Sven Hassel
„Cu părere de rău, vă înştiinţăm că fiul dumneavoastră a murit pe câmpul de bătaie.
Credincios drapelului său, a căzut în luptă ca un erou, pentru Adolf Hitler
şi pentru marele Reich german.
Heil Hitler! Führer-ul vă prezintă condoleanţele sale şi vă mulţumeşte
pentru sacrificiul dumneavoastră.
Dumnezeu vă va răsplăti."
Această scrisoare a fost expediată în mii de exemplare pentru un singur regiment.
O NAŞTERE
Regimentul primise noile tancuri Tiger. , încântat, ţopăia de jur‑âmprejurul lor, Micuţul umplea rezervoarele cu benzină şi Legionarul ţinea tandru la piept o grenadă S de calibru mare. Tunul cel lung de 8,8 a fost încercat de mai mult de douăzeci de ori, cele două mitraliere au fost revizuite şi sistemele optice controlate.
Atunci când Porta a pus motorul în funcţiune, pământul a tremurat. Era noapte ca smoala când a venit ordinul de plecare; şenilele grele de oţel zăngăneau străbătând pădurea şi mlaştina, iar micile colibe se zguduiau din temelii la trecerea carelor grele de luptă.
― Ce trebuie să facem? strigă Porta din locul său de sus. Ni s‑a dat ordinul de marş fără să ni se spună de ce. Mi‑ar place totuşi să ştiu despre ce‑i vorba.
― Ai plecat fiindcă e război, asta‑i tot îl întrerupse Micuţul. Când o să‑i vezi pe ruşi să mă anunţi, ca să le trimit nişte gloanţe în bot.
― Ţine‑ţi gura, cap sec, nici măcar nu ştii ce‑i aia război.
În timpul unei opriri, la nord de Orlovsk, comandanţii i‑au adunat pe şefii de companii şi le‑au fixat misiunile. În umbră se zăreau siluetele grenadierilor şi puşcaşilor, apoi cineva remarcă prezenţa neobişnuită a numeroşi pionieri cu aruncătoare de flăcări. Ce urma să se întâmple? Ne‑am aplecat ca să vedem mai bine câţiva oameni scunzi, greu încărcaţi, ducând în spate raniţele mari ale aruncătoarelor de flăcări. Tăcuţi, închişi, răspundeau monosilabic la întrebările pe care le puneam despre meseria lor îngrozitoare. Micuţul îl întrebă pe unul dintre ei dacă munca era grea.
― Nu, ne dăm în vânt după ea, tâmpitule! răspunse omul. Îi aruncă una dintre raniţe: Încearcă să alergi cu asta în spate când Ivan trage cu mitraliera! O să vezi cum e!
Micuţul îl privi cu răutate:
― Scuză‑mă pentru întrebare, cur amărât!
― Ce? strigă feldwebel‑ul. Nu cumva vrei să te plesnesc cu ea peste bot?
Micuţul se bătu pe coapse:
― Isuse şi Maria! Printre negrii ăştia e un avorton care are mania grandorii!
Cu iuţeala fulgerului, pumnul feldwebel‑ului lovi bărbia Micuţului. Acesta nu se clinti. Un al doilea pumn îl atinse în burtă fără să aibă mai mult succes, un al treilea la plex. dar uriaşul îl şi apucase pe om şi‑l ţinea în aer.
― Fii cuminte, altfel te bat la fund!
Îl împinse pe soldat care se rostogoli pe jos şi, fără să‑i mai arunce vreo privire, se căţără pe turela tancului. Începu cu Porta şi Legionarul o discuţie lungă despre calităţile care le fac pe fete să fie cât mai excitante:
― Vă zic că trebuie să aibă un dos ca spatele unei automitraliere!
Părerea aceasta a fost întâmpinată cu un râs înăbuşit.
― Blindate, inamice! anunţă staţia radio.
Strigătul acesta ne‑a făcut să sărim. Pregătirea pentru luptă. Întreg Regimentul 27 va ataca. Becul roşu cu un „F" negru arată că totul este gata. Porta fluieră la comenzi, cu ochii lipiţi de periscop. Legionarul verifică staţia radio şi schimbă câteva glume cu Stege, care conduce un tanc al grupei a 2‑a. Cât despre mine, privesc nenumăratele cifre ale instalaţiei optice care va începe să se rotească în clipa când prada se va găsi în câmpul de tragere.
De pe o ridicătură descoperim o privelişte vastă. Pe drumuri se înghesuie maşini ruseşti, artilerie şi, chiar pe coastă, la cinci sau şase kilometri, reperăm tancuri T 34. Apoi, către după‑amiază, zărim la circa o mie de metri un întreg grup de blindate, aşezate ca pentru instrucţie. Prin binoclu distingem echipajele care pălăvrăgesc liniştite, fumând. Tancurile lor sunt vopsite în alb, ca ale noastre, cu cifre negre pe turele. Întrebări scurte se încrucişează prin radio şi‑l auzim pe von Barring întrebându‑l pe Hinka:
― Ce fel de tancuri sunt în faţa noastră?
O tăcere lungă, apoi răspunsul:
― Nu sunt sigur... Înaintaţi încet, trebuie să le identificăm. Poate că sunt tancurile din Divizia 17 blindată pe care trebuia să le avem ca întărire pe flancul nostru stâng.
Capacele turelelor se deschid, ne scoatcapetele cu grijă; nenumărate binocluri sunt îndreptate spre gruparea de tancuri.
― Nu‑i nici o îndoială! şopteşte Legionarul. Nu recunoaşteţi tunurile lungi cu apărătoare scurtă? Sunt Panther!
― Poate că ai dreptate, răspunse Bătrânul, dar de ce dracu' au construit tancuri Panther care seamănă aşa mult cu T 34?
― Dacă ne apropiem mai mult şi e Ivan, ce‑o să mai încasăm! zise Porta.
Micuţul, care ieşise pe jumătate din turelă, strigă:
― Nici o grijă, băieţi, nu‑i Ivan! Sunt chiar şenile de Panther! Ăştia din faţă râd când ne văd aşa fricoşi.
Ajunşi la 600 de metri distanţă, încă mai ezitam! Nervii ne erau încordaţi la maximum, simţeam cum îmi tremură picioarele şi sudoarea îmi curgea pe frunte. În orice clipă 80 de guri de foc ar fi putut trage asupra noastră. Înaintam cu asemenea prudenţă încât blindatele noastre păreau că asudă şi ele de frică.
Deodată am văzut echipajele agitându‑se şi oamenii sărind în vehicule. Patru dintre ele s‑au năpustit spre noi, în timp ce staţia radio urla:
― Ruşii! Foc!
Înca noi să fi tras o singură lovitură, tunurile ruşilor bubuiau deja. Dar zece secunde mai târziu, cele patru blindate inamice care înaintaseră fuseseră pur şi simplu volatilizate. Cele opt companii ale Regimentului 27 trimiseseră o salvă şi de la distanţa aceea scurtă tunurile noastre de 75 erau nişte arme ucigătoare pentru T 34. Oamenii care ieşeau din resturile arzânde erau seceraţi de mitralierele noastre sau striviţi de şenile. Cam zece tancuri care încercau să fugă au fost nimicite de bateriile de 10,5; o companie de întărire a încercat să le vină în ajutor, dar, urmărite de ai noştri, tancurile ruseşti s‑au înfundat într‑o depresiune a terenului şi au fost prinse ca într‑o capcană. O adevărată tragere la ţintă! Curând am văzut ridicându‑se spre cer treizeci şi şapte de coloane de fum. La încheierea luptei ― nu durase nici o jumătate de oră ― 85 T 34 fuseseră distruse.
― Ce credeau ei? zise Bătrânul. Nu se poate să te descoperi aşa. N‑aş vrea să fiu comandantul răspunzător de ciorba asta, îl va costa scump.
Urmându‑ne drumul, aproape fără acoperire, norocul ne‑a mai surâs o dată. Aproape de Norinsk, un pluton de cavalerie a fost secerat. Înnebuniţi de spai - mă, caii galopează în jurul blindatelor dar noi, însetaţi de sânge, îi doborâm ca la vânătoare. Bietele animale se prăbuşesc nechezând, un tanc se năpusteşte asupra unuia dintre ei şi‑l striveşte, împroşcând în toate părţile sânge şi intestine. Râul ducea mormane de cavadre, cele ale oamenilor împuşcaţi în timp ce încercau să‑l treacă şi în sat toate casele ardeau cu o duhoare groaznică de carne arsă, care se răspândea pe câmpie.
Plutonul 2 a primit o misiune de recunoaştere şi cinci ţancuri plecară în direcţia Ubort, trecând prin Veledniki dar, pe o pantă foarte abruptă, al treilea tanc s‑a răsturnat: doi oameni au fost omorâţi şi Peters gemea; cu picioarele zdrobite. Sângele îi curge şiroaie, în ciuda garourilor pe care i le legăm în jurul coapselor şi strigă de durere atunci când îl aşezăm în ataşul unei motociclete care trebuie să‑l ducă la postul de prim‑ajutor. Bătrânul dă din cap:
― Nu‑i nici o speranţă!
Peters îi zâmbeşte cu greu Micuţului:
― Fii liniştit, porc mare, aveam linia vieţii mai lungă decât a ta! Vezi, nu‑i totdeauna adevărat!
Micuţul îl mângâie pe obraz:
― O să scapi, bătrâne, curaj: O să‑ţi dea cele mai frumoase proteze, din piele cu balamale de argint. Apoi, încercând să‑l înveselească pe Peters a cărui piele căpătase deja nuanţa de pergament a morţii, adăugă: Câte glume poţi face cu chestiile astea! La garnizoană era un tip care speria fetele înfigându‑şi un cuţit în coapse. I se spunea „înţeapă‑coapse". O să vezi ce caraghios e! Aş fi fost foarte bucuros dacă aş fi păţit‑o eu!
Îi strecură în buzunar un pumn de ţigări cu opiu şi bătrânul dădu ordinul de marş. Peters a murit trei ore după aceea. A fost înmormântat într‑o grădină de legume, cu o cască de oţel însemnând locul mormântului, dar nişte copii au jucat fotbal cu casca şi, mai târziu, când am trecut din nou prin acelaşi loc, ne‑a fost imposibil să‑i punem o cruce. Totuşi, trebuia să ne continuăm misiunea. Mersul este dificil pe terenul acesta râpos, dar ajungem, în fine, în stepa întinsă, unde descoperim 50 până la 60 de T34 care se îndreaptă spre vest. Semnalându‑le prin radio regimentului, primim ordinul să nu le scăpăm din ochi şi să ne continuăm recunoaşterea. Inamicul, care ne‑a observat, încear că în mod vizibil să ne identifice. Porta iese pe jumătate din tanc, face semne amicale la care echipajele inamice îi răspund, luându‑ne drept ruşi şi îşi conti - nuă mersul lor lent.
― Sfântă Fecioară! strigă Micuţul. Uitaţi‑vă ce vine de‑acolo!
Dinspre Olovsk şosea o coloană mult mai puternică decât cealaltă, care avea nu numai T 34, ci şi KW1 şi KW2. Porta se aplecă în spate şi‑l întrebă pe Bătrânul:
― Ia spune, nu crezi că‑i timpul s‑o ştergem?
― Nu, rămânem. N‑am primit nici un ordin de retragere.
― Ai chef să capeţi Crucea de fier? strigă furios Porta. Când o să tragă în noi cu tunurile lor de 12,5 îţi schimbi tu părerea!
― 12,5? întrebă Bătrânul. Privi prin lunetă, apoi spuse după o clipă de gândire: Hai, o ştergem!
― Perfect! spuse vesel Porta, întorcând tancul. Acum, băieţi, puneţi‑vă centurile de siguranţă fiindcă o să vă duc într‑o viteză...!
Tancul sări înainte; Bătrânul se lovi atât de tare la frunte, încât sângele ţâşni în acelaşi timp cu un potop de înjurături. Porta îl trimise la plimbare şi staţia radio începu să pârâie.
― Aici coroana de aur, spuse Legionarul.
― Aici buchetul de flori, răspunse regimentul. Coroana de aur, ordin de întoarcere.
― Aici coroana de aur. Pe ce drum?
― Hinka şi Löwe în luptă cu forţe mult superioare ― pierderi grele ― 17 distruse ― locul de ieşire pentru coroana de aur blocat ― încercaţi prin punctul 367 ― opriţi transmisia.
Ceea ce însemna că trebuia să ne întoarcem prin mijloace proprii, că retragerea ne era tăiată şi că trebuia să mergem fără legături radio, ca să nu fim reperaţi.
Cele trei tancuri erau acoperite de noroi. Aici străbăteam un sat în flăcări, părăsit de Dumnezeu şi de oameni, dincolo striveam civili morţi care zăceau de‑a curmezişul drumului. În altă parte am descoperit într‑o râpă câţiva ruşi răniţi, printre care o femeie locotenent ce comandase un T34. Urmându‑ne fuga mereu spre vest, am fost prinşi sub focul unei grupări de T34, în apropierea unei văiugi. Atins de mai multe grenade, ultimul nostru tanc a luat foc imediat şi nici un om din echipaj n‑a scăpat. Tancul lui Stege a fost şi el lovit, dar patru oameni au putut să sară din el la timp şi să se caţere în spatele tancului nostru. Din nefericire, unul dintre ei s‑a agăţat în şenile, a fost zdrobit şi scotea ţipete atât de oribile încât Stege, zguduit, îşi astupase urechile ca să nu‑l mai audă.
Cinci blindate ruseşti au apărut aproape imediat şi au deschis focul. Unul dintre ele a luat foc, dar celelalte patru se năpusteau asupra noastră cu toată viteza şi Bătrânul ne‑a ordonat să coborâm. Ne aflam pe un şes ca‑n palmă, fără putinţa să ne ascundem, uniformele făcând din noi ţinte de mâna întâi. Ce era de făcut? Nu ne mai rămânea decât să ne aruncăm la pământ şi să ne prefa- cem morţi. Tancurile se opriră la o sută de metri de noi. Nemişcaţi, simţeam privirile care ne străpungeau. Minutele erau veşnicii îngrozitoare. Primul tanc se puse în mişcare, următoarele două trecură la câţiva metri de noi şi, în sfârşit, al patrulea ne atinse pur şi simplu; dacă am fi întins mâna, am fi putut apuca şenilele. O grenadă şuieră pe deasupra capetelor noastre şi explodă la câţiva metri de tancurile ruseşti. Am văzut tancuri Panther germane ieşind în câmp deschis şi urmărită tancurile T34 şi, sărind pe ultimul dintre ele, ne‑am întors la regiment teferi şi nevătămaţi. Trăsesem o spaimă!
A doua zi, în tancuri noi, mergeam spre nord, unde numeroase unităţi din Armata a 3‑a blindată erau încercuite. Misiunea noastră era să rupem laţul pe care inamicul îl strângea tot mai mult. Diviziile noastre blindate aveau în total 400 de tancuri şi aveam în faţa noastră Corpul al 6‑lea de cavalerie rusă, Divizia 143 blindată de gardă şi Divizia 81 cavalerie.
Marşul acesta a rămas de neuitat pentru mine. Luna când îşi împrăştia lumina în stepă şi totul devenea ireal, când se ascundea în spatele unui nor şi noaptea căpăta străluciri de catifea neagră. Era imposibil să ne găsim drumul; câteva blindate s‑au răsturnat în râu şi echipajele au pierit înecate. Orice s‑ar fi întâmplat, nu aveam voie să deschidem focul; ordinul era strict. De ambele părţi ale drumului ni se păruse că zărim un întreg sistem defensiv şi Bătrânul afirma că ruşii se retrăseseră în el. Fără motiv, coloana se opri la miezul nopţii. Plutea o tăcere plină de nelinişte; eram blindate împotriva blindatelor, pe o distanţă de mai mulţi kilometri. Bătrânul ieşi pe jumătate din turelă şi intră imediat înapoi, scoţând un strigăt înăbuşit. Micuţul îl privi fără să înţeleagă:
― Ce s‑a mai întâmplat?
― Poţi să te uiţi! răspunse Bătrânul.
La rândul său, Micuţul scoase capul afară şi‑l trase iute înapoi.
― Dumnezeule! Ivan!
― Ivan? Unde? întrebă Porta..
― Acolo! şopti Micuţul, arătând afară.
În aceeaşi clipă cineva a lovit în peretele de oţel şi o voce a cerut, în rusă, o ţigară. Porta, înţelegând imediat situaţia, întinse fără un cuvânt o ţigară către silueta întunecată. Flacăra unui chibrit lumină o faţă colţuroasă, deasupra căreia se afla o bonetă rusească pusă uşor pe‑o ureche.
― Spasiba, spuse rusul suflând în chibrit.
Ruşii mişunau în jurul blindatelor şi numărul lor creştea de la o clipă la alta. În mod evident, ne luau drept T 34. În flecare secundă ne era teamă de izbucnirea unei lupte, dar nu s‑a petrecut nimic de soiul acesta. Rezemaţi de vehiculele noastre, pălăvrăgeau liniştiţi, încercând să înceapă o discuţie cu noi şi cum noi eram muţi, unul dintre ei exclamă:
― Nu se poate! Trebuie că sunt morţi! Nu poţi scoate un cuvânt de la ei.
Altul îi promise Micuţului o pereche de palme dacă nu răspunde şi Bătrânul a trecut prin toate chinurile ca să‑l ţină pe uriaşul jignit care mârâia:
― Micuţul n‑a fost niciodată pălmuit! Credeţi că mă intimidează puricoşii ăştia?
― Dacă te iei la bătaie aici, eşti un om mort, spuse Porta zâmbind.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu