Agentia de detective nr.1 (V)

Alexander McCall Smith

Ce-ti trebuie ca sa înfiintezi o agentie de detectivi

Mma Ramotswe stia ca nu-i va fi usor sa înfiinteze o agentie de detectivi. Lumea gresea de fiecare data când îsi închipuia ca-i usor sa începi o afacere, iar apoi descoperea ca sunt tot felul de probleme nebanuite si cerinte nepreva­zute. Auzise de oameni care initiasera o afacere ce rezistase doar patru-cinci saptamâni, pâna când ramasesera sau fara bani, sau fara marfuri, sau fara amândoua. Întotdeauna-i mai greu decât crezi ca va fi.

Se duse la avocatul din Pilane care-i aranja­se preluarea mostenirii lasate de tatal ei. El or­ganizase vânzarea vitelor si obtinuse un pret bun.
 - Am o gramada de bani pentru dumnea­voastra, spuse el. Cireada tatalui dumitale s-a tot înmultit de-a lungul anilor.

Ea lua cecul si bucata de hârtie ce i-a fost înmânata. Era mai mult decât îsi imaginase vreodata. Dar iata-i, sunt banii platibili lui Precious Ramotswe daca se prezinta la Banca Barclays din Botswana.
 - Puteti cumpara o casa cu banii acestia, o sfatui avocatul. Si-o afacere.
 - O sa-mi cumpar si una, si alta. Avocatul ciuli urechile.
 - Ce fel de afacere ? Un magazin ? Stiti, v-as putea da câteva sfaturi.
 - O agentie de detective. Avocatul ramase înmarmurit.
 - Asa ceva nu-i de vânzare. Nu mai exista alta.
Mma Ramotswe dadu din cap a încuviintare.
 - Stiu. Va trebui sa-ncep de la zero. Avocatul tresari si spuse:
 - E usor sa pierzi bani cu o afacere. Mai ales când nu stii nimic despre treaba de care te-apuci. O fixa cu privirea: Mai ales atunci. Si-oricum, pot fi femeile detective? Chiar credeti ca e cu putinta asa ceva?
 - De ce nu? raspunse Mma Ramotswe. Auzise ca oamenilor nu le plac avocatii, iar acum credea ca întelege de ce stau lucrurile asa. Barbatul asta e-atât de sigur pe el, atât de convins de ceea ce spune. Ce-i pasa lui ce face ea? Sunt banii ei, viitorul ei. Si cum îndrazneste el sa vorbeasca asa despre femei, când nici macar nu stie ca are fermoarul pe jumatate deschis? Oare sa-i spuna?
 - Femeile sunt cele care stiu ce se-ntâmpla pe lumea asta, sopti ea. Ele au ochi sa vada. N-ati auzit de Agatha Christie?
Avocatul o privi surprins.
 - Agatha Christie? Fireste c-am auzit de ea. Da, este adevarat. O femeie vede lucrurile mai profund decât un barbat. Asta se stie.
 - Deci, continua Mma Ramotswe, când oamenii vor vedea un indicator pe care scrie Agentia de detective nr. 1, ce vor gândi? îsi vor închipui ca acele doamne stiu ce se petrece. Ele sunt acelea care-i vor ajuta.

Avocatul îsi mângâie barbia.
 - Poate.
 - Da, repeta Mma Ramotswe. Poate. Apoi adauga: Fermoarul dumneavoastra, Rra. Nu cred c-ati observat...

Mai întâi a gasit casa, situata pe o bucata de pamânt de la coltul lui Zebra Drive. Era scumpa si a hotarât sa faca o ipoteca pe o parte din ea, ca sa-si permita sa cumpere înca o cladire pentru birouri. Asta a fost un pic mai greu, dar, în final, a gasit o cladire mica lânga dealul Kgale, la marginea orasului, unde putea aranja ceva. Era locul potrivit, deoarece pe-acolo trecea lume multa în fiecare zi si-avea sa-i vada firma. Va fi aproape la fel de eficient ca o reclama tiparita în ziarele Daily News sau Botswana Guardian. În curând toata lumea va auzi de ea.

Cladirea pe care a cumparat-o fusese initial un magazin universal, transformat în curatatorie chimica si apoi în magazin de bauturi alcoolice. Ramasese parasita de mai bine de un an si fusese ocupata de boschetari. Acestia facusera focul înauntru si fiecare camera avea o parte de perete cu tencuiala înnegrita si arsa. În cele din urma, proprietarul se reîntorsese de la Francistown, alungase boschetarii si scosese la vânzare cladirea darapanata. Mai fusesera unul-doi po­tentiali cumparatori, dar pe acestia îi nemul­tumise starea proasta a cladirii, apoi pretul de vânzare scazuse rau de tot. Când Mma Ramotswe i-a oferit bani gheata, proprietarul a acceptat imediat oferta si actele au fost întocmite rapid. Erau multe de facut. Au chemat un zidar sa refaca tencuiala si sa repare acoperisul de tabla si, din nou, banii lichizi au facut minuni, iar treaba a fost terminata într-o saptamâna. Apoi, Mma Ramotswe s-a ocupat de zugraveala si a vopsit exteriorul în ocru si interiorul în alb. A cumparat perdele galbene noi pentru ferestre si, într-un neobisnuit moment de extravaganta, un set de doua birouri si doua scaune noi. Prietenul ei, domnul J.L.B. Matekoni, proprietarul servi-ce-ului Tlokweng Road Speedy Motors i-a adus o masina de scris veche, de care el, unul, nu mai avea nevoie si care functiona foarte bine, iar cu asta biroul era gata de inaugurare, de îndata ce facea rost de o secretara.

Asta a fost partea cea mai usoara. Un simplu telefon la Colegiul de Stenodactilografie si Cores­pondenta Comerciala din Botswana i-a oferit solutia. Aveau persoana potrivita. Mma Makutsi era vaduva unui profesor si tocmai absolvise cole­giul cu media 9,70. E persoana ideala, erau con­vinsi de asta.

Mma Ramotswe o placu pe data. Era o femeie slaba, cu fata prelunga si parul împletit în codite frecate cu cantitati impresionante de henna. Purta ochelari ovali, cu rame de plastic mari, si avea un zâmbet împietrit, dar, dupa toate probabilitatile, sincer.

Au inaugurat agentia într-o luni, Mma Ramotswe sedea la biroul ei, iar Mma Makutsi sedea la al ei, în fata masinii de scris. Se uita la Mma Ramotswe si-i zâmbi înca si mai larg.
 - Sunt gata de lucru, anunta ea. Sunt pre­gatita sa-ncep.
 - Hmm, replica Mma Ramotswe. E înca de­vreme. De-abia am deschis. Va trebui sa astep­tam sa pice un client.

În adâncul sufletului, stia ca nu va fi nici un client. Totul a fost o greseala uriasa. Nimeni n-are nevoie de un detectiv particular si, cu sigu­ranta, nimeni n-o sa aiba nevoie de ea. La urma urmei, cine-i ea? Nu-i decât Precious Ramotswe din Mochudi. N-a fost niciodata la Londra sau te miri unde se duceau detectivii sa învete ce tre­buie sa faca un detectiv particular. N-a fost nici macar pâna la Johannesburg. Daca intra cineva si-i zice: „Desigur, cunosti Johannesburg-ul", ar trebui sa minta sau sa taca din gura.

Mma Makutsi se uita la ea, apoi îsi pleca privirea spre tastele masinii de scris. Deschise un sertar, îi fixa fundul cu privirea, apoi îl închise la loc. Chiar atunci intra o gaina din curte si ciuguli ceva de pe jos.
 - Afara! striga Mma Makutsi. Gainile n-au voie aici!
La ora zece, Mma Makutsi se ridica de la birou si se duse în chicineta din spate sa puna de un ceai. Fusese rugata sa faca ceai de rooibos, prefe­ratul lui Mma Ramotswe si, dupa putin timp, se întoarse cu doua cesti. Avea o capsula de lapte condensat în geanta, o scoase si turna câte putin în fiecare ceasca. Apoi baura ceaiul, uitându-se între timp la un baietel de pe cealalta parte a drumului, care azvârlea cu pietre într-un câine numai piele si os.

La unsprezece mai baura o ceasca de ceai, iar la douasprezece Mma Ramotswe se ridica de la birou si anunta ca se duce la magazinele de mai încolo sa-si cumpere niste parfum. Mma Makutsi urma sa ramâna pe loc, sa raspunda la telefon si sa-i primeasca pe clientii care ar putea aparea. Mma Ramotswe spuse asta zâmbind. Bineînteles, nu vor avea nici un client si va da faliment pâna la sfârsitul lunii. Oare întelegea Mma Makutsi ce serviciu de doi bani îsi gasise? O femeie cu media 9,70 merita mai mult de-atât, Mma Ramotswe statea la tejgheaua unui ma­gazin, uitându-se la o sticluta de parfum, când Mma Makutsi navali pe usa.
 - Mma Ramotswe, gâfâi ea. O clienta. Avem o clienta la birou. Un caz important. Un barbat disparut. Vino repede. N-avem nici un minut de pierdut.

Nevestele barbatilor disparuti sunt toate la fel, reflecta Mma Ramotswe. La început sunt neli­nistite si-si închipuie tot ce-i mai rau. Apoi, le cuprinde îndoiala si se întreaba daca nu cumva au fugit cu o alta femeie (de obicei asa se-ntâm-pla) si, în final, se înfurie rau de tot. În faza mâniei, cele mai multe dintre ele nici nu-l mai vor înapoi, chiar daca este gasit. Vor doar sa li se ofere prilejul sa tipe la el.

Mma Malatsi e în faza a doua, observa ea. Începuse sa-l banuiasca ca-i dus undeva sa se distreze în timp ce ea sta acasa si, fireste, ideea asta începuse s-o roada. Poate are ceva datorii de platit, desi arata de parca ar avea ceva bani.
 - Poate ar trebui sa-mi mai spuneti câte ceva despre sotul dumneavoastra, propuse ea în timp ce Mma Malatsi sorbea din ceaiul aromat de rooibos pe care Mma Makutsi îl preparase special pentru ea.
 - Îl cheama Peter Malatsi, începu Mma Malatsi. Are patruzeci de ani si are... avea... are un magazin de mobila. E o afacere rentabila, câstiga bine din ea. N-a fugit de vreun creditor.

Mma Ramotswe încuviinta din cap.
 - Trebuie sa fie un alt motiv, zise ea, apoi, prudenta, continua: Stiti cum sunt barbatii, Mma. O alta femeie? Credeti ca...
Mma Malatsi clatina din cap cu putere.
 - Nu cred, o contrazise ea. Poate acum un an ar fi fost posibil, dar între timp s-a convertit la crestinism si s-a legat de o biserica ai carei eno­riasi cânta tot timpul îmbracati în alb.

Mma Ramotswe lua notite. Biserica. Cântari. A înteles gresit mesajul Domnului? L-a vrajit vreo enoriasa?
 - Cine sunt oamenii astia ? întreba ea. Poate stiu ceva.
Mma Malatsi ridica din umeri.
 - Nu sunt sigura, raspunse ea parând usor enervata. De fapt, habar n-am. M-a invitat sa-l însotesc de doua-trei ori, dar am refuzat. Asa ca se ducea de unul singur în fiecare duminica. De fapt, a si disparut într-o duminica. Am crezut c-a plecat la o întrunire.
Mma Ramotswe se uita în tavan. Nu va fi un caz asa de complicat. Peter Malatsi se dusese la o întrunire, asta-i limpede. Tot ce trebuie sa faca este sa afle de ce biserica apartine si o sa-i si ia urma. Vechea poveste; era convinsa ca la mijloc e o crestina ceva mai tinerica.

Pâna la sfârsitul zilei urmatoare, Mma Ramotswe întocmise o lista cu cinci grupari crestine care corespundeau descrierii primite de ea. În urma­toarele doua zile dadu de conducatorii a trei dintre ele si se convinse ca n-a auzit nimeni de Peter Malatsi. Doi dintre cei trei preoti încercara s-o converteasca; al treilea se multumi sa-i ceara o contributie si primi o bancnota de cinci puia. Când a dat peste conducatorul celei de-a patra grupari, reverendul Shadreck Mapeli, stiu c-a ajuns la capatul cautarilor. Când aduse vorba de Malatsi, reverendul tresari si privi pe furis peste umar.
 - Esti de la politie? întreba el. Esti politist?
 - Politista, îl corecta ea.
 - Of, exclama el trist. Valeu!
 - Vreau sa spun ca nu sunt politista, îl linisti ea repede. Sunt detectiv particular.
Reverendul paru sa se mai calmeze.
 - Cine te-a trimis?
 - Mma Malatsi.
 - Ooo, facu reverendul. Noua ne-a spus ca nu-i însurat.
 - Ei bine, este, spuse Mma Ramotswe. Si ne­vasta se-ntreaba pe unde umbla.
 - A murit, zise reverendul. S-a dus la Domnul. Mma Ramotswe simti ca-i spune adevarul si ca a rezolvat cazul. Acum nu mai trebuia sa afle decât circumstantele mortii barbatului.
 - Trebuie sa-mi spuneti totul, pleda ea. N-o sa mentionez numele dumneavoastra nimanui daca nu doriti acest lucru. Povestiti-mi doar ce s-a întâmplat.
Pornira spre râu cu dubita alba a lui Mma Ramotswe. Era sezonul ploios si fusesera câteva furtuni care facusera drumeagul aproape imprac­ticabil. Totusi, în cele din urma, ajunsera pe malul râului si parca sub un copac.
 - Aici oficiem botezurile, explica reverendul, aratând spre un loc cu apa lina în albia umflata a râului. Aici am stat eu, iar pe acolo au intrat în apa pacatosii.
 - Câti pacatosi au fost? se interesa Mma Ramotswe.
 - În total sase, inclusiv Peter. Au intrat în apa împreuna în timp ce eu ma pregateam sa-i urmez cu dascalii.
 - Da? îl încuraja Mma Ramotswe. Si apoi ce 8-a-ntâmplat ?
 - Pacatosii stateau în apa pâna aici. Reve­rendul arata spre jumatatea superioara a piep­tului sau. M-am întors spre turma sa-i dau semnalul, sa-nceapa sa cânte, iar când m-am uitat din nou spre apa, am observat ca-i ceva în neregula. În apa nu mai erau decât cinci pacatosi.
 - Disparuse unul?
 - Da, confirma reverendul tremurând usor în timp ce vorbea. Dumnezeu îl luase pe unul dintre ei la sânul Lui.

Mma Ramotswe se uita la apa. Nu era un râu foarte mare, cea mai mare parte a anului se reducea la câteva baltoace. Totusi, într-un sezon ploios abundent, cum fusese anul acela, se putea transforma într-un torent. Un om care nu stie sa înoate ar putea fi usor maturat de ape, reflecta ea, totusi, daca s-ar întâmpla asta, trupul i-ar fi gasit, cu siguranta, în aval. O multime de oameni se duc la râu dintr-un motiv sau altul si ar fi trebuit sa observe prezenta unui cadavru. Ar fî chemat politia. S-ar fi scris în ziare despre un cadavru neidentificat, gasit în râul Notwane; ziarele vâneaza astfel de stiri. N-ar fi ratat o asemenea ocazie.

Ramase o clipa pe gânduri. Ar mai putea fi o explicatie, iar ideea o facu sa tremure. Dar înainte de-a porni pe pista asta, trebuie sa afle de ce pastrase reverendul tacerea asupra întâm­plarii.
 - De ce n-ati anuntat politia? întreba ea, încercând sa nu para prea acuzatoare. De ce?
Reverendul se uita în pamânt, ceea ce, din experienta ei, însemna ca-i pare tare rau. Neru­sinatii fara strop de constiinta privesc sfidator în sus.
 - Stiu c-ar fi trebuit sa le spun. Dumnezeu o sa ma pedepseasca. Dar m-am temut c-or sa ma învinuiasca pe mine pentru accidentul bietului Peter si c-or sa ma târasca prin tribunale. Ar fi putut sa ma oblige sa platesc daune, iar asta ar fi falimentat biserica si ar fi pus capat lucrarii Domnului. Facu o pauza. Acum întelegi de ce-am preferat sa pastrez tacerea si am sfatuit toata turma sa nu scoata un cuvânt?

Mma Ramotswe dadu din cap aprobator si-si puse mâna cu un gest blajin pe bratul reveren­dului.
 - Nu cred c-ati facut un lucru rau, îl linisti ea. Sunt sigura ca Dumnezeu a dorit sa va con­tinuati lucrarea si ca nu-i mânios. N-a fost vina dumneavoastra.
Reverendul îsi înalta privirea si zâmbi.
 - Grait-ai frumos, fiica mea. Multumesc.

În dupa-amiaza aceea, Mma Ramotswe îl ruga pe vecinul ei sa-i împrumute unul dintre câinii lui. Avea o haita de cinci si ea-i ura pe toti, pentru ca latrau întruna. Câinii astia latrau dimineata, de parca ar fi fost cocosi, si seara, când rasarea luna pe cer. Latrau la ciori, latrau la pasari-le-fantoma, latrau la trecatori, iar câteodata latrau pur si simplu pentru ca le era prea cald.
 - Am nevoie de un câine, sa ma ajute la un caz, îi explica ea. O sa-l aduc înapoi viu si ne­vatamat.
Vecinul fu flatat s-auda aceasta rugaminte.
 - Ti-l dau pe câinele asta, spuse el. E cel mai mare dintre ei si are un miros foarte fin. Va fi un câine politist foarte priceput.

Mma Ramotsvsre lua câinele cu precautie. Era un dulau auriu, mare, cu un miros ciudat, pa­trunzator, în seara aceea, imediat dupa apusul soarelui, îl urca în spatele dubitei si îl lega cu o bucata de sfoara de un mâner. Apoi porni pe cararea care ducea la râu, maturând cu farurile umbrele salcâmilor spinosi si ale musuroaielor de furnici. Lucru ciudat, se bucura de compania câinelui, asa neplacut cum era.

Acum, ajunsa în fata ochiului de apa din mijlocul râului, lua un bat gros din dubita si-l înfipse în pamântul afânat din apropierea apei. Apoi lua câinele, îl conduse spre râu si-l lega bine de tarus. Scoase dintr-o sacosa adusa special un os mare si-l puse sub nasul câinelui auriu. Animalul mârâi de placere, dupa care se puse pe ros osul.
Mma Ramotswe ramase în asteptare la câtiva metri mai încolo, cu o patura înfasurata în jurul picioarelor ca s-o protejeze de tântari si cu pusca de vânatoare pe genunchi. Stia ca o sa aiba de asteptat mult si spera sa n-adoarma între timp. Fireste, daca s-ar fi întâmplat asta, câinele ar fi trezit-o la timpul potrivit.

Trecura doua ore. Tântarii afurisiti nu-i da­deau pace si pielea o mânca îngrozitor, dar era în timpul serviciului si nu se plângea niciodata când venea vorba de munca. Apoi, dintr-odata, auzi câinele mârâind. Scruta întunericul cu privirea. De-abia distingea silueta câinelui, dar izbuti sa observe ca acesta ciulise urechile spre apa. Câi­nele mârâi din nou si latra; apoi tacu. Mma Ramotswe arunca patura de pe genunchi si apuca lanterna puternica pe care o asezase lânga ea. Înca putin, socoti ea.
Dinspre apa veni un zgomot si Mma Ramotswe stiu ca atunci e momentul sa aprinda lanterna. La lumina lanternei zari, aproape de mal, un crocodil mare, cu capul întors spre câi­nele ce se tragea speriat înapoi.

Pe crocodil nu îl deranja lumina, crezând, pro­babil, ca-s razele lunii. Ochii lui erau atintiti asu­pra câinelui si se târa încetisor spre prada. Mma Ramotswe ridica pusca pe umar si încadra perfect capul crocodilului în catare. Apasa pe tragaci.
Când glontul lovi crocodilul, acesta sari, de fapt, facu o tumba si ateriza pe spate, jumatate în apa, jumatate pe mal. Se zvârcoli câteva clipe, apoi încremeni. Fusese o lovitura bine plasata.

Când lasa pusca în jos, Mma Ramotswe ob­serva ca tremura toata. Taticul ei o învatase sa traga cu arma si facuse treaba buna, dar nu-i placea sa împuste animale, mai ales crocodili. Aducea ghinion, dar trebuia sa-si faca datoria. În plus, ce cauta acolo? Creaturile astea n-au ce sa caute în râul Notwane; trebuie sa fi ratacit pe pamânt kilometri întregi sau sa fi înotat în apele umflate tocmai din albia fluviului Limpopo. Bietul crocodil - ajunsese la capatul aventurii.

Lua un cutit si spinteca burta animalului. Pielea era moale si în curând ajunse la stomac si-i vazu continutul. Erau pietricele pe care cro­codilii le folosesc pentru digestie si câteva bucati de peste împutit. Dar nu asta o interesa pe ea, ci bratarile si inelele nedigerate, plus ceasul gasit în stomac. Erau coclite, si una sau doua purtau urmele dintilor, dar ieseau în evidenta printre resturile din stomac, fiecare dintre ele consti­tuind o dovada a meniului sinistru al croco­dilului.
 - Sunt ale sotului dumneavoastra ? o întreba pe Mma Malatsi, înmânându-i ceasul de mâna pe care-l scosese din stomacul crocodilului.
Mma Malatsi lua ceasul si se uita la el. Mma Ramotswe se strâmba; ura momentele astea când n-avea alta cale decât sa fie purtatoarea unor vesti proaste.
Dar Mma Malatsi fu extrem de calma.
 - Ei bine, acum macar stiu ca-i cu Dumnezeu. Si asta-i mult mai bine decât sa-l stiu în bratele altei femei, nu-i asa?
Mma Ramotswe dadu din cap a încuviintare.
 - Cred ca da, raspunse ea.
 - Ai fost maritata, Mma? întreba Mma Malatsi. Stii ce-nseamna sa fii casatorita cu un barbat?
Mma Ramotswe se uita pe fereastra. Afara era un salcâm tepos, dar dincolo de el nu se vedea decât dealul bolovanos.
 - Am avut si eu un sot, raspunse ea. Odata am avut si eu un sot. Cânta la trompeta. M-a facut nefericita si acum ma bucur ca nu-l mai am. Facu o pauza: Scuzati-ma, n-am vrut sa fiu nepoliticoasa. V-ati pierdut sotul si probabil sun­teti foarte necajita.
 - Un pic, confirma Mma Malatsi. Dar am o multime de lucruri pe cap.


va urma