Unul dintre interviurile luate d-lui George Potra

Ştefania Stan

Absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1956–1962). În anul 1959, George Potra a fost exmatriculat din toate facultăţile din România din raţiuni politice.


A făcut studii postuniversitare de ştiinţe politice (1980) şi de ziaristică (1987). Referent relaţii în Ministerul Afacerilor Externe, Direcţia Politică de Sinteză, Oficiul de Studii şi Documentare (1964–1967), devine apoi director adjunct al Secretariatului Comisiei Naţionale Române pentru UNESCO (1967–1969). Comentator de politică externă, şef de secţie la săptămânalul de politică externă „Lumea“ (1969–1973), în perioada 1979–1989 a fost redactor şef al Redacţiei publicaţiilor pentru străinătate.

George Potra este coordonatorul Colecţiei de documente politico-diplomatice Nicolae Titulescu, sub egida Fundaţiei Europene Titulescu. Între 1992–1994, a ocupat funcţia de redactor şef adjunct al cotidianului „Meridian“ (secţiile ştiinţă, literatură, artă), apoi redactor şef al Editurii Enciclopedice (1994–1997), director relaţii publice al Societăţii Profox (1997–1999), consilier ştiinţific pe lângă Direcţia Arhivelor Diplomatice din Ministerul Afacerilor Externe (2001), membru al Comisiei Naţionale pentru Publicarea Documentelor Diplomatice (2002), consilier personal al primului-ministru al Guvernului României (2002). Din anul 2002 este director executiv al Fundaţiei Europene Titulescu, iar din 2003 şi director ştiinţific al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale din România. A publicat, singur sau în colaborare, circa 50 de volume: ediţii de documente, monografii pe probleme de politică externă sau de istoria culturii, traduceri ale unor lucrări de antropologie, istorie politico-diplomatică, ale unor volume dedicate războiului rece, serviciilor secrete, traduceri din literatura engleză, americană, franceză şi rusă (André Fontaine, Milton Friedman, Jeffrey T. Richelson, Mihail Bulgakov, Roy Medvedev, Lev Bezîmenski, Konstantin Simonov, Elena Rjevskaia, Maurice Taïeb, Daniel Pauchet, Ivor Porter, John Le Carré, Keith Hitchins, George Brown Tindall, David E. Shi).

Un loc aparte l-au avut şi îl au preocupările pentru personalitatea şi opera lui Nicolae Titulescu. A fost distins cu Premiul naţional de jurnalistică (1980), Premiul „Ion Ghica” al Fundaţiei Culturale „Magazin Istoric“ (1998) pentru lucrarea „Constantin Vişoianu, Misiunile mele”; „Appreciation Award”, acordat de Doina Romanian American Society of Las Vegas, SUA (2002); Premiul „I. C. Filitti” al Fundaţiei Culturale „Magazin Istoric” (2006) pentru lucrarea „Pro şi contra Titulescu”; Diploma de excelenţă a Fundaţiei Europene Titulescu (2006); Diploma Honoris Causa oferită de Lega culturale per l’unità dei romeni nel mondo, Roma (2006); Premiul „Take Ionescu” pentru lucrarea „Organizarea instituţională a Ministerului Afacerilor Externe. Acte şi documente”, vol. II (1920–1947), apărută în 2007.

George G. Potra se află înscris în „Enciclopedia personalităţilor din România”, „Enciclopedia biografică a femeilor şi bărbaţilor contemporani cu carieră de succes din România”, „Hübners Who is Who”, 2007.


Reporter:
 – Domnule profesor, dacă ar trebui să ţinem cont de toate afirmaţiile, de toate negaţiile, de toate vorbele înţelepte legate de rolul şi rostul destinului, dar şi de cel al pasiunii, lumea s-ar împărţi în două. N-ar fi prea simplu?

George G. Potra:
 – Cu siguranţă că ar fi simplu. Nu pot să cred în predestinare. Cred că o pasiune apare cu timpul, se cultivă, este rodul, dacă vreţi, al unei întâmplări şi apoi al unei stăruinţe. S-ar putea spune că e unul şi acelaşi lucru? Cred că nu. Dar sunt de acord cu dumneavoastră că există o legătură între ceea ce cu un termen generic numim destin şi ceea ce ajungem să credem că devine la sfârşitul unei vieţi, sau aproape de sfârşitul ei, o pasiune.

Reporter:
 – Ţinând cont de preocupările dumneavoastră, se impune să ne folosim de o diplomaţie în mişcare. Faptul că v-aţi apropiat de opera, de activitatea, de ce nu, de viaţa marelui diplomat Nicolae Titulescu, ţine de mâna destinului sau este un reper al pasiunii dumneavoastră?

George G. Potra:
 – Cred că este mâna destinului şi datorez această întâlnire fericită cu Nicolae Titulescu unui om pe care mă simt dator să-l evoc. Este eminentul diplomat Mircea Maliţa, membru al Academiei, care m-a chemat în 1964, în Ministerul Afacerilor Externe, la Oficiul de Studii şi Documentare, unde aveam să mă ocup, un număr de ani, de elaborarea unui prim volum de documente diplomatice, dedicat lui Nicolae Titulescu. Întâlnirea aceasta poate fi luată ca o întâmplare. Puţin câte puţin s-a transformat în pasiune. Din 1964 a devenit chiar principala mea preocupare, riscând să fie apreciată de către unii drept o patimă.

Reporter:
 – Atunci aţi început cercetările asupra cauzelor şi factorilor care au concurat la înlăturarea lui Nicolae Titulescu din viaţa politică a României. Ce aţi aflat dumneavoastră şi ce nu ştim noi, şi care ar fi concluzia la care aţi ajuns?

George G. Potra:
 – La o întrebare atât de dificilă, răspunsul este cu atât mai dificil chiar după peste 40 de ani de cercetare, pentru că nu dispunem de tot ceea ce există în arhive – în multe nu putem pătrunde –, de date legate de anumite perioade. Fondul de documente Titulescu din Statele Unite a devenit disponibil abia în anul 2007.

Reporter:
 – De ce?

George G. Potra:
 – Pentru că aceştia au fost termenii de conservare pe care i-a apreciat, pe care i-a impus conducerea fundaţiei unde se află aceste documente. Dar să revenim la întrebare. Se ştie astăzi că Titulescu este înlăturat în 1936, după 20 de ani de activitate în serviciul naţiunii, în serviciul poporului român, datorită unei complexe intrigi în plan intern cât şi unei conspiraţii în plan extern din partea regimurilor totalitare, din partea grupărilor extremiste. Astăzi am reuşit, nu doar eu ci mulţi alţii, o sumă de exegeze privind factorii concurenţi la această decizie ignobilă care a făcut ca din perimetrul vieţii româneşti să dispară un promotor, să dispară un creator de politică externă, să dispară un vizionar. Sigur că percepţia sa, la nivelul anilor ’30, despre Europa, ca viziune, este contemporană, dar ca realitate, dat fiind concretul momentului istoric, este destul de departe de ceea ce gândim noi, fructificăm noi, întreprindem ca demers în plan naţional şi internaţional.

Reporter:
 – Expoziţia Nicolae Titulescu din 2002 a fost prezentată şi românilor din America. Ştiu că aţi apelat şi la ei să caute prin documentele vremii, în ideea că se vor găsi însemnări despre Titulescu.

George G. Potra:
 – Întregul an 2002, decretat anul Titulescu, a însemnat pentru noi nu numai manifestările din SUA, ci şi manifestările organizate în peste 30 de state ale lumii, şi cred că cea mai prestigioasă manifestare a început în Aula Academiei Române. Şi a continuat, chiar dacă nu e vorba de o succesiune perfectă din punct de vedere cronologic, cu manifestări importante la Geneva, la Palatul Naţiunilor Unite, la Paris, Londra, Roma, Moscova, în multe alte capitale. Manifestările din Statele Unite, ocazionate de anul Titulescu s-au înscris într-un ciclu firesc, în primul rând fiindcă Nicolae Titulescu este primul diplomat de marcă român care, la sfârşitul anilor ’20, a avut contacte de mare relevanţă cu preşedintele Statelor Unite şi cu ceilalţi membri ai Casei Albe, ceea ce înseamnă foarte mult pentru definirea deschiderii, încă de la acea dată, a României faţă de ţările extraeuropene. Prin vizita lui Nicolae Titulescu în America, putem descifra că România percepea democraţia americană.

Pentru a completa imaginea marelui diplomat Nicolae Titulescu, vă propun să reproducem un fragment din celebra lui cuvântare „Idealul creator”:
„Cred că nu greşesc dacă spun că am ajuns la una din acele răspântii în care se plămădesc religiile noi sau se plămădesc cataclismele istoriei. Văd toate greutăţile de care sunt înconjurat, le pipăi, le număr, le cântăresc şi totuşi sunt optimist. Care să fie cauza acestui optimism? Unii au zis: secretul artei dumitale, o necesitate a vrajei prin cuvânt. Acei care ar putea să creadă aşa ceva nu ştiu şi nu vor şti niciodată ce aport de sensibilitate deosebită aduce fiecare din noi, în dosul acestei haíne uniforme care ne îmbracă gândirea şi care se cheamă cuvântul. Acei care ar putea crede aşa ceva nu ştiu dacă cuvintele au aşa de mare vrajă şi că poartă în ele bucăţi din sufletul acelora care le-au rostit, bucăţi din sufletul pe care oratorul şi-1 rupe, şi-1 împrăştie ca să ajungă măcar numai pentru o clipă la deliciul suprem care se cheamă comunitatea desăvârşită cu ceilalţi. Şi atunci cauza acestui optimism nu poate să rămână decât aceea pe care mi-o servesc zilnic criticii mei, iluzia optică provocată de firea mea idealistă. Ei bine, primesc explicaţiuni. Dar atunci binecuvântată era. Salutare, iluzie care, îngăduindu-mi să întrezăresc strălucirea zilei de mâine, nu mă lasă să fiu doborât de micimile zilei de azi, de toate micimile zilei de azi, căci nu e una care să-mi scape din vedere. Şi, departe de a mă lepăda de ea ca de un păcat, o revendic dimpotrivă ca o bogăţie, această minunată iluziune. Departe de a o păstra pentru mine, eu vreau s-o împărtăşesc tuturor. Da, idealul creator e talismanul care transfigurează realitatea şi-ţi dă puterea ca să birui. Idealul creator e izvorul la care, dacă te adăpi, eşti ferit şi de descurajare şi de umilitoare insatisfacţii.
Idealul creator este sigur sinonim cu intuiţia cea mare care azi, în lumea bântuită atâta vreme de fiorii reci ai morţii, îţi îngăduie să încerci în fine fiorii dătători de viaţă ai presimţirii sacre şi ai renaşterilor nesfârşite”.

Reporter:
 – Domnule profesor George G. Potra, se spune şi spunea şi Titulescu: „Fiecare cu misiunea sa”. În acest context, îmi permit să vă întreb care ar fi rolul şi rostul acestei fundaţii europene care poartă numele marelui diplomat. Care sunt obiectivele acestei fundaţii?

George G. Potra:
 – Fundaţia fiinţează din anul 1991 prin actul constitutiv şi prin statutul ei. Fundaţiei i s-a încredinţat sarcina de a evoca, de a restitui opera lui Nicolae Titulescu pentru contemporanii noştri. Aceasta înseamnă în primul rând efortul de editare a vastei opere a lui Titulescu: a operei de drept civil, de drept internaţional, a operei sale politico-diplomatice. După aprecierile noastre, care pot fi amendate oricând, considerăm că este vorba de circa 17 000 de pagini manuscrise. Continuarea acestui demers rămâne sarcina noastră principală. Cea de-a doua linie directoare a fundaţiei şi a noastră implicit este prezentarea unei exegeze asupra operei marelui diplomat, necesară atât pentru specialişti cât şi pentru publicul cititor. Suntem obligaţi (istoria ne obligă) să-1 readucem pe Nicolae Titulescu nu doar la nivelul ţării, ci şi în plan european, deşi în anii ’30 Nicolae Titulescu a fost vioara întâi a Societăţii Naţiunilor. A fost considerat diplomatul Europei, ministrul Europei. Noile generaţii au uitat din păcate de marile figuri politice şi culturale, ceea ce ne obligă să-1 readucem în actualitate, şi o facem cu bucurie pentru că observăm receptivitate şi interes. Găsesc în ideile pe care Nicolae Titulescu le-a cultivat în anii ’20–’30 repere morale, politice, de justiţie. Găsesc chiar motivaţii pentru alte demersuri, dar şi pentru a le continua pe cele vechi, pentru a imagina altele noi în privinţa construcţiei europene. S-a spus despre Titulescu că este un precursor al Europei Unite de azi, că este primul care s-a pronunţat pentru renunţarea la această despărţire artificială între Europa de Est şi cea de Vest. Este unul dintre cei care s-au pronunţat pentru spiritualizarea frontierelor care au despărţit Europa timp de 50 de ani, în urma războiului rece.


Reporter:
 – Dincolo de această pasiune, de studiul permanent dedicat operei, activităţii şi vieţii lui Nicolae Titulescu, ce altceva vă mai pasionează?

George G. Potra:
 – Poate vă dezamăgesc, în general pasiunea mea este cititul, pasiunea mea este scrisul. Nu mă lipsesc de o muzică bună, nu mă lipsesc de un spectacol bun de teatru, dar din păcate, odată cu trecerea timpului, când simţi că se apropie scadenţa, îţi apreciezi timpul cu mai multă parcimonie şi constaţi în fiecare zi cu tristeţe că ştii mai puţin decât ai fi vrut.

Reporter:
 – Vă propun să ne oprim la anul 1969, când lucraţi la „Lumea”. O perioadă, fie ea de o clipă, se constituie într-o amintire.

George G. Potra:
 – Pentru mine, înseamnă o lume. Erau oameni extraordinari, era începutul de epocă al unei reviste, era o deschidere cum nu se realizase până atunci, era un exerciţiu intelectual şi jurnalistic extraordinar. Pe cine să amintesc mai întâi? Să îi amintesc pe cei ce veneau din perioada interbelică? Mă gândesc la Mircea Grigorescu. Să-i amintesc pe cei ce au participat la naşterea acestei reviste? Pe George Ivaşcu, Ion Cârje. Să amintesc eminenţi colegi? Florica Şoimaru, Felicia Antip, Sergiu Verona, Cristian Popişteanu. Ar fi nedrept să consideraţi că numele evocate reprezintă toată galeria de publicişti de marcă pe care istoria diplomaţiei româneşti îi va reţine. Ei au creat un eveniment din revista „Lumea”. Puţini au uitat sau vor uita febra cu care au aşteptat apariţia revistei „Lumea”. Era o revistă care se căuta, care se urmărea, care se împrumuta de la unul al altul. A fost una dintre cele mai fericite perioade ale existenţei mele. O perioadă în care am circulat foarte mult, eu, care până atunci nu fusesem nici până la Silistra. Conducătorii revistei mi-au încredinţat conducerea unor compartimente importante, trimiţându-mă în patru continente, făcând din mine – scuzată fie-mi lipsa de modestie – primul corespondent al României la NATO, în anul 1971.

Reporter:
 – Ce a însemnat pentru dumneavoastră această deplasare, acest reper?

George G. Potra:
 – A fost un şoc pentru mine, dar şi pentru autorităţile poliţieneşti ale vremii, care nu reuşeau să înţeleagă de ce trebuie ca cineva de la „Lumea” să meargă corespondent, temporar, bineînţeles, să urmărească desfăşurarea lucrărilor în „epicentrul răului”, cum era considerat NATO la acea dată.

Reporter:
 – După 1966, anul debutului dvs., aţi colaborat la numeroase publicaţii din ţară şi străinătate însumând peste 500 de studii, articole, comentarii etc.

George G. Potra:
 – Timp de peste 40 ani am colaborat la aproape 90 de publicaţii din ţară şi străinătate. Multe dintre articolele mele au apărut în limbile chineză, engleză, franceză, hindi, maghiară, rusă, spaniolă, greacă etc. Dintre publicaţiile la care am colaborat în toţi aceşti aş dori să reamintesc doar câteva: „Secolul XX”, „Lumea”, „România Literară”, „Manuscriptum”, „Anale de Istorie”, „România Liberă”, „Elöre”, „Contemporanul”, „Luceafărul”, „Flacăra”, „Academica”, „Balcanica”, „Meridian”, „Revista Română de Studii Internaţionale”, „Romanian Books”, „Fair Idea”, „New York Magazine”, „Adevărul Literar şi Artistic”, „Magazin Istoric”, „Dosarele Istoriei”, „Historia”, „Amarusia” (Atena), „Revista Română de Drept Internaţional”, „Caietele Nicolae Titulescu” etc. Aş vrea să adaug că în activitatea mea ştiinţifică, am fost preocupat, în principal, de probleme de istorie modernă şi contemporană, de istoria diplomaţiei şi politicii externe româneşti, de drept internaţional şi relaţii internaţionale, publicând, personal sau în colaborare, studii, lucrări monografice, ediţii de documente.
În cadrul Ministerului Afacerilor Externe, am fost membru al colectivului de studii care a contribuit la identificarea, selectarea, traducerea, adnotarea şi editarea documentelor diplomatice privind pe Nicolae Titulescu şi am colaborat la elaborarea şi lansarea proiectului „Reprezentanţe diplomatice ale României” (vol. I–III).
În 1990 am elaborat proiectul (tematica şi sumarul) celor 16 volume de documente politico-diplomatice consacrate lui Nicolae Titulescu, aprobat de ministrul de Externe al României, preşedintele Fundaţiei Europene Titulescu, realizând şi publicând în anii 1994–1996 primele trei volume.
În perioada 2001–2004, am contribuit la organizarea şi desfăşurarea Cursurilor de vară Nicolae Titulescu pentru tinerii diplomaţi, ajunse la a XIV-a ediţie.

Reporter:
 – Ca redactor şef al Editurii Enciclopedice, aţi iniţiat „Biblioteca de istorie contemporană a României”…

George G. Potra:
 – Asigurând în mai puţin de doi ani publicarea a zece volume cu autori din generaţii şi opţiuni politice diferite, introducând în circuit teme, probleme şi persoane puse la index în perioada anterioară. Am contribuit, de asemenea, ca specialist, la realizarea „Dicţionarului Enciclopedic”, vol. II, literele D–G, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996 şi vol. V, literele O–Q, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.

Reporter:
 – Anul 1990 v-a găsit la Redacţia publicaţiilor pentru străinătate, redactor şef. Foarte puţini ştiu că prin aceste reviste se crea o imagine pozitivă a României.

George G. Potra:
 – La începutul anului 1990, mi-am declinat calitatea de redactor şef şi veţi înţelege foarte bine că în noul context istoric, politic, am considerat o datorie morală, nu dintr-o vinovăţie, să renunţ la calitatea pe care am avut-o. Erau 18 reviste dedicate străinătăţii, în care, nu de puţine ori, s-au făcut compromisuri. Important este că am putut să transmitem străinătăţii un mesaj cultural. Mă voi mândri mereu cu „Revista română”, o revistă înfiinţată de George Călinescu. În aceste reviste scrise în engleză, franceză, germană şi rusă, i-am adus pe Eminescu şi pe Caragiale mai aproape de cititorii străini. Şi nu numai pe ei.

Reporter:
 – Trebuie să recunoaştem că prin aceste publicaţii deschideaţi ferestre spre lume.

George G. Potra:
 – Unele au însemnat acte de curaj. Pot să vă dau un exemplu în acest sens: să aduci în număr triplu publicistica lui Eminescu, iar numărul era prefaţat, aşa cum se obişnuia în toată presa vremii, de mesajul lui Nicolae Ceauşescu adresat cu ocazia centenarului lui Mihai Eminescu.

Reporter:
 – Domnule Potra, cred că este momentul să ne oprim şi la anii studenţiei.

George G. Potra:
 – Îi apreciez cel mai mult, la nivelul propriei mele biografii, pe profesorii care au fost cei mai exigenţi. Am avut parte şi de multe nedreptăţi pe care nu vreau să le evoc, dar voi reaminti că au fost oameni de mare calitate într-o epocă de mare tristeţe, în care foarte mulţi studenţi din Facultatea de Istorie au fost daţi afară. A fost acel reflex târziu al evenimentelor din Ungaria, din anul 1956, trăit la noi abia prin 1958– 1959, când în urma unor adunări infame la celebrul 303, mulţi colegi ai mei, şi nu-l voi aminti decât pe colegul şi prietenul meu, academicianul Răzvan Theodorescu, au fost daţi afară din facultăţile din România. Printre ei m-am numărat şi eu. Nu ştiam pentru cât timp, când vom putea reveni. Unii au pierdut un an, alţii au pierdut doi. A fost să fie şi am revenit, şi poate că asta ne-a ambiţionat mai mult decât pe alţii, făcându-ne să ne gândim cu mai multă acuitate la nevoia de a trata sub semnul dreptăţii orice judecată. Vreau să amintesc că eu, acuzat pe nedrept de antisemitism, datorită unei glume cu Iţic şi cu Şloim, de care sunt pline astăzi antologiile, inclusiv cele scoase de comunitatea ebraică, am găsit un om de mare calitate la Facultatea de Istorie din Bucureşti: pe istoricul, eruditul profesor universitar, evreu de origine, Mauriţiu Candel, singurul om de suflet pe care l-am întâlnit printre atâţia români autentici.

Reporter:
 – Pe frontispiciul Universităţii din Uppsala scrie următorul lucru: „A gândi liber e frumos, a gândi drept e şi mai bine ”...

George G. Potra:
 – Drept înseamnă a spune înainte de toate adevărul. A ţi-l spune ţie şi a-l spune celorlalţi.

Reporter:
 – Pentru mine, domnule profesor Potra, familia este cea mai grea lecţie de viaţă, cea mai complicată dar şi cea mai frumoasă. Pentru dumneavoastră cum este?

George G. Potra:
 – Pentru mine, familia reprezintă un univers care îmi propune să reconstitui un model de viaţă, dar este foarte greu, fiind atât de complex şi atât de frumos. Pentru noi toţi, părinţii reprezintă un asemenea univers. Pentru mine, şi mă voi referi poate pe nedrept numai la tatăl meu, el va rămâne mereu un model, fiind primul membru al familiei care a ajuns la şcoală. Tatăl meu a trăit primul război mondial cu părintele în prizonierat, aproape nouă ani în Rusia acelor vremuri. A rămas orfan de mic, n-a putut face şcoală la timp, dar a recuperat totul în timp record: liceul, facultatea, doctoratul. Tatăl meu a fost distins doi ani la rând cu titlul de laureat al Academiei Române, obţinând în acelaşi timp publicarea lucrărilor sale la Fundaţiile Regale Române, conduse la acea vreme de academicianul de mai târziu Alexandru Rosetti. Tatăl meu m-a învăţat rigoarea muncii, de aceea am rămas cu această nebunie: nu îmi place să stau. Mă gândesc mereu la o întrebare pe care savantul Nicolae Iorga o punea studenţilor săi la sfârşitul cursurilor: „Şi voi ce citiţi la sfârşitul zilei? Citiţi măcar o sută de pagini, după ce aţi terminat activitatea?”

Reporter:
 – Copiii dumneavoastră vă împărtăşesc preocupările?

George G. Potra:
 – Doar într-un anumit fel: prin respectul pe care îl manifestă pentru ceea ce am făcut eu şi bunicul lor, dar fiecare are alte preocupări. Fiul meu a ales ştiinţele exacte, fata s-a stabilit în Statele Unite. Amândoi ştiu că nu se poate face o carieră decât prin muncă cinstită şi prin relaţii de respect faţă de semeni.

Reporter:
 – Să ne întoarcem la moştenirea spirituală pe care v-a lăsat-o tatăl dumneavoastră. Ce amintire vă este mai aproape din tot ceea ce v-a lăsat părintele dumneavoastră despre Bucureşti?

George G. Potra:
 – Sunt născut în Bucureşti, dar am dreptul să mă revendic ca transilvănean şi fac din asta o chestiune de prestigiu. Tatăl meu a devenit bucureştean prin adopţie şi şi-a închinat peste 60 de ani de viaţă istoriei oraşului Bucureşti, fiind considerat de istoriografia română unul dintre părinţii fondatori ai istoriei oraşului Bucureşti. Voi spune cu regret că, deşi a scris peste 15 000 de pagini dedicate acestui oraş, nu s-a găsit nici o ulicioară de trei metri lungime care să-i poarte numele, în condiţiile în care există strada Urcuşului, strada Coborâşului, strada Arcului, strada Puţului ş.a.m.d. Tata m-a învăţat să descopăr Bucureştiul. Am văzut cum se scoteau statuile lui Carol I din faţa Palatului (o statuie superbă a lui Mestrovici), a lui Ion C. Brătianu din Piaţa Universităţii, a lui Take Ionescu de pe actualul bulevard Magheru, care se afla în faţa magazinului Leonida. Am fost martor de asemenea când se punea la cale dărâmarea Arcului de Triumf, care, după restaurare, a rămas mutilat, căci înscrisurile datorate lui Nicolae Iorga de pe părţile laterale nu au mai fost puse la locul lor.

Reporter:
 – Sigur, aţi păstrat în memoria afectivă un Bucureşti romantic, un Bucureşti al oamenilor simpli...

George G. Potra:
 – Tata a iubit Bucureştiul, a reţinut în paginile sale figuri de oameni mari, locurile sale importante, dar i-a reţinut şi pe oamenii simpli, a adus în prim-plan mahalaua românească. A scris despre Cilibi Moise, despre armeni, despre Manuc, a scris despre ţigani. El este primul autor al unei monografii dedicate ţiganilor din România, tipărită înainte de război, la Fundaţia Regele Carol.

Reporter:
 – Să revenim la pasiunea dumneavoastră de o viaţă: Nicolae Titulescu. Ce gândea oare Titulescu atunci când lansa, cu peste şase decenii în urmă, următoarele întrebări: „Ce importanţă are faptul că nu vom mai fi prezenţi în ziua când opera va fi terminată? Ce importanţă are că noi vom fi soldaţi necunoscuţi? Vom fi aceia care au crezut într-o clipă, când ar fi putut să-şi piardă credinţa şi acesta este singurul merit care are preţ?” Este aceasta o lecţie de modestie? Poate fi o lecţie de patriotism? O lecţie de dragoste de ţară?

Goerge G. Potra:
 – Am să vă răspund continuând tot cu un citat din Titulescu, datat 1934: „Cei ce mor pentru o idee sunt eroi în al căror testament este un singur cuvânt: continuaţi”. Cred că acesta este mesajul pe care l-a lăsat Nicolae Titulescu. El ştia că este un moştenitor, fiindcă venea dintr-o familie de oameni politici, fiind conştient că îi continuă pe Kogălniceanu, pe Take Ionescu. Avea nevoie să creadă că ideile sale îşi vor găsi desfăşurarea în timp, la nivelul altor generaţii, prin oameni care să devină „prizonieri” ai aceleiaşi aspiraţii de a afirma poporul român pe plan european, de a-1 aduce la nivelul drepturilor sale istorice. Nicolae Titulescu a fost un vizionar, pentru că el ştia cum se va termina cel de-al doilea război mondial.

Reporter:
 – Volumul „Pro şi contra Titulescu”, ediţie îngrijită de dumneavoastră, cuprinde o serie de documente absolut necesare pentru cunoaşterea personalităţii aceluia care a fost Nicolae Titulescu.

George G. Potra:
 – Acest volum se înscrie într-o serie de apariţii sub egida Fundaţiei Europene Titulescu. „Pro şi Contra Titulescu” cuprinde opiniile a 284 de personalităţi contemporane lui Nicolae Titulescu, colaboratori apropiaţi dar şi adversari. Prin aceste mărturii se conturează mai bine epoca, cu adversităţile ei şi se înţelege de ce Titulescu a fost scos de pe scena politică a României. Se observă dramatismul, dar şi întreaga forţă care i-a fost necesară pentru a se putea confrunta cu o realitate care a adus în prim-plan laşităţi, mecanisme meschine, forţe extreme, atât din ţară cât şi din străinătate.

Reporter:
 – Domnule profesor Potra, vă pun o ultimă întrebare: existăm doar pentru că existăm sau pentru a căuta adevărul?

George G. Potra:
 – Dacă ne înţelegem rostul pe pământ, nu ne putem mulţumi cu o existenţă larvară. Pentru a da un sens vieţii noastre, trebuie să căutăm adevărul. Legat de opera lui Titulescu, adevărul înseamnă pentru mine restituirea dreptului la medalie pe care îl are istoria naţională.