ORBITOR (52)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

A urmat o săptămînă doar cu tata, care s-a învoit de la cursuri ca să aibă grijă de mine. Ciudată săptămînă! Tata nu-mi era fa­miliar, era o fantomă de seară care venea, mînca, sporovăia cu mama şi-apoi eu eram trimis la culcare. A doua zi pleca înainte să mă trezesc. Tata era o mare absenţă, un mare gol în viaţa mea. Pe deasupra, mi-era frică de el. Uneori, în bănăţeanul subţire şi distrat, cu părul ca o oglindă neagră de la uleiul de nucă tur­nat pe el generos, şi care de obicei vegeta paşnic, cu picioarele suite pe scaunul pe care şedea ― şi în poziţia asta ciudată, de păsăroi, aveam să stau şi eu la masă ani în şir, spre supărarea mamei ―, se deştepta ceva îngrozitor, un fel de demon al furiei oarbe, care-i deforma faţa şi-l făcea de o violenţă cum rar se poate-ntîlni. Bunăvoinţa neutră pe care-o avea de obicei faţă de mine (mă lăsa de fapt cu totul în grija mamei) se schimba, cînd îl înfuriam, în mînie nestăpînită, se repezea la mine să mă rupă-n două, congestionat, cu ochii ieşiţi din orbite, cu părul zbîrlit (cînd nu era prins în veşnicul lui ciorap de damă). Ur­mau scene dramatice, de sfîrşit de lume. Eu mă trînteam pe jos, urlam cît puteam, disperat ca-n ghearele unei fiare, mama se-arun-ca în faţa lui ţipînd "Nu-i da în cap! Nu-i da în cap! Iartă-l, că nu mai face!" "Pleacă din faţa mea, pastele şi Dumnezeii mă-ti!" zbiera şi tata, năpraznic zeu al răzbunării, dezlănţuit şi ocupînd singur trei sferturi din cameră. Şi deodată, jart! trosc! Palmele lui îmi nimereau peste fese, peste ochi, pe ceafă, lăsîn-du-mi dîre roşii... Nu urlam însă atît de durere, cît de o groază ce venea din adîncul meu, era un urlet scos de un lung şir de copii ameninţaţi de masculii orbi de furie. M-ar fi omorît, sau cel puţin aşa credeam eu, dacă n-ar fi fost mama să mă apere.

Ea încasa, de fapt, cele mai multe lovituri, şi cîteva zile după aceea, alături de inexplicabilele vînătăi de pe interiorul pulpelor, îşi purta şi stigmatele de pe braţe. Tata avea şi el uneori zgîrieturi pe dosul palmelor, atît de dementă fusese încăierarea. Fur­tuna trecea însă brusc, tata pleca deodată, înjurînd, în camera cealaltă, iar mama şi cu mine ne lipeam strîns unul de altul, în­cinşi şi asudaţi, pînă, încetul cu încetul, ne linişteam. "Vezi, dacă nu eşti cuminte? Să nu mai faci altă dată!" E drept că eram rău şi răsfăţat. Dacă mama nu vroia să-mi facă vreun chef mergeam la perete şi mă dădeam cu capul de el pînă cînd ea ceda. Sau mă-nfăşuram cu totul în preşul murdar de pe hol. Degeaba mă ameninţa: "De, de! Ia vezi, că acum o-ncasezi!" Degeaba zicea "Las'că vine el taică-tu! O să vezi ce-ţi face el", că eu îi răspun­deam sfidător: "Să vină! Ce-o să-mi facă?" Şi cînd ieşeam la plim­bare în cartier, dacă nu vroia să-mi cumpere suc sau "Drop­suri bune şi jeleuri,/ Caramele şi drageuri", cum suna reclama de la difuzor, mă trînteam jos, pe asfalt, în murdărie, în baltă chiar, dacă se nimerea acolo, şi nu mă mai ridicam în ruptul ca­pului. Cum să nu mă spună seara lui tata?

Dar în acea săptămînă tata a fost de-o blîndeţe şi de-o căldu­ră pe care nu i le cunoscusem niciodată, şi care aveau să se re­pete de-atunci de cîte ori aveam să rămîn numai în grija lui, de parcă el ar fi avut o rezervă foarte limitată de afecţiune pater­nă, pe care-o economisea în consecinţă cînd mai era şi mama prin preajmă. Îmi gătea, cu stîngăcie, ce ştia că-mi place mai mult, "preparaţi" şi orez cu lapte, îmi spunea mereu "puişor", cum nu-mi zisese niciodată şi-mi aducea mereu cîte una din acele ciocolate minuscule, în cutiuţă de carton pe jumătate cît cele de chibrituri, numită "Pitic", care, conform reclamei, "Te face voinic/ La munte, la mare/ Şi-n orice-mprejurare". Serile ne plimbam, de mînă, prin cartier, printre vihşoarele încadrate de forsithia, pe sub cerul roşu-portocaliu care-avea să-mi ră-mînă mereu în amintire. Cum înaintam din stîlp în stîlp de neon, deasupra capetelor noastre roiau sute de musculiţe. M-a dus să văd şatra ţiganilor ce se aşezaseră pe groapa de gunoaie din ca­pătul străzii noastre, cu focurile ei melancolice, m-a dus o dată la circ ca să vedem călăreţe cu rochii verzi, pline de paiete sclipi­toare, m-a dus la muzeul Antipa... Seara, la culcare, îmi cînta vreunul dintre cîntecele lui tărăgănate, bănăţeneşti, de care mama rîdea atît de mult, mai ales "Gugulan cu car cu mere" (şi cu fru­moasă muiere), care-mi plăcea la nebunie, mai ales cînd spunea, într-o limbă caraghioasă, la sfîrşit, "Io vind mere, io vind pere,/ Dar nu vind a mea muiere..."

Spre sfîrşitul săptămînii a venit pe la noi nenea Ionel, de care-mi plăcea cumva, fiindcă-mi aducea mereu cîte un pachet de celo­fan cu trei bucăţi pudrate de rahat înăuntru. "Bun rahatu', ai?", mă-ntreba apoi, cînd mă vedea muşcînd din bucata sticloasă, iar eu rîdeam cu gura plină, căci deja ştiam că "rahat" mai în­semna şi caca. "Mare noroc a avut Marioara cu mine de data asta, Costele", îi şoptise Ionel stînjenit. "Ştii pe mîinile cui a intrat? Da' ce să-ţi mai spun? Putea s-o încurce rău, rău de tot. I-am convins pînă la urmă că femeia nu ştie ce face, m-am pus garan­ţie, că doar o cunosc de-un car de vreme, sîntem pui de ţărani amîndoi, ce naiba, au şi găsit-o pe Mata Hari... Numai că ea are daru-ăsta, şi i-am convins că proşti am fi dacă n-am profita de el. Că nu mai sîntem nici noi, Costele, chiar aşa de proşti, să trimitem la ruşi tot ce ştim. S-au dus vremurile alea. Marioara e ca găina aia care făcea ouă de aur, şi unul s-a lăcomit s-o taie, credea că cine ştie ce comori sînt în ea. Cînd colo ― pipota şi ma­ţele, ca la orice găină. Le-am zis să nu facă şi ei la fel. Să aştep­tăm, tovarăşi, să se mai ouă! Şi-apoi, las-pe noi ce jumări o să facem!" Tata asculta distrat, nu se bucura prea tare cînd mai trecea Ionel pe la noi, căci ştia că securistului îi plăcuse pe vre­muri de mama, totuşi, convins cum era de justeţea cauzei Par­tidului şi de faptul că Securitatea e a poporului şi că luptă cu duşmanii republicii noastre populare, rămînea amical faţă de ofiţer. De altfel, nevasta acestuia ajunsese atît de mare în par­tid, încît i-ar fi putut fi şi ea de mare ajutor cîndva. Acum îi era, fireşte, cu adevărat recunoscător lui Ionel, fără de care ar fi pu­tut să nu-şi mai vadă nevasta decît după ani, dacă nu cumva niciodată. Îi strînse, în hol, mîna tovărăşeşte, de mai multe ori. A doua zi s-a întors mama, lividă, scobită-n obraji cum n-o vă­zusem niciodată, iar în ziua următoare ne-am dus deja din nou la fabrică după lînă.

Schimbată la faţă, luminoasă pe dinăuntru, cu zulufii din drep­tul urechilor făcînd spirale afinate de-a lungul fălcilor ei slabe, mama s-a apucat de lucru într-o dimineaţă limpede, cu un cer de aur topit, de parcă slava a mii de serafimi şi-ar fi-ndesat pe­nele unele-n altele ca să privească pe fereastra noastră. Noul co­vor, am observat din primele zile, nu mai creştea doar pe verti­cală, strat după strat de lînă bătută cu furculiţa, ci şi în adîncime, îngroşîndu-se, în perspectivă, către uşa de la intrare de parcă, pe lîngă iţele obişnuite, fibre subţiri şi transparente de spaţiu ar fi susţinut graţioasa împletitură într-un plan perpendicular pe aceasta. Mama vîra acum mîna, cu precizia unui mecanism perfect reglat, undeva în adîncul gherghefului şi anina împle­tituri de lînă ce rămîneau suspendate-n aer ca nişte modele de molecule complicate, pe ele-mpletea altele, ce le-mbrăcau şi le completau cu noi informaţii, ca să susţină la rîndul lor alte struc­turi, alte culori, alte orbite, alte noduri, alte semne. Se strecu­ra cu totul, corp mare şi roz, printre iţe şi lucra acolo, sucindu-se şi rotindu-se, cu mai multe perechi de braţe asemenea zeităţilor hinduse, creînd şi distrugînd, înfrăgezind şi pulveri-zînd, arzînd şi topind lîna cu dogoarea corpului ei, răcorind-o şi alinînd-o cu apele viţelor ei despletite. Dansa acolo, cu miş­cări cadenţate-ale braţelor, cu mudre aproape imposibile dacă n-aveai articulaţii de zgîrci, cu buricele degetelor sclipind stins printre fibre de spaţiu, celule de spaţiu, faguri energetici plini de mierea dansului ei. Îngenuncheat în faţa luminilor şi desăvîrşirilor, eu îi dădeam noi şi noi sculuri de lînă, gheme şi bobine, încercînd să zăresc, o fracţiune de secundă, în haosul de forme şi culori iscat de dansul fantastic al mamei, cîte un sloi de ordine, ca un fulg de zăpadă ce ar dura, netopit, în dogoarea unui cuptor. Şi rîdeam, făcînd gropiţe în ambii obraji, cînd iz­buteam să desluşesc, fluturînd, schimbîndu-se unele-n altele, spărgîndu-se şi realcătuindu-se, topindu-se şi cristalizîndu-se, abstractizîndu-se în epure şi proiecţii şi-apoi redevenind grele ca sticla de plumb şi ţeasta de rinocer ― obiecte şi peisaje, scene întregi cu oameni petrecînd la un ospăţ, închinări ale magilor, hold-up-uri la o bancă, locomotive cu sistemul bielă-manivelă de sidef rozaliu, ceasuri arătînd în ferestruica de sub lupă o dată imposibilă, nori în formă de fabrici, fabrici în formă de melci, melci în formă de nori... Obscurizată de nori, cu părul din sîrme de cupru, cu furculiţa ca un trăznet de miliarde de volţi Într-o mînă şi cu cealaltă moşind forme în spaţiu, sînge, ţesut şi tumori, asemenea vindecătorilor thailandezi, vrăjind, conjurînd, hipnotizînd, deochind, blestemînd, ferindu-şi sfîrcurile de avortonii ce se-nghesuiau să sugă, pîntecele de tarantulele ce încercau s-o însămînţeze, fenndu-şi ochii de lumina ce vroia s-o annunzieze, de cupele de crin ce căutau s-o muşte, acolo, în ţara îndepărtată, în regatul căutat de noi toţi, în grădina de trandafiri, în voliera cu miliarde de miliarde de fluturi, în povestea cu bilioane de personaje, mama-mpletea, răbdător şi nerăbdător, cu-nţelepciune şi nebunie, covorul nesfîrşit al iluziei. Şi covorul creştea, nu doar în dimensiuni, ci mai cu sea­mă în densitate, în complexitate, în întortochiere, asemenea em­brionului care, din foiţe şi tuburi, creează în cele din urmă pachetul de organe moi impregnate de Duhul Sfînt.

La sfîrşitul a cîteva săptămîni, un mare cub de pluş moale, înţesat de arabescuri, curcubee, aurore polare ocupa aproape în întregime odaia noastră. Patul îl ridicaseră părinţii la perete şi dormiserăm iarăşi toţi trei la mine în cămăruţă. Pînă cînd s-a prăbuşit şi patul ăsta cu noi, la fel ca şi cel din Silistra, de care abia dacă-mi mai aduceam aminte. Ieşeam acum mai des pe afară, pentru că mama, înflorită deodată altfel decît înainte, aproape că nu mai trăia în realitate: chiar şi seara, la masă, visa cu ochii pe jumătate închişi, iar cînd gătea, arunca zarzavaturile-n oală la întîmplare. Ce liniştite şi ce răcoroase erau scările largi ale blocului! Cît de înalte erau treptele, pe care le coboram cu grijă, ţinîndu-mă de perete! Cît am locuit în acel bloc cenuşiu de pe Garibaldi, o vară şi-o toamnă, mi s-a părut mereu că locuiesc într-un sanctuar. Totul acolo era solemn şi înfricoşat. Dacă te depărtai pe paliere dincolo de zona cunoscută, spaţiul începea să vuiască încetişor, apoi tot mai puternic, pînă cînd îţi urla di­rect în urechi, amestecîndu-şi ţipătul cu al tău. Umbre dense aşteptau în adîncul perspectivelor. Uşile se deschideau prin me­canisme misterioase şi-n pragul lor apăreau fiinţe imobile, drepte, canonizate asemenea statuilor de pe faţada templelor săpate în stîncă. Coboram un timp nesfîrşit pînă în holul de la parter şi-apoi călătoream, înfruntînd primejdii pe care nici un explorator n-ar fi-ndrăznit să le-nfrunte, spre ţinuturile încă nepacificate din jurul blocului. Era plin de pete albe în împrejurimi. Pînă la crîngul de forsithia, galben ca soarele, locurile erau sigure, mai fuse­sem pe-acolo, dar dincolo de el începea altă stradă, locuită de o rasă ostilă şi străină. Puteam merge în spate pe lîngă tombe­roane şi privi în hăurile camerelor de la demisol, dar nu puteam înainta pe terenul viran pe care erau sacrificaţi uriaşii diavoli de mare. Uneori, o umbră se revărsa peste mine şi cineva, ivit în spatele meu, mă apuca de mînuţă. Mă-ntorceam speriat către adultul cu cap de căpcăun, aplecat zîmbitor către mine. Alteori, copiii pe care abia dacă-i cunoşteam mă vîrau într-un fel de ba­let absurd numit joacă. Dar feţele lor erau tot nişte baloane îndepărtate. Nu-mi plăcea să mă joc decît cu mama, singura care nu era umplută cu ipsos, singura care auzea sunete şi vedea cu­lori ca şi mine. Ceilalţi erau cu toţii asemenea păpuşilor mur­dare din camera mea, care nu erau ale mele şi cu care nu mă jucam niciodată. Cel mult le chinuiam, le băteam cap în cap pînă li se ciobeau capetele de carton smălţuit, căci, fiind cu totu-n puterea mea, îmi stîrneau dispreţul, vanitatea şi cruzimea. Cînd mă plictiseam să umblu pe-afară, urcam din greu cele patru etaje şi reintram în casa noastră, acum întoarsă complet cu susu-n jos. În cameră abia mai era loc să te strecori în jurul covorului, pe ale cărui patru feţe pe care le puteam privi nu se desluşea nimic. Îl detaşaserăm pînă la urmă şi de cadrul de lemn, şi acum îi dădeam roată ca musulmanii marelui cub ce adăpostea o pia­tră căzută din cer. Dacă-ţi presai palma pe una dintre feţele lui vag stacojii, în care stacojiul se alcătuia dintr-o pîslă de milioane de culori, ca şi cînd firele, indiferent de culoare, ar fi transpirat o rouă de sînge, porneau în toată acea carne tremurătoare un fel de unde ce se propagau leneş, peristaltic, pînă pe faţa opusă, unde, în locul palmei, poate datorită a mii de greşeli de citire acumulate, se ivea în relief imaginea unei flori deschise, a unei case, a unui porumbel... Dacă-ţi afundai faţa-n pluşul moale şi răcoros, aşteptai minute-n şir pînă ce, pe celelalte trei feţe, ieşeau în relief un chip de vultur, unul de taur şi unul de leu, livide ca statuile şi cu ochii goi, tari, acoperiţi de-o cornee găl­buie. Dacă-ţi înfundai mîna pînă la umăr, simţeai pieliţe şi or­gane umede, pulsînd, retrăgîndu-se şi vărsîndu-ţi pe piele se­creţii vezicante, aşa încît trebuia să ţi-o tragi imediat înapoi, ca de pe-o plită încinsă. Un fel de tatuaje, aidoma arabescurilor şterse de pe covor, ne rămîneau apoi pe braţe, se cicatrizau, se resorbeau şi-n cele din urmă lăsau pe piele doar un fel de mi­reasmă de sevă crudă. Dar mama nu s-a mulţumit doar cu atît. Într-o dimineaţă cu ciripit sticlos de păsări m-a trezit şi m-a ri­dicat în braţe. Mi-a şters uşurel cu degetul urdorile de la ochi şi mi-a ciufulit părul care mi se lipise, transpirat, de pielea capu­lui. Mi-a sărutat codiţele prinse cu elastice cam murdare. Eram încă pe jumătate adormit cînd m-a dus în camera cealaltă şi am dat roată din nou, pentru a nu ştiu cîta oară, cubului filigranat. Dar eu nu puteam privi decît faţa mamei, ca şi cînd ovalul ei în­cadrat de păr moale şi castaniu ar fi fost covorul fermecat, man-dala concentrată a vieţii mele. Căutam pe suprafaţa de piele, acoperită de firişoare minuscule, străvezii, de pori şi puncte negre, fiecare cută, fiecare rid, fiecare modificare topologică, fiecare canal marţian ce ar fi putut fi semn de viaţă, contem­plam firele în trei muchii ale sprîncenelor ei, pliurile umede ale pleoapelor, depunerile gălbui de pe corneele ei, muşchiuleţii roşii, ca picioarele de scoică, din colţul ochilor ei. Mă minunam cum fiecare fir de geană era mai palid la rădăcină şi devenea ne­gru strălucitor la vîrful ascuţit ca o sabie curbă. Desluşeam fie­care fibră de muşchi pigmentat a enormilor ei irişi, cafeniu sti­cloşi, cu carnea ca a grepfruitului, şi mă cutremuram de cîte ori se contractau, lăsînd pupila mai largă şi mai neagră, de un negru absolut, negrul morţii. Încercam să citesc viitorul în cojile de cristal ce se bolteau peste cele două pupile, şi pe care pleoapele, clipind rapid, le lăsau ude, scînteietoare. Cobora dintre ochi muchia dreaptă şi subţire a nasului, cu o mică umflătură lîngă una dintre nări. Obrajii ei erau slabi, cu pielea moale, cu o dez­amăgire pe care n-o înţelegeam încă trăgîndu-i în jos mai puter­nic ca gravitaţia. Faţă veştedă şi luminoasă pe care doar gura, mereu acoperită de cel mai umil, mai grosolan, mai ieftin ruj cu putinţă, zîmbea. Acest zîmbet îl căutam mereu pe faţa ma­mei, în susul lui urcam pe versanţii pomeţilor ei, scotocind sub cutele pielii din jurul gurii, ce însemnau zîmbet, descoperind muşchii striaţi ai feţei, cu micile lor tendoane albe, detectîndu-i pe cei ce se contractau între comisurile buzelor şi zigomatici, însemnînd zîmbet, dînd muşchii la o parte şi urmărind cum nervii se strecoară printre crevasele oaselor feţei, codificînd impulsuri electrice însemnînd zîmbet, risipind în fine în ţăndări oase­le uscate şi subţiri ca hîrtia ale craniului mamei ca să dezvelesc marele ganglion, cenuşiu şi tremurător, să colorez artificial pro­iecţiile fasciculelor neurale către talamus şi amigdală şi hipo­camp, apoi suveica lor către scoarţă şi-napoi, concentrarea a mii de semnale, din mii de arii, ca tot atîtea raze de aur, ace de aur, sîrme de aur, într-un singur punct, ducînd cu ele miile de amin­tiri, senzaţii, impulsuri, posturi corporale numite zîmbet într-un singur punct în care aurul se topea, în centrul plăcerii, în gră­dina desfătărilor, avînd în mijloc lentila lichidă de aur topit, re­zervorul de bucurie dumnezeiască, izvorul de apă vie ce, ţîş-nind ca un gheizer la suprafaţă în peisajul fantastic al feţei mamei, mă lumina ca un soare de primăvară însemnînd zîm­bet, zîmbetul ei, hrana de toate zilele a vieţii mele.

Cu mine-n braţe, mama intră încetişor în moliciunea mătă­soasă a covorului. Materia lui hialină putea fi respirată. Deschi-zînd pleoapele, cu senzaţia de pericol şi încîntare cu care le des­chizi sub apă, vedeam o lume straniu deformată, vie, pulsînd încetişor din lungi şi moi conducte venoase. Înaintam, minus­culi, prin cavităţile unui corp viu. Am păşit pe sub bolţile side­fii ale unor inimaginabile băşici de peşte, am rătăcit pe culoarele interminabile ale canalelor limfatice, ne-am lipit obrazul de carnea lucioasă a unui cald şi susurător rinichi, am trecut prin­tre cristalele oolitice, mai înalte ca noi, ale organului echilibru­lui... Păşeam pe un ţesut epitehal ferm şi elastic, inervat de firi­şoare sidefii. Cu gesturi largi, teatrale, ale braţului liber, mama îmi arăta, pe pereţii de pieliţă, cîte o ramificaţie a unei artere, cîte-o deschidere-nconjurată de-un inel muscular sau, enorm deasupra capetelor noastre, cîte-un şir de vertebre monstruoase, poroase, lucind mat în penumbră. La capătul vertebrelor am pă­truns într-o ţeastă mai mare ca o cupolă de catedrală, cu po­deaua ca un infinit mozaic, pe care am mers săptămîni pînă la mormîntul de cristal de sub apexul bolţii, ca să vedem fluturul ce se forma acolo, cu ochii încă lăptoşi şi aripile încă zgîrcite şi trompa abia schiţată. Ştiam că-n curînd avea să spargă în ţăndări sicriul prismatic şi să-şi întindă aripile, bătînd puter­nic din ele, în toată ţeasta, şi că atunci fiinţa fără nume prin care călătoream avea să-nceapă să zboare, nu în afară, ci către propriu-i centru, că avea să se piardă în propriul abis de putere şi-nţelepciune. Ce straniu era plafonul acelei bolţi! Ce fresce deformate de curbura oaselor craniene, de bosa voinţei şi de cea a iubirii, de bosa vicleniei şi-a turpitudinii... Ce mituri ale unei religii necunoscute, sau ale tuturor la un loc, erau pictate cu forţă şi majestate între nervurile bolţii! Ce peisaje abstruse, ce temple în dărîmare, ce sori crepusculari, ce ruine... Am fi stat întreaga viaţă acolo, lîngă mormîntul de cuarţ, privind, cu ca­petele mult date pe spate, desenele din înalt sau silindu-ne să zărim statuile colosale, tragice şi diforme, ce străjuiau, învîr-tejite în ceaţa depărtărilor, circumferinţa sălii. Din această navă, pe care o dată avea s-o umple-n întregime trupul catifelat al ma­relui fluture ― capul împins în altar, toracele umplînd, cu cele şase picioruşe, spaţiul de sub boltă, abdomenul lăţindu-se moa­le pe culoarul dintre strane, pînă la marile porţi de abanos sculp­tat ale Ieşirii ― se desfăceau lateral alte două galerii, abside mă­reţe în care aveau să se-mpingă, în cruce, aripile, cu nebunia lor de culori, cu ochii lor de azur tivit cu aur intens, aşa încît biserica-fluture, fluturele îmbrăcat în biserică şi biserica locuită de fluture, amîndouă-nvelite în tandra substanţă a emisferelor ce­rebrale, avea să-şi ia zborul către împărăţia mereu promisă, visată mereu şi mereu, ocultată mereu şi mereu de nechibzuinţa şi păcatele cărnii.


va urma