pot susţine că nu ar fi făcut-o dacă ar fi apărut o nouă serie de deţinuţi care să fie reeducaţi, dar nici nu pot să afirm că ar fi fost toţi puşi să facă acest lucru, mai ales că Ţurcanu îşi formase echipa sa de bătăuşi, care prezenta mai multă încredere. Se ştie, de asemenea, că mulţi au trecut prin reeducare de 2-4 ori sau chiar mai mult, datorită nesincerităţii sau pentru că nu băteau. Se poate presupune că, şi printre cei care au intrat în ultima serie, au existat asemenea deţinuţi. Voi arăta cazul tânărului Paul Bandu, frumos prezentat de Ion Ioanid în „închisoarea noastră cea de toate zilele", voi. II. Am povestit şi eu una din multele bătăi pe care le-a îndurat şi pot spune că, până la plecarea mea din camera 3 subsol, acest băiat nu a lovit pe nimeni şi nici nu am auzit să fi făcut aşa ceva, mai ales că faza bătăilor se terminase; şi totuşi a trebuit să suporte această învinuire până la moarte, fără a se putea dezvinovăţi.

Prin transferarea tuturor la Gherla şi scoaterea la muncă a studenţilor, ultima serie a reeducaţilor a scăpat de cea mai îngrozitoare fază a reeducării, aceea de a-ţi bate sau tortura prietenii care ar fi intrat în reeducare după tine, în aceeaşi cameră. Nu au scăpat însă de obligaţia de a da informaţii despre ce auzeau. Or, a da o informaţie, prin care se spunea că X sau Y aşteaptă pe americani sau ceva asemănător, nu poate fi totuna cu torturarea altuia, chiar dacă ambele erau făcute sub influenţa torturii. Chiar în cazul celor trimişi în fabrică, nu li s-a cerut tuturor să dea informaţii; Ţurcanu a încercat să-i compromită pe cei în care nu avea încredere deplină că s-au reeducat, dându-le ordin să se comporte ca reeducaţi. Aceeaşi soartă o vor avea şi cei care nu se prezentau cu note informative; Ţurcanu pierzându-şi din puterea avută şi nemaiputând să-i tortureze, îi va trece în rândul reeducaţilor spre a-i compromite. Cu toate acestea, cei compromişi în faţa celorlalţi vor fi mulţumiţi sufleteşte că nu sunt puşi să facă rău la nimeni, iar atunci când situaţia le va permite vor începe să vorbească despre cele întâmplate, căutând să-şi justifice comportarea de până atunci; nemaifiind puşi în situaţia de a face rău, vor reuşi să-şi regăsească încetul cu încetul personalitatea ce le fusese distrusă. Dacă cei ce nu ar fi meritat această învinuire, chiar numai datorită norocului de a fi lăsaţi la urmă, vor şti să suporte şi aceste acuzaţii, având ca sprijin moral propria lor conştiinţă, această acuzaţie adusă tuturor va deschide însă răni adânci în inimile copiilor, părinţilor sau rudelor lor. S-a observat la rude apropiate ale unor foşti studenţi deţinuţi care au trecut prin focul reeducării din Piteşti tendinţa de a evita să spună că tatăl, fiul sau fratele lor era student în momentul arestării, pentru a nu auzi acuzaţia de torţionar. Fapt dureros, deoarece s-ar fi cuvenit poate mai mult respect faţă de cei care au trecut prin iadul acestei fioroase închisori.

Am încercat să evoc pe scurt doar câteva momente din timpul reeducării, care mi-au rămas mai bine în memorie. Pot încerca să justifice aceste orori prin găsirea unor ţapi ispăşitori ; cred însă că soarta acestora fusese hotărâtă dinainte de a începe reeducarea, deoarece era necesar să dispară toţi cei care ştiau cum a fost pusă la cale oribila crimă, iar aceştia nu erau alţii decât cei ce fuseseră instruiţi în vederea scopului mârşav. Necesitatea formării lotului pentru Aiud va justifica nepunerea în libertate a lui Ţurcanu, alungându-i din minte unele bănuieli, care l-ar fi făcut să-şi dea seama că nu este decât o unealtă în mâinile lor, cu posibile urmări imprevizibile.

Nicolski era conştient, de asemenea, că o sistare bruscă a demascărilor ar fi putut avea reacţii neprevăzute în rândul deţinuţilor. Probabil teama de această reacţie i-a determinat să-i împartă în două loturi pe cei ce urmau a fi judecaţi, al doilea lot având rolul de a menţine teroarea în continuare, fiind transportat la Jilava abia după calmarea spiritelor.

Aşa se explică continuarea bătăilor şi a torturilor la Gherla, cu atât mai mult cu cât noi victime în plus nu mai aveau nici o importanţă pentru cei ce au condus din umbră cumplita reeducare.

Lui Ţurcanu i-au fost încredinţate unele atribuţii în conducerea închisorii, puterea rămânând în mâinile unui ofiţer politic, care îl va folosi aşa cum îi vor dicta interesele. Livinski şi Popa Ţanu vor continua torturile în camera 99, sub supravegherea mai mult formală a lui Ţurcanu; toate crimele care se săvârşeau acolo se datorau colaborării strânse dintre ofiţerii politici Avădanei şi Sucigan şi cuplul Popa Ţanu -Livinski. Ţurcanu, simţindu-se ameninţat că-şi va pierde puterea, va căuta să-şi pună oamenii lui în toate posturile de răspundere şi va înfiinţa un centru de colectare a informaţiilor la parterul închisorii, condus de Gh. Calciu, urmând să diminueze importanţa lui Popa Ţanu şi chiar să-i controleze activitatea.

Încă de la început, pentru menţinerea terorii printre studenţii veniţi de la Piteşti, va izola pe unii dintre ei, din cei consideraţi a nu fi fost încă reeducaţi, în câteva celule, spre a începe o nouă reeducare, sperând să se impună în faţa administraţiei.

În una din aceste celule am fost izolat şi eu un timp, împreună cu Voicu Andriescu, Victor Dinescu, Dr. Mărculescu şi se pare Adrian Băcilă, fiind aduşi în mijlocul nostru şi doi oameni de încredere ai lui Ţurcanu, Dan Dumitrescu şi C, Păvăloaie.

Voi afla mai târziu că în celula vecină se află C. Oprişan, împreună cu alţii.

O dată cu desfiinţarea izolării şi scoaterea tuturor la muncă, Ţurcanu şi-a dat seama că puterea lui s-a micşorat şi nu a mai avut curajul să bată (fiindu-i probabil interzis), aşa cum făcuse la venirea în Gherla, când Rodaş a fost groaznic torturat şi apoi purtat prin camere pentru că avusese curajul să vorbească despre cele petrecute la Piteşti.

Prin punerea în lanţuri a lui Ţurcanu şi trimiterea lui din Gherla la Jilava şi apoi la M.A.I., la începutul verii anului 1952, teroarea îşi pierde din intensitate; după plecarea celui de al doilea lot, în frunte cu Juberian, teama începe să dispară din sufletul celor ce trecuseră prin reeducarea de la Piteşti sau Gherla, iar fostele victime vor începe să vorbească despre cele îndurate, văzute sau auzite.

va urma