Ciuma (10)

Albert Camus

La scurtă vreme după predică, au început căldurile. Venea sfârşitul lunii iunie. A doua zi de la ploile întârziate care marcaseră duminica predicii, vara izbucni deodată în înaltul cerului si pe deasupra caselor. Întâi se pornise un vânt puternic şi fierbinte care a suflat o zi şi care a uscat zidurile. Soarele a înţepenit. Valuri neîntrerupte de căldură şi de lu­mină inundară oraşul de dimineaţă până seara. În afara străzilor cu arcade şi a apartamentelor, se părea că nicăieri în oraş nu există un loc care să nu fie plasat sub cea mai orbitoare reverberaţie de lumină. Soarele îi urmărea pe concetăţenii noştri prin toate colţurile străzilor şi, dacă se opreau, atunci îi săgeta. Cum aceste prime valuri de căldură au coincis cu o creştere fulgerătoare a numărului de victime, care s-a cifrat la aproape şapte sute pe săptămână, un fel de descurajare a pus stăpânire pe oraş. Prin cartierele mărginaşe, pe străzile netede şi prin casele cu terase, animaţia a scăzut şi, în acest cartier, unde oamenii trăiau întotdeauna în pragul casei, toate uşile erau închise şi obloanele trase, fără să poţi şti dacă de ciumă sau de soare înţelegeau ei să se apere astfel. Din câteva case, răzbăteau, cu toate astea, gemete. Înainte, când se întâmpla aşa ceva, se vedeau adesea curioşi care stăteau în stradă, să tragă cu urechea. Dar după aceste lungi alarme, părea că inima fiecăruia se împietrise şi toţi trăiau sau treceau pe lângă vaiete ca şi când ele ar fi fost graiul firesc al oamenilor.
Încăierările la porţile oraşului, în timpul cărora jandar­mii fuseseră nevoiţi să facă uz de arme, stârniseră o agitaţie surdă. Fuseseră desigur răniţi, dar se vorbea de morţi în oraş, unde totul se exagera sub efectul căldurii şi al fricii. E adevărat, în orice caz, că nemulţumirea nu înceta să crească şi că autorităţile noastre se aşteptaseră la orice şi se gândiseră serios la măsurile ce trebuiau luate în cazul în care această populaţie, ţinută sub imperiul flagelului, s-ar fi ridi­cat la revoltă. Ziarele au publicat decrete care reînnoiau in­terzicerea ieşirii din oraş şi ameninţau contravenienţii cu condamnări la închisoare. Patrule au început să străbată oraşul. Adesea, pe străzile pustii şi închise, se vedeau înaintând, anunţate mai întâi de zgomotul copitelor pe caldarâm, gărzi călare care treceau printre rândurile de ferestre închise. Când dispărea patrula, o tăcere grea şi neîncrezătoare recădea peste oraşul ameninţat. Din loc în loc răsunau împuşcăturile echipelor speciale, însărcinate printr-un ordin recent să ucidă câinii şi pisicile care ar fi putut să transmită purici. Aceste detunături contribuiau să creeze în oraş o at­mosferă de alarmă.
Stând în căldură şi tăcere, în inimile îngrozite ale concetăţenilor noştri de altminteri totul lua o importanţă mai mare. Culorile cerului şi mirosurile pământului care marchează trecerea anotimpurilor pentru prima oară, deve­niseră impresionante pentru toţi. Toţi înţelegeau cu spaimă că epidemia va fi ajutată de căldură şi fiecare vedea în acelaşi timp că vara se instala. Ţipătul lăstunilor, pe cerul înserării, devenea mai strident peste oraş. Nu mai era pe măsura amurgurilor de iunie care, în oraşul nostru, îndepărtează orizontul. Florile pe pieţe nu mai ajungeau boboci, se des­chideau înainte şi, după vânzarea de dimineaţă, petalele lor acopereau trotuarele prăfuite. Se vedea limpede că primăvara îşi sleise puterile, că se risipise în miile de flori care se des­chideau pretutindeni în grădini şi că acum avea să aţipească, să se strivească încet sub dubla apăsare a ciumei şi a căldurii. Pentru toţi concetăţenii noştri, acest cer de vară, aceste străzi care păleau sub straturile de praf şi plictiseală, avea acelaşi înţeles ameninţător ca şi sutele de morţi cu care oraşul se îngreuna zi de zi. Soarele necontenit, aceste ceasuri cu gust de somn şi de vacanţă nu mai chemau ca altădată la desfătările apei şi ale trupului. Răsunau, dimpotrivă, găunos, în oraşul închis şi tăcut. Pierduse strălucirea de aramă a ano­timpurilor fericite. Soarele ciumei stingea toate culorile şi alunga orice bucurie.
Era una din marile revoluţii ale bolii. Toţi concetăţenii noştri întâmpinau de obicei vara cu veselie zgomotoasă. Oraşul se deschidea atunci spre mare şi îşi revărsa tineretul pe plaje. În vara aceasta, dimpotrivă, marea atât de apropiată era interzisă şi trupul nu mai avea drept la bucuriile sale. Ce era de făcut în aceste condiţii ? Tot Tarrou este acela care dă imaginea cea mai fidelă a vieţii noastre de atunci. El urmărea, bineînţeles, progresele ciumei în general, notând că o cotitură a epidemiei fusese consemnată la radio, când ace­laşi radio nu mai anunţa sute de decese pe săptămână, ci nouăzeci si doi, o sută şapte şi o sută douăzeci de morţi pe zi. "Ziarele şi autorităţile se iau la întrecere cu ciuma, care e mai viclean. Îşi închipuie că obţin un avantaj asupra ei pen­tru că o sută treizeci este o cifră mai mică decât nouă sute zece". El evoca totodată aspectele patetice sau spectaculoase ale epidemiei, ca de pildă o femeie care, într-un cartier pustiu cu obloanele închise, deschisese pe neaşteptate o fereastră, deasupra lui, şi scosese două ţipete puternice înainte de a trage iar obloanele peste umbra deasă din odaie. Dar el nota pe de altă parte că pastilele de mentă dispăruseră din far­macii — multă lume le sugea pentru a se feri de o eventuală contagiune.
El continua de asemenea să-şi observe personajele favo­rite. Aflăm că bătrânelul cu pisicile trăia, şi el, în plină trage­die, într-o dimineaţă, într-adevăr, răsunaseră împuşcături şi, aşa cum scria Tarrou, câteva scuipături de plumb uciseseră majoritatea pisicilor şi băgaseră groaza în celelalte, care părăsiseră strada. În aceeaşi zi, bătrânelul ieşise pe balcon la ora obişnuită, arătase oarecare uimire, se plecase, cercetase colţurile străzii şi se resemnase să aştepte. Mâna lui lovea încet gratiile balconului. Mai aşteptase încă, fărâmiţase puţină hârtie, intrase în casă, ieşise din nou, apoi după câtva timp dispăruse deodată închizând furios în urma lui uşa cu geam. În zilele următoare aceeaşi scenă se repetase, dar se putea citi pe obrazul bătrânelului o tristeţe şi o uluire din ce în ce mai evidente. După ce trecuse o săptămână, Tarrou aştepta zadarnic apariţia zilnică şi ferestrele rămăseseră cu încăpăţânare închise peste o suferinţă lesne de înţeles. "Pe vreme de ciumă, scuipatul pisicilor este interzis", aceasta era concluzia carnetelor.
Pe de altă parte, când Tarrou se întorcea seara, era întot­deauna sigur că o să întâlnească figura întunecată a paznicu­lui de noapte care se plimba de la un capăt la altul al holului. Acest paznic nu înceta să amintească oricui că el prevăzuse nenorocirea care se întâmplă. Lui Tarrou, care recunoştea că-i auzise prezicerea, dar care îi reamintea ideea lui despre cutremur, bătrânul paznic îi răspundea: "Ah ! dacă ar fi un cutremur! Ne-ar zgâlţâi bine pe toţi şi gata socoteala. Numeri morţii, viii, şi s-a terminat povestea. Dar porcăria asta de boală ! Chiar şi cei care n-o au, o poartă în inimă."
Directorul nu era mai puţin copleşit. La început, călă­torii, împiedicaţi să părăsească oraşul, fuseseră reţinuţi la hotel prin închiderea cetăţii. Dar puţin câte puţin, epidemia prelungindu-se, mulţi preferaseră să locuiască la prieteni. Şi aceleaşi cauze care umpluseră toate odăile hotelului, le ţi­neau de atunci încoace goale, din moment ce nu mai soseau noi călători în oraşul nostru. Tarrou rămânea unul din puţinii locatari şi directorul nu pierdea nici o ocazie de a-l face să remarce că, de n-ar fi dorinţa de a fi agreabil ultimilor săi clienţi, de mult ar fi închis hotelul. Îi cerea adesea lui Tarrou să evalueze durata probabilă a epidemiei. "Se zice, răspun­dea Tarrou, că frigul nu prieşte genului ăstuia de boli." Directorul intra în panică: "Dar aici nu este niciodată cu adevărat frig, domnule! în orice caz, asta ar însemna mai multe luni!" De altfel directorul era sigur că multă vreme de acum încolo străinii vor ocoli acest oraş. Această ciumă era ruina turismului.
La restaurant, după o scurtă lipsă, a fost văzut reapărând domnul Othon, omul-bufniţă, dar însoţit numai de cei doi câini dresaţi. S-a aflat că soţia îşi îngrijise şi înmormântase mama, şi îşi continua acum carantina.
—  Asta nu-mi place, îi spune directorul lui Tarrou. Cu sau fără carantină, ea este suspectă şi prin urmare şi el.
Tarrou îi atrăgea atenţia că din acest punct de vedere, toată lumea era suspectă. Dar celălalt era categoric şi avea asupra problemei vederi foarte categorice.
—  Nu, domnule, nici dumneavoastră şi nici eu nu suntem ! Ei sunt suspecţi.
Dar atât de puţin lucru nu-l făcea pe domnul Othon să se schimbe şi de astă dată ciuma nu scotea nici un profit. El in­tra în acelaşi fel în restaurant, se aşeza în faţa copiilor, şi le vorbea mai departe cu distincţie şi ostilitate, băieţelul numai îşi schimbase înfăţişarea. Îmbrăcat ca şi sora lui în negru, puţin mai înghesuit parcă în sine, părea o mică umbră a tatălui său. Paznicul de noapte, căruia nu-i plăcea domnul Othon, îi spuse lui Tarrou:
— A! Ăsta o să crape aşa îmbrăcat cum îl vezi. N-o să mai fie nevoie să i se facă toaleta. O să se ducă de-a dreptul.
Se repeta de asemenea şi predica lui Paneloux, dar cu următorul comentariu: "Înţeleg această plăcută înflăcărare. La începutul şi sfârşitul unui flagel s-a făcut întotdeauna puţină retorică. La început, obiceiul nu este încă pierdut şi, când se sfârşeşte, de fapt se reia. În clipa nenorocirii te obişnuieşti cu adevărul, cu tăcerea adică. Să aşteptăm".
Tarrou nota, în sfârşit, că avusese o lungă conversaţie cu doctorul Rieux, despre care amintea doar că rezultatele fuse­seră bune, semnala referitor la asta culoarea cafeniu-deschis a ochilor doamnei Rieux, mama, afirma în mod ciudat în legătură cu ea că o privire în care se citea atâta bunătate va fi întotdeauna mai puternică decât ciuma, şi consacra, în sfârşit, pasaje destul de lungi bătrânului astmatic pe care îl îngrijea Rieux.
Se dusese să-l vadă împreună cu doctorul, după întreve­derea amintită. Bătrânul îl primise pe Tarrou rânjind şi frecându-şi mâinile. Era în pat, sprijinit de pernă, având ală­turi cele două oale cu năut: "Ah! încă unul, spuse el văzîndu-l pe Tarrou. Lumea e cu fundul în sus, mai mulţi medici decât bolnavi. Merge repede, hai ? Are dreptate părintele, o merităm". A doua zi Tarrou venise din nou fără să anunţe.
Dacă e să te iei după carnetele lui, bătrânul astmatic, de meserie negustor de mărunţişuri, considerase la cincizeci de ani că muncise destul. Se culcase şi de atunci nu se mai scu­lase. Astmul lui se împăcase totuşi cu statul în picioare. O mică rentă îl dusese până la cei şaptezeci şi cinci de ani pe care îi purta cu vioiciune. Nu putea suferi să vadă un ceas şi într-adevăr nu era nici unul în casa lui. "Un ceas, spunea el, e scump şi e ceva prostesc". Evalua timpul, şi mai ales ora meselor, singura care îl interesa, prin cele două oale dintre care una, când se trezea, era plină cu năut. O umplea pe cealaltă bob cu bob, cu aceeaşi mişcare sârguincioasă şi regu­lată, îşi găsea astfel reperele într-o zi măsurată cu oala. "La fiecare cincisprezece oale, spunea el, trebuie să mănânc. E foarte simplu .
De altminteri, dacă ar fi s-o crezi pe soţia lui, el dăduse de foarte tânăr semne ale vocaţiei sale. Nimic, într-adevăr, nu-l interesa vreodată, nici munca lui, nici prietenii, nici ca­feneaua, nici muzica, nici femeile, nici plimbările. Nu ieşea niciodată din oraş, în afară de o zi în care, silit să plece la Al­ger pentru nişte treburi de familie, se oprise la prima gară după Oran, incapabil să ducă mai departe aventura. Se întor­sese acasă cu primul tren.
Lui Tarrou, care avusese aerul că se miră de viata claus­trată pe care o ducea, îi explicase cam aşa, că, după religie, prima jumătate a vieţii unui om este un urcuş, iar a doua jumătate o coborâre, la care coborâre zilele nu mai erau ale omului, puteau să-i fie luate în orice clipă, că nu putea aşa­dar să mai facă nimic. Contradicţia, de altfel, nu-l speria, căci puţin după asta îi spusese lui Tarrou că desigur Dumnezeu nu există, pentru că, în caz contrar, preoţii ar fi inutili. Dar, din alte cugetări care urmaseră, Tarrou înţelesese că această filosofie era strâns legată de proasta dispoziţie pe care i-o dădeau desele colecte ale parohiei din care făcea parte. Dar ceea ce întregea portretul bătrânului, era o dorinţă care părea profundă şi pe care el a exprimat-o de mai multe ori în faţa interlocutorului său: spera să moară foarte bătrân.
"E oare un sfânt ?" se întreba Tarrou. Şi răspundea: "Da, dacă sfinţenia este o sumă de deprinderi".
Dar, în acelaşi timp, Tarrou se aşternea pe descrierea destul de minuţioasă a unei zile în oraşul ciumat şi dădea astfel o idee exactă despre ocupaţiile şi viata concetăţenilor noştri pe timpul acestei veri. "Nu râd decât beţivii, spunea Tarrou, iar aceştia râd prea mult." Apoi îşi începea descrie­rea:
"În zori, adieri uşoare străbat oraşul încă pustiu. La această oră, care desparte morţile din timpul nopţii de ago­niile din timpul zilei, ciuma pare să-şi întrerupă pentru o clipă efortul şi să-şi tragă răsuflarea. Toate prăvăliile sunt închise. Dar la unele, afişul «închis din cauza ciumei» atestă că nu se vor mai deschide împreună cu celelalte. Vânzători de ziare încă somnoroşi nu mai anunţă ştirile, ci, rezemaţi la colţuri de stradă, îşi oferă parcă mâna felinarelor cu gesturi de somnambuli. Curând, treziţi de primele tramvaie, se vor răspândi în tot oraşul, întinzând foile în care sare în ochi cuvântul «ciumă». «Va fi o toamnă cu ciumă ? Profesorul B... răspunde: Nu.» «O sută douăzeci şi patru de morţi, acesta este bilanţul celei de a nouăzeci şi patra zi de ciumă.»
În ciuda crizei de hârtie care devine din ce în ce mai acută şi care a silit unele publicaţii periodice să-şi micşoreze numărul de pagini, a fost creat un nou ziar: Curierul Epidemiei, care îşi ia însărcinarea să-i informeze pe concetăţenii noştri, cu grija unei scrupuloase obiectivităti, asupra progre­selor sau regreselor bolii; să le furnizeze mărturiile cele mai autorizate asupra viitorului epidemiei; să sprijine în coloa­nele lui pe toţi cei care, cunoscuţi sau necunoscuţi, sunt dis­puşi să lupte împotriva flagelului; să susţină moralul populaţiei, să transmită directivele autorităţilor şi, într-un cuvânt, să grupeze toate bunele intenţii într-o luptă eficace împotriva nenorocirii care ne loveşte. În realitate, acest ziar s-a mărginit foarte curând să publice anunţuri de noi pro­duse, infailibile în prevenirea ciumei.
Către orele şase dimineaţa, toate aceste ziare încep să se vândă la cozile care se instalează la uşile magazinelor, cu mai mult de o oră înainte de deschidere, apoi în tramvaiele care sosesc, ticsite, din cartierele mărginaşe. Tramvaiele au devenit singurul mijloc de transport şi merg foarte greu, cu scările şi platformele încărcate să plesnească. Lucru curios, cu toate astea, toţi pasagerii îşi întorc spatele, în măsura în care pot, pentru a evita o contagiune reciprocă. La opriri, tramvaiul revarsă o încărcătură de femei şi de bărbaţi grăbiţi să se îndepărteze şi să rămână singuri.  Frecvent izbucnesc scene datorate doar proastei dispoziţii, care devine cronică.
După trecerea primelor tramvaie, oraşul se trezeşte încetul cu încetul, primele braserii îşi deschid uşile spre tejghele încărcate de afişe: «Nu mai avem cafea», «Veniţi cu zahărul dumneavoastră» etc. Apoi se deschid prăvăliile, străzile se înviorează: în acelaşi timp, lumina se intensifică, iar căldura dă puţin câte puţin o culoare plumburie cerului de iulie. Este ora când cei ce nu fac nimic se încumetă să iasă pe bulevarde. Cei mai mulţi par că se străduiesc să îndepărteze ciuma prin etalarea luxului lor. În fiecare zi, pe la orele unsprezece, pe arterele principale, există un întreg alai de bărbaţi şi femei tinere la care poţi simţi această pasiune de a trăi care creşte în sânul marilor nenorociri.
La amiază, restaurantele se umplu cât ai clipi din ochi. La uşi se formează foarte repede mici grupuri care n-au găsit loc. Cerul începe să-şi piardă lumina datorită excesului de căldură. La umbra storurilor mari, candidaţii la hrană îşi aşteaptă rândul pe marginea străzii care trosneşte din cauza soarelui. Dacă restaurantele sunt invadate, se întâmplă doar pentru că astfel se simplifică pentru mulţi problema aprovi­zionării. Dar teama de contagiune rămâne neştirbită. Consu­matorii petrec minute lungi ştergându-şi cu răbdare tacâmurile. Nu de mult, unele restaurante afişau: «Aici tacâmurile sunt opărite». Dar încetul cu încetul au renunţat la orice fel de publicitate fiindcă clienţii tot erau siliţi să vină. Clientul, de altfel, cheltuieşte bucuros. Vinurile fine, sau presupuse ca atare, suplimentele cele mai scumpe încep o cursă neînfrânată. Totodată se pare că au izbucnit scene de panică într-un restaurant din pricină că un client, făcându-i-se rău, pălise, se ridicase, se clătinase pe picioare şi o luase foarte repede spre ieşire.
Către orele două, oraşul se goleşte încet încet, şi vine momentul în care tăcerea, praful, soarele şi ciuma îşi dau întâlnire în plină stradă. De-a lungul marilor case cenuşii, căldura se revarsă fără încetare. Sunt lungi ceasuri captive care sfârşesc în seri fierbinţi prăvălindu-se peste oraşul ticsit şi flecar.  În primele zile de căldură, ici şi colo, şi fără să se ştie de ce, serile erau pustii. Dar în prezent, prima răcoare aduce o destindere, dacă nu o speranţă. Toţi coboară atunci pe străzi, se amestecă în vorbă, se ceartă, se doresc şi, sub ce­rul roşu de iulie, înţesat de perechi şi de strigăte, alunecă în noaptea gâfâită. Zadarnic, în fiecare seară, pe bulevarde, un bătrân inspirat, purtând pălărie şi lavalieră, străbate mulţi­mea repetând fără încetare: «Dumnezeu e mare, veniţi spre el», toţi se reped, dimpotrivă, către un lucru pe care nu-l cu­nosc bine sau care li se pare mai grabnic decât Dumnezeu. La început, când credeau că e o boală ca toate celelalte, religia îşi avea rolul ei. Dar când au văzut că e serios, şi-au amintit că există plăcerea. Întreaga teamă care se întipăreşte pe chi­puri în timpul zilei, se topeşte atunci în amurgul arzător şi plin de praf, într-un fel de excitare buimacă, o libertate stângace care înfrigurează un popor întreg.
Şi eu, sunt şi eu ca ei. Dar ce ! moartea nu înseamnă ni­mic pentru oameni ca mine. Este un eveniment care le dă dreptate".


va urma