România noastră şi România lor. Sau despre sfârşitul speranţelor “ colective”

Ioan Stanomir

A existat, în zilele de după tragedia din 30 octombrie 2015 , un moment al speranţelor şi al mobilizării, un moment în care toţi cei umiliţi şi încovoiaţi de statul român, vreme de decenii, au învăţat să reziste şi să îşi articuleze protestul. În pieţe şi în mediile virtuale, o frenezie a libertăţii şi a furiei civice cuprindea pe atâţia dintre noi. Se simţea în aer promisiunea unui început, ca şi cum România politică ar fi putut deveni, măcar şi parţial, România noastră. 

Ceea ce îi unea pe “ colectivi” era încrederea în egalitatea constituţională şi aspiraţia către o decenţă a guvernării. Ei nu cereau elitei şi birocraţiei româneşti decât şansa de a avea o viaţă autonomă, departe de ingerinţe mizerabile, de şicane şi de privilegii. Agenda acestei revolte morale se reducea la un singur deziderat- o Românie în care domnia legii să fie nu doar un deziderat constituţional, ci realitate cotidiană.


Miercuri, 17 februarie 2016, este ziua ce marchează sfârşitul acestei primăveri întârziate şi al iluziilor ei. Edificiul politic al oligarhiei nu doar că a rezistat şocului “colectiv”, dar a reuşit să se regenereze, apărând la fel de inexpugnabil. Privilegiile, ce sunt osatura acestui regim consolidat după decembrie 1989, în prelungirea comunismului, nu pot fi nici atacate şi nici slăbite. Cetăţenii nu au dreptul de a se îndoi sau de a critica. Ei sunt obligaţi să se supună, să plătească taxe şi să accepte dominaţia unui stat care a încetat să îi mai protejeze. Ziua de ieri vine să reafirme aceste principii- ele sunt temelia guvernării, acum, ca şi în viitor. Nimic nu se poate schimba în această ţară care nu este şi nu poate a fi a noastră.


În ziua de miercuri 17 februarie 2016, privilegiile au învins statul de drept. În Senat , ca şi în Camera Deputaţilor, parlamentarii au apărat această cauză, până la capăt. Fie că este vorba de înfierarea demagogică a acţiunii legale a ANAF de executare a unei sentinţe judecătoreşti în cazul “ Intact”, fie că este vorba de respingerea solicitărilor procurorilor de reţinere a unor deputaţi.Aceste gesturi au un numitor comun- ele întăresc suveranitatea nelimitată şi neîngrădită arogată de Parlamentul României. Domnia legii este suspectă în ochii celor care se privesc pe sine ca depozitari ai unei legitimităţi cvasi-divine.


În ziua de miercuri 17 februarie 2016, solidaritatea din jurul “ Antenei 3” a fost mai puternică decât aspiraţiile “colective’. Mecanismul de ură, de manipulare, de intimidare şi de persuasiune este mai important decât naivul îndemn la egalitatea în faţa legii. Între “Antena 3” şi revolta “ colectivă”, Preşedintele Republicii a ales, o dată cu declaraţia de ieri , pe prima. Opţiunea lui Klaus Iohannis este, din acest moment, una lipsită de echivoc. Mandatul de speranţă şi de transparenţă, încredinţat în 2014 şi reînnoit de revolta morală un an mai târziu, este abandonat în favoarea solidarităţii cu “Trustul Intact”. Acuzând conduita ANAF, Preşedintele Republicii reconfirmă, la rândul său, existenţa, în România pe care o guvernează, a două categorii de indivizi. Între oamenii de rând şi privilegiaţi, nu poate exista confuzie, de vreme de distincţiile sunt clare. Privilegiile sunt, pentru Preşedintele Iohannis, mai importante decât valorile “ colective”. Ziua de ieri clarifică, de o manieră tranşantă, alegerile sale.


Ziua de miercuri 17 februarie 2016 este ziua în care statul român a optat, unanim, pentru consolidarea şi apărarea ordinii politice şi economice pe care se bazează subdezvoltarea noastră. Edificiul este nevătămat şi dispune de energia şi de resursele pentru a-şi extinde dominaţia asupra cetăţenilor acestei ţări. Măştile au fost înlăturate. Ceea ce rămâne este aceeaşi Românie oficială, protectoare a inegalităţilor şi inamică a libertăţilor individuale.


România noastră, a celor de rând, a celor care suntem chemaţi să plătim taxe şi să votăm ordonat, spre a menţine ficţiunea democratică, este separată, definitiv şi etanş, de România lor, a celor care preferă confortul privilegiilor şi impunitatea clientelismului. Subdezvoltarea rămâne viitorul acestei ţări.


Ziua de miercuri 17 februarie 2016 este una a sfârşitului unor speranţe. Dar şi cea din care începe, poate, o nouă vârstă a lucidităţii şi a rezistenţei civice. În numele României noastre, care nu este şi România lor.