Mihail Zoscenko
De data asta îngăduiţi-ne să vă povestim un episod dramatic din viaţa morţilor.
Cazul fiind autentic, nu ne vom permite în relatarea noastră prea multe glume şi vorbe de haz, pentru ca nu cumva să-i supărăm pe cei rămaşi în viaţă.
Cum însă povestea asta e pînă la un anumit grad comică, şi s-ar putea ca hazul să se reverse, vorba ceea, singur, cerem cu anticipaţie scuze cititorilor pentru lipsa de tact poate involuntară faţă de vii şi de morţi.
Desigur, faptul în sine, în sensul lui primar, nu avea nimic comic. Dimpotrivă, a murit un om, un modest salariat, şters ca personalitate.
Şi aşa cum se întîmplă deseori, după moarte s-au spus pe seama lui tot felul de vorbe mari: a murit la post; ah, pe cine am pierdut! Ce om! Ce păcat, fraţilor, că a plecat dintre noi!
Vezi bine, cît a trăit nu i-a spus nimeni aşa ceva, şi omul a plecat pe drumul de unde nu există întoarcere fără măcar să bănuiască ce repre-zintă el în fantezia celor din jur.
Desigur, dacă nu murea, nu se ştia ce turnură ar fi luat fantezia asta. E de presupus, mai degrabă, că aceeiaşi oameni l-ar fi luat în răspăr.
Cum însă omul a murit fără murmur, totul a ieşit cum nu se poate mai bine.
Pe de o parte, fraţilor, e superb să mori, pe de altă parte — mersi frumos, mai bine lipsă. N-avem noi neapărată nevoie de mişcătoarea compasiune a domniilor-voastre.
Pe scurt, la instituţia unde a lucrat el s-a ţinut o întrunire după orele de serviciu şi la această întrunire s-au evocat felurite episoade emoţionan-te din viaţa răposatului.
Pe urmă a luat cuvîntul directorul în persoană. Orator înnăscut, directorul a vorbit aşa de patetic, încît la un moment dat a lăsat să-i scape o lacri-mă. Şi lăsînd să-i scape o lacrimă, a întrecut orice măsură cu laudele la adresa răposatului.
Ceea ce a dat frîu liber sentimentelor. Vorbito-rii următori s-au străduit care mai de care să demonstreze că au pierdut un prieten credincios, un părinte, un frate, un fiu şi aşa mai departe.
La un moment dat, unul din sală a strigat că s-ar cuveni să i se facă o înmormîntare mai de soi, pentru ca şi alţi salariaţi să-şi dea silinţa de a binemerita una asemănătoare.
Toţi cei prezenţi s-au declarat de acord. La care directorul a făcut cunoscut că cheltuielile de înmormîntare vor fi suportate de instituţie.
Atunci s-a mai ridicat unul şi a zis că asemenea oameni remarcabili se cuvine să fie înmormîntaţi cu muzică, şi nu duşi în tăcere pe străzile pustii.
La auzul acestor cuvinte, se ridică o rudă de-a mortului, nepot bun de-al lui, unul Kolesnikov, şi zice:
— Doamne-Dumnezeule, cîţi ani am trăit cu unchiu-meu în aceeaşi casă! N-aş zice că ne cer-tam des, totuşi nu prea ne înţelegeam, pentru că eu habar n-aveam ce fel de unchi am. Acum, cînd îmi spuneţi toate astea, fiecare cuvînt îmi picură în inimă ca plumbul topit. Ah, de ce nu i-am asi-gurat o viaţă omenească unchiului meu? Acum am să am remuşcări toată viaţa. Nu, n-am să stau pe gînduri şi am să mă duc în strada Zalenin, unde ştiu că se află cea mai bună fanfară, şase suflători şi o tobă. Invităm fanfara asta să-i cînte lui un-chiu-meu ceva pe cinste.
Toţi i-au dat dreptate. Invită fanfara şi cu asta ai să-ţi răscumperi în parte comportarea mitocă-nească faţă de unchiu-tău.
Pe scurt, după două zile a avut loc înmormîn-tarea. Erau multe coroane şi o mulţime de lume. Muzicanţii cîntau într-adevăr binişor, atrăgînd atenţia trecătorilor, care tot întrebau: „Pe cine înmormîntează?”
În timpul procesiunii, nepotul s-a apropiat de director şi i-a zis discret:
— Am invitat fanfara, dar ei mi-au pus condiţia să fie plătiţi îndată după înmormîntare, pentru că după aia pleacă să concerteze la Staraia Russa. Cum facem ca să-i plătim fără prea multă zarvă?
Directorul zice:
— Păi, fanfara n-o plăteşti tu?
Nepotul s-a mirat şi chiar s-a speriat.
— Dar chiar dumneavoastră aţi spus — zice — că cheltuielile de înmormîntare le suportă institu-ţia. Eu am avut grijă numai să invit fanfara.
Directorul zice:
— Asta aşa e, dar fanfara nu e prevăzută în deviz. La urma urmei, a murit o persoană fără importanţă, şi noi, gata, am şi chemat, hodoronc-tronc, fanfara! Nu, nu pot să fac nimic, că mă ia la trei-păzeşte sindicatul.
Ăia care mergeau împreună cu directorul au zis şi ei:
— În definitiv, instituţia nu poate să plătească pentru fiecare mort. Zi mersi că s-a plătit camionul şi toate mofturile astea. Fanfara plăteşte-o tu, că de-aia ţi-a fost răposatul unchi.
Nepotul sare ca ars:
— Ce, aţi băut gaz? De unde scot eu două sute de ruble?
Directorul zice:
— Atunci puneţi mînă de la mînă toate rudele şi descurcă-te cum ştii.
Năucit, nepotul s-a dus fuga la văduvă şi i-a spus ce se petrece.
Văduva s-a pornit şi mai avan pe plîns şi a refu-zat să dea un ban.
Kolesnikov a intrat cu coatele în mulţime, a răzbit pînă la fanfară şi le-a spus muzicanţilor să nu mai sufle în tromboanele lor, pentru că s-a ivit o încurcătură şi acuma nu se ştie cine o să plă-tească.
În rîndurile muzicanţilor, care mergeau aliniaţi, s-a produs o oarecare perturbare. Maimarele lor zice:
— Noi vom cînta pînă la sfîrşit şi banii îi vom cere prin tribunal de la cel care a făcut comanda.
Şi, plesnindu-şi talgerele de alamă, a pus capăt discuţiei.
Atunci Kolesnikov şi-a croit iar drum pînă la director, dar acesta, presimţind o supărare, s-a urcat în maşină şi a plecat pe tăcute.
Foiala asta a stîrnit mirare în rîndurile proce-siunii. Plecarea directorului şi văicărelile văduvei au intrigat şi mai mult asistenţa. S-au iscat discu-ţii şi şuşoteli, cu atît mai mult cu cît cineva a lan-sat zvonul cum că directorul a fost chemat de urgenţă în chestiunea salariilor.
Aşa că alaiul a ajuns la cimitir în cea mai mare dezordine. Înmormîntarea s-a desfăşurat într-un ritm extrem de rapid şi fără cuvîntări. Şi toţi s-au răzleţit nu prea mulţumiţi. Ba unii îl şi vorbeau de rău pe răposatul, amintindu-şi ba una, ba alta din viaţa lui ticăloasă.
A doua zi, nepotul răposatului a stăruit atîta pe lîngă director, încît acesta i-a promis să discute chestiunea la sindicat. Dar l-a avertizat că e îndo-ielnic să poată face ceva, pentru că sindicatul are misiunea să poarte de grijă celor vii şi nicidecum să-şi piardă vremea cu morţii.
Oricum, pînă una alta Kolesnikov şi-a vîndut paltonul, ca să scape de muzicanţi, care într-ade-văr nu s-ar fi dat în lături de la nimic pentru a-şi căpăta banii.
Nepotul şi-a vîndut paltonul cu 250 de ruble. Aşa că după ce a plătit fanfara, i-au mai rămas 50 de ruble. Din banii ăştia, de trei zile bea. Fapt care ne arată că instituţia respectivă, în frunte cu directorul, nu prea s-a arătat a fi la înălţime.
Aşa băut, nepotul a venit la mine şi mi-a împăr-tăşit, ştergîndu-şi lacrimile, mica lui supărare, care pentru el cred că era departe de a fi şi ultima.
Pentru unchi, însă, această mică supărare a fost cea de pe urmă. Tot e ceva şi asta.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu