Mica zeiță (8)

Ian McDonald

Acolo e, acolo e ticălosul, oh, uitați-vă, uitați-vă, e o fată!


Printre faldurile duppattei, am văzut-o pe fetișcana lui Ashok legănându-se
o clipă, înainte de a sări în sus și de a se agăța de o sfoară pentru rufe. Frânghia sa
rupt cu un pocnet și ea a fost aruncată cu violență printre suporturile
ghirlandelor de gălbenele, aterizând în stradă. S-a ghemuit pentru o clipă, a văzut
poliția, a văzut mulțimea, m-a văzut pe mine, apoi s-a răsucit pe călcâie și a rupt-o
la fugă. Jawan-ul s-a năpustit către ea, dar altcineva a fost mai rapid, mai letal. O
femeie a țipat când robotul a sărit de pe acoperiș pe alee. Pistoanele picioarelor
cromate i-au intrat în acțiune, capul de insectă i-a tresăltat și s-a lansat către țintă.
Petalele de gălbenele zburau în jurul fetei, dar toată lumea știa că nu avea cum să
scape de obiectul ucigaș.

Un pas, doi pași – și era în spatele ei. Nu mi-a scăpat privirea pe care a
aruncat-o peste umăr când robotul și-a scos sabia din teacă.

Știam ce urma să se întâmple. Mai văzusem așa ceva și înainte, pe străzile
presărate cu petale de flori din Kathmandu, pe când călătoream în litieră, printre
zeii și Kumarimele mele.

Lama a fulgerat. Un strigăt puternic, ridicat din mulțime. Capul fetei a sărit
pe alee. Un jet imens de sânge. Sângele sacrificiului. Trupul descăpățânat a făcut
un pas, doi pași.

M-am strecurat afară din phatphat și m-am pierdut pe furiș în gloata
pironită locului.

Am văzut cum s-a terminat povestea pe un canal de știri, într-o chai-dhaba
de lângă bazinul de pe Scindia ghat. Turiștii, credincioșii, negustorii și familiile
îndoliate erau camuflajul meu. Am băut ceai dintr-o ceașcă de plastic, cu ochii la
micul ecran de deasupra barului. Sonorul era slab, dar înțelegeam totul destul de
bine urmărind imaginile. Poliția din Delhi distrusese o rețea notorie de
contrabandă de aeai-uri. Ca dovadă a relațiilor prietenești dintre Bharat și Awadh,
polițaii Krishna din Varanasi operaseră o serie de arestări. Filmarea fusese
întreruptă înainte de lovitura dată de robot. În ultimul cadru apărea Ashok, împins
într-o mașină a poliției din Delhi, cu mâinile în cătușe de plastic.

M-am dus să mă așez pe cea mai joasă ghat. Fluviul avea să mă liniștească,
fluviul avea să mă călăuzească. Era la fel ca mine, de natură divină. Apa maronie
se învolbura, punându-mi inele pe degetele picioarelor. Apa aceea putea spăla
orice păcat lumesc. Pe malul opus al fluviului sacru, coșuri înalte își revărsau în
văzduh fumul galben O fată cu fața mică și rotundă a venit spre mine, oferindu-se
să-mi vândă cununi de g. văzut din nou fluviul, ghat-urile, templele și bărcile, așa
cum le mai văzusem când stăteam în camera cu pereți de lemn din palatul meu din
piața Durbar. De data asta, am văzut minciuna cu care mă hrănise palmarul dat de
Kumarima Înaltă. Crezusem că India era o fustă plină de nestemate, pregătită
pentru mine, așteptând să o îmbrac. Era un cumpărător de mirese cu un plic plin
de rupii, era plimbarea pe Cărarea de Mătase, până când tălpile crăpau și
sângerau. Era un soț cu trup de copil și pofte de bărbat, pervertit de propria lui
impotență. Era un salvator care avusese întotdeauna nevoie de mine numai și
numai din pricina bolii mele. Era capul unei fete tinere rostogolit în rigolă.

În capul acestei fete neclintite, demonii mei păstrau tăcerea. Înțelegeau, tot
atât de bine ca mine, că noi nu puteam avea niciodată o casă, nici în Bharat, nici
în Awadh, nici în Maratha, nici într-un alt stat din India.


La nord de Nayarangadh, drumul suia printre culmi împădurite, urcând
întruna către Mugling, unde cotea, urmărind apoi valea abruptă a râului Trisuli.
Era al treilea autobuz cu care călătoream, în tot atâtea zile. Stând în spate,
înfășurată în dupatta și privind pe fereastră. Strângându-mi banii în mână. Fără să
scot nici un cuvânt.

În primul autobuz m-am urcat după ce am ieșit din Jaunpur. După ce am
lichidat contul lui Ashok, m-am gândit că era bine să plec din Varanasi atrăgând
cât mai puțin cu putință atenția. Nu aveam nevoie de Brihaspati ca să-mi arate că
vânătorii de aeai-uri urlau pe urmele mele. Bineînțeles că supravegheau
aeroporturile, gările și stațiile de autobuz. Am părăsit Orașul Sacru într-un taxi
fără autorizație. Șoferul a părut încântat de lungimea călătoriei. Al doilea autobuz
m-a dus din Gorakhpur către graniță, în Nautanwa, purtându-mă printre plantații
de dhal și livezi de banani. Alesesem în mod intenționat micul oraș Nautanwa,
aflat în afara rutelor principale, dar, cu toate acestea, mi-am lăsat ochii în jos și
mi-am târșâit picioarele când am ajuns în dreptul ofițerului sikh din spatele
ghișeului de tinichea. Mi-am ținut respirația. Mi-a făcut semn să trec fără să
arunce nici măcar o privire către cartea mea de identitate.

Am urcat panta lină și am trecut granița. Chiar dacă aș fi fost oarbă, mi-aș fi
dat imediat seama că intrasem în regatul meu. Vuietul puternic care mă urmărise,
făcând parte din ființa mea în aceeași m ă sură ca propria-mi piele, a amuțit atât
de brusc încât a părut să reverbereze. Mașinile nu își croiau drum printre
obstacole în sunet de claxoane. Șoferii se străduiau să ocolească pietonii și vacile
sacre care rumegau tolănite în mijlocul drumului. În biroul în care mi-am
schimbat rupiile din Bharati cu rupii nepaleze, oamenii erau politicoși; în prăvălia
din care mi-am cumpărat o pungă cu samosa (62) unsuroase, nu m-a înghesuit nimeni,
nu m-a împins nimeni și nu a încercat nimeni să-mi vândă lucruri pe care nu le
voiam; în hotelul în care am închiriat o cameră pentru o noapte mi s-au adresat
zâmbete timide. Nu mi s-au pus tot felul de întrebări, insistând, insistând,
insistând.

Am dormit atât de adânc încât am avut impresia că mă prăbușeam printre
cearșafuri albe, fără margini, care miroseau a cer. În dimineața următoare a sosit
al treilea autobuz, ca să mă ducă la Kathmandu.

Șoseaua era o înlănțuire de camioane, șerpuind peste și în jurul râpelor
abrupte și suprapunându-și buclele în vreme ce urca, urca întruna. Cutia de viteze
a autobuzului vechi cârâia. Motorul trăgea din greu. Era un zgomot pe care îl
îndrăgeam, zgomotul motorului în luptă cu gravitația. Era sunetul primei mele
amintiri, de dinainte ca evaluatorii copilelor să vină la Shakya, în susul unui drum
identic cu acela. Șiruri de camioane și de autobuze în noapte. M-am uitat pe
fereastră, la numeroasele dhaba de pe marginea drumului, la altarele din pietre
stivuite unele peste altele, la steagurile zdrențuite de rugăciune care se aplecau în
bătaia vântului, la cablurile care traversau râul de culoarea cremoasă a ciocolatei
aflat departe, jos, la puștii costelivi împingând cu lovituri de picior cuștile ce se
balansau de-a lungul cablurilor din înălțimi. Atât de familiar pentru mine, atât de
străin pentru demonii cu care îmi împărțeam țeasta

Copilașul plânsese, probabil, o bună bucată de vreme înainte ca scâncetele
să se ridice deasupra zgomotului autobuzului, nelipsit din fundal. Mama stătea cu
două rânduri de scaune în fața mea, șâșâind, legănând și încercând să domolească
fetița minusculă, însă țipetele deveneau urlete.

Nasatya a fost cel care m-a făcut să mă ridic și să mă duc la ea.

– Dă-mi-o mie, am spus – și probabil că în vocea mea se deslușea tonul
poruncitor al aeai-ului medic, pentru că femeia mi-a întins bebelușul fără să stea
pe gânduri.

Am îndepărtat pânza în care era înfășurat. Avea pântecul dureros de umflat,
iar membrele îi erau moi și palide precum ceara.

– A început să aibă colici după masă, a spus mama, dar, înainte de a mă
putea opri, eu am scos scutecul.

Duhoarea era cumplită, iar excrementele voluminoase, decolorate.

– Ce-i dai să mănânce?

Femeia a ridicat o pâine roti, cu marginile mestecate, ca să fie mai moale
pentru copil. Mi-am vârât degetele în gura micuței, ca să-o silesc s-o deschidă, cu
toate că nutriționistul Vaishvanara știa deja ce avea să vadă. Limba era umflată și
roșie, bășicată de ulcerații minuscule.

– Asta s-a întâmplat numai după ce-ai început să-i dai hrană solidă? am
întrebat.

Mama a dat din cap, încuviințând.

– Copilul suferă de o afecțiune celiacă, m-am pronunțat eu. Femeia și-a
acoperit fața cu mâinile, îngrozită, și a prins să se legene și să se vaite.

– Fetița ta o să-și revină, nu trebuie decât să nu-i mai dai pâine, să nu mai
mănânce nici un fel de cereale, în afară de orez. Nu poate digera proteinele din
grâu și din orz. Hrănește-o cu orez, cu orez și legume, și o să se simtă imediat mai
bine.

În timp ce îmi reluam locul, toată lumea din autobuz se holba la mine.
Femeia și bebelușul ei au coborât la Naubise. Copilul mai plângea încă, slăbit
acum după atâtea urlete, dar femeia și-a ridicat mâinile la piept, într-o namaste
adresată mie. O binecuvântare. Venisem în Nepal fără nici o țintă, plan sau
speranță, doar fiindcă simțisem nevoia de a mă reîntoarce. Dar acum aveam deja o
idee care începea să se contureze.

De la Naubise încolo, drumul urca fără întrerupere, trecând când de o parte,
când de alta, pe deasupra contraforturilor de la baza pantelor munților care
strângeau în îmbrățișarea lor Kathmandu. Începea să se însereze. Privind în urmă,
vedeam râul de faruri care șerpuia de-a curmezișul versantului. Când autobuzul
lua o altă curbă strânsă, vedeam suind înaintea mea același șarpe, de data asta
alcătuit din lumini roșii de poziție. Mașina s-a trudit să urce o râpă lungă și abruptă.
Auzeam, așa cum o făcea toată lumea, un zgomot de motor care ar fi trebuit să
lipsească. Ne-am târât în sus, către linia de cumpănă de pe creasta înaltă, unde se
separau apele, luând-o la dreapta, către valea Kathmandu, și la stânga, către
Pokhara și spre marele Himalaya. Mai încet, tot mai încet. Simțeam cu toții
mirosul de izolații arse și auzeam huruitul.

Nu eu am fost cea care a alergat către șofer și către ajutorul său. A fost
demonul Trivasti.

– Oprește imediat! am strigat. S-a gripat alternatorul. O să ne faci scrum.

Șoferul a tras pe marginea îngustă a drumului, lângă stânca golașă.
Camioanele treceau prin dreapta noastră la o distanță de câțiva milimetri. Am
ridicat capota. Am văzut cu toții fumul care se înălța din alternator. Bărbații au
clătinat din cap și și-au scos palmarele. Pasagerii s-au îngrămădit în partea din
față a autobuzului, holbându-se și discutând între ei.

– Nu, nu, nu, dă-mi o cheie fixă, am ordonat.

Șoferul a făcut ochii mari, dar eu mi-am scuturat mâna întins cerând cu
insistență. Poate că și-a amintit de bebelușul care plângea. Poate că a socotit cât
avea să dureze până venea un mecanic de la Kathmandu. Poate că s-a gândit când
de bine ar fi fost să se afle acasă, lângă soție și lângă copii. Mi-a trântit cheia
franceză în mână. În mai puțin de un minut, am scos cureaua și am deconectat
alternatorul.

– Ți s-au gripat rulmenții, am spus. E o defecțiune des întâlnită la modelele
dinainte de 2030. Încă o sută de metri și ar fi luat foc. Poți să mergi mai departe
pe baterie. E suficient de încărcată ca să te țină până la Kathmandu.

S-au holbat la fetișcana îmbrăcată într-un sari indian, cu capul acoperit, dar
cu mânecile choli (63)-ului suflecate și cu degetele murdare de biolubrifiant.

Demonul s-a întors la locul lui și ceea ce aveam să fac de atunci înainte s-a
conturat tot atât de limpede ca cerul ce se întuneca. Șoferul și ajutorul lui m-au
strigat în timp ce mergeam pe lângă coloana de vehicule, îndreptându-mă către
vârful trecătorii. I-am ignorat. Când ajungeau în dreptul meu, șoferii apăsau pe
claxoanele lor complexe, muzicale, oferindu-se să mă ducă cu mașina. Mi-am
văzut de drum. Deja zăream culmea. Nu departe de ea, drumul se ramifica în trei
direcții, înapoi în India, în jos, spre oraș, în sus, către creierii munților.

În spațiul larg în care întorceau vehiculele se afla o chai-dhaba. Era
luminată de neoanele reclamelor pentru băuturi americane și pentru apă minerală
Bharati, părând să se fi desprins din stele. Un generator pufăia. Un televizor
bolborosea știrile familiare, lipsite de senzație, din Nepal. Aerul mirosea a ghee
fierbinte și a biodiesel.

Patronul nu știa ce să creadă despre mine, fetița stranie cu veșminte și
podoabe indiene.

– Frumoasă noapte, a spus, într-un târziu.

Și chiar era. Deasupra smogului și a funinginii din vale, văzduhul se
limpezea ca prin farmec. Puteam să văd până hăt, departe, în toate direcțiile. La
apus se zărea o ultimă geană de lumină. Mărețele piscuri Manaslu și Anapurna
străluceau, parcă incandescente, mov pe fundalul albastru.

– Așa e, am zis eu, oh, așa e.

Mașinile treceau încet și necontenit pe lângă noi, prin acea răscruce înaltă a
lumii. Voi locui aici, mi-am spus, stând în lumina pâlpâitoare a neonului din
dhaba și privind munții îndelung. O să locuim într-o casă de lemn, aproape de
pădure, lângă pârâul rece, zăpadă topită din înălțimi. O să avem un foc și un
televizor care să ne țină companie, și steaguri de rugăciune fâlfâind în vânt, și, cu
timpul, oamenilor n-o să le mai fie teamă și or s-o ia pe poteca ce duce la ușa
noastră. Există mai multe moduri de a fi divin. Există divinitatea uriașă, cu
ritualuri magnifice, sânge și teroare. Divinitatea noastră va fi măruntă, cu mici
miracole și cu uimiri de zi cu zi. Mașini reparate, programe născocite, oameni
tămăduiți, case proiectate, minți și trupuri hrănite. Voi fi o mică zeiță. Cu timpul,
mi se va duce vestea și oamenii vor veni de pretutindeni; nepalezi și străini,
drumeți, excursioniști și călugări. Poate că, într-o bună zi, o să apără și un bărbat
căruia n-o să-i fie teamă. Asta ar fi bine. Dar, dacă n-o să vină, tot bine o să fie,
pentru că n-o să fiu niciodată singură, nu în casa mea plină de demoni.

Pe urmă mi-am dat seama că alergam, cu chai-wallah (64)-ul surprins strigând
„Hei! Hei! Hei!” în urma mea, alergam de-a lungul șirului de mașini care se
deplasau cu încetineală, alergam bătând în portiere „Salut! Salut! Pokhara (65)!
Pokhara!”, și înaintând cu ușurință pe prundișul grosolan, către munții îndepărtați
și strălucitori.


Note:

(62) Plăcintă indiană umplută cu carne sau cu legume (n. tr.).

(63) Bluză scurtă, care lasă mijlocul descoperit, purtată împreună cu sari-ul (n. tr.).

(64) Vânzătorul din ceainărie (n. tr.).

(65) Oraș mare din centru Nepalului, aflat la circa două sute de kilometri vest de Kathmandu (n. tr.).


final