Destin

Elena Mititelu

Stă în poartă o bătrână,

numărându-şi anii grei,

printre florile de tei,

streaşină-şi făcu din mână

de scântei.

I-au plecat copiii-afară,

să lucreze la străin,

pe acasă rar mai vin,

se roagă să-i vadă-n ţară

spre alin.

Tristă bătătura tace

şi bătrânul ei s-a dus,

mult curaj îi dă de sus,

ea spre stele semne-i face,

drept răspuns.

Ochii nu mai au culoare,

timpurile i-au spălat,

cât a plâns şi-a aşteptat,

cu privirea, hăt, în zare.

Ce păcat!

Stă lipită strâns de poartă,

mai în fiecare zi,

poate unul din copii,

că dorul, ştiind, nu iartă,

va veni.

Uşor, capul şi-l întoarce

şi măsoară drumu-n lung,

dar copiii nu ajung,

în batistă lacrimi stoarce

îndelung.

Noaptea-ncet, încet se lasă,

de dureri, păşind stingher,

cu nădejdea către cer,

se strecoară cuvioasă

în chiler.