Călin Ciobotari
A vorbi despre Mandache Leocov înseamnă a vorbi despre ceva din patrimoniul Iaşului. Reputatul profesor, ajuns la 85 de ani, e un fel de patriarh al vegetalului din dulcele târg. Nu-l cunosc doar ieşenii, ci şi arborii, plantele, păsările cerului... Fostul director al Grădinii Botanice Iaşi, prin excelenţă un om al dialogului, atinge în interviul de mai jos aspecte cât se poate de importante referitoare la mediu, agricultură sau responsabilitate civică. Să luăm, aşadar, aminte!
Călin CIOBOTARI @ Mandache LEOCOV
Călin CIOBOTARI:
Domnule profesor Mandache Leocov, la origine, proveniţi de pe undeva din judeţul Suceava. Ce caută un bucovinean la Iaşi, domnule Leocov?
Mandache LEOCOV:
Am venit la Iaşi în 1949. Venisem cu gândul să fac medicina. Aş fi putut face orice facultate; aveam o pregătire temeinică din liceul de elită pe care îl urmasem în Suceava, Liceul „Ştefan cel Mare”, cu un corp de profesori care oricând ar fi putut fi profesori universitari.
Călin CIOBOTARI:
Aţi prins vremuri sociale cumplite…
Mandache LEOCOV:
Trebuie să vă spun că după război am trăit două mari drame familiale. Nu vă puteţi imagina din ce familie modestă provin eu... Tatăl meu a murit la ridicarea şcolii primare, la o acţiune de muncă voluntară. Se demolau nişte ziduri pentru recuperarea cărămizilor necesare construcţiei noii şcoli primare. Zidul s-a surpat, iar tata a murit strivit. Odată cu el a murit şi cumnatul lui. Ca o paranteză, trebuie să vă spun că cei doi au avut două vieţi perfect paralele: s-au născut în aceeaşi zi, de Sfântu Ilie; au fost botezaţi în aceeaşi apă, au primit amândoi numele Ilie; au copilărit împreună; au făcur şcoala primară în aceeaşi bancă; au făcut armata în aceeaşi grupă; s-au sfătuit ca, după ce fac stagiul militar, să se însoare cu două surori...
Călin CIOBOTARI:
Şi au murit sub acelaşi zid!
Mandache LEOCOV:
Sub acelaşi zid şi în aceeaşi secundă. Au fost înmormântaţi în aceeaşi groapă, cu sicriile alăturate. La moartea tatei, sora mea cea mai mare avea 11 ani, iar cea mică, două săptămâni. Toate satele din jur aflaseră de marea dramă în care ne aflam. Mama avea datorii, îi era foarte greu. La două săptămâni, ne trezim că ne pătrunde în casă un străin: blonduţ, de statură mijlocie. Aveam cinci ani şi jumătate. Toţi cei cinci copii ne-am adunat în jurul mamei. A dat bună ziua şi s-a prezentat: „Sunt haiducul Coroi!”.
Călin CIOBOTARI:
Da, un haiduc celebru. Trebuie să vă spun că şi copilăria mea, din anii 80, din satul bucovinean Muşeniţa, a stat sub semnul multor poveşti despre acest haiduc.
Mandache LEOCOV:
Era faimos încă de pe atunci, venea de prin zona Botoşanilor. Auzise de marea noastră nenorocire. Reţin şi acum întrebarea lui către mama: „O să-i puteţi creşte pe toţi cinci?”. Mama, deşi neştiutoare de carte, era o femeie de o vrednicie deosebită. L-a privit şi i-a răspuns fără să ezite: „Am să-i cresc! Şi am să dau ţării oameni drepţi!”. Nu pot şti sigur dacă a ajutat-o pe mama cu ceva bani. Bănuiesc că da! N-am mai auzit-o pe mama să aibă datorii. Ulterior, haiducul Coroi a mai venit o dată. În iarna anului anului 1944 şi primăvara lui 1945, toate satele din acea zonă, dar mai ales satul meu, Prelipca, din comuna Salcia, au fost bânuite de un tifos care a secerat un sfert din populaţie. Nu erau medici, nu era administraţie, nu era nimic. Haos total. Erau zile în care trebuiau înmormântaţi şase oameni; un sătean o făcea pe preotul, altul o făcea pe dascălul... Atunci mi-am spus că mă fac medic, tocmai pentru a putea veni în ajutorul populaţiei respective. Au urmat seceta şi foametea cumplite din 1946. Tinerii de azi nu pot să înţeleagă ce a fost atunci. Oamenii nevoiaşi lucrau cu ziua numai pentru mâncare, pentru ca a doua zi aceiaşi oameni să prăşească flămânzi. Mi-a fost dat să văd oameni care, atunci când grâul era în pârg, intrau în lan şi mâncau boabe. Atunci am înţeles pentru prima oară că organizarea agriculturii şi producţia de alimente sunt capitale pentru supravieţuirea unei naţii. Animat de astfel de gânduri, am sosit la Iaşi. Cum vă spuneam, îmi doream să fac medicină. Înaintea examenului erau acele cursuri de pregătire. Întâmplarea face că în una din zile m-am întâlnit cu ilustrul profesor Ilie Grămadă. După război, îl avusesem profesor la Liceul „Ştefan cel Mare” de la Suceava. Venise ca refugiat de la Cernăuţi, iar noi făcuserăm cu el istoria şi limba română.
Călin CIOBOTARI:
Grămadă a fost şi director al Teatrului Naţional din Iaşi o perioadă.
Mandache LEOCOV:
Exact. Un om de o vastă cultură. Era un vorbitor interesant, cu o anume blândeţe a vocii, dar care te sfredelea, şi cu un zâmbet care te capacita. Nu era de statura unui Bârsănescu sau Pavelcu, nu electriza auditoriul, ci îl capta pe îndelete. Fiind un elev bun, eram cunoscut de toate cadrele didactice. Eram şi un caz social, proveneam din cea mai umilă familie... Grămadă s-a bucurat că mă vede venit la Iaşi să fac facultate. I-am spus că am început să fac cursurile de pregătire la medicină. S-a uitat la mine şi mi-a zis: „Ai fi un medic deosebit. Gândeşte-te că facultatea e de şase ani şi posibilităţile tale materiale sunt egale cu zero. Taxele sunt mari, se învaţă după tratate franţuzeşti care costă, îţi trebuie mereu halate, cutare, cutare. De ce nu faci tu, Mandache, agricultură? Că tu ştii aproape cât profesorii de la Agronomie...”. Ştia că eu lucrasem în permanenţă la câmp, ştiam o sumedenie de lucruri despre plante şi animale. La Agronomie se înscriau oameni mai modeşti. „Vei fi un inginer foarte bun şi îţi vei putea ajuta familia”, mi-a mai spus Grămadă. L-am ascultat şi m-am dus la Agronomie.
„Nu de legi ducem noi lipsă, ci de respectarea lor”
Călin CIOBOTARI:
Cu alte cuvinte, aţi rămas în sfera meseriilor imperios necesare comunităţii…
Mandache LEOCOV:
Da şi vă rog să reţineţi: toată viaţa am fişat plantele din flora spontană care pot fi utilizate în hrana omului în perioada de foamete. Cred că am făcut mii de fişe. Mai mult decât atât, tema de cercetare pe care am în început-o în 1955 cu marele dascăl Constantin Oescu, căruia i-am fost asistent, a fost „Introducerea de noi plante în agricultură”.
Călin CIOBOTARI:
La ce vremuri se prefigurează, domnule Leocov, nu este exclus să devină foarte utile fişele dvs... V-a bântuit vreodată regretul de a nu fi făcut medicina?
Mandache LEOCOV:
Nu, poate şi pentru că în permanenţă, de-a lungul vieţii, am avut discuţii cu medicii. Eu veneam cu argumentul că alimentaţia raţională este antidotul apariţiei unor maladii.
Călin CIOBOTARI:
Credeţi că mai e posibilă azi alimentaţia raţională, de vreme ce chimicalele au devenit omniprezente în produsele alimentare?
Mandache LEOCOV:
Alimentaţia raţională ar fi posibilă dacă pe linia producţiei s-ar respecta normele de igienă alimentară. Vedeţi dumneavoastră, în afară de chimizarea care are loc în procesul de producţie, inclusiv în procesul de fabricaţie apar tot felul de substanţe, fie pentru fixare unor culori (la mere, la pere, la citrice etc.), fie pentru a fi păstrate produsele cât mai mult; se adaugă conservanţi care schimbă compoziţia alimentelor respective.
Călin CIOBOTARI:
Care vi se pare a fi starea agriculturii în România acestor ani?
Mandache LEOCOV:
Printre problemele generale ale agriculturii româneşti, cea mai mare - şi este o crimă ce se întâmplă – e chestiunea eroziunii solului, a alunecărilor şi prăbuşirilor de teren. Un strat de sol, bogat în humus, materie organică, gros de 10 cm, se formează pe cale naturală în aproximativ 1.000 de ani; prin dezgolirea munţilor şi a dealurilor în urma defrişărilor şi a desţelenirilor, asistăm la apariţia a tot felul de anomalii. Aţi văzut Dunărea ce cantitate impresionantă de sedimente transportă. Apoi, până la Dorna încolo, toate pâraiele aveau apa limpede pe tot cursul anului şi debitele constante; acum respectivele pâraie fac ravagii pentru că nu mai există vegetaţia lemnoasă şi ierboasă care să fie stăvilar împotriva şiroirii de pe versanţi.
Călin CIOBOTARI:
Există totuşi legi...
Mandache LEOCOV:
Acum, ştiţi şi dvs., nu de legi ducem noi lipsă, ci de respectarea lor. Să nu credeţi că cei care au exploatat şi exploatează pădurile nu cunosc consecinţele, însă, mânaţi de dorinţa de beneficiu de moment, fac ceea ce fac. Am vizitat Elveţia. 8 la sută din suprafaţa acestei ţări este suprafaţă arabilă. Foarte puţin! La noi, din cele 21 milioane hectare ce totalizează uscatul ţării, 10 milioane sunt terenuri arabile, la care se adaugă păşunile şi pădurile. În România, numai pădurile reprezentau, până în 1990, 33-34 la sută... Acum s-a ajuns la 24-25 la sută. Există aceste grupuri mafiote care exportă buştenii, ceea ce este o crimă. Conchizând, nu mai este posibilă la scară planetară agricultură ecologică; ideea de metropolă implică ideea de industrializare. Alimentaţia marilor oraşe a schimbat în totalitate cerinţele faţă de alimente şi achiziţionarea lor. Criteriul principal pentru achiziţionare este preţul. Uitaţi-vă ce se întâmplă acum cu super-marketurile astea care aduc alimente din Franţa, Olanda, Turcia... E o mare ruşine! Să imporţi 70 la sută din produsele alimentare?! Asta înseamnă sărăcirea premeditată a ţării... Distrugi agricultura! Ne place sau nu, agricultura socialistă a ţinut în spate şi datoriile de război ale ţării, şi electrificarea, şi industrializarea, şi dezvoltarea oraşelor. Plata tuturor datoriilor externe s-a făcut prin intermediul producţiei agro-alimentare.
Călin CIOBOTARI:
Se făcea agricultură de calitate pe vremea comunismului, sau prioritară era dimensiunea cantitativă?
Mandache LEOCOV:
Eram invidiaţi pentru cât de bine era pus la punct sistemul de agricultură în socialism. A existat o foarte bună reţea de cercetări agricole. A existat un geniu, profesorul Ionescu-Şişeşti, care a înfiinţat în 1928 reţeaua de institute şi staţiuni agricole. S-a întors de la studii din Germania şi i-a învăţat tot pe români. Desigur, avem şi acum unităţi de referinţă în ţară, însă numărul lor este mic. Mai există o primejdie, care nu doar ne pândeşte, dar s-a şi instalat: vânzarea pământului către străini. Pe motivul că dacă nu-l vindem, rămâne pârloagă... Dar asta nu e nicio catastrofă, ci o ocazie pentru pământ de a-şi reface fertilitatea. Mai e şi legea retrocedării, prost făcută, pentru că permite retrocedări până şi celor care au fost împroprietăriţi pe vremea lui Cuza.
„Ce se întâmplă cu noi în prezent s-a întâmplat cu ţările dezvoltate acum 400 de ani”
Călin CIOBOTARI:
La ora aceasta, în Europa, care vi se pare ţara cea mai puternică în plan agricol?
Mandache LEOCOV:
Franţa! Este port-drapelul agriculturii ştiinţifice din Europa. Dificultăţile diplomatice care au intervenit între Franţa şi Germania s-au iscat de la fondurile europene alocate sprijinirii agriculturii, în special de la fondurile uriaşe pe care le primea Franţa, o ţară deja dezvoltată agrar.
Călin CIOBOTARI:
Dumneavoastră înşivă, puţini mai ştiu, aţi fost inginer agricol.
Mandache LEOCOV:
Da, la o cooperativă din judeţul Vaslui. Din 1962 până în 1967. La Micleşti, una dintre cele mai sărace comune din judeţul Vaslui, cel mai sărac dintre toate judeţele ţării. În anii cât am stat acolo, am ridicat cooperativa aproape la nivelul unei unităţi de cercetare ştiinţifică. N-am împrumutat bani, nu i-am lăsat cu datorii. M-am adaptat la posibilităţile pe care mi le oferea terenul respectiv, cu tipurile de sol, cu gradurile de fertilitate etc. Am extins culturile care aduceau beneficii, am introdus culturi noi. Pentru a da de lucru şi bătrânilor şi copiilor, am introdus în cultură tutunul. Ajunsesem la 70 de hectare de tutun. Când am ajuns la Micleşti, se cultivau doar vreo două hectare şi jumătate grădină legume şi zarzavaturi, deşi aveau resurse de apă. Cumpărau produsele necesare de la legumicultori din vecinătate. În final, am ajuns la 50 de hectare! În fiecare toamnă, zi de zi, trimiteam la Iaşi, la Hala centrală, două camioane de produse legumicole. Îi învăţam inclusiv cum să le vândă, le făceam inclusiv cartoanele cu preţurile. Eram, cum să vă spun, cel mai mare şef de pe-acolo! Dar, deşi aveam 3.600 de oi, nu am luat un singur kil de caş... N-am luat un ou! Pe de altă parte, dacă în toiul nopţii aş fi avut nevoie de 400 de bărbaţi, îi aveam la uşă!
Călin CIOBOTARI:
Mai există ingineri de genul acesta astăzi?
Mandache LEOCOV:
Mai sunt unii! Uitaţi-vă, la Trifeşti, pe malul Prutului, este inginerul Lungu. Pământul pe care îl administrează şi care se ridică acum la vreo 4.000 de hectare este la cel mai înalt nivel. E greu de imaginat, dar la Trifeşti au şi cultură de cartofi pentru sămânţă, au fermă de struţi şi aşa şi mai departe...
Călin CIOBOTARI:
Deci agricultura încă poate fi o afacere profitabilă...
Mandache LEOCOV:
Sigur că da! Din păcate, agricultura făcută individual nu mai dă rezultate. În primul rând, terenurile aparţin unor bătrâni care nu le mai pot lucra sau au ajuns pe mâna unor moştenitori care nu au nici o legătură cu agricultura. În al doilea rând, ţăranii, individual vorbind, nu sunt organizaţi în a face agricultură performantă. În perioada interbelică, satele aveau baze de preluare a produselor; aşa ceva nu mai există. În fine, chestiunea preţurilor de preluare a produselor nu este corectă. Este greu de imaginat că cei care achiziţionează grâu sau porumb plătesc 30 de bani per kilogram. Aşa se face că, oricât de bună ar fi producţia unui an, prin valorificarea ei nu sunt acoperite costurile de producţie. Neavând baze de păstrare, nu poţi depozita produsele până la o eventuală schimbare a preţurilor care să te avantajeze.
Călin CIOBOTARI:
Cum apreciaţi evoluţia satului românesc? Sentimentul general e că asistăm la o degradare cumplită a lui... Trebuie să ne temem de faptul că nu vom mai avea ţărani într-o bună zi?
Mandache LEOCOV:
E un pericol iminent. Ce se întâmplă cu noi în prezent s-a întâmplat cu ţările dezvoltate acum 400 de ani. Migrarea ţăranului la oraş odată cu industrializarea a schimbat datele problemei. Tocmai de aceea vine prinţul Charles în România şi ne roagă să nu distrugem satele. Singura soluţie ar fi ca anumite zone montane şi submontane să fie declarate situri naturale; să punem la punct o legislaţie de asemenea natură încât să fixăm populaţia în zona respectivă. E un mare avantaj să deţii o civilizaţie agrară pierdută de secole în alte ţări. Toţi oamenii instruiţi care ne vizitează ţara nu rămân încântaţi nici de Casa Poporului, nici de Catedrala Mitropolitană de la Iaşi. În schimb, rămân înmărmuriţi de Muzeul Satului de la Bucureşti şi de Muzeul Tehnicii Populare de la Sibiu. De ce? Pentru că în astfel de obiective este concentrată esenţa spiritualităţii neamului românesc. Când te uiţi la portul nostru popular, când te uiţi la artizanatul nostru, rămâi uluit de frumuseţea şi spiritualitatea înmănunchiate acolo.
„Director al Teiului lui Eminescu”
Călin CIOBOTARI:
Aş vrea să trecem şi la o altă secţiune a discuţiei noastre. Academicianul Valeriu Cotea vă numea, într-un volum scos de Universtitatea „Alexandru Ioan Cuza” atunci când aţi împlinit 80 de ani, „director al Teiului lui Eminescu”. Puţini ştiu că celebrul tei din parcul Copou vă datorează faptul că mai trăieşte şi azi. Care e povestea relaţiei dintre dumneavoastră şi teiul lui Eminescu?
Mandache LEOCOV:
E o poveste cu rădăcini mai adânci. Eram asistent la Universitatea Agronomică, la disciplina de Dendrologie, o disciplină care se ocupă de arborii şi arbuştii ornamentali, floricultură şi arhitectura peisajului. Din fragedă copilărie, însă, sunt legat de tei. De mic am îndrăgit copacul acesta ale cărui flori le culegeam. Asistent fiind, am proiectat şi am făcut toate spaţiile verzi din jurul Universităţii Agronomice. Tot ce vedeţi acolo plantat e plantat de mine. Mai târziu, întâmplarea a făcut să ajung directorul Grădinii Botanice. Actuala Grădină Botanică se înfiinţase în 1963, în Dealul Copoului. După zece ani, grădina ajunsese în impas. Ce mai, se transformase în pârloagă! Primar al Iaşului era pe atunci Manciuc. L-a chemat pe rectorul Mihai Todosia şi i-a spus că ori găseşte om să se ocupe de ea, ori dă terenurile la oameni, pentru alte folosinţe. Rectorul i-a convocat pe toţi botaniştii din Iaşi. A fost consultat şi conducătorul meu de doctorat, Mihai Răvăruţ. Acesta a răspuns tranşant: singurul om care vă poate scoate din impas este fostul meu doctorand, Leocov. Pe ce se baza el? Pe faptul că, la amenajarea spaţiilor verzi din jurul Universităţii, ne prezentasem la un fel de concurs de proiecte. Inclusiv profesorul Răvăruţ făcuse un plan de amenajare, deci era şi el în concurs. Eu, asistentul Leocov, mă înscrisesem şi eu, cu planul meu. Ei bine, consiliul profesoral s-a oprit la varianta mea. Mai era ceva. În 1950 fusesem trimis cu nişte studenţi la Borsec. Ne-am întors pe 5 august. Pe 4 august, Iaşul fusese devastat de o grindină cum nu s-a mai văzut. Atunci, în ziua aceea, teiul lui Eminescu a fost sfârtecat. Trei ani mai târziu, în 1953, asistam la toaletarea lui, la acele operaţii dendro-chirurgicale specifice. Un anume Gabrovenschi, descendent al unei familii de polonezi, pe atunci şef la Spaţii verzi, a curăţat tot putregaiul din interior, de sus, de la bifurcarea ramurilor de schelet, şi a făcut toate acele legături de susţinere pe care, în 1990, le-am desfăcut eu. L-a dezinfectat cu tot felul de tampoane speciale, apoi a turnat în interiorul trunchiului o plombă dintr-un mortar foarte slab, ca într-o măsea.
Călin CIOBOTARI:
În anul 1990 ce s-a întâmplat?
Mandache LEOCOV:
A fost anul în care pot spune că am salvat teiul de la moarte. Eram la filiala ieşeană a Academiei, răspundeam de monumentele naturii, de rezervaţiile ştiinţifice. În acest context, ne-am asumat uriaşa răspundere de a umbla la tei. Era foarte riscant ce făceam noi, însă, în condiţiile în care teiul n-ar mai fi trăit decât maximum cinci ani, ceva trebuia imediat întreprins. Mi-am asumat răspunderea şi am desfăcut toate legăturile montate, cum vă spuneam, în anii 50. Ei bine, surpriză de proporţii! Tot lemnul din trunchi, până la partea bazală, era putred, iar teiul devenise un fel de butoi. Concret, teiul avusese două posibilităţi: ori se predă şi moare, ori găseşte, de unul singur, soluţii de supravieţuire. În butoiul acesta, teiul a emis, de sus, nişte rădăcini adventive, care s-au strecurat pe lângă plomba de mortar, intrând în pământ. Prin aceste rădăcini, teiul a pompat apa cu substanţele hrănitoare la frunze şi la coronament. L-am desfăcut, am refăcut legăturile. Aşadar, în primul rând arborele s-a salvat pe cont propriu; în al doilea rând, în 1990, eu i-am dat un nou ciclu de viaţă.
Multe din generaţiile viitoare îl vor admira! Şi, dacă vorbim de tei venerabili, la Bârnova, supravieţuieşte un tei plantat la 1627, când s-a sfinţit Biserica de acolo. Era un obicei specific românesc acela de a planta la intrarea în biserică doi tei. Dacă vă uitaţi la bisericile vechi, mai toate au la intrare tei. La Mitropolie nu au putut planta la intrarea principală, dar au făcut-o la cea secundară, pe dreapta.
Călin CIOBOTARI:
Cum se explică relaţia tei – biserică?
Mandache LEOCOV:
Se spune despre tei că îndepărtează duhurile rele şi că pune la adăpost construcţiile de trăsnet. Fulgerul nu loveşte niciodată teiul.
Călin CIOBOTARI:
Până nu demult, Iaşul era considerat oraş al teilor...
Mandache LEOCOV:
Da, istoria este bogată în dovezi referitoare la legăturile foarte profunde dintre ieşeni şi acest arbore sfânt. Bulevardul Copou a fost proiectat de Gheorghe Asachi, cu elevii săi de la Şcoala de Drumuri şi Poduri. Se întâmpla în 1812-1813. Pe atunci, Copoul era codru... A proiectat zona centrală a Bulevardului pentru plimbări cu caleştile, trotuarele le-a conceput pentru plimbarea amazoanelor însoţite de ofiţeri de cavalerie. Ca şi acum, pedeştrii erau şi atunci marginalizaţi. Ei bine, tot acest bulevard l-a plantat Asachi cu ...tei. Cunoştea valenţele speciale ale acestui arbor şi, mai mult, teiul fusese o componentă a pădurilor de foiase din zonă. Şi, că tot vorbim de Asachi, pe vremea când era Ministru al Culturii, în 1833, a fost însărcinat de Sturza să facă Grădina Copou; nu-i cădea bine teiul care ulterior avea să fie supranumit „al lui Eminescu”; nu se potrivea cu axul de compoziţie al planului său. Arborele respectiv, însă, era atât de frumos, încât nu s-a îndurat să-l taie. L-a păstrat, iar teiul acela a devenit ceea ce ştim cu toţii astăzi. Ca o paranteză, puţină lume mai ştie că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, actualul parc din Copou era lagăr de români, făcut de ruşi. Învăţătorii din acest lagăr făceau de gardă la teiul lui Eminescu, să nu sufere cumva vreo stricăciune. Revenind la tei, în general, să ne amintim că lemnul de tei a stat la baza picturilor de icoane din toate timpurile. În plus, românii nu concepeau să facă o clădire fără ca ea să aibă măcar un căprior de lemn de tei, pentru alungarea duhurilor rele şi pentru ferirea de trăsnet.
Călin CIOBOTARI:
Pe lângă salvarea teiului lui Eminescu, de numele dumneavoastră se mai leagă redescoperirea castanului Unirii de la Vişani. Cum a fost?
Mandache LEOCOV:
Cu ani în urmă, directorul de la Muzeul Unirii din Iaşi m-a chemat şi mi-a vorbit despre existenţa unui castan al Unirii. Mi-a dat un dosar referitor la acest arbore în speranţa că voi dezlega misterul. În perioada interbelică, un învăţător vasluian îndrăgostit de istorie a cercetat împrejurimile Iaşului şi a descoperit castanul respectiv. L-a fotografiat, l-a localizat şi a depus dosarul la Muzeul Unirii. Peste decenii, directorul Abrudan, la una din inventarieri, a dat peste dosarul cu pricina şi mi l-a încredinţat. Am cutreierat toate dealurile de jur împrejur. Am întrebat toţi cărturarii din Bârnova, din Bucium, însă nimeni nu ştia nimic. Pe unul dintre dealuri, în vecinătatea unei biserici dărăpănate, am dat, însă, peste un moş de vreo 90 de ani. Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că moşul ştia despre castan. Cu ajutorul lui, am regăsit castanul şi l-am făcut cunoscut. Am recoltat de acolo vreo 12 kilograme de sămânţă de castan şi le-am dus la pepiniera primăriei. Au acum puieţi din Castanul Unirii. I-am sfătuit ca o parte dintre ei să-i tragă prin ghivece şi să-i dea la şcoli, prin ţară. Nu pot să nu evoc aici poezioara lui Alecsandri, „Jurământ”, scrisă în emoţia evenimentelor colaterale Unirii: „Sub acest măreţ castan/ Noi jurăm toţi în frăţie/ Ca de azi să nu mai fie/ Nici valah, nici moldovean// Să fie numai români/ Într-un gând, într-o simţire/ Şi să ne dăm mâini cu mâini/ Pentru-a ţării fericire!”.
„Argumentele pe care le invocă Primăria
referitor la tăierea teilor de pe
Bulevardul Ştefan cel Mare,
cum că nu s-ar fi văzut din cauza lor monumentele,
sunt nişte baliverne...”
Călin CIOBOTARI:
Să revenim în prezent. Dendrologic vorbind, care vi se pare că este oraşul din România care stă cel mai bine la capitolul acesta?
Mandache LEOCOV:
Cel mai bine stătea Timişoara.
Călin CIOBOTARI:
Am fost recent la Timişoara şi în multe zone ale oraşului ai un sentiment de paragină.
Mandache LEOCOV:
Acum, da, aşa e! Pe vremea cât păstoream Grădina Botanică, a venit primarul de atunci al Timişoarei la Iaşi. A vrut să vadă Grădina, care tocmai era în floare. A rămas uluit! El credea că Timişoara este centrul spaţiilor verzi. Mai mult decât atât, mi-a cerut îngăduinţă să trimită o delegaţie de la Timişoara şi s-o instruiesc. Lăsând modestia, aş spune că actuala Grădină Botanică a Iaşului este una dintre cele mai mari realizări ale oraşului, de după al Doilea Război Mondial.
Călin CIOBOTARI:
Da, domnule profesor, însă nu putem ignora probleme juridice ce trenează asupra Grădinii. Aţi lăsat-o la finele mandatului cu 105 hectare. S-au pierdut, în urma unor retrocedări dubioase, circa 50 de hectare. Iar fenomenul de înstrăinare a terenurilor continuă.
Mandache LEOCOV:
Ştiu! Ştiu şi îmi pare nespus de rău. La fel cum îmi pare rău de vilele care au apărut peste noapte în Grădina Botanică. Stau şi mă întreb cum a acceptat Primăria amplasarea de construcţii în acel spaţiu... Ce să zic? Am avut o întâlnire la Universitate cu reprezentanţii Primăriei, care au venit cu hărţi, cu ce urmează să fie retrocedat. Le-am explicat tuturor ce înseamnă Grădina pentru Iaşi.
Călin CIOBOTARI:
V-aţi mai opus şi amplasării complexului Palas în imediata vecinătate a Palatului Culturii.
Mandache LEOCOV:
Aşa este, m-am opus din răsputeri. În prima etapă, ne-au chemat să semnăm avizele pentru demararea construcţiei. Erau prezenţi toţi: cei de la spaţii verzi, cei de la mediu. Toţi spuneau că da, decapăm stratul vegetal, facem, dregem... Eu, însă, cunoşteam în detaliu ce fusese în jurul Palatului, cunoşteam planurile fostei Grădini domneşti, Grădină pe care, după război, noi am vrut s-o refacem şi s-o transformăm în Parcul Central al oraşului. Fusese chiar elaborat planul acestui proiect, s-au făcut demolări; am fost prezent când s-a descoperit celebrul turn... Tocmai în virtutea acestor idei, m-am opus din răsputeri amplasării Palasului acolo. Era loc doldora în Iaşi pentru amplasarea în altă zonă a acestui centru comercial. N-a ţinut nimeni cont de opiniile mele şi au făcut ce au vrut. E adevărat că, în faza în care mastodonţii respectivi au fost ridicaţi, Stela Cheptea, arhitectul de la Palas, m-a chemat să-mi arate şantierul. După ce m-a învârtit vreo două ceasuri pe acolo, m-a dus undeva alături. Eram aşteptat cu ...patru variante de amenajare ale grădinii de la Palas. Erau prezente cam aceleaşi personaje pe care le văzusem cu ani înainte la Primărie. Le-am argumentat bătrâneşte că fiecare dintre variante era nepotrivită. Toate cele patru planuri valorificau Palasul, nu Palatul Culturii. Au mai trecut câteva luni, timp în care cei de la Palas au angajat doi arhitecţi peisagişti din Italia. Au venit, au studiat zona şi au elaborat alte variante de amenajare. Şi iarăşi m-au adus să le văd. M-am oprit asupra unuia dintre planuri, cu mici observaţii. Ca o paranteză, dacă mergeţi la Palas, veţi vedea într-un colţ un tei şi un plop. Planul respectiv se suprapunea gândirii mele de valorificare a Palatului Culturii. I-am dat girul!
Călin CIOBOTARI:
Bun, şi acum, la final, ce credeţi? E bine sau nu că s-a făcut Palasul?
Mandache LEOCOV:
Cel puţin se împacă şi capra, şi varza... Palatul nu se vede dinspre Podu Roş aşa cum ar fi trebuit. Din celelalte unghiuri, însă, Palatul este pus în valoare. Mai mult, cei care intră în complexul de acolo se comportă ca într-un templu. De ce? Cadrul le impune atitudinea asta. Şi mai e ceva: cu ocazia aceasta s-au făcut şi consolidări semnificative ale Palatului. S-au pus peste 2000 de piloni de adâncime. Cât despre grădina propriu-zisă de acolo, are o alură romantică. M-au solicitat să le aleg plantele dintr-o pepinieră din Italia. Ceea ce vedeţi acum acolo este alegerea mea.
Călin CIOBOTARI:
O altă chestiune care agită spiritele la Iaşi este generată de acel proiect care ar urma să transforme parcul de la Teatrul Naţional într-o parcare subterană.
Mandache LEOCOV:
E o mare greşeală. La fel cum a fost o greşeală atunci când, pe vremea comunismului, Opera ieşeană nu a acceptat ofertele Primăriei, care le oferea un spaţiu generos, pentru o clădire aparte. Nu, ei s-au îndrăgostit de sala mare a Teatrului şi au vrut acolo. Aşa că şi-au făcut anexa dinspre strada Cuza Vodă. Imaginaţi-vă un alpinist care urcă un munte cu un rucsac în spate. Greutatea e bine stabilită, iar dacă îi mai pui un rucsac în spate, sigur se va prăbuşi. Construcţia pe care a făcut-o Opera a stricat echilibrul Teatrului. Când au făcut proiectul acelei clădiri, arhitecţii vienezi au turnat o placă de siliciu, tocmai pentru a izola pânzele freatice care veneau dinspre Copou. Construind anexa aceea, evident că s-a fisurat Teatrul. Iar acum, dacă fac acea parcare subterană, e posibil ca toate eforturile depuse pentru restaurarea Teatrului să se dovedească a fi fost zadarnice. Se va distruge vegetaţia din faţa Teatrului, se va face excavaţie şi, la cum lucrăm noi, şantierul va dura şapte ani de zile. Bagi basculante în centrul oraşului, murdăreşti totul... Şi asta în contextul în care deschiderea Teatrului către Palatul Mitropolitan este, să recunoaştem, frumoasă, firească! La fel, argumentele pe care le invocă Primăria referitor la tăierea teilor de pe Bulevardul Ştefan cel Mare, cum că nu s-ar fi văzut din cauza lor monumentele, sunt nişte baliverne... Teiul este prin excelenţă arborele care suportă orice intervenţie; practic, îi dai forma pe care o doreşti!
Călin CIOBOTARI:
În locul teilor s-a optat pentru salcâmul japonez...
Mandache LEOCOV:
Ei nu văzuseră niciodată salcâmi japonezi când i-au cumpărat. Nici nu ştiau cum se cheamă. Domnule, asta este formă pendentă pentru cimitire. În cimitire sunt două tipuri de plante specifice: plantele care reprezintă durerea, tristeţea, şi care au port plângător, şi plantele cu port columnar, simbolizând legătura între pământ şi cosmos, înălţarea sufletelor. Salcâmul japonez face parte din prima categorie. Mai sunt şi schimbările acestea climatice... Ploile au caracter torenţial, verile sunt caniculare. Mai poţi găsi umbră pe Bulevard acum? Nu!
Călin CIOBOTARI:
Totuşi, aţi aflat a cui a fost ideea cu salcâmii japonezi plantaţi la Iaşi?
Mandache LEOCOV:
Pe cei din primărie i-au păcălit pepinieriştii din Italia care nu aveau alt debuşeu. Trebuiau să vândă nişte puieţi, asta e! Oricum, nu pot să nu remarc faptul că, la Iaşi, continuă omorârea vegetalului. Prin toaletările pe care le fac, cei de la Primărie omoară arborii. Cât despre plantări, nici astea nu ştiu să le facă. Puieţii trebuie, când sunt aduşi din pepinieră, să aibă coronamentul format, cu valenţe decorative. Ori ei îi scot din pădure. Pentru ca prinderea să fie de sută la sută, puietul se pune întâi în ghiveci. Îl aduci apoi cu tot cu ghiveci, îl scoţi cu bolul de pământ şi îl plantezi aşa, în timpul verii. Mai mult, apele fluviale nu mai sunt acum captate direct în pământ; ajung în reţeaua de canalizare şi gata, sunt duse. Gropile nu trebuie să le faci cum le fac ei acum, 40 pe 40 centimetri. Trebuie cel puţin un metru pe un metru şi o adâncime de 80 de centimetri. Udatul nu mai trebuie făcut ca în trecut, când veneai cu două găleţi de apă şi-o turnai lângă rădăcină, iar apa se infiltra pe o adâncime de 15-20 centimetri. Rădăcina e mai jos. Acum, la fundul gropii, înainte de a planta copacul se pune o ţeavă curbată, cu perforaţii. Partea superioară ajunge cu câţiva centimetri mai sus de nivelul solului; prin această ţeavă se face udatul. În felul acesta, rădăcina arborelui nu se mai ridică în sus pentru a primi apă din udatul de la suprafaţă; vântul nu-l mai afectează, pentru că arborele este mai bine ancorat; spaţiul de hrănire subterană creşte substanţial. Uitaţi-vă la Palas, acolo fiecare arbore are tubul la purtător...
Călin CIOBOTARI:
Domnule profesor, aş vrea ca la finalul acestui dialog să transmiteţi un mesaj în legătură cu atitudinea pe care omul contemporan ar trebui să o aibă faţă de mediu.
Mandache LEOCOV:
Omul s-a format odată cu mediul şi este o componentă a mediului. Depindem de mediu. Covârşitoarea majoritate a fenomenelor de stresare şi a unor maladii ale omului sunt determinate de schimbările pe care omul le-a făcut mediului. La scară planetară s-au stabilit norme ale spaţiilor verzi pe cap de locuitor, capitol la care, în treacăt fie spus, Iaşul stă foarte prost. Nu sunt nişte norme cu care să te joci, nu sunt nişte norme pe care să le interpretezi după bunul plac. Chestiunea mediului e o chestiune de viaţă şi de moarte...
(Interviu realizat de Călin CIOBOTARI)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu