Liniştea uitării

Daniel Luca

Oftează lacrima ce stinge răsăritul,

Prin flori de ziuă, roua se destramă!

Acum eu ştiu când s-a sfârşit minutul

Şi zările senine te-au căutat cu teamă!

Arăm şi azi cu dor prin sufletele arse...

În ploile de toamnă ne-am deportat iubirea!

Trecutul strânge clipe cu ultimile farse,

Iar zâmbetele-şi plâng dezamăgirea!

Un număr şters şi o adresă fără nume,

Pe-o punte de iluzii ne clătinăm în vânt!

Speranţele sunt condamnate pentru glume,

Iar şoapta vrea să-mi cumpere-un cuvânt!

Închide-ţi cartea tu, când adierea trece,

Mai uită-te la banca pe care-am adormit!

Peronul rătăcirii rămâne veşnic rece,

Iar timpul s-a oprit când pomii-au înverzit!

Hai să rugăm destinul să ne deschid-o lume,

Prin aura divină aripa mea să treacă!

Să ştergem tabla vieţii ascunşi între enigme,

Să văd când floarea viselor se-mbracă!

În liniştea uitării să cânte-un ţărm de mare,

Stăpâni peste apusuri, condorii să îmi spună

Că doar privirea ta înseamnă depărtare ...

Când glasul se aşază pe-o rază de lumină!