Ei sunt aici (8)

Timothy Good

MESAJUL RADIO

Intr-o noapte, în jurul orei 2, în prezenţa unor oaspeţi, luminile din casă s-au stins şi dinspre aparatele de radio şi TV a răsunat o voce ce părea produsă de o maşinărie. „Eram aşezaţi chiar în faţa combinei stereo", spunea Jim, „Şi vocea venea de acolo. Pot reproducc aproape cu cxactitate cuvintele. Mi s-au întipărit în memorie:
«Atenţie. Ţi-am îngăduit să rămâi. Ne-am amestecat foarte puţin în viaţa voastră. Nu ne obligaţi să luăm măsuri pe care le veţi regreta. Prietenii voştri vor fi sfătuiţi să păstreze tăcerea în privinţa noastră.» “

Dan, unul dintre invitaţi, specialist în electronică şi calculatoare, era hotărât să găsească o explicaţie. A demontat aparatul stereo. „A examinat amănunţit întregul aparat şi a spus că nu pricepca ce se întâmplase", povestea Jim. „A verificat sistemul, era închis; casetofonul era pornit când s-au stins luminile, dar radio-receptorul era oprit - staţia era cuplată pe redare. Am constatat că dimensiunea
emiţătorului care ar fi putut producc, chiar şi la mică distanţă, un semnal atât de puternic, depăşea orice putere dc închipuire."

CUTIA NEAGRĂ

Intr-o discuţie cu ofiţerul de la judiciar, Jim a aflat despre un incident bizar, în care apăruse o „cutie" ciudată. „Mi-a spus că într-o noapte, în timpul unui rond, a văzut într-un pâlc dc copaci această cutie care lumina intermitent. N-a vrut să se apropie singur de ea, aşa că s-a întors în oraş şi a mai luat un alt ofiţer cu el. Când au ajuns la locul cu pricina, copacii dispăruseră, cutia dispăruse, totul dispăruse. A crezut că au intrat în pământ; el mai văzuse lucruri intrând în pământ. Eu n-am văzut niciodată aşa ceva." Dar Jim văzuse o cutie. Într-o noapte de ianuarie, în 1977, Jim conducea maşina în care se mai afla şi fiul său mai mare, Joc. A ajuns, silit parcă, în vârful unui deal, unde se afla de câtva timp o urmă circulară şi unde nu mai creştea nimic. Printre copaci se vedea o lumină galbenă ce se reflecta strălucitor pe maşină.

„Am ieşit şi ne-am îndreptat către ea. Pc pământ se afla o cutie“, povestea Jim. „I-am spus lui Joe să rămână cam la 10 picioarc în spatele meu. Cutia scotea un sunet ca un bâzâit şi lumina care se vedea părea că vine din interior - greu de descris. Era noapte, dar era lună plină. Când am ajuns la 4 picioarc de cutie şi-a schimbat tonalitatea. Suna ca un roi de albine înfuriate. Sunetul s-a amplificat şi m-am întors către Joe, spunându-i să intre în maşină, să privească de acolo cum mă apropiam de cutie. Am pornit apoi amândoi spre maşină, avertizându-1 pe Joe că, orice s-ar fi întâmplat, el nu trebuia să iasă din maşină. M-am întors, dar cutia dispăruse.“

CONTACT

Târziu, în aceeaşi noapte, Jim a observat o altă lumină, printre copaci. „I-am spus lui Joe să intre în casă şi am pornit într-acolo. Cred că n-am fost niciodată atât de aproape de sentimentul groazei. Trebuia să-mi oblig picioarele să mă ducă, nu ştiam peste ce voi da acolo.

„Am coborât spre lumină, unde se aflau doi indivizi care mă aşteptau la vedere, în lumină. Strălucirea nu venea de nicăieri - nu o pot descrie - era pur şi simplu lumină. Evident, nu erau nervoşi şi când am ajuns în apropiere mi-au spus pe nume şi mi-au vorbit. Nu pot cita exact:
«Amabil din partea ta că ai venit.» Era întocmai cum mă aşteptasem. Cam la 50-60 picioare depărtare mai în vale se afla un disc pe sol. Era uşor luminat, doar atât cât să poată fi zărit.

Nu aveam nici o îndoială că amândoi erau bărbaţi. Măsurau cam 5 picioare şi 6 inch în înălţime. Purtau o îmbrăcăminte mulată, ştiţi, cum sunt combinezoancle aviatorilor. Am remarcat că îmbrăcămintea îşi schimbă culoarea, de la maro la argintiu, dar nu ştiu cum. Aveau tenul deschis la culoare, ochii mari şi păreau foarte relaxaţi, naturali. Părul le era blond, purtau ceva pe cap, dar tot le-am putut zări părul. Era blond şi nu prea lung, nu facea cine ştie ce impresie. Ochii însă m-au impresionat puternic... Trăsăturile feţei erau mai fine. Erau de o delicateţe aproape efeminată [şi] exprimau o totală încredere în sine.

Am stat acolo cam 5 minute. S-au scuzat pentru neplăcerile pe care mi le provocascră şi ne-au asigurat că între noi se va stabili un aranjament mai echitabil, oricare ar fi fost acesta. Voiam să le pun o mulţime de întrebări, ştiţi, întrebări de genul «De unde sunteţi?». Nu am mai pus nici una. Mi-au cerut să nu pomenesc anumite lucruri care nu aveau nici o importanţă. Cred că verificau dacă-mi pot ţine gura. Le-am spus că mutilarea vitelor era o nebunie din partea lor, atrăgeau atenţia. Nu mi-au dat nici o informaţie care să cutremure lumea şi nici măcar nu au admis că ei masacrau animalele. Singurul lucru pe care l-am obţinut a fost certitudinea că ciudăţenia aceea mare şi păroasă, «Picior mare», le ascultă ordinele.

Au adus vorba despre cutie şi mi-au spus că am făcut bine că m-am îndepărtat de ea - era ceea ce eu am numit ameninţare indirectă. Ei au aprobat. Cam la 20-30 de picioare distanţă, «Picior mare» s-a ridicat şi a pornit către cutie. Tonalitatea s-a schimbat, iar creatura s-a prăbuşit. «După cum vezi, poate fi mortală» mi-au spus ei. Mi-au spus că se vor întoarce şi vom mai vorbi. Nu ne-am luat rămas bun, am simţit doar că era timpul să plec.

Mi-au zis că nu-mi vor «corecta» memoria. Mă gândeam la toate întrebările pe care mi-ar fi plăcut să le pun... Nu eram convins că veneau din spaţiu şi nici acum nu sunt sigur de acest lucru. Arătau destul de omeneşte... asta mi-a fost primul gând, că într-un fel guvernul era cel care facea experimentările. Păreau absolut siguri de ei, vorbeau engleza cu accent local.

Eram puţin zguduit, văzusem discul şi încă foarte clar. M-am întors acasă... Eram surescitat, mă gândeam la acel «aranjament mai echitabil»: cred că-mi faceam visuri că-mi vor oferi medicamentul pentru vindecarea cancerului sau un miliard de dolari sau ceva... Nu-mi închipui de ce s-au deranjat să-mi vorbească. Era clar că mă aşteptau. N-au spus nimic din care să reiasă de ce, cu excepţia acelui «aranjament mai echitabil».“

OBIECTIV

Jim era convins că în preajma fermei sc află un fel de bază extraterestră permanentă. „Ferma noastră domină o unitate militară: avem o vedere excelentă" le explica el anchetatorilor. „Pot doar să presupun că ei ne urmăresc, supraveghează potenţialul nostru militar".

Am certitudinea că tipii joacă dur. Nu sunt frăţiorii mai mari din spaţiu, interesaţi de noi ca fiinţe spirituale sau ceva asemănător. Sunt absolut convins că nu le pasă dacă trăim sau murim. Suntem supărători, deşi cred că ei ar putea fi mai omenoşi decât noi. Nu mă îndoiesc că ei mutilează vitele, deloc. Vitele sunt ridicate în aer, li se scurge sângele, sunt mutilate şi apoi sunt coborâte pe pământ. Dacă vor să facă doar studii biologice asupra animalelor ar putea aranja ca resturile lor să nu fie descoperite. Este evidentă o oarecare intenţie de a insufla teamă, ceea ce au şi obţinut deja cu succes.

Descoperisem de multă vreme jocul guvernului de a trimite elicoptere în număr mare în zonă, venind din mai multe direcţii, dar faceau acest lucru pentru a acoperi, de fapt, realitatea. Sunt absolut sigur că elicopterele nu au nimic de a face cu mutilările. Elicopterele nu au gabaritul neccsar pentru a ridica un taur de 2.600 livre. De asemenea este foarte greu să transporţi un taur cu elicopterul astfel încât să nu te vadă nimeni.“

In timpul unei discuţii pe tema mutilărilor, purtată cu un ofiţer de la o bază aeriană din apropiere, Jim a aflat că baza a avut şi ea partea de necazuri cu OZN-urile şi că existau instrucţiuni de comportare faţă de acestea. Ofiţerul l-a întrebat, de asemenea pe Jim dacă a avut vreo problemă cu „Picior mare“ (De fapt fusese văzut de aproximativ 20 de oameni, în diferite ocazii, în preajma fermei) se pare că Air Force are instrucţiuni şi cu privire la aceste creaturi fantomatice.

O EXPLICAŢIE RAŢIONALĂ?

„Este posibil să fi trăit o experienţă total subiectivă" îşi spunea Jim, punând cap la cap aceste fapte şi altele la fel de extraordinare. „S-ar putea să fi avut cu toţii o halucinaţie colectivă. Se poate să fi fost o mulţime de alte lucruri. Poate nu s-a petrecut nimic din toate acestea. Poate fiecare din cei de aici au fost înşelaţi în vreun fel. Nu-mi pot închipui cum, dar numai pentru că nu-mi pot închipui nu înseamnă că n-ar fi putut să se întâmple."

L-am întrebat pe dr. Leo Sprinkle, unul din anchetatori, cc impresie îi făcuseră martorii. „Reacţia mea iniţială a fost de îndoială", mi-a răspuns el. „Martorii păreau atât de precauţi, evazivi chiar. Mai târziu totuşi, mi s-au părut demni de încrederc şi sineeri. Probabil prima întâlnire cu trei Ph. D. îi intimidase... soţia se temea că experienţele prin care trecuseră ar putea fi publicate, afectând relaţiile de afaceri ale soţului... Am făcut neoficial un test psihologic: impresiile mele şi ale celorlalţi doi anchetatori, John Derr şi Pete Van Arsdale, au susţinut opinia că martorii „au dcscris evenimentele cât de exact au putut: erau într-adevăr năuciţi de evenimente - şi la fel eram şi noi!“ Toţi anchetatorii au fost de acord că martorii erau inteligenţi, se exprimau cu claritate şi aveau o mare putere de percepţie. „Nesiguranţa intelectuală şi emoţională (şi curajul) trăite de aceşti martori sunt evidente în conversaţia lor şi în modul cum s-au comportat la interviuri“, au coincis părerile anchetatorilor. „Martorii par să fie americani patrioţi, totuşi sunt convinşi că US Military Operations nu constituie o explicaţie suficicntă pentru ciudatele întâmplări prin care au trecut.“ Acest caz excepţional încorporează atât de multe aspecte ale enigmei OZN, încât el singur poate conduce la nenumărate interpretări. Raţionaliştii pragmatici vor invoca neîndoielnic explicaţii psihologice: o halucinaţie în masă, de exemplu. Şi totuşi, mi se pare că există material suficient pentru a accepta că cel puţin anumite incidente au o bază în realitate obiectivă, chiar dacă noi suntem incapabili în momentul dc faţă să înţelegem natura acestei realităţi.

Dimensiuni extraterestre

„Dragă prietene“, începea scrisoarea, „tocmai m-am întors de la Muroc. Relatarea este adevărată - pustiitor de adevărată!“

Scrisoarea, trimisă de Gerald-Light prietenului şi colegului său Meade Layne dc la Borderland Sciences Research Foundation (Fundaţia pentru Studierea Ştiinţelor de Frontieră) descria întâmplări senzaţionale la care autorul pretindea că fusese martor vreme de două zile, în aprilie 1954, la Muroc Air Base (Edwards AFB), Muroc Dry Lake, California.

„Am făcut această călătorie“, continua Light, „în tovărăşia lui Franklin Alien de la trustul de presă Hearst, Edwin Nourse dc la Brookings Institute (fostul consilier financiar al lui Truman) şi a episcopului Melntyre din Los Angeles (pentru moment numele rămân confidenţiale, te rog).

Când ni s-a permis accesul în zona de restricţie (după aproape şase ore în care au fost verificate fiecare întâmplare, eveniment, ciocnirc, accident şi aspect cu putinţă din viaţa noastră personală sau publică) am avut sentimentul clar că lumea ajunsese la un sfârşit de un realism fantastic. N-am văzut niciodată atât de multe fiinţe omeneşti aflate într-o stare de colaps total şi confuzie, oameni care realizau că lumea lor se sfârşea cu adevărat, încheindu-şi destinul într-o jalnică stare de calicic. Realitatea aeroformelor din altă lume părăseşte acum, pentru totdeauna, tărâmurile speculaţiei şi devine o parte oarecum dureroasă a conştiinţei oricărui grup responsabil politic sau ştiinţific."

„Aeroformele din altă lume“ erau, după cum se presupune, aparate pilotate de „Eterieni“, cum îi numea Borderland Sciences Research Foundation pe ocupanţii OZN-urilor, aparate care aterizaseră la Edwards AFB cu puţin timp înaintea vizitei lui Gerald Light şi care au oferit se pare uluitoare demonstraţii câtorva grupuri de savanţi precum şi altor persoane selectate cu grijă, printre care şi preşedintele Eisenhower, în luna februarie a acelui an.

„In timpul acestei vizite de numai două zile“, pretindea Light, „am văzut cinci tipuri distincte de aparate de zbor care erau studiate şi manevrate de oficialităţi din aviaţia noastră - cu sprijinul şi permisiunea Eterienilor! Nu am cuvinte să-mi exprim tulburarea. In sfârşit s-a întâmpla. Este un eveniment istoric.

După cum probabil ştii deja, preşedintele Eisenhower a dispărut într-o noapte din Palm Springs, unde se afla în vizită, pentru a fi adus la Muroc în secret. Convingerea mea este că - dacă impasul mai durează mult - nu va ţine cont de enormul conflict existent între diferitele autorităţi şi se va adresa direct populaţiei, prin intermediul radioului şi al televiziunii. Din câte am aflat, se pregăteşte o declaraţie oficială, care va fi dată publicităţii către mijlocul lunii mai.

„Inutil să mai spun că declaraţia n-a fost niciodată făcută. Rămâne însă misterul de la reşedinţa lui Eisenhower, din seara de 20 februarie 1954. Preşedintele, care se afla împreună cu prietenul său Paul Roy Helms la Smoke Tree Ranch din Palm Springs, sub pretextul de a-şi petrece sfârşitul de săptămână jucând golf, a „dispărut" pentru patru ore, producând o considerabilă confuzie şi transformând conferinţa de presă care a urmat, într-un adevărat infern. Explicaţia oficială oferită a fost că preşedintelui Eisenhower îi căzuse o coroană dentară în timp ce rodea un copan de pui şi fusese obligat să meargă la dentistul din localitate pentru tratament. Nu s-au găsit totuşi dovezi ale acestui drum la stomatolog, nici măcar în evidenţele Casei Albe.

Light sugerează că demonstraţiile la care a asistat în  aprilie 1954 includeau dematerializarea şi materializarea, fenomen cu care se familiarizase în timpul cercetărilor sale în domeniul paranormalului şi descrie reacţiile oamenilor de ştiinţă şi a celorlalţi care au fost pare-se de faţă: „Urmăream emoţionanta consternare a acestor minţi strălucite care faceau eforturi de a construi un soi de explicaţie raţională, care să le permită să-şi păstreze vechile concepte“, scria el.

Scrisoarea este neîndoielnic autentică, dar senzaţionalele dezvăluiri cuprinse în ea sunt foarte greu, dacă nu chiar imposibil, de dovedit. Gerald Light a murit, la fel şi ceilalţi martori menţionaţi. Nici unul dintre ei nu a acceptat vreodată să vorbească public despre acest subiect şi au refuzat chiar să şi semneze confirmarea de primire a scrisorilor venind din partea diferiţilor investigatori. Cu toate acestea, s-au ivit alţii din ale căror declaraţii reiese că atunci s-au petrecut într-adevăr întâmplări ieşite din comun.

In timpul unei călătorii făcute în California, în vara anului 1954, scriitorul britanic Desmond Leslic a întâlnit un angajat al forţelor aeriene americane care pretindea că a văzut un disc de 100 picioare diametru aterizând pe pista de rulare de la Muroc, într-o zi oarecare. Cei care se întorseseră din permisie dintr-o dată nu mai erau primiţi în bază şi li s-a dat ordin să „dispară“. Farfuria a fost adăpostită, se pare, în Hangarul. Preşedintele Eisenhower, în timp ce se afla în vacanţă la Palm Springs, a fost adus să o vadă.

Ulterior au ieşit la lumină şi alte detalii. Ducele de Clancarty, cunoscut mai mult sub numele de Brinsley Le Poer Trench, deschizător de drumuri în cercctarca OZN-urilor şi scriitor, a avut o discuţie cu un pilot de încercare american (actualmente colonel în retragere) care pretinde că se afla la baza Edwards AFB în timpul vizitei lui Eisenhower, din ziua de 20 februarie 1954.

„Pilotul spune că el era unul din cei şase prezenţi la întâlnire", i-a spus Lord Clancarty unui reporter. „Cinci nave aeriene extraterestre aterizaseră la bază. Două aveau formă de trabuc, iar celelalte trei de farfurie. Străinii aveau o înfăţişare aproape omenească, dar nu întocmai", spunea el, adăugând că aceştia aveau aceleaşi proporţii cu noi şi puteau respira în atmosfera noastră. N-au spus de unde veneau.

Străinii vorbeau în engleză şi se bănuieşte că l-au informat pe preşedinte că doreau să lanseze „un program de instruire" pentru populaţia Pământului. Se spune că în continuare şi-au demonstrat puterile paranormale, facându-se invizibili, punându-1 astfel în mare dificultate pe Eisenhower.

Colonelul, care jurase să păstreze secretul, n-a permis dezvăluirea numelui său şi n-am reuşit să-l conving pe Lordul Clancarty să mi-1 spună. Avem astfel încă o poveste neconfirmată în colecţia de zvonuri despre afacerea Edwards AFB.

Există multe astfel de descrieri ale abilităţii cu care extraterestrii devin, împreună cu navele lor, invizibili. Preferata mea este o relatare a unei persoane din Africa de Sud, Ann Grevler, care pretinde că a întâlnit un extraterestru de tip uman în Eastern Transvaal, în 1950. Inaintea călătoriei cu nava spaţială, străinul facu invizibilă maşina martorei cu ajutorul unui dispozitiv ca o nuieluşă. Glenver s-a îndreptat neîncrezătoare spre locul unde fusese maşina, rănindu-se la picior în placa invizibilă a numărului de înmatriculare. Din fericire, omul din spaţiu a fost în măsură să-i dea primul ajutor, aţintindu-şi privirea asupra rănii carc se vindecă imediat. El i-a explicat că deşi le stătea în putinţă să facă lucrurile invizibile prin puterea gândului, era o treabă destul de istovitoare şi de aceea se foloseau în mod normal de dispozitive ajutătoare.

Un alt incident mai recent s-a întâmplat în Voronezh, URSS, făcând parte dintr-o serie întreagă de aterizări, petrecute între sfârşitul lui septembrie şi începutul lui octombrie 1989, la care au asistat adulţi şi copii. Se spune că una din cele trei fiinţe uriaşe venite din spaţiu, îmbrăcate în costume argintii, a „plesnit" un băiat cu o rază de lumină provenind dintr-un tub de 50 centimetri lungime, iar băiatul a dispărut complet din peisaj, reapărând abia după plecarea navei extraterestre şi a ocupanţilor ei. 

Merită consemnat, ca un post-scriptum al afacerii Edwards, faptul că Gordon Cooper, fost astronaut şi pilot, dezvăluia într-un interviu acordat lui Lee Spicgel, că prin 1957 sau 1958, pe vremea când era conducător de proiect la Flight Test Center din Edwards, un disc zburător a aterizat la bază. Cooper spunea că acesta „a plutit deasupra solului apoi s-a lăsat încet jos şi s-a aşezat pe pământ câteva minute."

O echipă de filmare aflată în preajmă a reuşit să înregistreze întreaga scenă. „Operatorii au făcut aprecieri diferite asupra dimensiunilor reale ale obiectului", spunea Cooper, „dar au fost cu toţii de acord că avea cel puţin mărimea unui vehicul care ar putea transporta persoane de înălţime obişnuită."


va urma