Ei sunt aici (7)

Timothy Good

Dr. Chris Oates, veterinar din Idaho, carc a efectuat autopsia unui juncan masacrat în decembrie 1989, a descoperit nu numai lipsa organelor şi a sângelui, dar a constatat că inima părea să fi fost supusă unui puternic şoc clectric. „Am întors cazul pe toate feţele", declară ea. „M-am gândit mult la el, dar nu pot găsi o explicaţie.“

Nici eu nu pot găsi o explicaţie. Ar trebui să acceptăm poate, posibilitatea ca nişte extraterestri să aibă nevoie de anumite substanţe din corpul animalelor, fie pentru propria lor supravieţuire, fie pentru experimente genetice, fie pentru amândouă. De altfel, oare noi oamenii, nu ne folosim de animale pentru scopuri similare?

In 1984 am discutat problema mutilărilor cu dr. Pierre Guerin, astrofizician francez, în timp cc savuram o friptură într-un restaurant din Paris. „Declaraţiile sunt întotdeauna îndoielnice“, spunea el, „dar realităţile materiale, independent de martori - ca în cazurile de mutilare - sunt superioare probelor din declaraţii." Dr. Guerin împărtăşeşte părerea mea că masacrările sunt o formă de manifestare a activităţii extraterestre şi condamnă fară echivoc raportul oficial al FBI, „Animal Mutilation Projcct" pe care îl consideră o dovadă a intenţiei deliberate a autorităţilor americane de a înşela opinia publică în privinţa fenomenului OZN.

Breşa Colorado

Deşi relatările despre fiinţe extraterestre sunt rareori asociate cu mutilările de animale, există după părerea mea un număr suficient de cazuri pentru justificarea ipotezei unei intervenţii extraterestre sau cel puţin non-umane. Cazul următor ne oferă un exemplu excelent, aruncând lumină asupra unor aspecte complexe ale naturii multifaţetate ale întâlnirilor cu OZN-uri şi ne oferă câteva puncte de reper importante din manifestarea acestui fenomen şi a interacţiunilor sale cu fiinţele omeneşti sau cu animalele.

Cazul a fost investigat pentru Aerial Phenomena Research Organisation de către dr. Leo Sprinkle, psiholog la Universitatea din Wyoming, împreună cu soţia sa Janet şi cu dr. Peter Van Arsdale, antropolog. Înainte dc a relata experienţele, martorii au solicitat să li se respecte anonimatul şi au cerut să nu fie divulgată localizarea exactă a fermei lor din Colorado.

Martorii principali au fost: „Jim“, fost ofiţer de pază la USAF şi apoi ofiţer la relaţii publice, însărcinat cu instruirea profesională în domeniul fizicii şi biologici; „John“ care la momentul respectiv deţinea un post de conducere într-o marc corporaţie; soţia acestuia, „Barbara" şi fiii lor, adolescenţi; un ofiţer de poliţie de la departamentul judiciar.

Înaintea evenimentelor, John şi Barbara şi-au depus economiile într-un cont comun cu Jim, în vederea cumpărării unei ferme aflate lângă Rocky Mountains. Proprietatea includea o păşune, pădure şi un iaz în apropierea casei, alimentat de torentele de primăvară. După mutarea lor acolo au început să se întâmple tot felul de lucruri neobişnuite: zumzete venite de nicăicri, avarii ale generatoarelor electrice, zgomote ale cuiva sau ceva mergând în jurul casei, apariţiile unor OZN-uri şi humanoizi, creaturi uriaşe, păroase, observate în pădure, „mesaje“ recepţionate prin radio sau de staţiile stereo şi mutilări de animale.

In jurul datei de 16 octombrie 1975, în timpul nopţii, Jim a auzit cireada mugind puternic şi a ieşit să vadă ce le tulburase. „Aveam un câine negru care păzea proprietatea", povestea Jim. „Câinelui îi era extrem de frică de ceva. Stătea în prag şi voia să intre înăuntru. Am înşfăcat o puşcă şi am ieşit.“

„De obicei vitele nu se apropie prea mult de tine, [dar] acum se îmbulzeau cătrc mine atât de tare încât cu greu am răzbătut prin mijlocul cirezii... Am făcut cam jumătate din drumul către dig... Deasupra zăgazului eleşteului se afla un obiect mare, luminos. Era portocaliu şi avea o formă trapezoidală. Voiam să văd ce era şi mă aflam cam pe la jumătatea drumului când mi-am dat seama că orice ar fi fost, nu aveam nevoie să ştiu! Asta se petrecea în perioada mutilărilor de animale, iar eu aveam o carabină de calibru mic, cu mine. Am hotărât să mă las păgubaş."

Mai târziu, Jim a aflat că se oferea o recompensă substanţială pentru arestarea faptaşilor şi, într-o noapte, s-a hotărât să pornească în căutarea acestora, înarmat de această dată cu o puşcă de vânătoare de calibru 12. A constatat, însă, că era incapabil să se mişte de pe canapeaua pe care şedea. „Era ca o paralizie", spunea el, „parcă fusesem drogat."

In acelaşi timp Barbara a simţit o accelerare a bătăilor inimii, însoţită de un sentiment de panică, o modificare în „tiparul de gândire" şi un val de amintiri a inundat-o. "Mi-am amintit lucruri pe care le uitasem complet şi asta m-a înspăimântat", explica ea. „Atunci am început să ţip, iar Jim şi-a revenit din starea în care se afla, dar părea incapabil să scoată o vorbă. Puţin după aceea a apărut John. Am încercat să-i povestesc ce se întâmplase, dar nu puteam vorbi despre acest lucru. De câte ori începeam, vorbele mi se transformau în bâlbâială. Jim a început apoi să-i spună ce se întâmplase, după care am putut vorbi şi eu. Acesta a fost primul lucru straniu... nu mi se mai întâmplase niciodată înainte."

PRIMELE MUTILĂRI

După o vreme (datele nu sunt precizate), Joe, fiul cel mare, a descoperit împreună cu nişte prieteni o vacă mutilată, cam la 200 de yarzi de casă. „S-au întors acasă cuprinşi de panică", spunea Jim. „Ningea din greu afară şi am hotărât să mergem întâi în oraş să aducem un poliţist. Băieţii erau foarte tulburaţi... se simţiseră urmăriţi de ceva. Am crezut că erau doar halucinaţii provocate de spaimă.
Am ieşit din casă şi am refăcut traseul lor şi am descoperit nişte urme uriaşe de paşi care îi urmăriseră tot drumul de la vacă spre grajd, am găsit urme de paşi chiar şi în balega moale din grajd. Aveau cred 18 inchi. Nu le-am măsurat, dar erau într-adevăr foarte mari, cam ceea ce dumneavoastră aţi numi urmă de „Picior Mare".

Vaca prezenta semnele clasice de mutilare. „Ugerul îi fusese tăiat cu o precizie chirurgicală - pântecul nu-i fusese perforat", explica Jim. Îi lipseau un ochi şi o ureche. Şi cam atât. Nu se vedea sânge - tot sângele îi fusese scurs. Nu erau urme în zăpadă, în jurul vacii... rectul îi fusese extirpat, de asemenea."

Jim a relatat ofiţerului de la poliţia judiciară incidentul, care s-a angajat să înceapă investigările în câteva zile. N-a mai apărut de atunci.

Două săptămâni mai târziu, a fost sesizată o nouă mutilare, deşi animalul (un taur) nu aparţinea fermei. Capul îi fusese răsucit către spate, iar diferite organe şi părţi ale corpului îi fuseseră tăiate parcă de o mână de chirurg.  Jim s-a dus în oraş de unde l-a sunat pc poliţist, care i-a propus să sc întâlnească într-un restaurant. „L-am întrebat de ce nu s-a mai arătat pe la fermă şi de ce nu încerca să rezolve acest caz“, povestea Jim.

„Mi-a explicat că ei ştiau ce-i cu mutilările şi că aveau cunoştinţă despre ele de mai multă vreme. Era anunţat un caz din patru, dar numai în districtul acesta se făcuseră peste 400 de reclamaţii până atunci. Erau facute de către extraterestri.

Fusese anunţat FBI-ul de acest lucru. I-am spus că nu-1 cred şi dacă nu este în stare să rezolve o crimă, cel puţin să nu servească astfel de scuze.

Mi l-am făcut duşman şi, sincer, nu-mi păsa, pierdusem deja două vite.“

SPECII NECUNOSCUTE

Intr-o noapte, în jur de ora 10, doi prieteni aflaţi în vizită şi un fermier au auzit un zgomot ciudat provenind dinspre rezervorul aflat la sud-est faţă de casă şi cam la 60 yarzi în susul dealului. „Pe neaşteptate, pe când ascultam zgomotul acela“, declara Jim anchetatorilor, „un uriaş obiect întunecat a trecut prin sârma ghimpată şi a pornit drept către ei, coborând colina. Au năvălit în goană în casă... Ne-am întors apoi afară şi am cercetat drumul, unde am găsit într-adevăr urme de paşi.

Am scos un smoc de păr din sârma îngrăditurii, remarcând că lucrul acela îşi croisc drum prin sârma ghimpată: n-a sărit gardul, ci l-a rupt pur şi simplu cu forţa şi a trecut prin el. În sârma gardului atârnau şuviţe lungi de par...

Jim a adunat părul şi a făcut fotografii urmelor de paşi. Eşantioane din acest păr au fost trimise unui biogenetician din Denver, care a constatat că nu se potriveşte „nici unei specii cunoscute."

„De atunci am fost tulburat tot mai des de astfel de întâmplări", continua Jim. „Un poliţist m-a sfătuit să-mi ţin gura în privinţa acestor lucruri, fiindcă nu avea chef de panică în masă în district. I-am spus că n-aveam nici un interes să stârnesc panica - interesul meu era să descopăr cine îmi mutilase vitele."

O CREATURĂ ÎMPUŞCATĂ?

Intre timp tensiunea creştea, toţi ai casei deveneau din ce în ce mai speriaţi şi mai deprimaţi. Jim începu să doarmă lângă uşa de la intrare, cu puşca alături, veghind aproape toată noaptea, sperând să-l prindă pe „vinovat", „începusem să cred că era implicat cumva agentul de intermediere a vânzărilor de terenuri, că încerca să ne facă să rupem contractul pentru ca astfel el să poată revinde casa."

Într-o noapte, pe la ora 2, alertat de un zbârnâit, Jim şi-a aruncat privirea pe fereastră şi a văzut un obiect discoidal zburând încet pe lângă casă, pe deasupra streşinii.

În alte rânduri, Jim a văzut creatura păroasă alergând prin preajma casci. „Am tolerat până la un punct. Într-o noapte n-am mai putut. Am ieşit, cineva alerga pe lângă ţarcul vitelor şi am tras într-acolo. Barbara a ieşit în fugă din casă, iar când Harry şi Roger s-au întors din oraş am pornit împreună să căutăm urme, poate aflam ce împuşcasem. Creatura părea să nu fi fost deloc atinsă. Şi, totuşi, avusese o mică tresărire - sunt un vânător bun, ştiu că am rănit-o. N-am găsit sânge, urme, nici un semn. Am urmărit-o până la ferma vecină. Atunci am auzit cel mai neobişnuit sunet, un sunet dublu: un fel de scâncet, de scheunat în care se intercala un zgomot ca un «beep» dc semnalizare."

„Nu s-a găsit însă nimic. Ne-am întors acasă şi l-am înştiinţat pe ofiţerul judiciarist că am împuşcat o creatură. M-a bodogănit, spunându-mi că de data aceea avusesem noroc şi că nu vrea să fie cineva omorât."

NOI INTRUZIUNI

Intr-o noapte, ca urmare a altor tulburări, Jim şi-a pierdut cumpătul şi a dat buzna afară din casă. „Nu îmi amintesc exact ce-am spus, dar în mare parte nu poate fi repetat. Cred că am ameninţat că dacă noi nu putem avea Pământul atunci nici voi nu-1 veţi avea - o să arunc totul în aer. Chiar aşa gândeam în acel moment: aş fi distrus totul înainte de a fi obligat să mă mut."

Jim s-a întors în casă şi s-a calmat. După un timp a ieşit din nou. „Când eram afară", spunea el, „vocea s-a auzit de nicăieri şi a rostit patru cuvinte, „dr. Jim, noi acceptăm. "Cred că pentru prima dată am fost mai degrabă zguduit decât furios sau dezorientat. Asta a fost. tot. Era ca un semnal FM stereo, venea de pretutindeni.

Au mai urmat apoi multe incidente mărunte, care ne măcinau. Mai mulţi prieteni care ne-au vizitat au fost hărţuiţi în diferite feluri şi înspăimântaţi. Am fost să vorbesc din nou cu ofiţerul de poliţie. Dacă el considera că suntem într-adevăr în primejdie, aş fi trimis copiii de acasă. Mi-a spus însă, că nimeni dintre cei cunoscuţi nu fusese rănit. S-au pierdut cai, o mulţime de vite şi alte animale, iar oamenii erau îngroziţi. Mutilările continuau cu frecvenţă crescută în perioada respectivă - asta era prin 1976, se petreceau în fiecare săptămână".

Tot în acea vreme au apărut la fermă doi piloţi de linie, întrebând dacă ar putea construi o pistă de aterizare pc terenul fermei, oferindu-i în schimb lui Jim posibilitatea de a folosi avionul. Jim a fost de acord. Trei săptămâni mai târziu, unul dintre piloţi, împreună cu alte două persoane, şi-au găsit moartea într-un accident de avion, prăbuşindu-se în apropierea fermei. Alţii, care, după cum a aflat Jim, cercetaseră mai serios cazurile, de mutilare, au dispărut fară urmă, printre ei şi redactorul şef al unei reviste.

Jim a mai aflat de asemenea, că două avioane de intercepţie aparţinând lui Air National Guard, trimise să intercepteze şi să urmărească OZN-uri în zonă, se prăbuşiseră, în noaptea următoare două escadrile de avioane dc interceptare roiau prin împrejurimi. „Am lucrat la comandamentul Apărării Aeriene" povestea Jim, „şi ştiam că aparatele erau dotate cu armament nuclear şi nu erau trimise
acolo să se joace." A numărat 26 de aparate. Păreau că urmăresc orice mişcare, încercând probabil să localizeze resturile avioanelor prăbuşite.

„Toate la un loc mă cam neliniştiseră, aşa că am hotărât să opresc cercetările", le spunea Jim anchetatorilor. „Intenţionam să-mi văd în linişte de treburile mele."

Intr-o noapte, cam pe la 2, nouă discuri au aterizat, în curtea din faţa casei, fiind observate de Jim, Barbara şi un prieten, Harry. David, un alt prieten, dormea în camcra de la etaj, dar n-a răspuns când a fost strigat. Jim a ieşit din casă şi a înaintat cu curaj către obiectele respective. In mod curios, deşi el şi Barbara văzuseră limpede aparate discoidale, Harry a văzut doar „nişte forme întunecate ca nişte jucători de fotbal, care blocau parţial vederea.“ 

Barbara, care stătea cu faţa lipită de fereastră, urmărind această scenă incredibilă, a simţit deodată că o izbeşte ceva în frunte cu putere, aruncând-o pentru scurt timp fară simţire, la podea. In timp ce ceilalţi se îngrijeau de ea, obiectele au dispărut.

„M-am întrebat ulterior cu mirare de ce nu m-au atins pe mine, de vreme ce cu eram acela care mă îndreptam spre ei“, comenta Jim. „Dar am înţeles că făcuseră cel mai practic lucru cu putinţă pentru a mă aduce pe mine înăuntru şi pentru a-i îndepărta pe ceilalţi doi de la fereastră. Şi cred că începusem chiar să-i respect pentru inteligenţa lor. Am început să nutresc apoi bănuiala că poate guvernul ne facea asta. Erau însă multe lucruri neobişnuite. David, de exemplu, fusese paralizat pe durata incidentului; ne-a auzit când l-am chemat, dar nu s-a putut ridica până nu s-a terminat. Am ieşit apoi amândoi afară. Sunete stridente, ceea ce numim ultrasunete, se auzeau în jur şi au continuat să se audă întreaga noapte. David a fost bolnav trei zile. Sunetul ne dădea uneori dureri de cap, dar nu la toţi odată ci fiecăruia în momente diferite...“


va urma