miercuri, 24 februarie 2016

Elena Ceausescu, confesiuni fara frontiere (1)

Violeta Nastasescu






A scrie o naraţiune în stil memorialistic pentru a relata un număr impresionant de episoade, întâmplări şi ipostaze petrecute cu mult timp în urmă, de-a lungul a două decenii, pe un fundal spaţial aproape planetar, nu este strădanie uşoară. Cu atât mai mult cu cât subiectul naraţiunii - Elena Ceauşescu - este unul intrat în memoria colectivă ca un personaj malefic, al cărui sfârşit crud şi nemilos a sporit tragismul unei vieţi trăită trufaş şi necugetat.

Violeta Năstăsescu, interpreta oficială a soţiei dictatorului comunist, reuşeşte acest dificil demers bazându-se pe o excelentă memorie, bun-simţ, tact, echilibru şi obiectivitate - atât de necesare unui narator care doreşte să trateze un asemenea subiect delicat s/ne ira et studio. Autoarea preferă să relateze cu puţine comentarii personale întâmplările şi situaţiile la care a fost martoră şi să lase cititorului libertatea aprecierilor şi judecăţilor de valoare.

Este adevărat, pe de altă parte, că lumina pe care o aruncă asupra Elenei Ceauşescu şi a trăsăturilor ei psihotemperamentale, aşa cum a avut posibilitatea de a le cunoaşte, este cea a unei persoane care, îmbrăţişând cariera profesorală, a avut întotdeauna drept obiect al muncii materialul uman prin excelenţă.

Cu siguranţă cititorul va fi atras de conţinutul cărţii şi de forma în care este scrisă: un stil elegant, plin de distincţie şi vioiciune, dar fără emfază, din care se degajă când ironia fină, când hazul nestăpânit, când sarcasmul tăios şi când, în sfârşit, sentimentul de oroare sau neputinţă.

Toate acestea sunt doar câteva dintre însuşirile ce recomandă cartea Violetei Năstăsescu ca pe o lectură plăcută şi profitabilă pentru cei doritori să îşi întregească imaginea despre unul dintre mult discutatele şi straniile personaje ale istoriei noastre contemporane.



Cuvânt-înainte


Cartea de faţă a fost scrisă în aproximativ şase luni, o perioadă de timp relativ scurtă. O persoană care are mai mult de privit în urmă şi mai puţin de privit înainte trebuie să se grăbească. Este o naraţiune care lasă puţin loc de introspecţie. Am încercat, pe cât mi-a fost cu putinţă, să evit comentarii personale sau analize psihologice privind persoana Elenei Ceauşescu. Am considerat potrivit să las cititorului libertatea de a emite judecăţi asupra naturii ei lăuntrice din acţiunile şi reacţiile sale, aşa cum le-am văzut, sau din comentarii şi afirmaţii, aşa cum le-am auzit.

Naraţiunea se bazează aproape în întregime pe memorie, care este încă bună. In afara episoadelor care continuă să fie în mintea mea tot atât de vii ca în ziua când s-au petrecut, există altele care tind să se estompeze şi, prin urmare, sunt greu de redat. Ca atare, am decis să elimin tot ce părea incert şi m-am cantonat în sfera certitudinii.

Intrucât nu m-am mişcat într-un vacuum de spaţiu, timp sau circumstanţă, nu am putut evita menţionarea persoanelor care o încurajau - soţ, fiică, fii, colaboratori şi chiar propria mea persoană. Cititorul va observa totuşi că, în majoritatea cazurilor, m-am ferit să dau nume. Am considerat că, pentru cititorul de astăzi, menţionarea acestora ar fi oricum lipsită de relevanţă. Pe de altă parte, nu am dorit să lezez sentimentele nimănui, care şi-ar putea vedea numele reprodus aici. Cititorul îşi va da cu siguranţă seama că reticenţa mea în a dăuna astfel oamenilor vine dintr-un principiu pur academic, întrucât majoritatea personajelor care figurează în această naraţiune, fie ei români sau străini, sunt deja dispăruţi. Alţii sunt pe cale să-i urmeze şi puţin le-ar păsa de aceste amintiri.

Mi s-a părut destul de dificil să stabilesc un echilibru potrivit în structurarea cărţii. In cele din urmă, am decis să îmbin factorii timp şi spaţiu, cu mai mult accent pe coordonatele geografice, sacrificând uneori criteriul cronologic: grupe de ţări incluse într-un singur turneu întreprins pe fiecare din cele cinci continente. Mi-a fost greu să fac un bilanţ al tuturor vizitelor oficiale, în ţară sau în străinătate, la care am participat ca interpretă a Elenei Ceauşescu. Am numărat circa 40 de-a lungul unei perioade de 20 de ani. Sunt chiar mai multe, ţinând seama că unele dintre aceste ţări au fost vizitate de mai multe ori, de pildă Statele Unite sau Pakistan.

Mă simt datoare să aştern câteva cuvinte de mulţumire. Soţului meu, întotdeauna alături de mine, pentru încurajare şi sprijin. Editorului meu, pentru bravura de a-şi asuma riscul publicării acestei cărţi.

Nu în ultimul rând, cititorilor mei, atâţia câţi vor fi ei, pentru curiozitatea şi interesul faţă de ceea ce ar putea părea, pe bună dreptate, un exerciţiu puţin obişnuit.



Remarci introductive


După 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 şi pe măsură ce colbul s-a aşezat încet peste întâmplările pe care mi-a fost dat să le trăiesc, mi se pare că nu este niciun rău să relatez experienţele mele ca interpretă oficială a Elenei Ceauşescu. Aceasta în pofida faptului că publicul românesc pare a fi interesat de evoluţiile prezente şi viitoare din această ţară mai curând decât de cele petrecute cu mult timp în urmă, considerate ca lipsite de orice consecinţe. In plus, nu pot să nu observ că, în zilele noastre, societatea românească pare să fi pierdut simţul istoriei, timpul fiindu-i măsurat mai curând în săptămâni, luni şi câţiva ani, cel mult.

Cu toate acestea, am decis să pun pe hârtie întâmplările cărora le-am fost martoră, întrucât de-a lungul ultimelor două decenii am auzit şi citit atât de multe descrieri ale portretului Elenei Ceauşescu într-un mod uneori atât de exagerat sau deformat, încât am socotit că puţină lumină veridică aruncată asupra ei ar putea ajuta la înţelegerea naturii sale. Fireşte, era departe de a fi o personalitate complexă, iar educaţia ei de bază lăsa mult de dorit. Urcase pe scara socială şi politică mult prea sus, ocupând o poziţie pe care nu o putea susţine prin ea însăşi şi de pe care era condamnată în mod fatal să comită erori, gafe şi chiar crime. Acest fapt este indubitabil. Insă fiinţa omenească, oricât de simplă ar fi, are multe faţete, uneori neaşteptate, are diverse reacţii la mediu, fie el natural sau social. Nu pot susţine că în perioada în care m-am aflat în preajma ei în calitate de interpretă personală am reuşit să cunosc toate acele faţete şi reacţii. Era practic imposibil. Este adevărat că, în timpul îndelungatei perioade cuprinse între septembrie 1970 şi octombrie 1989, am însoţit-o, cu mici excepţii, în toate vizitele de pe cele cinci continente şi cu toate ocaziile când era gazda personalităţilor de limbă engleză în ţară. Dar trebuie să se ţină seama că niciuna din aceste activităţi nu dura mai mult de două sau trei zile, cel mult o săptămână. Odată călătoria încheiată, îmi spunea „La revedere, Violeta!” şi nu mai avea nevoie de mine. Astfel ne despărţeam, ea pentru a se ocupa de numeroasele funcţii pe care le deţinea şi al căror număr nu am fost niciodată în stare să îl 5 socotesc, iar eu, la cursurile mele de la Departamentul de engleză al Academiei de Studii Economice. Desigur, până la următoarea vizită, acasă sau în străinătate. Aceasta fiind situaţia, este de la sine înţeles că gradul de cunoaştere şi experienţa directă în ceea ce priveşte atitudinea şi reacţiile ei sunt apte să reflecte doar o latură a personalităţii sale. Despre cum se comporta faţă de alţii, când nu mă aflam în prezenţa ei, aflam din relatări indirecte, care se dovedeau destul de subiective şi total incomplete. Cu toate acestea, relatările de care luam cunoştinţă şi care de cele mai multe ori o zugrăveau în culori sumbre se potriveau cu unele din propriile mele concluzii. Insă nu toate. Afirm acest lucru cu toată onestitatea, deoarece îmi propun să spun propria mea poveste cu cea mai mare sinceritate.

De la bun început doresc să subliniez că nu am intenţia să fac o descriere detaliată a fiecărui eveniment, întâmplare sau acţiune cuprinse în nenumăratele vizite la nivel înalt petrecute în cei 20 de ani în care am funcţionat ca interpretă şi, aş putea spune, uneori ca însoţitoare şi confidentă. Căci, izolându-se treptat de oamenii din jurul ei, chiar de membrii familiei, într-o oarecare măsură, deseori simţea nevoia să-şi destăinuiască gândurile sau să asculte părerile unei persoane în care ştia că se poate încrede. Iar în mine avea încredere, în măsura în care o persoană ca ea era capabilă să se încreadă în cineva. Căci ea ştia, din informaţiile pe care cu siguranţă le culesese despre mine, că eram personificarea discreţiei în ceea ce o privea.

Nici nu am intenţia să scriu un volum de memorii. Ar fi o falsă pretenţie din partea mea să cred că aparţin acelei categorii de oameni dăruiţi cu harul de a scruta profunzimile vieţii lor. De altfel se presupune că nu scriu despre mine, ci despre ea. De asemenea, sunt perfect conştientă de ce pot face sau nu. Fără falsă modestie, am fost o profesoară de engleză deasupra mediei, iar editorii mei par mulţumiţi că au publicat câteva din manualele şi dicţionarele mele. Dar să scriu un volum de memorii mi se pare o sarcină monumentală, căreia mi-ar fi greu, dacă nu chiar imposibil, să îi fac faţă. îmi cunosc limitele şi, asemenea omidei din Alice în Ţara Minunilor, care se simţea foarte mulţumită de înălţimea sa de 7,5 cm, m-am simţit destul de confortabil în poziţia avută în societatea pe care mi-a hărăzit-o destinul.

De fapt, tot ceea ce încerc în această carte este să scot în evidenţă unele din impresiile clare, personal formate, despre natura şi conduita Elenei Ceauşescu, aşa cum le-am constatat stând în imediata ei apropiere. Chiar şi aceasta mi se pare o strădanie asiduă, întrucât impresiile, oricât de clare ar fi, sunt de cele mai multe ori subiective, iar eu îmi propun să fiu cât se poate de obiectivă. Pe de altă parte, ar putea exista opinia că încerc să o exonerez, cel puţin în parte, de hotărârile incriminatoare pe care le-a luat sau de acţiunile, de aceeaşi natură, pe care le-a întreprins. Din nou trebuie să amintesc cititorului că întâlnirile mele cu ea erau sporadice şi că, în majoritatea timpului, drumurile noastre se intersectau arareori.

Este greu de spus cum am ajuns să fiu interpreta sa oficială. Poate este o chestiune de întâmplare sau de circumstanţe ori, mai curând, o combinaţie a ambelor. Orice persoană cu o pregătire satisfăcătoare ştie că munca de interpretare înseamnă mai mult decât a cunoaşte o limbă străină. Fără a mai vorbi de dificultăţile întâmpinate în a învăţa temeinic limba respectivă. Este, prin urmare, uşor de înţeles că, la data când am prestat pentru prima oară munca de interpretare, engleza mea era doar la nivelul unui student care se specializează în limbi străine. S-a întâmplat în timpul vestitului şi mult aşteptatului Festival al Tineretului şi Studenţilor din vara anului 1953, când, împreună cu alţi tineri de vârsta mea, cunoscători de limbi străine, am fost selecţionată să funcţionez ca interpretă pe lângă una dintre numeroasele delegaţii participante. Intrucât ni se permisese să optăm pentru delegaţia preferată, am ales echipa indoneziană. Cineva mă sfătuise să mă orientez spre o delegaţie dintr-o ţară asiatică sau africană şi să mă feresc de delegaţiile din vest, ca să nu intru în complicaţii inutile. Nu este nevoie să amintesc cititorului că festivalul avea loc într-o perioadă acută a Războiului Rece, într-o ţară în care controalele erau extrem de severe, iar pedepsele, cu totul disproporţionate.

Aşa s-a întâmplat că, timp de o lună sau două, m-am întâlnit cu tineri din străinătate cu care am vorbit în engleză şi mi-am îmbunătăţit abilitatea de a comunica idei de la o persoană la alta prin mijlocirea traducerii. Mai mult decât atât, alegerea mea s-a dovedit a fi una norocoasă întrucât, pe întreaga perioadă, grupul încântător şi vesel de fete şi băieţi din Indonezia nu a făcut altceva decât să cânte, să danseze şi să râdă, fără să manifeste nici cel mai mic interes pentru politică. Faţă de mine s-au purtat cu mare respect, curtoazie şi afecţiune, făcându-mă să mă simt în largul meu în îndeplinirea îndatoririlor de interpretă, dar şi de organizator de programe, încă din acea perioadă, ca şi în anii care au urmat, întâlnirile mele cu indonezienii, fie ei oameni obişnuiţi sau membri ai elitei, mi-au întărit admiraţia faţă de acest popor inteligent, liber în gândire, talentat şi sensibil. întotdeauna i-am considerat pe indonezieni italienii Orientului.

După festival, s-au ivit alte ocazii în care am fost solicitată să îndeplinesc misiunea de interpretă, ca de pildă reuniuni internaţionale sau vizite în România ale unor persoane sau delegaţii de limbă engleză. Niciodată nu am respins astfel de solicitări, întrucât ele îmi ofereau prilejul de a exersa limba engleză, de a-mi lărgi orizontul cultural şi de a întâlni personalităţi interesante şi cu largi cunoştinţe. încă îmi amintesc cu drag de zilele primului festival „George Enescu”, când, în pofida misiunii solicitante de a traduce şi interpreta ore în şir, îmi găseam timp să urmăresc evoluţiile de neuitat ale virtuoşilor vestiţi în epocă.

Au mai fost şi alte ocazii când, la solicitarea reprezentanţilor Protocolului de la Marea Adunare Naţională, Consiliul de Stat sau alte asemenea instituţii, am însoţit şi tradus pentru diferite personalităţi din sfera artelor, culturii şi ştiinţei. Merită menţionat un episod care a avut loc pe fundalul anumitor evoluţii politice interesante. Deveniseră vizibile unele fisuri în blocul comunist monolitic - deschiderea Iugoslaviei spre Vest, a Albaniei spre China, revoluţia ungară şi sciziunea dintre China şi Rusia. La rândul ei, România dădea unele semne de nesupunere, care au culminat cu „Declaraţia de Independenţă” făcută de Gheorghe Gheorghiu-Dej la o plenară de partid. Profitând de ocazie, America a întreprins subtile tatonări în direcţia României în scopul dublu de a discerne intenţiile reale din spatele acelor mutări de şah, precum şi de a face gesturi de bunăvoinţă faţă de liderii români.

Acesta era tabloul general al situaţiei politice când, într-o bună zi, am primit un telefon din partea reprezentantului Protocolului Consiliului de Stat, care m-a invitat la biroul său. Acolo mi s-a spus că două dintre surorile preşedintelui Kennedy aveau să facă, în curând, o vizită particulară la Bucureşti şi că eram solicitată să le însoţesc. Ele au venit şi am făcut împreună turul obişnuit al catedralelor, muzeelor, galeriilor de artă şi al instituţiilor şcolare. Dacă îmi amintesc bine, în timpul vizitei, surorile Kennedy s-au întreţinut cu câteva reprezentante ale organizaţiei de femei. Totul a decurs foarte bine, iar când ne-am despărţit, vizitatoarele m-au întrebat cum ar putea comunica ulterior cu mine. Fireşte că nu le-am dat adresa personală, conştientă fiind de ochii vigilenţi ai serviciilor criptice, aşa încât le-am sugerat să contacteze Direcţia de Protocol a Ministerului Afacerilor Externe.

Acest episod, plăcut pentru mine, desfăşurat în timpul vizitei în România a celor două doamne, a fost urmat de un incident care mi-a lăsat un gust amar. Eram singură acasă, se întâmpla ca soţul meu să se afle în străinătate în misiune diplomatică. Sună telefonul şi cineva din Ministerul de Externe mă invită la Protocol, unde mă aşteaptă o scrisoare şi un colet. Mă duc şi mi se înmânează din partea surorilor Kennedy o scrisoare de mulţumire şi un pachet conţinând material didactic în limba engleză - manuale, cărţi de gramatică şi dicţionare. In acel moment, reprezentantul Protocolului m-a repezit fără ruşine: „Data viitoare să nu mai cereţi daruri din partea oaspeţilor străini!”. Am rămas siderată în faţa acestui afront care m-a lăsat fără replică. Am luat cărţile şi scrisoarea şi am părăsit incinta, lăsându-1 pe individ să creadă că aş fi fost capabilă să le cer lor sau oricui altcuiva vreo retribuţie pentru un serviciu oferit cu plăcere.


va urma


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu