Roma familiei Borgia (1)

Guillaume Apollinaire

Erau orele 9 seara, cum spunem noi, şi 21, cum spun italienii — erau deci orele 9, prima zi a lunii lui ianuarie a anu­lui Domnului 1495. De mult aştepta Madonna Vannozza, plim-bîndu-se nervos prin încăperea spaţioasă fără covor, pavată cu dale mari. Pe pereţi atîrnau tapiserii scumpe de Arras, ce fuse­seră etalate, pentru a se făli cu ele în faţa francezilor care tre­buiau primiţi ca nişte triumfători în Roma, Roma familiei Borgia.
— ...Roma familiei Borgia !... murmura printre dinţi Madonna Vannozza. Mai coborî o dată treptele masive ce conduceau în camera de unde pîndea sosi­rea unuia sau altuia. Repetînd acest lucru pentru a nu ştiu cîta oară astă-seară, Vannozza urcă din nou treptele, tristă, gîndindu-se furioasă la intrarea francezilor în Roma, ce con­stituise o catastrofă atît pentru ea, cît şi pentru ceilalţi romani. Se apropie de relicvariu, cu mîinile împreunate, apoi îngenun-che în faţa icoanei Fecioarei Măria, alături de care ardea, zi şi noapte?, o feştilă. Astă-seară la Vannozza avea impresia că pîl-pîie. Scoase o agrafă din păru-i greu, cu care scămoşă feştila, de data aceasta nevrînd să-şi ungă degtele cu ulei. De obicei o scămoşa cu degetele, pe care şi le ştergea de firele de păr.
Apoi, obosită de atîta aşteptare, Madonna Vannozza se aşeza pe un scaun înalt, cafeniu-închis, cu perne din mătase au­
rie, broşate din plin, şi cu coatele pe marmura mesei celei mari,
gîndea :
.....Aceşti pungaşi de dincolo de Alpi !"
Nu se spusese oare astăzi că unele case au fost jefuite de ei ? Şi La Vannozza, visătoare, neliniştită, nu-şi putea lua privirea de la luxoasa şi frumoasa mescioară de altar, sculptată cu cea mai mare grijă de care poate da dovadă_un aurar în şle­fuirea unei bijuterii, de la dulapul mare cu etajere încărcate cu obiecte de artă, cupe şi vase din aur, veselă din aur şi argint, vase din marmură şi porfir de mare preţ, cu totul deosebite de cele îndrăgite de aristocratele romane.
Şi nimeni nu venea...
Deodată strada se umplu cu tropăituri de cai, cu înjurături, cu porunci nervoase date de o voce asurzitoare. Bătrîna romană începu să tremure. Cu mina dreaptă aranjîndu-şi în jurul gîtu-lui şalul din mătase neagră, se tîrî neîncrezătoare pînă în susul scării...
— Ah, m-ai speriat ! Am crezut că vin francezii...
— Singe de dragon !... Dacă i-aş prinde... Bună ziua, „matrema1".
—i Bună ziua, Cezar ! Şi Francisc ?... spuse Madonna Van­nozza, apucîndu-1 de încheietura mîinii şi trăgîndu-1 în camera cea mare.
— Fratele meu îşi petrece timpul tot cu târfele: Ieri, cînd intrau francezii, rîdea cu frumoasa Gianina, mîngîncl-o pe sub şal. Toate aceste gîsculiţe stupide priveau soldaţii defilîndiar el rîdea, rîdca cu ele, sărmanul necioplit, în loc să le scuipe în faţă ca mine.
— Fie preamărit Domnul Dumnezeu ! Tu ai făcut vreo­dată aşa ceva ?
La Vannozza, în picioare, în faţa lui, îi scoase încet masca pentru a-1 contempla.
— Dacă am făcut ? ! se miră el. îmi muşcam limba să nu strig cuvinte obscene în faţa acestor brute.
Suplu şi cambrat, cu umeri laţi, Cezar se sprijinea, sfidă­tor, pe nişte picioare cu încheieturi fine, nervoase. Cu mîna întinsă ameninţător, rînji sălbatic :
— Să îndrăznească să vină careva să ne atingă !
Peste rîsu-i sinistru ce-i dezvăluia frumoasa dantură de email, mama îşi aplecă buzele, ca o îndrăgostită, şi-i fură o sărutare. Acest rîset era ecoul bucuriei răutăcioase pe care ea îl sorbi de pe buzele fiului său.
— Ziua bună, îndrăgostiţilor ! Iertaţi-mă dacă vă deran­jez ! Dar vă implor, nu mă luaţi drept un Marforio, invidios si veninos !
Cezar nu privi înapoi. Recunoscu vocea lui Francisc, duce de Gandia, fratele său.
— Şi „Amin" ! Poţi afirma că amîndoi sînteţi iubirile mele şi că mergi la culcare, spuse Madonna Vannozza, îmbrăţişînd voioasă pe fiul cel mare. Ia spune-mi, este adevărat că unui din oamenii tăi a fost oinorit vrînd să-şi apere soţia şi lucru­rile contra francezilor ?
— Da, zău ! zise Francisc ; dar ticăloasa luase în rîs pe soldaţii francezi şi atunci au intrat peste ea. Casa era ticsită ; soţul sosi pe neaşteptate, în momentul în care unul dintre ei îi prezenta soţiei sale un proxenet, cu talie zveltă, "iar cel pe punctul de a deveni încoronat scoase cuţitul...
— Dacă toţi romanii ar fi făcut ca el... Dacă şefii lor in special...
— Cezar ! îl rugă Madonna Vannozza.
Francisc îşi privi insistent fratele, dar se stăpîni şi con­tinuă, dispreţuindu-i reproşul :
— Atunci a omorît doi... Dar francezii l-au prins şi l-au spînzurat la propria-i uşă.
— Desfrînaţi ! Trădători ! Porci ! mormăi Cezar.
— Da, da, şi asasini, şi chiar mai mult decît asasini şi tot ce veţi dori voi, spuse melancolic o voce, dar cert este că în­treaga Romă este uluită de apariţia lor din noaptea asta.
Erau toţi distinşi, respectuoşi.
— Mii şi mii de soldaţi, continuă Alexandru al VI-lea care tocmai sosise, şi cai, şi torţe, lumini peste toată această mul­ţime înarmată.
— Şi erau nemaipomenite, fără îndoială, şi aclamaţiile care întîmpinau pe francezi ! aruncă, răutăcios, Cezar.
Alexandru se întoarse, privind cu asprime. Cezar tăcu. Papa, uitîndu-se cînd la Francisc, cînd la Vannozza, întrebă :
— La, sol, la, mi, re, ut... Puteam oare acţiona mai bine ? Nu ar fi fost oare o nebunie să ne opunem, cînd cele mai im­portante obiective aie Patrimoniului sînt în mîinile sale, cîncî ostile lui străbat victorioase cîmpiile pînă la Monte-Marco, şi, cînd, în sfîrşit, însăşi familia Orfin şi-a cedat statele lui Ca-rol al VllI-lea, căruia diavolul îi administrează o clismă cu apă tare.
— Rezistenţa...
— Etcetera. Ah ! ah ! ah ! Cum vorbeşti, Cezar, despre re­zistenţă ? Ce rezultate ai obţinut cu conducătorii şi consulii Franţei şi Spaniei ? Ce rezultate am obţinut eu însumi cu con­ducătorii naţiunii germane, flamande şi burgunde şi cu su­puşii Casei de Austria, al căror număr este totuşi conside­rabil ? Doar ştii ce răspunsuri evazive au dat trădătorii ! Re­zistenţa ? Ce frumos „visibilium" i-am fi oferit cardinalului Gurgense, care l-ar fi răsplătit cu lovituri de picior.
— Dacă aş fi fost Alexandru al Yl-lea, papă şi şef al ca­sei Borgia şi tot nu m-aş fi prosternat în faţa regelui, căruia i~a fost adus primul maestru de ceremonii, cu reverenţe şi oma­gii din partea Sfinţiei sale, a întregului Colegiu şi a poporului roman.
— Cezar ! murmură afectuos Vannozza, care îşi admira fiul pentru curajul şi îndrăzneala sa.
— Şi ce vor spune oare, continuă Cezar enervat, ce vor 6pune prinţul d'Anhalt, ambasador al împăratului Maximiiian, regele Neapolului şi Monseniorul Lopez ? Uitaţi oare că i-aţi ce­rut prinţului d'Anhalt să implore ajutoarele împăratului ?
— îţi interzic să vorbeşti astfel, spuse Francisc.
— Cu ce drept ?
— Drace ! Sînt fratele tău mai mare şi nu...
— Doamne Dumnezeule ! Nu primesc sfaturi de la nimeni !
—- Francisc, lasă-1 ! zise încet Alexandru. Ia spune-mi, Ce­zar, nu prevăzusem eu oare tot ce s-a intîmplat ? Dacă am ră­mas la Roma şi dacă a trebuit să permit ca familia Borgia să fie umilită în persoana mea, nu e din cauza ta, oh, Cezar !, cel oare te-ai opus fugii mele şi m-ai obligat să întîmpin învingă­torul în oraşul meu ? Regele Carol este stăpînitor al Romei, la Roma, în timp ce adevăratul stăpînitor este nevoit să se re­tragă în Vatican, iar acolo cardinalii Caraffa şi Orfin sînt sin­gurii care îmi rămîn credincioşi refuzînd să viziteze pe rege, s;:re deosebire de ceilalţi, tot Colegiul sfînt, care se îngrămă­desc să facă duşmanului o curte asiduă şi dibace. Şi cine este oare, Cezar, autorul acestui spectacol ? Cui trebuie oare să cei? socoteală pentru prestigiul meu zdruncinat, dacă nu aceluia :are m-a obligat să rămîn aici, fără voia mea, şi care a îndrăz­nit să vorbească despre laşitate pentru că am luat în conside­rare hotărîrea cea mai înţeleaptă : aceea de a mă izola pe toată perioada demersurilor mele pe lingă Carol al VlII-lea ?
Cezar se ridică, îşi luă masca şi se pregăti să plece.
Trecînd pe lingă Francisc, îşi încrucişa miinile pe piept i
— Şi aş putea oare şti ce gîndeşte despre toate astea ju-pîn fratele meu ?
Francisc tocmai voia să-i răspundă, cînd, la un gest al lui Alexandru, întoarse spatele şi, cu mîna pe stilet, se îndepărtă către fundul încăperii.
Cezar nu mai mişcă. îşi însoţi fratele cu o privire plină de dispreţ şi ură.
Această ură a lui Cezar faţă de Francisc îl înspăimânta pe papă care, cunoscîndu-1 pe Cezar, se temea de vreun pericol pentru Francisc, fiul său preferat şi purtătorul steagului de luptă.
— Vorbeşte, Cezar ! spuse, în sfîrşit, Alexandru. Mai e ceva şi mai grav ?
— Regele Franţei nc-a cerut să-i predăm cheile oraşului orin intermediul mareşalului de Gies, ambasador al regelui.
— Apoi ?
— A mai vrut să pună stăpînire pe castelul Saint-Ange, unde ne-am retras 'împreună cu cardinalii credincioşi.
— Şi cred că nu i-aţi dat ascultare ? întrerupse la Van­nozza, indignată. Răspunde !
Cezar rămase ca un tipograf veneţian, căruia i se repro­şează o greşeală de tipar.
— Nu i-aţi dat ascultare ? Răspunde ! strigă Monna Van­nozza.
Cezar rămase cu capul în jos, ruşinat, ca un şoarece căzut în ulei. Spuse, atribuind o nuanţă de politeţe spaniolei napoli-tanizate :
— Să le fie de bine înălţimilor voastre ! Cum noi ezitam, regele a poruncit retragerea artileriei din palatul Saint-Mare-şi orientarea ei asupra castelului...
— Ei bine ! spuse papa pe un ton serios şi totodată de­taşat, jucîndu-se cu inelul pescarului pe care i-1 scosese din de­get, de la cardinalii Cantuariense şi de Monreal, care au venit să ne întîlnească la castelul Saint-Ange, ca prieteni fideli, am aflat că regele Franţei a fost aţîţat contra mea să mă gonească.
de pe tronul papal, noi fiind un exemplu nefast de perfidie, ti­ranie şi dezmăţ pentru conducerea creştinătăţii.
— Jur pe trupul meu ! spuse Madonna Vannozza, ne-ar vrea ca nişte negustorese de gulii, ca nişte desfrînate sau, poate, mai mult, ca sfînta Nafissa, aceea care îşi oferea trupul din ca­ritate. Dacă am da atenţie tuturor, am ajunge nişte şarlatani la Campo di Fiore...
— Carol al VIIT-lea, continuă papa, a cerut învestitura re­gatului de la Neapole şi fortăreţele de la Civitavecchia, Ter-racine, Spolete, pînă la cucerirea completă a regatului, pentru securitatea lui şi a armatei sale. în plus trebuie să uit inju­riile primite şi să iert cardinalilor şi baronilor trădători încăl­carea credinţei ce mi-au jurat. Dar nu am terminat. Trebuie să pun la dispoziţia regelui Franţei pe sultanul Geme, fratele lui Baiazid, pe care îl păstrăm ca ostatic.
— Ruşine nouă, celor din Italia, cît si celor din afară !... strigă Cezar, scos din sărite.
îşi fixă masca pe figură şi, furios, plecă, fără să audă mus­trările papei, nici reproşurile fratelui său, nici rugăminţile ma­mei sale Vannozza.
— Lasă-1 să plece, ştie destul pentru astă seară ! Mîine va mai afla că regele Franţei cere să fie urmat de cardinalul Va-ientinois, în calitate de legat papal, cu alte cuvinte, să-1 ia ca ostatic.
— Nu, strigă La Vannozza, aşa nu este, nu poate fi nicio­dată, nu, nu, nu !
Şi cu un răcnet de animal rănit, se prăbuşi pe pavaj, im-plorind pe Fecioara Măria, printre insulte şi jurăminte.
în timp ce se ridica, ocărind pe francezi, o umbră trecu prin faţa uşii de la sală. Şi Vannozza, repezindu-se într-acolo, auzi paşi coborînd scara şi pierzîndu-se în noapte.
Urmă o scurtă emoţie.
Cum nimeni nu remarcase nimic, o convinseră pe Madonna Vannozza că s-a înşelat şi o sfătuiră să meargă să se odih­nească.
Apoi Francisc, duce de Gandia, îşi luă rămas bun de la mama sa, gazdă, şi de la tatăl său, papa.
— Mi-e teamă ca într-o zi aceste dispute să nu ia o în­torsătură proastă, spuse Alexandru... Prea mult sînge a curs pînă acum din partea familiei Borgia, ceea ce nu ar fi trebuit.
— Vina ar fi a ta, spuse la Vannozza ; deunăzi, cînd car­dinalii Orsin şi Caraffa admirau cînd portretul tău, cînd pe Francisc care îi seamănă, nu ai văzut ce încărcată de ură era privirea lui Cezar...
La Vannozza spunea adevărul. într-o seară, cînd cardinalii Caraffa şi Orsin, oamenii de încredere ai lui Alexandru, erau acolo şi discutau cu ducele de Calabre ce venise cu trupele la Roma pentru a apăra Sfîntul-Scaun contra lui Carol al VlII-lea, ducele întîrzie în faţa portretului lui Alexandru, întrebînd dacă nu-1 reprezintă cumva pe ducele de Gandia. Papa fremăta de mîndrie. Era mai orgolios de frumuseţea lui — astăzi fără vi­goare, buhăită, dar totuşi încă foarte remarcabilă — decît de toate succesele lui politice.
Atunci cînd nu era decît cardinalul Borgia, era de o fru­museţe lăudată peste tot.
Iată cum i-a descris portretul istoricul Gaspard din Verona :
„Este frumos. Are figură plăcută şi zîmbitoare, se exprimă cu eleganţă şi blîndeţe. Este suficient să arunce o privire asu-fel ciudat şi a o atrage către el cu mai multă putere decît pra unei femei frumoase pentru a-i înflăcăra iubirea într-un aceea cu care magnetul atrage fierul."
sale : „Este duşmanul oricărei persoane a cărui politeţe lasă de Portius laudă, în plus, fineţea manierelor si gusturilor dorit...".
în sfîrşit, celebrul Jason Manius din Milano îi glorifică şi el ,,ţinuta elegantă, fruntea senină, sprîncenele unui rege, fi­gura purtînd amprenta generozităţii şi măreţiei, eroica şi ar­monioasa proporţie dintre toate membrele."
Socotindu-1 prea mult ca un rege, acesta putea fi luat drept curtezan. In tinereţea sa, cardinalul Borgia a fost de o eleganţă şi frumuseţe încântătoare. Francisc Borgia, duce de Gandia, evoca vădit această tinereţe, pentru a cărui asemănare Alexandru îl iubea atît de mult.
— Cezar, spuse Vannozza, ştie că niciodată nu i se va ridica în slăvi eleganţa, că ori de cîte ori se afla alături de Francisc, va trece neobservat. Crezi că e fericit de preferinţa ce i-o acorzi fericitului său frate ? Eu, ca mamă, văd totul. Nu ani avut oare dreptate cînd i-am spus : „Tu nu te bucuri de aceeaşi frumuseţe, nu eşti născut pentru dulcegării, pentru zor­zoane, cu tenul tău inundat de soare, cu ochii întunecoşi ca noaptea, tu eşti născut pentru fapte mari ? Lasă-1 pe Francisc cu frumuseţea lui de prelat, tu păstreaz-o cu mîndrie pe a ta, pe cea de soldat!"
— Şi el ce ţi-a răspuns ? întrebă visător Alexandru.
La Vannozza îşi muşcă buzele şi-i răspunse, ezitînd, cu o uşoară nepăsare :
— Se întreabă de ce vrem să facem din el un prelat iar din Francisc un războinic.
— Nu este oare Francisc fiul cel mare ? Ah ! Cezar ! Cezar !
La Vannozza îndrăzni, tremurînd, să repete blestemul ce-i scăpase lui Cezar într-o iseară de nebunie :
— Dacă Soarta se înverşunează să facă din mine prelatul pe care eu nu-1 vreau, îi voi trage o palmă despre care va vorbi istoria familiei Borgia.
— Ce-a vrut să spună ? întrebă papa.
— încă nu ştiu, murmură la Vannozza.
— Şi poate niciodată nu o vom putea şti, spuse Alexandru sărutînd cu o pasiune ciudată inelul pescarului, pe care-1 vîrî din nou pe degetu-i subţire.


Cezar veni să-i povestească mamei sale ultimele noutăţi. Socotea că ea se va revolta de pasivitatea lui Alexandru şi ho­tărî să-i istorisească amănunţit primirea regelui în camera lui Perroquet, unde Carol al VIII-lea solicită papei să-i dea epis­copului din Saint-Malo pălăria de cardinal, ceea ce papa înde­plini cu amabilitate, cerînd o mantie chiar cardinalului de Va-lentinois iar pălăria cardinalului Cantuariense.
Avea de gînd să-i povestească, detaliat, această cavalcadă a regelui, însoţit de papă şi de toţi cardinalii pînă la biserica Saint-Paul, unde, şi acolo, regele ceru şi obţinu o nouă pălărie de cardinal pentru vărul său, episcopul din Mans. Dar abia recunoscu La Vannozza mersul şi vocea lui Cezar, că se şi re­pezi pe scară, unde, ca o femeie rea, începu să urle şi să adre­seze injurii „acestui neam blestemat de francezi". Printre în­jurăturile şi văicărelile ei, Cezar înţelese că fusese prădată casa mamei lui de soldaţi francezi, bijuteriile furate, mobilele de­vastate iar La Vannozza „expusă, după propriile-i cuvinte, pa­timii brutale a unui soldat ticălos, de care abia scăpă, datorită bătrîneţii ei".
Mînia lui Cezar avu cu ce se alimenta. încă de la intrare îl copleşi dezastrul. Preţioasele tapiserii de pe pereţi erau sfîşiate şi mînjite în mod jalnic, picturile crestate cu lovituri de topor sau răzuite, cutiile cu moaşte zăceau pe jos desfăcute, călcate în picioare, paturile erau sparte, aşternutul pătat cu ulei văr­sat din urcioarele pline, toată rufăria casei ce se găsea în cufă­rul desfăcut cu lovituri de măciucă, furată. Din vitrina sculp­tată atît de migălos nu mai rămăseseră, pe jos, decît rămăşiţe informe, murdărite cu smoală. Din bijuterii, din veselă nu mai era nimic. Statuile, vazele cele mari din marmură şi profir fuseseră făcute zob. Pe podelele din toate camerele zăceau res­turile scaunelor sparte şi ale meselor rupte.
La Vannozza scotea urlete de dementă. Cezar încercă s-o consoleze ; ea nu ţinea seama de nimic, gesticula furioasă dar, în cele din urmă, extenuată de atîtea ţipete, începu să pro­fereze injurii, blesteme, cu părul despletit, cu ochii învineţiţi de lacrimi.
Se afla, în piaţa Pizzo di Merlo, un grup de soldaţi fran­cezi însărcinaţi cu garda bancherilor genovezi şi florentini, care îşi ţineau acolo întrunirile. Cezar îi văzuse în trecere ju-cînd arşice. îşi lăsă mama să se tînguiască în continuare şi-şi adună oamenii. Trebuia sau să fie dezarmaţi soldaţii francezi, sau respinşi iar, la un semnal dat de Cezar, toţi să fie masa­craţi. Curînd, într-adevăr, soldaţii, aproape beţi şi absorbiţi de joc, se văzură înconjuraţi de nişte oameni blajini. Deodată, Ce­zar Borgia înjunghie pe soldatul de gardă, îi smulse suliţa cu vîrful lat şi o vîrî în trupul ce zăcea întins, al rănitului. Arma îl străpunse şi rămase înfiptă în pămînt. în cîteva minute toţi erau masacraţi.
în timp ce întreg cartierul Ponte alerga care încotro : ne­gustori, bancheri, funcţionari pontificali si curtezane de renume ce-şi stabiliseră acolo reşedinţa, Cezar îşi adună oamenii şi, în pas alergător, ajunseră la Torre di Nona. încă nu-şi răzbunase mama, desigur, dar această reprimare îl satisfăcea. Ura într-atît pe francezi încît, dacă ar fi putut, pe toţi i-ar fi otrăvit; nu se sfia să-şi expună sentimentele, fălindu-se chiar cu ele. O bucurie ascunsă fremăta în el ; nu atît satisfacţia masacrului săvîrşit, cit speranţa unei răzbunări viitoare, a cărei amintire i-o va păstra Carol al VIil-lea.
„Geme, fiind aşadar pregătit (!) de Valentinois, scrie un istoric al timpului, papa îl încredinţa regelui căruia avea să-i aparţină de acum înainte împreună cu documentul de stipulare in virtutea căruia acest senior sărută mîna şi umărul lui Ca­rol, cu o gingăşie demnă de măreţia originii sale, şi, întorcîn-du-so, cu o aprobare plină de afecţiune, înspre papa şi cardina­lul de Valentinois care se aflau acolo, le mulţumi pentru ospi­talitate şi îi rugă să binevoiască a-1 recomanda noului său pro­tector şi senior, asigurîndu-i, în plus, că nu vor regreta nicio­dată că i-au redat libertatea, nici că regele 1-a luat în com­pania sa."
După cum se vede, era emoţionat. Aceste saluturi de adio, expresia acestei sincere recunoştinţe, ar fi putut mişca şi inima unui bandit : aceea a lui Cezar rămase nepăsătoare. Regele îl luă aşadar pe sultanul Geme ca un ostatic preţios, o pradă necesară şi nu-şi ascundea bucuria ; dar dacă el zîmbea, zîm-bea şi ducele de Valentinois, sinistru însă, el, cel care „ames­tecase în băutura îndulcită pe care sărmanul Geme o obişnuia, un anumit praf alb ce semăna perfect cu zahărul şi foarte po­trivit pentru a otrăvi băuturile, fără să-şi dea seama cineva neschimbîndu-le nici gustul, nici culoarea."
în timp ce nefericitul sultan se îndepărta deci vesel către Neapole, aşteptînd să ajungă în Orientul visat, otrava îl ma_ cina pe încetul şi abia intră în castelul Capuan, la Neapole, că moartea îl răpuse. Poate încă regreta îngrijirile duioase pe ¿3x9 i Ig oferise ducele de Valentinois.
Nici papa, nici Cezar nu se mai preocupau de acum înainte de Geme care, după acelaşi istoric, „fusese încredinţat Maies­tăţii sale regele Carol al VIil-lea, necondiţionat, dar îa aşa stare încît nu era nevoie să i se solicite restituirea, după cum vom spune în curînd..."
Ei nu păreau să ceară decît un singur lucru şi anume ca regele Carol al VIil-lea, împreună cu armata lui, să plece cit mai repede. Totuşi ducele de Valentinois ştia că era reţinut pe lîngă rege ca ostatic. Toţi se temuseră de vreun act de vio­lenţă din partea clocotitorului cardianl; dar, dimpotrivă, nicio­dată el nu fu mai amabil, părînd chiar vesel ; cardinalii, de ia
Saint-Pierre es Liens, Savello, Colonna, Gurgense, prieteni ai regelui, nu-şi ascundeau mirarea şi se temeau ca în timpul că­lătoriei moartea să nu-i desăvîrşească, pe nesimţite, opera, în rîndurile lor. De aceea era supravegheat.
Cînd regele părăsi Roma, papa îi oferi şase cai, de o rară frumuseţe, şi îl binecuvîntă.
în prima noapte armata franceză dormi la Marino şi abia acolo simţi Cezar cît era de supravegheat ; toată noaptea pîndi împrejurimile „locuinţei" ce-i fusese pregătită dar, peste tot, vegheau ochi ; trebui să-şi amîne executarea planului pentru altă dată. Zorii îl surprinseră dînd tîrcoale, furios, ca o fiară în cuşcă.
A doua zi, regele se duse să se culce la Villettri. Carol al Vlîl-lea îl considerase, în acea zi, pe cardinalul de Valen-tinois, ca un însoţitor încîntător, erudit şi petrecăreţ în acelaşi timp ; nu se despăreţau decît la lăsarea nopţii, cînd oboseala îl dobora pe rege. Cardinalul de Valentinois îl însoţi în locuinţa ce i se pregătise, îl salută şi se retrase.
O dată cu căderea nopţii, întunecoase, reci, un grăjdar se strecură, profitînd de beznă, pe lîngă grupurile de soldaţi, şi părăsi oraşul fără să fi fost văzut, făcînd astfel, pe jos, aproape o milă de dram, la fiecare moment temîndu-se ca fuga să nu-i fie observată şi să nu fie trimişi călăreţi în urmărirea lui. Merse de-a lungul căruţelor şi le depăşi fără dificultate. Ajuns la aproape o milă de oraş, scoase în noapte un fluierat prelung. Nici un ecou nu-i răspunse. Aşteptă, apoi ascultă cu urechea la pămînt. Nimic nu percepu. Repetă acelaşi apel şi deodată tre­sări : i se păruse că aude, de departe, acelaşi semnal. Reînnoi apelul : de data asta nu mai era nici o îndoială, i se răspunsese. Porni hotărît la drum şi curînd întîlni un valet cu doi cai.
El să încalece pe unul, să lase valetul să urce pe celălalt, iată chestiunea de o clipă ! Destul de departe de Villettri pen­tru a nu se mai teme că galopul cailor putea fi auzit, ei dădură pinteni animalelor. Sosiră la Roma înainte de revărsatul zori­lor şi Monseniorului Flores, auditor al Tribunalului ecleziastic, nu mică îi fu surpriza cînd îl recunoscu pe cel care se ascun­dea sub haina de grăjdar.
A doua zi nu se vorbea la Roma decît de festa jucată regelui de familia Borgia : Geme mort, iar cardinalul de Valen­tinois, ostatic, evadat ! Sinistrul prestigiu al familiei Borgia era reliefat prin aceste două fapte de vitejie. Dar Cezar nu se mul­ţumi numai cu atît. Porunci să fie izgoniţi din Roma toţi fran­cezii, indiferent de funcţiile avute pe lîngă papă. Cînd, după
ce-şi strînseră ceva bani se îndepărtară de Roma, se ciocniră cv oamenii ducelui de Valentinois, care ii atacară şi îi masacrară pentru a-i jefui. Unii, destul de numeroşi, fineau să-şi ia rămas bun de la papă. Cum se aflau îngenuncheaţi chiar de Vatican, ucigaşi plătiţi de Valentinois săriră asupra lor şi încercară să-i omoare. Mulţi reuşiră să fugă şi să se baricadeze în cîte o casă. unde putură aştepta ajutor.
Papa trimisese pe episcopul din Nepi şi Sutri, secretarul său, să-i prezinte regelui scuzele sale pentru fuga cardinalului de Valentinois, despre care, spunea el, nu ştiuse nimic. Poporul roman delegă pe Monseniorul Porcani, decan al Tribunalului ecleziastic, însoţit de doi nobili, să-1 roage pe rege să nu se revolte de această fugă, din cauza căreia Roma avea cele mai mari neplăceri ; dar, în timpul acesta, familia Borgia îşi bătea joc de Carol al VIil-lea, pedepsindu-i prietenii. Cardinalul Ria-rio care, într-un discurs modest, nu-şi dezvăluise înverşunarea contra duşmanilor papei — francezii —, fu ruinat şi jefuit. Dar bucuria familiei Borgia şi a prietenilor săi o constituia, mai ales, batjocura lui Cezar faţă de soldaţii francezi.
Cînd ducele de Valentinois plecase împreună cu regele, luase cu el 19 căruţe, toate încărcate cu mobile rare, obiecte preţioase, arme etc. în prima etapă, căruţaşii ducelui descăr-caseră doar două, ce conţineau minunăţii, vase din aur şi ar­gint, „un somptuos şi magnific bufet din argint destinat servi­ciului său" etc. ...Soldaţii francezi deduceau de aici că şi cele­lalte căruţe, „împodobite cu cele mai scumpe pături cazone", erau încărcate tot cu lucruri de valoare, închipuindu-şi astfel că „acela care merge cu atîta gravitate nu poate fugi cu uşu­rinţă".
Nimeni nu remarcase că acele două căruţe astfel descăr­cate şi reîncărcate rămîneau intenţionat în urmă, pentru a putea, nefiind în văzul nimănui, să facă stmga-mprejur şi să se întorcă la Roma, fără să fie îngrijoraţi. Zis şi făcut. Or, de îndată ce fuga ducelui de Valentinois fu descoperită, soldaţii se năpustiră, de necaz şi de furie, să prade căruţele. Smulgînd „Păturile cazone", găsiră doar nişte pietre şi butuci de lemn, ce alcătuiau întreaga încărcătură. Controlînd căruţele pentru a afla pe cele ce purtau minunăţiile pe care le admiraseră, nu mai văzură decît şaptesprezece ; înţeleseră atunci cit fuseseră de păcăliţi şi că acele două căruţe pline de valori, ajunseseră, poate, deja, la Roma.
Cînd această întîmplare fu cunoscută la Roma, tot oraşul, de a cărui popularitate se bucura familia Borgia, fu străbătut de hohote de rîs.
Dacă lui Machiavelli i s-ar fi cerut să mediteze asupra tentativei de asasinare a lui Jean Sforza, el ar fi ripostat că acest lucru se impunea. Şi noi vom spune că, din punct de vedere politic, şi „conform moravurilor vremii", asasinarea lui Jean Sforza era necesară.
Trebuie, pentru a preţui acest act politic, căci realizarea lui nu ar fi fost decît unul din aceste acte politice cu care erau obişnuiţi toţi prinţii italieni ; trebuie, pentru a-1 preţui, independent de morala admisă sau de prejudecăţi, să cunoaştem ce situaţie îşi crease familia Borgia în Italia şi, în consecinţă, se va cădea de acord ca, pentru securitatea lor ca şi pentru satisfacerea poftelor, să-i îndepărteze pe Jean Sforza.
Asasinarea lui Jean Sforza fu deci ordonată de Alexandru al Vl-lea. Să nu ne mirăm că vedem un papă, şef venerat al Bisericii, poruncind cu sînge-rece astfel de asasinat. Alexandru era obişnuit cu acte asemănătoare şi se adeverea faptul că în Italia, ca şi în Turcia, ca şi în Franţa, papa este familiarizat cu aceste execuţii rapide, dacă ne încredem în foarte simpla şi surprinzătoarea scrisoare pe care Baiazid o trimitea, prin am­basadorul său, lui Alexandru al Vl-lea, şi în care sultanul cerea, fără ocolişuri, „foarte înaltei şi veneratei sale Sfinţii" să binevoiască să-1 trimită pe fratele său Geme ,,într-o lume unde ar fi mai fericit". Reproducem, pe de altă parte, scri­soarea ; lui Alexandru i se cere, foarte clar, să-1 omoare pe Geme şi să trimită, drept mărturie, cadavrul victimei. Ne dăm seama, prin aceasta, de simplitatea fermecătoare a moravurilor al căror apologet experimentat a fost Machiavelli.
Aşadar, asasinarea lui Jean Sforza fusese ordonată de Alexandru, care găsea în Sforza un duşman politic de temut, şi, mai mult încă, ginerele desfrînatului papă, ale cărui mîrşăvii el Ie cunoştea.
Cezar fu ales, de către Alexandru, ca asasin al lui Sforza ; dar cum acesta, pe parcursul metodelor folosite de papă, nu avea să se supună cu uşurinţă rolului de victimă paşnică, Cezar îşi acceleră eforturile.
într-o seară, cînd Lucrcţia şi Jean Sforza se întreţineau prieteneşte cu incidentele politice de fiecare zi la Roma, cu
duşmăniile ce tulburau întreaga Italie şi cu dificultăţile ce rezultau de aici contra lui, la Vatican, deodată, valetul de în­credere al lui Sforza, devotat trup şi suflet, se năpusti în ca­meră şi abia avu timpul să îngîne cîteva cuvinte, că Sforza se şi repezi asupra pumnalului şi săbiei, pregătit pentru rezis­tenţa supremă, cu văpăi în ochi şi ură în suflet. Lucreţia îl îmbrăţişa, rugătoare, mîngîietoare şi fermă, convingîndu-1 să fugă.
Sforza părăsi încăperea, după ce spuse cîteva cuvinte valetului, şi abia plecase că paşii lui Cezar răsunară ca un ciocan de-a lungul vestibulului.
Cezar intră. Dintr-o privire, îşi imagină scena. Tulbu­rarea Lucreţiei care, de altfel, ştia să joace teatru, îl lămuri : un complot se urzea.
Cu o hotărîre sălbatică grăbi demersul cu cinism, cu în­drăzneală.
— Unde este Giannino ?
— Giannino ? întrebă simplu Lucreţia, prefăcîndu-se mi­rată, pentru a cîştiga timpul necesar măsurării răspunsurilor şi asigurării vocii.
— Răspunde imediat întrebărilor mele ! Fără vicleşug ' Dacă te văd şovăind sau chibzuind, te întind aici ca pe o căţea cu burta sfîşiată.
Pumnalul lui Cezar o făcu să vadă primejdia. Răsuci cu nervozitate încheietura mîinii Lucreţiei, a cărei gură i se cris­pa într-un strigăt: „Unde s-a ascuns Jean ? Spune repede!"
— Jean ? Are oare nevoie să se ascundă ?
— Tîrîturo ! Unde s-a ascuns ?
— Au ! mă doare, pentru Dumnezeu !
Cezar o trînti pe pat. Cu coapsele nervoase strîngea ca într-o menghine frumosul trup al Lucreţiei. Cu mîna stingă îi îndepărtă baticul de pe piept, dezgolindu-i-1 ; cu mîna dreaptă îi cuprinse violent gîtul palid. Lucreţia, imobilizată, se oferea, pradă admirabilă, crimei sau rutului. Şi una şi cea­laltă se înfăţişară gîndirii şi privirii lui Cezar. Palidă, cu părul desfăcut, ea aţîţa pofta demonică a tînărului bărbat. El îi sim­ţea zvâcnirea cărnii lipite de carnea lui ; ochii i se voalară. îi respira parfumul ce-o înmiresma puternic şi, cu gura lui peste gura Lucreţiei care nu mai putea scoate nici un strigăt, îi şopti, cu răsuflarea fierbinte, buze lângă buze :
— Ah ! frumoasă canalie !...
In timp ce Cezar abia mai rezista unei ameţeli neprevă­zute, o răbufnire de furie subită incita oamenii ghemuiţi prin pieţe, pe străzi şi pe la răspântii. Fără să fi bănuit, fără să-1 fi văzut venind, chiar dacă, ascunşi, spionau împrejurimile casei Lucreţiei, un călăreţ apăruse în mijlocul lor, proptit în scări, cu sabia învîrtind-o la încheietura mîinii, trecînd-o pe deasupra capului, iar ei rămaseră acolo, încremeniţi, muţi de stupoare, fără să-1 audă pe Micheletto, călăul lui Cezar, care sriga, cu o voce guturală, lovindu-şi nervos coapsa cu pumnul :
— Pe cal ! Pentru numele lui Dumnezeu ! Pe cal ! Pe cal !
Toată trupa se repezi înspre o casă vecină, în grădina căreia fuseseră legaţi caii. încovoiaţi deasupra şeilor, pentru a nu se izbi de partea de sus a porţii urcîndu-se încă din grădina, pe cal, pentru a lua-o mai repede la goană, plecară unui după altul, prin îngrămădeala de cai, nechezaturi, zvârlituri din copite şi înjurături.
Pe drumul luminat de lună, pe sub copacii a căror umbră era tulburată de vînt, trupa trecu în goană.
Un „sacramento !" răsunător, formidabil, al lui Micheletto, izbucni în liniştea nopţii, galopul cailor se pierdea la cotitura drumului, ecoul i se prelungea cumplit, sinistru, ca strigătul răguşit al unui animal de pradă. Pe drum urmărirea începu : Micheletto recunoscuse calul lui Jean Sforza.
Cezar nu auzi strigătul lui Micheletto. O întreba mai calm, acum, pe Lucreţia, sora lui :
— Aşadar, ni l-ai furat ?
—- îţi spun că nu ; a plecat în mod paşnic la Pesaro şi, pînă la ora asta, poate a şi ajuns.
— O să scotocesc toată casa şi dacă îl găsesc, preafru­moasa mea soră, voi fi grozav de exigent, te previn, spuse el cu un zîmbet echivoc pe care Lucreţia îl cunoştea bine. Jură-mi că a plecat, că nu mai este aici .'
— Jur, Cezar !
— Ah, Dumnezeule! Canalie ! L-ai lăsat să plece ! Ii orevenisem eu că o să ne scape dacă-i lăsăm prea mult timp. Şmecherii ! Ştiau oi că nu o să aibă el încredere. Imbecili ! Ca şi cum nu ar fi cunoscută familia Borgia ! De el mai ales. De el care ştie totul, care cunoaşte cele mai ascunse păcate ale noas­tre. Dar nu te-ai gîndit oare, nesăbuito, că el a ştiut toate asasinatele poruncite de papă şi felul cum noi le-am comis, că e părtaşul tuturor secretelor noastre, că am avut în el aceeaşi încredere ca într-un Borgia ?
— S-o fi trădat oare ?
— Astăzi, poate, incă nu, dar mîine ? Să ne gîndim că papa i-a încredinţat-o pe Julie, amanta lui, şi că atît de la ei, cît şi de la ea, aflase cele mai mari secrete ale noastre. E cazul să ne întrebăm dacă nu e bun de aruncat la gunoi, acest papă imbecil şi ramolit. Să-i încredinţeze ginerelui său paza amantei sale iar ţie, fiica lui, grija de a-1 iniţia în dragoste ! Căci asta se discută peste tot, o ştii bine, că tu şi soţul tău aţi aranjat întîlnirile bătrînului : Jean a fost numit patron de tripou la Santa Măria iar tu, codoaşa papei. Tu nu ştii cum o numeşte poporul pe Julie : „logodnica lui Iisus Hristos". Citeşte satirele şi o să te lămureşti !
— Tu ai vrut, Cezar, ca Julie Farnese să fie doamnea mea de onoare ! întreaga Romă spune la fel : tu ai vrut ca ea să fie in preajma mea, pentru a nu fi bîrfiţi din cauza vizitelor ce mi le faci şi pentru a îndepărta bănuielile despre dragostea ta incestuoasă. Ai spus că mulţimea vede în palatul de la Santa Măria in Pontici un bordel. Ferească Dumnezeu să vadă ceva mai rău ! Bărbaţii nu pot rezista pasiunilor, ia spune, atunci cum am putea rezista noi, femeile ? Şi poporul ne iartă. .
— Poporul doar presupune, în timp ce, cei care au văzut, cei care ştiu, cei care, ca Jean Si'orza şi ca tine, au încălzit patul în care bătrînul din Vatican venea să-şi reînsufleţească patima senilă, numai aceia ar putea vorbi. Iată ce nu trebuie i lată de ce am venit astă-seară să fac o vizită soţului tău ! Iată de ce, la un simplu fluierat, oamenii mei, ambuscaţi, vor sări din toate părţile, se vor arunca pe cai şi vor lua drumul spre Pesaro. Ce frumoasă văduvă o să fii, Lucreţia ! O să plec îm­preună cu oamenii mei şi aş fi foarte fericit dacă ţi-aş anunţa mîine chiar eu, vestea cea bună : Lucreţia liberă !
Cezar o înlănţui pe Lucreţia dar ea, obosită şi neîncreză­toare, îl respinse încet :
— Ne-ar putea vedea cineva, Cezar.
Un freamăt venea din stradă. Cuprins de o poftă imperi­oasă, Cezar nu dădea nici o atenţie şi cum Lucreţia se înfiora de îmbrăţişarea lui, el se mîndrea cu starea de euforie pe care credea că i-o produce. Se simţea mai fericit de plăcerea vino­vată cu care încerca să-şi corupă frumoasa soră decît de pro-pria-i voluptate.
Sub ferestrele cuplului incestuos se formase un grup. Un călăreţ mascat se înălţa în mijlocul lor şi spunea :
— Voi toţi, seniori şi oameni cumsecade, credincioşi lui Sforza, păziţi ieşirile palatului Santa Măria in Porţiei ! Chiar în camera lui Jean Sforza, pe care au vrut să-1 asasineze astă-seară, Cezar Borgia îşi violă sora, concubină interimară a papei Alexandru al Vl-lea, tatăl său. Cine nu crede, poate să-mi ve­rifice, cu uşurinţă, spusele. Urcaţi scara, pătrundeţi în camera lui Sforza şi-1 veţi vedea pe porcul Sfîntuîui-Scaun, îmbătîn-du -se cu dezmierdări pîngărite ! Urcaţi, priviţi, întipăriţi-vă în adîncul inimii tot ceea ce ochii voştri vor fi văzut şi dacă, mîine, familia Borgia va voi să păteze memoria familiei Sforza, spuneţi-i că a minţit, că ruşinea şi oprobriul dezmăţurilor nu din partea ei provin şi că întotdeauna vor rămâne în sînul ei şl trăiască familia Sforza !
Mulţimea aproba fără să aplaude ; îi făcu loc călăreţului care se îndepărtă.
Mulţimea se agita în noapte, comenta despre familia Borgia, despre scandalurile ce le provoca, făcea glume inde­cente ; rînd pe rînd, Julie Farnese şi mama sa, papa, la Va­nnozza, Cezar Borgia şi sărmana Lucreţia fură astfel dezono­raţi. La lumina torţelor aduse de cîţiva, masa de oameni pă­trunse în tindă şi, pe zidurile albite de var, schiţă nişte desene obscene şi nişte cuvinte deşucheate. Careva, cocoţat pe umerii unui „facehino", fixă în cuie, pe pridvor, chiar pe pragul casei, şi în aşa fel încît toţi trecătorii să-1 poată vedea, un enorm falus din lemn. Mulţimea aplaudă. Aclamă simbolul pe care proxeneţii antici îl înălţau pe pragul bordelurilor.
Cineva scrise dedesubt : „Pentru Lucreţia Borgia." Altci­neva, fără să şteargă, gravă cu litere enorme : „Ad usum Alexandri", făcînd aluzie la zvonurile ce străbăteau oraşul, şi de care Alexandru, ajuns la paroxismul depravării, avea ne­voie, pentru a-şi stimula simţirea, recurgînd astfel la unele violenţe, rezervate, de obicei, sexului opus.
Curtezanele ce se aflau acolo, în număr destul de mare, rîdeau în hohote. Aluzii murdare urcau de pe buzele lor către simbolul obscen pe care inscripţiile îl înrăutăţeau.
în timp ce Cezar şi Lucreţia se pierdeau în desfătări bles­temate, în timp ce plebea lua în rîs familia Borgia, călăreţul urmărit de oaste fu prins pe malurile Tibrului şi acolo, după o luptă eroică, fu străpuns de înţepături de sabie şi aruncat în fluviu, chiar în momentul în care urmăritorii săi aveau să pună mîna pe el, pentru a-i tăia gîtul şi a aduce capul ca trofeu, agăţat de şaua căpitanului Micheletto.
Oastea, satisfăcută de sarcina bine îndeplinită, se înapoia la Roma cîntînd. Cîntau un cîntec florentin al cărui refren era : „Peste tot unde vei intimi oameni cîntînd, să ai încredere în ei ! Cei răi nu cântă !"
Dar Cezar, enervat de freamătul ce creştea din ce în ce, apăru la fereastră şi porunci autoritar mulţimii să tacă.
în ciuda celor spuse de călăreţ, nimeni nu-i luase în serios acuzaţia de incest; însă apariţia lui Cezar chiar la fereastra acestei camere, pe care întreaga Romă o ştia ca fiind aceea a Lucreţiei, era în seara asta de o cutezanţă fără pic de ruşine şi strigăte de huiduieli, de injurii răspunseră tînărului cardinal care, din înaltul palatului Santa Măria, insulta mulţimea. Se aruncă, de jos, cu pietre. Poarta cea mare cu două canaturi fu închisă. Masa de oameni se năpusti atunci asupra ei şi, după cîteva izbituri, uşa masivă a cedat, mulţi din ei căzînd la pă-mînt. Răniţii ţipau. Entuziasmul îi aruncase în vestibul. Cei de afară îi aduceau injurii lui Cezar.
Deodată se iscă panică. Gloata, înnebunită, se repezi către ieşirile dinspre stradă.
Cezar îşi luă fluierul şi trei şuierături sfîşietoare spinte­cară văzduhul : chemarea în ajutorul familiei Borgia.
Oamenii recunoscură acest apel şi, turmă speriată, se îm-prăştiară.
în timp ce Cezar le vorbea, Lucreţia, tulburată de acest vacarm, făcuse greşeala de a se arăta la fereastra palatului. Şi, de departe, mulţimea care crezuse într-o sfidare a celor vi­novaţi, continuă să profereze injurii la adresa fiicei papei Ale­xandru al Vl-lea şi, încetul cu încetul, reveni sub ferestrele palatului.
„Papa este în patul lor", striga mulţimea, „cu ei". Şi, dezlănţuită, plebea îl cerea pe papă. „Alexandru ! Alexandru ! Arată-te !" Dintr-o dată toţi tăcură.
De fereastra alăturată celei la care se aflau Lucreţia şi Cezar, se rezemase o umbră, binecuvîntînd, prin gesturi, po­porul ce se îngrămădise, buimăcit. Peste stupoarea lor de nes­pus plana, tăcută şi gravă, binecuvântarea lui Alexandru al Vl-lea, succesorul sfîntului Petre, determinând mulţimea să se retragă încetişor.

Cezar, surprins că nu şi-a văzut oamenii năpustindu-se asupra plebei, coborî pe strada pustie. Strigă : „Micheleto !" Nimeni nu răspunse. Străbătu toată strada, urmărit de privirea Lucreţiei, înnebunite de groază, şi, imediat ce trecu de peretele galben al casei de la capătul străzii, se înapoie în mare grabă.

— Paul ! Paul !
Paul apăru din camera vecină.
— Paul ! Ai văzut tot, ai înţeles tot. Repetă totul lui Jean Sforza şi spune-i ce am îndurat, ce i-am oferit drept sacrificiu Domnului, din dragoste pentru el ! Du-te şi spune-i să se gră­bească şi să nu aibă încredere în prieteni ! Repede, Paul, du-te şi să-ţi ajute Dumnezeu ! Dar, mai înainte, cheamă-1 pe Antonio !
Lui Antonio Lucreţia îi spuse : „Vorbeşte ! Vorbeşte ! Unde este el ?"
Acesta povesti că, pentru a da de urma oamenilor lui Cezar, un valet plecase călare, în goana mare, înspre Pesaro, urmat îndeaproape de toată oastea.
Jean sforza profitase de asta, pentru a se îndepărta liniştit, şi avusese curajul să vină chiar sub ferestrele periculosului său rival şi duşman de moarte să incite mulţimea la dispreţul fărădelegilor familiei Borgia.
Antonio încă mai vorbea, cînd strigăte de veselie ames­tecate cu izbituri de săbii îl întrerupseră. Din stradă urcau chemări prieteneşti şi vesele. Cezar era aclamat, Lucreţia era aclamată.
Comandantul trupei de călăreţi înainta respectuos pe sub ferestrele palatului, cerînd donei Lucreţia să apară.
în timp ce-şi făcea apariţia, îl văzut pe călăreţ întinzîn-du-i ceva ca un fruct enorm, greu şi zemos. Călăreţul, care nu era altul decît Micheletto, şi crezîndu-1 încă pe Cezar în camera Lucreţiei, îi spuse acesteia că au găsit pe malul Tibrului ceva ce fusese pierdut, poate, de Jean Sforza. Şi cum Lucreţia se aplecă să vadă mai bine, recunoscu, la încheietura mîinii ridi­cate a căpitanului, un cap proaspăt tăiat, din care sîngele pi­cura peste montură.
împungînd capul cu sabia, Micheletto zise în rîsetele trupei :
— Vreţi să spuneţi seniorului şi stăpînului nostru că Jean Sforza îl aşteaptă în vîrful săbiei ?
Lucreţia scoase un strigăt şi căzu pe lespede, inertă.

In ziua aceea, 14 iunie 1497, era sărbătoarea viilor de la Saint-Pierre aux Liens.
La Vannozza primea acolo toţi cardinalii, papa, Julie Far­nese, prinţul d'Anhalt, ambasador al lui Maximilian, şi amba­sadorii Franţei, Spaniei, ca şi trimişii principatelor şi regatelor italiene.
Serbarea era dată de La Vannozza, desigur, dar invitaţii nu se considerau a fi atît ai ei, veche concubină a papei, cit ai acestuia. Totuşi, o înconjurau cu toate onorurile datorate unei adevărate regine. Musafirii se împrăştiară prin vii, admirînd următoarea recoltă, dar, mai ales, adăpostindu-şi confidenţele amoroase printre butuci şi pe sub piersicii tineri presăraţi de-a lungul rîndurilor de ţăruşi, împodobiţi cu viţă de vie supra­pusă, la distanţe de aproape patruzeci de centimetri unul de altul. Rupînd monotonia acestor alei astfel mărginite de fiecare parte şi invadate ,de buruieni printre care ţopăiau lăcuste, uneori, boite formate din stîlpi grei şi şipci încrucişate, ofe­reau cuplurilor lascive o umbră propice.
Cardinalii şi prietenii lor hoinăreau, veseli ca nişte şcolari în vacanţă sau ca nişte aleşi în paradis ; rîsete izbucneau, proas­pete şi pure ; cuplurile se aplecau peste urcioarele înalte desti­nate a fi umplute cu apă, în care se introduceau resturi de aramă, sare şi var. Cînd vreo boală ataca viţa de vie, o stro­peau cu acest amestec. De această soluţie primitivă îşi amintiră podgorenii atunci cînd, mai tîrziu, udară răsadurile şi în com­ponenţa căreia se găsea sulfat de cupru.
Aşadar fete frumoase şi iubiţii lor se aplecau peste aceste urcioare, pe trei sferturi goale, şi cum ele vorbeau, vocea avea o sonoritate ciudată : atunci rîdeau şi rîsul ţişnea în ecouri armonioase, iar cardinalii şi baronii se aplecau şi ei ca prie­tenele lor, capetele li se atingeau uşor, buzele li se întîlneau şi, în timp ce femeile rîdeau amuzate, cardinalii, mai gravi, cu văpăi în ochi, îşi împreunau buzele cu ale lor. Uneori, cîte o pălărie cădea în apa din urcior şi rîsetele li se răsfrîngeau în triluri sonore.
Aproape peste toate, urcioarele se aplecau cîte două capete, care se cufundau uşor în apă şi se întîlneau, contopindu-şi Duzele. Şi nu era un spectacol cucernic acest şir de urcioare cu burţile pline de care se atingeau cuplurile.
Uneori ţîşnea cîte un iepure dintre ierburi sau cîte o po-tirniche îşi lua zborul, doar bătăile aripilor trădîndu-i pleca­rea. Ici şi colo, pe toată lungimea drumului, capcane ofereau, printre rămurişuri sau buruieni, pietre netede ucigătoare. Şerpi se strecurau mlădioşi, confundîndu-se prin ierburi.
Cîteodată, cîte un cardinal, pîndind împrejurimile, se ghe-muia, împreună cu prietena sa, şi nu se mai zărea, din cînd în cînd, pe deasupra frunzişului, decît capul prelatului neîn­crezător. Alţii, prea aferaţi, lipsiţi de precauţie, cînd se ridicau, întîlneau, ici şi colo, ochi rîzători şi strălucitori.
La Vannozza, în timpul acesta, sta de veghe acasă, zorin-du-şi servitorii, grijulie de a-şi îndeplini îndatoririle de ade­vărată stăpînă. Odată poruncile date, îl întîlni, într-o încăpere de la etajul întîi, pe Cezar, duce de Valentinois, care, cu mî-necile suflecate, aplecat peste o albie, era adîncit în treabă.
Această cameră era rezervată lui Cezar şi Madonnei Va­nnozza. Doar papa avea dreptul să intre acolo, împreună cu ei, dar niciodată vreun servitor. Pe jos zăceau tăvi mari din aramă roşie, coclite, din care se evapora un lichid ce părea incolor.'
Una dintre ele se afla in permanenţă în vatra şemineului pentru ca, datorită curentului de aer, să i se accelereze eva­porarea. In timp ce La Vannozza intra, Cezar îi spuse bom­bănind :
— îţi interzisesem, totuşi, să faci foc.
— Cu mare greutate am pus nişta jeratic pentru a grăbi rezultatul, altfel deloc nu am fi avut praf astăzi. Am depus prea puţin efort pentru înroşirea lui.
— Nu atît din cauza asta, cît din cauza cenuşii, care, ames-iecîndu-se cu praful, îl face mai puţin fin. Noroo că prelatul de Riaro este miop ! Asta e bun întotdeauna pentru el... dar pentru alţii...
— Dar pentru cine oare ? întrebă neliniştită ,La Vannozza. Şi cum privirea lui Cezar o evia pe a ei, aceasta, temîn-
du-se să ghicească, îl imploră :
— Cezar, scumpul meu fiu, cruţă-mi această supărare ! Nu pentru el ! Oh ! Te rog ! Nu pentru el ! Nu face asta !...
— Adu-mi tava, spuse Cezar, trebuie să se fi uscat pînă acum ! Vannozza ridică tava grea, din aramă roşie, pe care se vedeau nişte pete verzui, cu aspect de mucegai, presărate cu o sare... .
Cu ajutorul unei labe de iepure, Cezar strînse cu mare grijă praful, apoi, cu o lamă din fildeş, rîcîi cu atenţie arama. Răsturnă reziduul într-un mojar de marmură, îl zdrobi cu un pisălog tot de marmură, îl puse cu două-trei degete între două polizoare de agat şi praful alunecă, imponderabil, impercepti­bil, pe o oglindă de argint.
— Dă-mi mana !
Cezar numea arsenicul mana cerească.
Amestecă pudra cu arsenicul, puse din nou aliajul între două polizoare şi, odată îndeplinită misiunea, strigă :
„Dumnezeu a spus : „Să se facă lumină ! Şi se făcu lu­mină." Noi, familia Borgia, putem spune : „Să se facă noapte ! Şi se va faoe noapte."
Şi cum La Vannozza clătina din cap, neliniştită, el o prinse de mijloc, vesel ca un ştrengar, îi dădu capul pe spate şi o îmbrăţişa afectuos.
— Priveşte-ţi fiul, frumoasa mea mamă, este frumos ? Tu eşti de o sută de ori, de o mie de ori mai frumoasă. Ai rămas atît de tînără ! Dar să nu uităm munca serioasă ! Aşa, cît se poate apuca între două-trei degete, pentru Julie Farnese, pentru aniversarea iubirii lor ! Ce spui despre asta ?
— Taci !
Dar deodată sună „Benedicite" (rugăciunea ce se face îna­intea meselor, n.n.). Era ora prînzului. La Vannozza cobori, iăsîndu-l pe Cezar cu chimia lui.
Tava era goală. El urină înăuntru, pentru a înlocui urina evaporată ale cărei săruri le folosise. Căci toate aceste tăvi ce zăceau pe jos conţineau urină, pe care La Vannozza şi fiul ei o evaporau în felul acesta. Sărurile rezultate, combinate cu să­ruri de cupru, erau amestecate cu arsenic, dînd naştere astfel faimoasei otrăvi a familiei Borgia, „la canterella".
Se ştie că mai tîrziu, către 1669, fosforul fu extras, din urină, de Brandt şi Kunkel. Brandt, chimist hamburghez, nu-şi dădu prea bine seama de descoperirea sa, din care, de altfel, nu avu nici un profit, şi al cărei secret i-1 vîndu lui Krafft, clin Dresda. Brandt prea se entuziasma în cercetarea pietrei filo­zofale pentru a se opri la această descoperire. Secretul săru­rilor din urină fusese predat familiei Borgia, papei Calixte, printr-un călugăr spaniol, care tămăduia şi otrăvea, rînd pe rînd, cu ajutorul urinei combinate cu alte medicamente. Astfel, el amesteca, fără să le cunoască adevăratele proprietăţi, fos­forul cu arsenicul, provocînd prin această asociere, accidente adesea, mortale. Pe de altă parte, reînsufleţea pe unii bătrîni istoviţi, dîndu-le să bea urină de om tînăr „virgin".
Fosforul pe care urina îl putea astfel conţine acţiona tot atît de eficace ; nu cunoaştem amănunte, dar acest călugăr urmă şi nişte tratamente miraculoase, aşa că Savonarole fu nevoit să-i întrerupă cu vehemenţă elocinţa, pentru că bătrînii se lasă duşi de cele mai dăunătoare excese, convinşi că, în felul acesta, vor găsi întotdeauna remediul contra frigidităţii.
Otrava era cu atît mai preţioasă cu cît călugărul îi cu­noştea mai bine antidotul, care era magnezia calcinată. Şi acest călugăr devansa previziunile ştiinţei contemporane, recunos-cind că fosforul poate fi asociat cu arsenicul şi că atît unul,
cît şi celălalt, au acelaşi antidot.

In timp ce Cezar Borgia, moştenitor al tainelor călugă­rului spaniol, confecţiona săculeţe din pînză pe care le umplea cu un praf alb imperceptibil, invitaţii se instalau în spaţioasa sufragerie. Cele mai frumoase curtezane, pe care Roma le pri­mea la serbările publice, decorau cu farmecul lor cunoscut şi preţuit, masa la care chiar „capul venerat al Bisericii" lua loc împreună cu toată strălucirea şi pompa unei ceremonii.
Sosea Cezar Borgia. Cu pumnalul fixat cu neruşinare, la cingătoare, mai bătăios decît fratele său, ducele de Gandia, manifesta o atitudine degajată ce i se potrivea de minune cu masca aspră, cu vocea nervoasă, chiar brutală. Cu bijuteriile şi armele argintate şi aurite, avea, oarecum, înfăţişarea Unui condotier, dar a unui condotier, de ceremonie. în realitate, era, însă, mai mult ca oricare altul, pînă în fundul sufletului. Se juca în permanenţă cu pumnalul, lung, cu lama lată şi ascuţită, deseori confundat cu săbiile din sec. XIII—XV şi cu cele cu tăişul drept. îl ţinea întotdeauna în mînă şi, pentru a susţine o demonstraţie, pentru a-şi ascunde o stinghereală, tot cu această armă se juca, sprijinindu-i vîrful de unghie sau sim-ţindu-i tăişul pe palma mîinii.
Mulţi îl admirau iar cardinalul Orsini spuse :
— Comparîndu-i pe amîndoi, pe frumosul duce de Gandia şi pe Cezar, niciodată nu s-ar putea crede că ducele de Gandia este adevăratul purtător al steguleţului de luptă.
Papa îl fulgeră cu privirea pe cardinalul Orsini, mama Vannozza se înfiora iar Francisc, duce de Gandia, zîmbi :
— Mă faceţi să regret că eu sînt acela şi că nu-i pot ceda locui... Asta se va întîmpla poate...
Ducele de Gandia vorbise calm şi surîzînd, dar accentuînd vizibil fiecare cuvînt, ce dădea acestei fraze o semnificaţie misterioasă, tulburătoare.
Cezar tăcu. Alexandru schimbă discuţia cu abilitate, pentru a îndepărta această situaţie penibilă. Ochii mamei Vannozza şi ai lui Cezar se încrucişară, iar privirea papei se izbi de pri­virea cardinalului Orsini. începînd din această zi, între cardinal şi Alexandru, luă naştere o antipatie, ce se traducea, la Ale­xandru, printr-o ură sălbatică, şi, poate, de aici, decurgea asasinarea cardinalului.
Cardinalul Orsini ar fi fost scuzabil dacă nu ar fi cunoscut rivalitatea ascunsă pe care Cezar o nutrea contra fratelui său mai mare. Cele mai negre planuri se urzeau în sufletul său întunecat : nu era nevoie de o provocare nefericită care să mai agraveze hotărîrea iui Cezar.
Nu se vorbea la Roma decît despre ura lui Cezar contra ducelui de Gandia.
Această rivalitate îşi avea obîrşia în purtarea steguleţului de către acesta, fără îndoială, dar mai erau şi alte cauze grave. Cezar o iubea pe dona Sanzia care-1 incitase în a-i face curte, dar Francisc era, în văzul lumii, fericitul său rival şi daeă
dona Sanzîa îi oferise lui Cezar mîna să i-o sărute, însemna, desigur, că nu avea nici o rezervă faţă de Francisc şi că-i acor­dase mai mult entuziasm acestuia decît lui Cezar cînd îi dă­duse mîna.
Acesta, o dată în plus amant nefericit, era înlăturat.
O altă rivalitate îi învrăjbea pe cei doi fraţi.
Cezar o iubea cu patimă pe Lucreţia Borgia. Nu o iubea ca un timid, ca un fricos, nici chiar ca un cinic, o iubea cu curaj, cu dragoste, fără să cerceteze dacă această dragoste era compatibilă cu onoarea datorată unui cap exigent al Bisericii, pe care acesta o dispreţuia, sau cu oricare morală, el ignorîn-du-le pe toate ca un filozof experimentat. Nu-i păsa nici de sfaturi, nici de teorii, ţinînd seama doar ele violenţele instinctu­lui său. Or, circulau zvonuri precum că ducele de Gandia era mai bine primit de Lucreţia, decît Cezar, zvonuri ce i-au ajuns la ureche.
Din acest moment, el socoti că, într-adevăr, familia Borgia începe să devină prea numeroasă...
Cina se termină cu voioşie, printre anecdote vesele şi cu­vinte deocheate. Curtezanele, chemate să facă haz de glumele lor deşănţate şi grizate de vinurile superioare, se abandonau incitărilor împărţite cu dărnicie de cardinali. Gesturi veneau să completeze frazele, să le interpreteze sau să se inspire din ele. Pofte nemăsurate se aprindeau în ochii invitaţilor : o at­mosferă amoroasă plutea peste creierul lor moleşit şi voluptos.
Deodată un vacarm, strigăte vesele, ironice, huiduieli le reţinură atenţia. Alexandru vru să afle motivul acestei mani­festări neprevăzute şi zgomotoase : un copil din cor afirmă, foarte confuz şi tremurînd, că, de curînd, au fost prinşi în viile de la San-Pietro ad Vincula trei călugări făcînd dragoste în­tr-o trinitate stranie, împreunaţi în felul şirului de melci de prin vii, îndeplinind în acelaşi timp şi funcţia de mascul şi cea de femelă. Papa, neînţelegînd nimic din explicaţiile în­curcate ale copilului, convocă pe cei trei călugări. Imediat, aceştia, prosternaţi, în genunchi şi cu fruntea la picioarele papei, se simţeau ruşinaţi. Alexandru le ordonă să redea. în sala banchetului, acea scenă ascandaloasă. Ei refuzară, cople­şiţi de ruşine, supuşi celor mai neplăcute ispăşiri. Alexandru recurse cînd la blîndeţe, cînd la ameninţări, dar nimic nu fu cu putinţă.
Atunci Cezar spuse cîteva cuvinte la urechea papei. Alexandru stinse luminile şi, în obscuritatea aproape com­pletă, ordonă călugărilor să se supună. „In întuneric, spuse cl„
mamai Dumnezeu i-ar putea vedea sau trimisul său pe pă­mânt ;" pentru a obţine iertarea păcatului, trebuia ca papa să ştie mai intâi cu ce-au greşit, spre a putea aprecia situaţia în care se dăduseră în spectacol. Le promitea apoi graţierea. Că­lugării părură-să se liniştească încetul cu încetul şi acceptară sancţiunea aplicată de Sfinţia sa. ' - .
în timpul acesta, în întunericul complice, invitaţii tăceau. Nu aveau nici un motiv de nelinişte, fiind chiar veseli de acest ajutor bine venit pe neaşteptate şi într-un mod atît de fericit : obscuritatea. Se dezlănţuiră îmbrăţişări se înlănţuiră trupuri. Nu se mai auzeau decît 'şoapte sau rîsete înăbuşite, printre scîrţîiturile scaunelor înalte şi grele, "zgîlţîite de mişcările celor invitaţi. Se ştia că Cezar va prevedea că se vor aprinde din nou lămpile suspendate de bolţile încăperii şi lustrele orbitoare, din argint şi cristal, încărcate cu flori. O abundenţă de flori parfumate împovăra atmosfera cu miresme voluptoase. Sala era împodobită ca un templu antic.
Cocoţată pe un scaun, La Vannozza trase, peste o nişă unde veghea neîncetat o lampă, nişte perdele scurte ţesute cu fir de aur, presărate cu pietre preţioase. Voia să ascundă Fe­cioarei Măria spectacolul ce avea să se desfăşoare acolo, astăzi, ca şi atîtea alte daţi.
Pentru a nu agrava ticăloşia comportamentului lor spin-trian, Alexandru porunci călugărilor să închidă ochii. Şi în timp ce se supuneau, Cezar îi lumină pe neaşteptate, dezvăluind in­vitaţilor spectacolul obscenităţilor practicate de călugării per­vertiţi, ca să vorbim ca un ecleziast.
Deodată un vacarm urcă printre strigătele voioase ale asis­tenţei, cînd Cezar, din cîteva lovituri de pumnal, tăie călugă­rilor penisurile, care, înnebunite, le ţâşniră din gură. însânge­raţi şi contorsionaţi de durere, ca nişte râme ciopârţite, ei se tăvăleau pe jos, în timp ce mâinile, coatele şi genunchii le alu­necau pe dalele cleioase şi roşii.
Cezar le tăie legăturile cu aceeaşi uşurinţă cu care ar fi tăiat nodul gordian.
Cu pumnalul în mînă, el declară cinic : „Vor fi pierit... pe unde au păcătuit !"
Fu ovaţionat.
O orgie nestăpânită împrăştie invitaţii în jurul meselor. Numai papa rămase gînditor.
Valeţii spălară sîngele călugărilor. Nu-şi mai amintea ni­meni de scena de adineaori.
Cardinalul Orsini, care înlănţuise între pulpele lui pulpele unei frumoase curtezane, întrebă, rîzînd, pe Alexandru, la ce se putea gîndi dacă nu la spectacolul celor trei călugări găsiţi în viile Sfinţiei sale... Carinalul Orsini nu avea pretenţia să fi ghicit planurile sau intenţiile papei. Găsea în asta doar un motiv de glumă.
Drept orice răspuns, Alexandru zîmbi cu blîndeţe : păru că-şi aminteşte nişte lucruri plăcute, după genele ridicate, după gestul mîinii cu care respingea întrebarea, după surîsul evaziv.
Fu rugat insistent să vorbească. Julie Farnese îl mîngîie stînd pe genunchii lui, dar papa o respinse încet.
Fără îndoială, se gîndea la pedeapsa cerească a celor trei călugări homosexuali. Privirea-i întunecată, fruntea-i devenită gravă de atîtea gînduri nobile nelinişteau musafirii. Julie, pre-făaîndu-se apoi grăbită, papa gîndi cu voce tare, într-un ex­taz confuz şi o nostalgie amoroasă :
_ Reflectez la cel ce se afla la mijloc...
Uşile încăperii fură închise. Sub pretextul că servitorii trebuiau şi ei să servească masa, se interzise tuturor intrarea în această sală şi o bună parte din palat.
Urma să aibă loc jocul „Cine găseşte, ia".
Acest joc purta un nume francez, din pudoare, deoarece cardinalii italieni care îl inventaseră nu voiau să-şi asume răs­punderea acestor iniţiative voluptuoase. Deşi acceptîndu-i be­neficiul, îi aruncau totuşi paternitatea asupra altora.
Iată în ce consta acest joc cu care se încheiau de obicei orgiile :
Se făcea întuneric în mai multe încăperi alăturate, prin care invitaţii se împrăştiau după bunul lor plac. Li se inter­zicea să vorbească, decît la intervale de cîte un sfert de oră : participanţii şi participantele erau înştiinţaţi atunci că se face un scurt armistiţiu şi, pentru cîteva minute, străluceau lumini pe figurile lor.
Împrăştiaţi aşadar prin aceste încăperi, invitaţii trebuia să se întîlnească unii cu alţii, din simplă întîmplare, şi fiecare era obligat să-şi recunoască partenerul pe întuneric. De ase­menea se interzicea femeilor să atingă obrazul bărbaţilor, pen­tru a nu-i recunoaşte prea uşor, după barbă sau vreo cicatrice. Cu excepţia feţei, oricare altă parte a corpului putea fi pipăită. In schimb, bărbaţii aveau voie să vină în contact cu părul fe­

meilor, eu figura, sau, printre mătăsuri, să le cerceteze pe în­delete identitatea. Daar şoapta era permisă şi numai într-o anumită măsură : dacă cineva era recunoscut după voce, era penalizat, trebuind să-i ofere partenerei un giuvaer. Dacă, din întîmplare, el încerca, profitînd de întuneric, să scape din mîi-nile partenerei, aceasta trebuia să se agate de el, pînă ce ora scurtului armistiţiu avea să sune.
Fără îndoială că mulţi se străduiau să fugă astfel, dar fe­meile erau obligate să-i reţină prin orice mijloace şi, în acest efort, adesea, cuplul se rostogolea pe jos. Atunci, printre ca­tifele şi mătăsuri, ei se zbăteau, fără violenţă, bărbaţii încer-cînd să fugă, femeile încercînd să-i reţină, şi adesea inversau rolurile, ei reţinîndu-le pe ele, care se străduiau să fugă.
• S-ar fi putut oare crede aa un astfel de joc să fi avut loc fără zgomot şi tărăboi ? Şi totuşi aşa a fost.
Ciocnirile erau fără violenţă, buzele serioase, absorbite de diferite griji, căci, ce-i drept, dacă doamnele nu puteau atinge cu mîinile faţa bărbaţilor spre a-i recunoaşte, aveau toată la­titudinea s-o facă doar cu obrazul; şi se spunea că astfel de doamne nu erau totdeauna curtezane, ci pricepute în a ghici, la singura atingere a buzelor de obrazul ce-1 examinau, cui îi aparţinea.
Primii istoviţi după acest joc se retrăgeau pentru rugă­ciuni sau se întîlneau cu călugării care oficiau în capelă ser­viciul religios.
Papa era renumit pentru înflăcărarea adusă acestui joc. Dar el nu putea rezista mult; aşa se face' că întotdeauna se refugia, înainte de sfîrşitul jocului, pe banca stareţilor, cîntînd psalmi.
La a treia întrerupere, Cezar remarcă plecarea lui Ale­xandru. Atunci se convinse el unde se afla Julie, amanta pa-peii şi stinse luminile aruncîndu-se în faţa ei în aşa fel, că, ea, fără să vrea, dădu peste el. Şi pentru că unul fugea după celălalt, probabil, căzură, fără violenţă, pa parchet, rămînînd acolo.
Nu putem şti tot ce-i dezvălui Julie lui Cezar, dar îi dezvă­lui, printre altele, că Lucreţia îl iubeşte nespus pe Francisc, duce de Gandia, ceea ce îl înfurie grozav pe Cezar, dar nu într-atît ca atunci cînd află, tot de la Julie, că Francisc nu de mult a părăsit jocul şi că. poate, chiar în momentul acesta,, se pregătea să plece la mănăstirea de la San-Sisto. Dacă Julie i-ar fi privit ochii lui Cezar, s-ar fi înspăimântat.

Ameţită de băutură, de flori, de dezmierdări, Julie a tră­dat, fără să-şi dea seama, încrederea pe care Lucreţia şi Fran­cisc o aveau în ea. Cînd se trezi, plînse cu lacrimi fierbinţi.
Căci şi Julie Farnese îl iubea pe Francisc, duce de Gandia, dar il iubea cu o patimă stăpînită şi cu atît mai violentă. îl iubea pentru frumuseţea lui, pentru eleganţă, pentru fineţe.
Lucreţia îl iubea pe Francisc, după cum şi el o iubea, cu mîndrie, dar fără ca incestul să le păstreze dragostea frăţească, îl iubea şi îl admira, fără vreun instinct amoros.
Erau fericiţi că se regăsesc şi discută liber, el, aplecat asupra tinereţii ei înfloritoare, ea, cu fruntea şi privirea în­dreptate către el, fratele cel mare, sfătuitorul drăgăstos.
Şi Cezar credea cu totul altceva, cu atît mai mult cu cît Lucreţia şi Francisc îi lăsau pe toţi să se zbată în necunoş-tinţă de cauză privitor la întâlnirile lor.
Julie, pe jumătate beată, informase pe Cezar că Francisc gonea către San-Sisto, unde o călugăriţă trebuia să-1 aştepte în spatele portiţei de fier, ce conducea, pe sub un smochin mare, la cisterna cu apă. Această uşă joasă permitea, vara, trecerea ţăranilor evlavioşi pentru a lua apă proaspătă, dar numai la sfîrşitul lui iulie şi începutul lui august. Lucreţia putuse deci să-şi procure, cu uşurinţă, cheia. Datorită călugă­riţei ce o slujea îl putea primi pe ducele de Gandia, fără ştirea nimănui, ca pe un îndrăgostit.
Lucreţia îl aştepta pe Francisc, duce de Gandia, în spatele porţii mănăstirii de la San-Sstio, sub smochin, unde încerca să se perfecţioneze în limba latină, nefiind o erudită. Devenise foarte neliniştită. Superstiţioasă, auzise un smochin căzînd aproape de ea, la stingă, şi cu toate eforturile îi fu imposibil să-1 ridice. încercă mult timp, dar zadarnic şi, tulburată ca de o prevestire rea, Lucreţia încreţi sprîncenele...
îl aştepta pe Francisc...

(va urma)