George Orwell
- Reintegrarea ta, Winston, zice O'Brien, cunoaşte trei etape: învăţarea, înţelegerea şi acceptarea. Este timpul să intri în etapa a doua.
Ca de obicei, Winston stă întins pe spate. în ultima vreme, însă, legăturile sunt mai slabe. Deşi este tot fixat de pat, îşi poate mişca genunchii şi întoarce capul spre dreapta şi spre stânga şi să-şi ridice braţul de la cot. Nici cadranul nu mai este propriu-zis o teroare; îi poate evita şocurile dacă se dovedeşte suficient de ager la minte, dar, dacă spune prostii, O'Brien trage prompt de manetă. Uneori, trece câte o şedinţă întreagă fără să intervină cadranul între ei. Nu-şi mai aminteşte câte şedinţe au fost în total. Este un proces complex, care acoperă, parcă, o perioadă lungă şi nedefinită - de câteva săptămâni, poate -, iar intervalele dintre şedinţe pot fi uneori de zile, iar alteori nu mai mult de o oră-două.
- Aşa întins cum stai acolo, zice O'Brien, te-ai întrebat adeseori - mi-ai pus şi mie întrebarea - de ce iroseşte Ministerul Iubirii atâta timp şi atâta energie cu tine. Iar pe vremea când te aflai în libertate, nedumerirea ta era, în esenţă, aceeaşi. Reuşeai să prinzi mecanismele societăţii în care trăiai, dar nu şi motivaţiile ei fundamentale. Ţi-aduci aminte? Ai scris în jurnal aşa: „înţeleg cum; nu înţeleg de ce”. Când te gândeai la acest de ce, atunci se ivea îndoiala dacă erai sau nu în toate minţile. Ai citit cartea - cartea lui Goldstein, adică - sau măcar o parte din ea. Ai aflat ceva ce nu ştiai dinainte?
- Dar dumneata ai citit-o? - întreabă Winston, la rândul lui.
- Eu?! Eu am scris-o. In sensul, evident, că am colaborat la scrierea ei. După cum ştii, nici o carte nu se produce individual.
- Este adevărat ce scrie acolo?
- Ca descriere, da. Programul, însă, pe care-l propune este o prostie. Acumularea secretă de cunoaştere - răspândirea treptată a unei atitudini - în cele din urmă, o rebeliune proletară şi răsturnarea Partidului. Chiar tu însuţi ai anticipat că exact acest lucru urma să-l spună. Numai şi numai prostii. Proletarii nu se vor răscula niciodată, nici într-o mie, nici într-un milion de ani. Nu au cum. Şi nu-i nevoie să-ţi spun motivul exact: îl cunoşti deja. Dacă ai nutrit vreodată visuri de insurecţie violentă, renunţă la ele. Partidul nu poate fi răsturnat în nici un fel. Dominaţia Partidului este pe vecie. Acesta să fie punctul de plecare al raţionamentelor tale. Pe vecie! - repetă O'Brien apăsat, apropiindu-se de patul lui Winston. Bun, şi-acum să revenim la problema lui cum şi de ce. Ai înţeles destul de corect cum reuşeşte Partidul să se menţină la putere. Spune-mi ce crezi tu: de ce ne cramponăm noi de putere? Ce motiv avem? De ce dorim puterea? Zi, dă-i drumul, adaugă el, văzând că Winston tace.
Winston tace, însă, în continuare, alte câteva momente, cuprins de o senzaţie de sfârşeală. Ochii lui O'Brien îl privesc din nou cu acea vagă lucire dementă de entuziasm. Ştie dinainte răspunsul lui O'Brien. Că Partidul nu caută să păstreze puterea pentru el însuşi, ci numai şi numai pentru binele majorităţii. Asta pentru că marile mase de oameni nu sunt altceva decât nişte fiinţe slabe şi laşe, care nu pot îndura libertatea şi nici nu privesc adevărul în faţă şi de aceea trebuie să fie conduse şi sistematic înşelate de alţii mai tari ca ele. Că omenirea are de ales între libertate şi fericire şi că marea majoritate a oamenilor ar prefera fericirea. Că Partidul este păzitorul etern al celor slabi, că el s-a constituit într-un fel de sectă pre- destinată care face rău cu gândul la binele ce va să vină şi care îşi sacrifică propria fericire de dragul fericirii altora. Lucrul cel mai cumplit, se gândeşte Winston, cel mai cumplit, este că O'Brien şi crede lucrurile astea când le spune. I se citeşte pe faţă. O'Brien ştie totul. Ştie de o mie de ori mai bine decât el, decât Winston Smith, cum arată lumea în realitate, în ce stare de degradare trăiesc masele largi de oameni şi prin câte minciuni şi cruzimi sălbatice îi ţine Partidul în starea respectivă. O'Brien le-a înţeles şi le-a cântărit pe toate, şi totuşi nu contează: scopul final justifică orice. Ce poţi face, se gândeşte el, în faţa unui nebun mai inteligent decât tine, care stă şi îţi ascultă argumentele cu calm şi pe urmă stăruie în nebunia lui?
- Ne conduceţi pentru binele nostru, zice el în cele din urmă. Sunteţi de părere că oamenii nu sunt capabili să se conducă singuri, şi de- aceea...
Işi înghite vorbele într-un spasm de durere care îi străbate tot corpul, durere parcă nouă şi neaşteptată. O'Brien a împins maneta pe cadran până la treizeci şi cinci.
- Asta a fost o prostie, Winston, o prostie cât tine de mare! - exclamă el. Eşti prea deştept ca să spui aşa ceva.
Trage maneta la loc la zero şi continuă:
- Uite, am să răspund tot eu la întrebarea pe care ţi-am pus-o. Partidul doreşte puterea numai, strict, exclusiv de dragul puterii. Nu ne interesează binele altora: ne interesează exclusiv PU-TE-REA. Nici bogăţia, nici luxul, nici viaţa îndelungată, nici fericirea: puterea şi-atât - puterea pură. Ce înseamnă aceea putere pură ai să-nţelegi imediat. Noi suntem altfel decât toate oligarhiile din trecut prin faptul c ă ştim ce facem. Toţi ceilalţi, chiar şi cei care semănau cu noi, au fost nişte laşi, nişte ipocriţi. Naziştii germani şi comuniştii ruşi s-au apropiat foarte mult de noi prin metodele pe care le-au folosit, dar n-au avut niciodată curaj să-şi recunoască propria motivaţie. Şi unii şi ceilalţi au pretins, şi poate chiar au crezut, că ajunseseră la putere siliţi de împrejurări şi numai pentru o vreme şi că undeva, după colţ, îi aştepta raiul pe pământ, în care oamenii trăiau liberi şi egali. Noi nu suntem atât de naivi. Noi ştim că nimeni nu pune mâna pe putere cu intenţia de-a o mai preda vreodată altcuiva. Puterea nu este un mijloc, puterea este un scop în sine. Nu instaurezi o dictatură ca să aperi o revoluţie, ci revoluţia o faci ca să instaurezi dictatura. Scopul persecuţiei este persecuţia însăşi. Scopul torturii este chiar tortura. Scopul puterii este puterea. Acuma începi să pricepi?
Pe Winston îl şochează, ca şi mai înainte, faţa obsedată a lui O'Brien. O figură puternică, masivă şi brutală, care emană inteligenţă şi un soi de pasiune controlată în faţa căreia el, unul, se simte cu totul neajutorat; şi totuşi, este o faţă obosită, cu pungi sub ochi şi cu pielea pomeţilor căzută. 'Brien se apleacă deasupra lui, apropiindu-şi într-adins faţa istovită de cea a lui Winston.
- Te gândeşti, zice el, ca şi cum ar şti, o dată în plus, ce se află în mintea subiectului întins pe pat, că am o faţă îmbătrânită şi obosită. Te gândeşti că vorbesc despre putere, în schimb nu sunt în stare să previn nici măcar decăderea propriului meu trup. înţelege odată, Winston, că individul nu este decât o celulă. Obosirea celulei este vigoarea organismului. Ce, când îţi tai unghiile, mori? !
Se întoarce şi îşi reia plimbarea dintr-o parte în cealaltă a camerei, cu o mână în buzunar.
- Noi suntem preoţii puterii, zice. Dumnezeul nostru este puterea. Dar acum, pentru tine, puterea nu este decât un cuvânt. Este cazul s ă începi să-ţi formezi o idee despre ce înseamnă puterea. Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegi este că puterea e colectivă. Individul are putere numai în măsura în care încetează de a mai fi un simplu individ. Ştii lozinca Partidului „Libertatea este sclavie”, nu-i aşa? Te-ai gândit vreodată că se poate spune şi invers: „Sclavia este libertate”? Singur - adică liber - omul este întotdeauna şi inevitabil înfrânt. Aşa şi trebuie să fie, pentru că orice om este sortit să moară. Ceea ce reprezintă cel mai mare eşec al vieţii. Dar, dacă reuşeşte să scape de propria lui identitate, dacă se poate contopi cu Partidul, în aşa fel încât să fie Partidul, atunci individul devine atotputernic şi nemuritor. In al doilea rând, trebuie să înţelegi că puterea înseamnă puterea asupra oamenilor. Şi asupra trupului, dar, mai presus de orice, asupra minţii oamenilor. Puterea asupra materiei - asupra realităţii exterioare, cum spui - nu are nici o importanţă. Avem, deja, de pe acum, controlul absolut asupra materiei.
Pentru o clipă, Winston uită de cadran. Face un efort violent să se ridice în capul oaselor, dar nu reuşeşte decât să-şi provoace o durere sfâşietoare în tot corpul.
- Dar cum puteţi să controlaţi materia? - izbucneşte el. Nu puteţi controla, de pildă, clima sau legea gravitaţiei... Şi mai sunt şi bolile, şi durerea, şi moartea, şi...
O'Brien îl reduce, însă, la tăcere cu un gest din mână.
- Controlăm materia din moment ce controlăm mintea oamenilor. Realitatea se află numai sub ţeastă. Ai să înveţi tu, Winston, încetul cu încetul, dar ai să înveţi până la urmă. Nu există nimic pe lumea asta ce să nu putem realiza - invizibilitate, levitaţie - orice ! Dacă mi-aş propune, m- aş putea înălţa de la pământ ca un balon de săpun. Nu-mi propun, pentru că Partidul nu-mi cere aşa ceva. Trebuie neapărat să scapi de obsesiile tale de secol nouăsprezece cu legile Naturii. Noi facem legile Naturii.
- Nu-i adevărat! Nici măcar nu stăpâniţi toată planeta. Şi Eurasia?! Şi Estasia?! Nu le-aţi cucerit încă.
- Şi ce dacă? Le vom cuceri când vom socoti necesar. Şi chiar dacă nu le cucerim, ce crezi că se întâmpla? Le putem şterge de pe hartă. Oceania egal lumea întreagă, zice O'Brien, mimând semnul egalităţii prin aer.
- Bine, dar chiar şi lumea asta toată nu-i decât un fir de praf. Iar omul este mic şi neajutorat! De când există oameni? Pământul a stat nelocuit milioane de ani.
- Aiurea. Pământul are exact atâţia ani câţi avem noi, nici unul în plus. Cum să fie mai bătrân?! Nimic nu există în altă parte decât în conştiinţa omului.
- Nu-i adevărat. Rocile sunt pline de oasele animalelor disp ărute, de mamuţi, de mastodonţi, de reptile enorme care trăiau pe vremea când de om nici măcar nu era vorba.
- Le-ai văzut tu vreodată, oasele-alea, Winston? Evident că nu. Naturaliştii din secolul nouăsprezece le-au născocit, înaintea omului nu a existat nimic. După om, presupunând că el ar ajunge să se stingă, nu va exista nimic, în afara omului, nu există nimic.
- Cum să nu?! întregul univers există dincolo de noi. Stelele, de pildă! Unele dintre ele se află la milioane de ani-lumină de noi şi niciodată n-o să putem ajunge la ele.
- Stelele?! Ce sunt stelele? - zice O'Brien, mimând indiferenţa. Nişte foculeţe aşezate la câţiva kilometri depărtare. Dacă vrem, putem merge până la ele. Sau le putem stinge de pe cer. Pământul este centrul universului. Soarele şi stelele se învârt în jurul Pământului.
Winston se mişcă din nou de parcă ar fi zguduit de convulsii. De data aceasta, însă, tace. O'Brien continuă, ca şi cum ar răspunde unei alte obiecţii spuse cu voce tare:
- Din anumite motive, evident, nu este adevărat. Când navigam pe oceane sau când prevedem o eclipsă, ni se pare potrivit, de cele mai multe ori, să plecăm de la premisa că Pământul se roteşte în jurul Soarelui şi că stelele se află la milioane de milioane de kilometri. Şi ce-i cu asta? Crezi că nu am fi în stare să descoperim un sistem astronomic dual? Stelele pot fi departe sau aproape, în funcţie de necesitatea momentului, îţi închipui, cumva, că nu avem matematicieni care să reuşească treaba asta? Nu uita dublugânditul.
Winston se lasă să cadă înapoi pe spate. Orice ar spune, acest răspuns tăios îl izbeşte de fiecare dată ca o măciucă. Şi totuşi, ştie - ştie - că el are dreptate. Credinţa că nimic nu există în afara propriei tale minţi - trebuie să existe un mod de a demonstra că este falsă. Nu a fost de atâta timp arătată cu degetul, ca o aberaţie? Are şi un nume, dar nu îi vine în minte pe moment. Colţurile gurii lui O'Brien se ridică într-un zâmbet hâtru:
- Ţi-am mai spus, Winston, zice el, că nu eşti tare la metafizică, în momentul de faţă, încerci să găseşti un cuvânt, şi anume solipsism. Dar te înşeli, nu-i vorba de solipsism aici. Poate de solipsism colectiv, dacă vrei neapărat. Dar asta este altceva, şi-anume exact opusul, în fine, am făcut o digresiune, adaugă el pe alt ton. Puterea - puterea reală, cea pentru care trebuie să luptăm zi şi noapte - nu este puterea asupra lucrurilor, ci asupra oamenilor.
Se opreşte şi, pentru o clipă, adoptă din nou atitudinea profesorului care pune întrebări unui elev promiţător:
- Spune-mi, Winston, cum îşi exercită un om puterea asupra altui om?
Winston se gândeşte puţin, cu ochii în tavan, apoi zice:
- Făcându-l să sufere.
- Exact. Făcându-l să sufere. Ascultarea nu ajunge. Dacă nu-l faci să sufere, cum poţi fi sigur că ascultă de voinţa ta şi nu de-a lui? Puterea constă în a-l umili şi a-i provoca durere. Ai putere atunci când rupi conştiinţa omului în bucăţi, iar bucăţile vii le rearanjezi în forme noi, pe care tu însuţi le hotărăşti, începi să înţelegi, acuma, ce fel de lume pregătim noi? Este exact opusul acelor utopii hedonistice cretine, pe care şi le imaginau vechii reformatori. Este o lume a fricii, a trădării, a chinurilor, o lume în care calci în picioare şi eşti călcat în picioare, o lume care, pe măsură ce se va perfecţiona, va deveni nu mai omenoasă, ci mai puţin omenoasă. In lumea asta, progresul va însemna progresul durerii. Vechile civilizaţii pretindeau că sunt întemeiate pe iubire şi dreptate. Civilizaţia noastră are la temelie ura. In lumea noastră, singurele sentimente vor fi teama, furia, triumful şi auto-umilirea. Vom avea grijă să le distrugem pe toate celelalte -pe toate. Deja suntem pe cale de a jugula anumite atitudini care au supravieţuit dinainte de Revoluţie. Am rupt legăturile dintre copil şi părinte, dintre bărbat şi femeie. Cine mai îndrăzneşte, în ziua de astăzi, să aibă încredere într-o nevastă, într-un copil, într-un prieten? Iar în viitor nu vor mai exista nici neveste, nici prieteni. Copiii vor fi luaţi de la sânul mamei de mici, cum iei ouăle de la găină. Instinctul sexual va fi eradicat. Procreaţia va deveni o formalitate anuală, cum este, de exemplu, reînnoirea unei cartele. Vom aboli orgasmul. Chiar în momentul de faţă neurologii noştri lucrează în direcţia asta. Nimeni nu va mai fi loial decât Partidului, nimeni nu va mai iubi pe nimeni altcineva decât pe Fratele cel Mare. Nu se va mai auzi un alt râs afară de hohotul celui care triumfă la înfrângerea unui duşman. Nu vor mai exista nici artă, nici literatură, nici ştiinţă. Când vom fi atotputernici, nu vom mai avea nevoie de ştiinţă. Nu va mai fi nici o deosebire între frumos şi urât. Nu va mai exista curiozitate şi nici o bucurie a vieţii. Orice plăcere va fi anihilată. Dar întotdeauna - ţine mine, Winston - întotdeauna va exista intoxicaţia puterii, din ce în ce mai insistentă şi mai ubtilă, întotdeauna şi în orice moment va exista fiorul victoriei, senzaţia indescriptibilă pe care o ai când calci în picioare un duşman neputincios. Dacă vrei o imagine a viitorului, închipuie -ţi o cizmă zdrobind mutra unui om - şi asta pentru vecie.
O'Brien se opreşte, ca şi cum s-ar aştepta ca Winston să comenteze în vreun fel. Dar Winston încearcă din nou să se facă una cu patul şi tace. Parcă i-a îngheţat inima. O'Brien continuă:
- Şi să nu uiţi că imaginea despre care vorbesc este pentru vecie. Mutra respectivă va rămâne pentru totdeauna la locul ei, sub cizmă. Ereticul, duşmanul societăţii, îl vom avea întotdeauna la îndemână şi-l vom înfrânge, îl vom umili pentru a nu-ştiu-câta oară. Tot ce ai păţit tu de când te afli aici, toate vor continua, şi chiar mai rău de-atât. Spionajul, trădările, arestările, torturile, execuţiile, dispariţiile - nu se vor sfârşi niciodată. Vom trăi într-o lume care va fi, în acelaşi timp, a terorii şi a triumfului. Cu cât Partidul va avea mai multă putere, cu atâta va fi mai puţin îngăduitor; şi cu cât va fi mai slabă opoziţia, cu atât mai cruntă va fi dictatura. Goldstein şi ereziile lui vor trăi veşnic, în fiecare zi şi în fiecare moment, vor fi înfrânte, discreditate, batjocorite, scuipate. Şi totuşi, nu vor muri niciodată. Acest mic teatru pe care-l joc eu cu tine de şapte ani de zile va mai fi jucat de nenumărate ori, generaţie după generaţie şi mereu mai subtil. Ereticul se va afla veşnic în mâinile noastre, urlând de durere, zdrobit şi bun de dispreţuit - dar, până la urmă, se va căi amarnic, îl vom salva de el însuşi, iar el se va târî la picioarele noastre din proprie iniţiativă. Asta este, Winston, lumea pe care o pregătim. O lume de victorii peste victorii, de triumf peste triumf, care apasă, apasă, apasă pe nervul puterii. Eşti pe cale, din câte văd eu, să-ţi dai seama cam cum va arăta lumea aceea. Nu te teme, până la urmă vei face mai mult decât s-o înţelegi: o vei accepta, îi vei ieşi înainte şi vei ajunge parte integrantă din ea. Winston şi-a revenit acum destul de bine pentru a putea spune şi el ceva:
- Nu puteţi! - zice el, cu o voce stinsă.
- Cum adică, Winston?
- Nu puteţi crea o asemenea lume. E un coşmar. Nu se poate.
- De ce?
- Pentru că nu poţi întemeia o civilizaţie pe frică, pe ură şi cruzime. Nu ar putea supravieţui.
- De ce nu?
- Pentru că n-ar avea vitalitate. S-ar dezintegra, s-ar sinucide.
- Aiurea. Trăieşti cu impresia că ura este mai istovitoare decât iubirea. Şi de ce ar fi, mă rog? Şi chiar dacă ar fi, ce importanţă ar avea? Imaginează-ţi: dacă ne-am hotărî să ne uzăm mai repede? Imaginează-ţi că am accelera ritmul vieţii omului atât de mult, încât un bărbat ar ajunge senil
la treizeci de ani. Chiar şi aşa, ce importanţă ar avea? înţelege că moartea individului nu este moarte. Partidul este nemuritor.
Ca de obicei, vocea autoritară a lui O'Brien îl reduce pe Winston la stare de neputinţă. Şi apoi, îl chinuie teama că, dacă ar insista prea mult cu dezacordul, O'Brien ar fi în stare să răsucească din nou maneta pe cadran. Şi totuşi, nu poate să nu vorbească, îşi reia atacul cu o voce stinsă, fără argumente, fără nici un sprijin, afară de groaza atavică pe care i-a provocat -o peroraţia lui O'Brien.
- Nu ştiu. Zău că nu-mi mai pasă. O să daţi greş cumva. O să fie ceva care o să vă-nvingă. Viaţa o să vă-nvingă.
- Dar noi controlăm viaţa, Winston - la toate nivelele ei. îţi închipui, cumva, că există o aşa-numită natură umană, scandalizată de ceea ce facem noi, care se va întoarce împotriva noastră. Dar noi facem natura umană. Oamenii sunt infinit de maleabili. Sau poate ai rămas la vechea ta idee că proletarii - sau poate sclavii, de ce nu ei? - se vor trezi la viaţă şi ne vor răsturna? Alungă-ţi din minte acest gând. Sunt absolut neputincioşi, ca şi animalele. Umanitatea înseamnă Partidul. Restul, toţi, sunt în afară, nu contează.
- Nu-mi pasă. Până la urmă, or să vă bată. Mai devreme sau mai târziu, or să vă vadă aşa cum sunteţi şi-atunci or să vă sfâşie-n bucăţi.
- Şi vezi tu vreun fapt care să dovedească aşa ceva? Sau ştii tu vreun motiv pentru care ar proceda în acest fel?
- Nu, dar aşa cred eu. Ştiu că o să daţi greş. Există ceva în univers - nu ştiu ce, un spirit, un principiu pe care n-o să-l răzbiţi niciodată.
- Tu crezi în Dumnezeu, Winston?
- Nu.
- Şi-atunci, care este acest principiu care ne va înfrânge, după tine?
- Nu ştiu. Spiritul Omului.
- Şi tu te consideri om?
- Da.
- Dacă tu, Winston, eşti om, atunci eşti ultimul dintre oameni. Faci parte dintr-o specie dispărută; noi suntem moştenitorii acelei specii. Tu nu pricepi odată că eşti singur. Eşti în afara istoriei, eşti inexistent. Tonul i se schimbă brusc şi zice, tăios ca un brici: Şi tu te consideri, moral vorbind, superior nouă, cu minciunile şi cruzimea noastră, nu-i aşa?
- Da, mă consider o fiinţă superioară.
De astă dată, O'Brien îi răspunde prin tăcere. în schimb, alte două voci continuă să vorbească. După primul moment, Winston îşi recunoaşte propria voce ca fiind una dintre cele două. Este înregistrarea conversaţiei pe care a purtat-o cu O'Brien în seara când a aderat la Frăţie. Se aude pe sine făgăduind să mintă, să fure, să falsifice, să ucidă, să încurajeze consumul de droguri şi prostituţia, să ajute la răspândirea bolilor venerice, să arunce cu cid în ochii copiilor. O'Brien face un gest de uşoară nerăbdare, ca şi cum ar vrea să spună că demonstraţia nici nu merită făcută. Apoi apasă pe un buton şi vocile se opresc brusc.
- Ridică-te din pat, îi spune, la fel de tăios. Legăturile s-au desfăcut, deşi nu le-a simţit.
Winston se lasă să alunece jos şi se ridică, nesigur pe propriile-i picioare.
- Deci, tu eşti ultimul om, zice O'Brien. Tu eşti păzitorul spiritului uman. Ai ocazia să te vezi aşa cum eşti. Scoate-ţi hainele.
Winston desface sfoara care îi ţine salopeta la un loc. Fermoarul i-a fost smuls de mult. Nu mai ţine minte, de când l-au arestat, dacă vreodată şi-a dat jos de pe el toate hainele în acelaşi timp. Pe sub salopetă i se răsucesc nişte zdrenţe gălbejite şi jegoase, care nici măcar nu mai aduc a lenjerie de corp. In timp ce le dă drumul să alunece pe jos, vede că, în fundul camerei, se găseşte o oglindă cu trei laturi. Se apropie de ea şi încremeneşte, lăsând să-i scape un ţipăt involuntar.
- Haide, haide, îl îndeamnă O'Brien. Stai între laturile oglinzii. Ca să poţi vedea şi imaginea din profil.
Winston se opreşte pentru că s-a speriat. Vede o fiinţă adusă de spate, cenuşie ca un schelet, care vine către el din oglindă, înspăimântător arată fiinţa aia, dar şi mai înspăimântător este faptul că se recunoaşte pe el însuşi în ea. Se apropie de oglindă şi mai mult. Fiinţa are faţa ieşită înainte, din cauza poziţiei aplecate a corpului, faţă de puşcăriaş uitat la izolare, cu fruntea proeminentă, urmată de o ţeastă cheală, cu nasul coroiat şi pomeţii obrajilor tumefiaţi, iar ochii fioroşi, dar atenţi. Obrajii îi sunt brăzdaţi de răni, iar gura, băgată parcă înăuntru. Este, evident, faţa lui, dar i se pare că ea s-a schimbat mai mult pe dinafară, decât pe dinăuntru. Emoţiile pe care le înregistrează faţa sunt, probabil, altele decât cele pe care le resimte restul corpului. A şi chelit, aproape de tot. în primul moment, a avut impresia că încărunţise, dar nu, i-a mai rămas numai pielea capului, care este cenuşie. Cu excepţia mâinilor şi a unui cerc pe faţă, tot corpul i s-a făcut cenuşiu din cap până în picioare, de jeg străvechi, impregnat în pori. Din loc în loc, de sub murdărie se zăresc cicatricele roşii ale rănilor, iar mai sus de gleznă, ulceraţia varicoasă i s-a transformat într-o masă inflamată, din care se cojesc fâşii subţiri de piele. Dincolo de toate detaliile, cu adevărat înspăimântătoare este sleirea trupului. Coşul pieptului i-a ajuns la fel de îngust ca al unui schelet, iar picioarele i s-au uscat atât de mult, încât genunchii îi sunt acum mai groşi decât coapsele, înţelege şi ce a vrut să spună O'Brien prin vederea din profil: curbura coloanei vertebrale este incredibilă. Umerii, şi aşa înguşti, stau acum aduşi în faţă, în aşa fel, încât pieptul i-a ajuns o cavitate, iar ceafa noduroasă parcă se îndoaie şi mai tare ub greutatea craniului. La o privire generală, ai zice că este corpul unui om de cel puţin şaizeci de ani, care suferă de cine-ştie-ce boală malignă.
- Te-ai gândit de mai multe ori, zice O'Brien, că faţa mea - faţa unui membru al Partidului Interior - arată bătrână şi zbârcită. Ce zici de Propria ta mutră?
îl apucă pe Winston de umăr şi-l răsuceşte cu faţa spre el.
- Uită-te la tine cum arăţi! - îi spune. Uită-te ce împuţit eşti de sus până jos. Uite ce jeg ai între degetele de la picioare. Uită-te la scârboşenia aia de rană purulentă pe care o ai la picior. Ştii că puţi ca un ţap?! Probabil că nici nu-ţi mai dai seama. Uite ce uscat ai ajuns. Vezi? Pot să-ţi apuc bicepsul între degetul mare şi arătător. Ţi-aş putea suci gâtul ca pe-un morcov. Ştii că ai slăbit douăzeci şi cinci de kilograme de când eşti aici? Până şi părul îţi cade în smocuri. Uite!
Zicând asta, îşi bagă mâna în părul care i-a mai rămas lui Winston şi smulge un smoc întreg.
- Deschide gura. Nouă, zece, unsprezece dinţi mai ai, cu totul. Câţi aveai când ai intrat aici? Şi cei câţiva pe care îi mai ai îţi cad singuri din maxilare, ia uite-aici!
Cu două degete puternice ca un cleşte, apucă unul dintre dinţii din faţă ai lui Winston, pe care îl fulgeră un spasm dureros în falcă. O'Brien i-a smuls dintele din rădăcină şi îl aruncă pe jos la celălalt capăt al camerei.
- Putrezeşti de viu, asta faci, zice el. Te dezmembrezi. Ştii ce eşti? Un sac de jeg.
Întoarce-te şi te uită în oglindă. Vezi momâia aia care se uită la tine? Ala este ultimul om. Dacă tu eşti uman, atunci aia este umanitatea. Imbracă-te la loc.
Winston începe să se îmbrace cu mişcări lente şi parcă automate. Până acum n-a observat cât de uscăţiv şi de slăbit a ajuns. Un singur gând nu-i dă pace: că probabil stă de mult mai mult timp aici decât şi-a închipuit, chiar şi în visele lui cele mai pesimiste. Apoi, văzând zdrenţele nenorocite pe care le are în jurul mijlocului, îl cuprinde, deodată, un sentiment de milă covârşitoare pentru corpul lui ruinat. Fără să-şi dea seama ce face, se prăbuşeşte pe un taburet de lângă pat şi izbucneşte în plâns. A văzut cât este de urât, de dizgraţios, o legătură de oase într-un chilot jegos, care stă şi plânge sub lumina asta nemiloasă; dar nu se mai poate stăpâni. O'Brien îi pune o mână pe umăr, aproape prieteneşte.
- Nu va dura, însă, la infinit, îi spune. Poţi scăpa de toate astea oricând vrei. Totul depinde numai şi numai de tine.
- Voi sunteţi de vină! - exclamă Winston printre sughiţuri. Voi m- aţi adus în halul ăsta.
- Nu, Winston, tu singur te-ai adus în halul ăsta. Asta ai ales tu singur în momentul în care te-ai ridicat împotriva Partidului. Acel prim gest ţinea în sine tot restul. Nu ţi s-a întâmplat nimic în plus faţă de ce ai prevăzut chiar tu.
Face o pauză, apoi continuă:
- Te-am bătut, Winston. Te-am zdrobit. Ai văzut cum îţi arată corpul. Mintea nu-ţi este departe de aceeaşi stare. Nu cred că mai poţi avea prea multă mândrie în tine. Ai fost lovit, ai fost biciuit, ai fost insultat, ai urlat de durere, te-ai zvârcolit pe jos, te-ai bălăcit în propriul tău sânge şi în propria ta vomă. Ai cerşit milă, ai trădat orice şi pe oricine. Ştii cumva să- mi spui o singură degradare la care nu ai fost supus?
Winston nu mai plânge, deşi tot i se mai scurg şuvoaie de lacrimi pe obraji. Ridică ochii spre O'Brien:
- N-am trădat-o pe Julia. O'Brien îşi coboară ochii spre el gânditor.
- Nu, zice el. Nu. Ai perfectă dreptate. N-ai trădat-o pe Julia. Inima lui Winston se umple din nou de acel respect deosebit pentru O'Brien, pe care se pare că nimeni şi nimic nu i l-ar putea zdruncina. Cât de inteligent este, se gândeşte, cât de inteligent! Niciodată nu s-a întâmplat ca O'Brien să nu înţeleagă corect ce îi spune. Oricine altcineva pe lumea asta i-ar întoarce-o pe loc şi i-ar spune că a trădat-o pe Julia. Pentru că nu a rămas nimic nescos de la el sub tortură. Le-a spus absolut tot ce ştia despre ea: obiceiurile ei, caracterul, viaţa ei dinainte; le-a mărturisit, până la cel mai trivial amănunt, tot ce se petrecuse la întâlnirile lor, tot ce i -a spus el ei şi ea lui. Le-a povestit despre mesele cumpărate la negru, despre relaţiile lor amoroase, despre comploturile tulburi împotriva Partidului - absolut tot. Şi totuşi, în sensul pe care-l dă el cuvântului, nu a trădat-o. Nu a încetat s-o iubească; sentimentele pe care le avea pentru ea nu s-au schimbat. Uite, O'Brien nu a avut nevoie de explicaţii pentru a înţelege ce a vrut el să spună.
- Spune-mi, îl întreabă pe O'Brien, or să mă-mpuşte în curând, nu-i aşa?
- S-ar putea să mai treacă mult timp, răspunde O'Brien. Eşti un caz mai dificil. Dar nu-ţi pierde speranţa. Mai devreme sau mai târziu, toată lumea se vindecă. Până la urmă, te împuşcăm noi.
Îi merge mult mai bine. Se îngraşă şi devine mai solid cu fiecare zi ce trece, deşi este oarecum impropriu în acest loc.
Lumina albă şi bâzâitul continuu sunt aceleaşi dintotdeauna, dar acum a fost pus într-o celulă ceva mai confortabilă decât celelalte prin care a mai poposit. Are o pernă şi o saltea pe patul de scândură şi un scaun pe care să stea. A făcut şi baie şi i s-a dat voie să se spele destul de des într-un lighean de tablă. L-au lăsat să se spele chiar şi cu apă caldă. I-au dat şi lenjerie nouă şi o salopetă nouă. I-au dat cu un unguent calmant pe ulceraţia varicoasă, care s-a retras. I-au extras ce dinţi mai avea în gură şi i-au făcut o proteză. într-o zi, a primit chiar şi un pachet de ţigări. Chibrituri nu are, dar îi cere foc gardianului care îi aduce mâncarea şi care nu scoate niciodată nici o vorbă. Când a tras primul fum, i s-a făcut rău, dar nu a renunţat şi a lungit pachetul mult timp, fumând jumătate de ţigară după fiecare masă.
I-au adus şi o tăbliţă albă cu un ciot de creion legat în colţ. La început, nu i-a dat nici o atenţie. Chiar şi când nu doarme, este complet apatic. De multe ori, stă aproape nemişcat de la o masă la alta; uneori doarme, alteori se pierde în reverii şi este mult prea adâncit în ele ca să mai deschidă ochii. S-a învăţat de mult timp să doarmă cu lumină puternică în ochi. Nu i se pare nimic deosebit, doar că are vise mult mai coerente. In toată această perioadă, visează foarte mult şi numai vise fericite. Se face că stă pe Tărâmul de Aur, sau în mijlocul unor ruine uriaşe, măreţe, luminate de soare, cu mama lui, cu Julia, cu O'Brien, şi nu face nimic, stă, pur şi simplu, la soare, vorbind de lucruri paşnice. Când nu doarme, dacă reuşeşte să-şi concentreze gândurile, este numai în legătură cu visele pe care le-a avut cât timp a dormit. O dată cu eliminarea stimulului care era durerea, şi-a pierdut parcă orice capacitate de efort intelectual. Nu se plictiseşte şi nu simte nici o nevoie de conversaţie sau de distracţie, îl mulţumeşte simplul fapt de a fi singur şi curat peste tot, fără bătăi şi interogatorii şi cu mâncare destulă, încetul cu încetul, ajunge să-şi petreacă mai puţin timp dormind, dar tot nu simte nici un imbold să se dea jos din pat. Nu doreşte nimic altceva decât să stea liniştit, întins în pat, şi să simtă cum prinde puteri. De multe ori, se pipăie pe corp, încercând să se convingă dacă nu cumva este o iluzie şi dacă într-adevăr muşchii i se rotunjesc şi pielea i se întinde, în cele din urmă, decide că, fără nici un fel de îndoială, s-a îngrăşat: are acum coapsele evident mai groase decât genunchii. După această constatare, începe, mai întâi fără tragere de inimă, să facă gimnastică în mod regulat, în curând, ajunge să parcurgă trei kilometri, măsurând celula în lung şi în lat. Umerii aduşi de spate i s-au îndreptat, încearcă şi exerciţii mai elaborate şi se simte uimit şi umilit când îşi dă seama ce nu poate face. Nu se poate mişca mai repede decât în pas de plimbare, nu poate ridica taburetul cu braţul întins, nu poate sta într-un picior fără să se răstoarne. Se ghemuieşte pe călcâie şi numai cu nişte dureri sfâşietoare în coapse şi gambe izbuteşte să se ridice în picioare. Se culcă pe burtă şi încearcă să se ridice în braţe. Zadarnic, fiindcă nu reuşeşte să se urnească nici cu un centimetru. Dar, după alte câteva zile - adică alte câteva mese -, trece până şi această probă de forţă. La un moment dat, o face de şase ori la rând. începe să se mândrească de-a binelea cu fizicul lui şi să nutrească, în răstimpuri, cre-dinţa că şi faţa îi revine la normal. Numai când, din întâmplare, îşi pune mâna pe creştetul chel al capului, îşi aduce aminte de figura nenorocită şi brăzdată de răni care s-a uitat la el din oglindă mai demult.
Şi mintea îi devine mai activă. Se aşează pe patul de scândură în capul oaselor, rezemat de perete şi cu tăbliţa pe genunchi, şi se pune pe treabă, cu bună ştiinţă, pentru a învăţa din nou tot ce ştia.
A renunţat la luptă, de acord, în realitate, abia acum îşi dă seama, era gata să renunţe la luptă cu mult înainte de a se hotărî să renunţe la luptă. Din momentul în care a intrat în clădirea Ministerului Iubirii - ba nu, de fapt, chiar din momentele acelea în care el şi Julia stăteau spate în spate şi ascultau neputincioşi ordinele tele-ecranului - a priceput câtă uşurătate, câtă superficialitate fusese în încercarea lui de a se ridica împotriva puterii Partidului. Ştie acum că, timp de şapte ani, Poliţia Gândirii l-a studiat cu lupa, ca pe un gândac. Nici un gest nu a făcut şi nici o vorbă nu a rostit, care să nu fi fost observate; nici un gând nu i-a trecut prin minte, care să nu fi fost intuit de ei. Până şi firul de praf albicios de pe coperta jurnalului l-au aşezat cu atenţie la loc. I-au înregistrat, i-au arătat fotografii. Unele dintre ele erau poze cu el şi Julia. Da, chiar şi când se... Nu mai poate lupta cu Partidul. Şi, pe urmă, Partidul are şi dreptate. Aşa trebuie să fie: cum ar putea greşi creierul colectiv, care este nemuritor? Ce jaloane exterioare ai, ca să-i judeci tu motivaţiile? Normalitatea este, într-adevăr, statistică. Problema se reduce, în ultimă instanţă, la a te învăţa să gândeşti ca ei. Numai că...
Creionul pe care-l ţine între degete este atât de mare şi butucănos! începe să-şi noteze gândurile care îi vin în minte. Scrie mai întâi, cu litere mari şi tremurate:
LIBERTATEA ESTE SCLAVIE
Apoi, fără nici o pauză, scrie dedesubt:
DOI ŞI CU DOI FAC CINCI
Dar aici urmează un fel de verificare. Mintea lui Winston refuză, ca şi cum s-ar ruşina de ceva, să se mai concentreze. Ştie ce vine mai departe, dar în clipa de faţă i-a fugit, cum-necum, din minte. Când îi revine în minte, îi revine numai şi numai printr-un proces conştient de gândire, nu de la sine. Stă şi se gândeşte şi scrie pe tăbliţă:
DUMNEZEU ESTE PUTEREA
A ajuns să accepte orice. Trecutul este modificabil. Trecutul nu a fost niciodată modificat. Oceania se află în război cu Estasia. Oceania este dintotdeauna în război cu Estasia. Jones, Aaronson şi Rutherford erau vinovaţi de crimele puse pe seama lor. El, Winston Smith, nu a văzut în viaţa lui fotografia care le contrazicea, pasămite, vinovăţia, pentru că o asemenea fotografie nu există, ci el a inventat-o acum câţiva ani. îşi aminteşte acum că altădată şi-a amintit exact pe dos, dar acelea erau nişte false amintiri, produsele auto-iluzionării. Ce uşor este! Predă-te, atât, şi restul vine de la sine. Ca şi cum ai înota contra unui curent care te împinge înapoi oricât te-ai strădui de tare şi, la un moment dat, renunţi şi te hotărăşti brusc să schimbi direcţia şi să te laşi în voia curentului, în loc să i te opui. Nimic nu s-a schimbat, cu excepţia propriei lui atitudini. Ceea ce este dinainte hărăzit se întâmpla de fiecare dată la fel. Nici n-ar putea spune sigur de ce s-a mai obosit să se revolte. Totul este atât de uşor, numai că...
Orice poate fi adevărat. Aşa-zisele legi ale Naturii sunt nişte prostii. Legea gravitaţiei este o aiureală. „Dacă mi-aş propune”, i-a spus O'Brien, „m-aş putea înălţa de la pământ ca un balon de săpun.” Winston disecă firul în patru: dacă el crede realmente că pluteşte şi dacă şi eu cred în acelaşi timp că-l văd plutind, atunci chiar se întâmpla, nu-i aşa? - pluteşte. Deodată, ca o rămăşiţă dintr-un naufragiu, ieşită brusc la suprafaţa apei, un gând străin dă buzna în mintea lui: Aşa ceva nu se întâmpla cu adevărat, ni se pare şi-atât; e o simplă halucinaţie. Pe loc îşi împinge gândul acesta la loc în străfundurile minţii. O aberaţie, evident. Presupune existenţa, undeva în afara individului, a unei lumi „reale”, în care se petrec lucruri „reale”. Dar cum ar putea exista o astfel de lume? Ce ştim noi despre orişice, pe altă cale decât cu ajutorul minţii noastre? Totul se petrece, de fapt, în mintea noastră. Ceea ce se petrece în toate minţile în acelaşi timp - acela este adevărul.
Nu simte nici o greutate în a se lepăda de aberaţie şi nici o primejdie de a-i cădea pradă. Şi totuşi, îşi dă seama că, de la bun început, ar fi trebuit să nici nu-i treacă prin minte aşa ceva. Mintea are datoria de a dezvolta o pată albă ori de câte ori se vede asaltată de vreun gând periculos. Procesul acesta ar trebui să fie automat, instinctiv. Crimăstop se numeşte în Nouvorbă.
Winston se pune pe treabă pentru a face exerciţii de crimăstop, propunându-şi singur anumite afirmaţii, de pildă: „Partidul spune că Pământul este plat” sau „Partidul spune că gheaţa este mai grea decât apa”, şi străduindu-se să nu vadă sau să nu înţeleagă orice argument care ar demonstra contrariul. Nu e simplu. Ii trebuie o mare putere de gândire şi de improvizaţie. Problemele de ordin matematic pe care le creează o afirmaţie gen „doi şi cu doi fac cinci” ies în afara ariei lui de preo cupări intelectuale, îi trebuie şi un anumit atletism al minţii, capacitatea aceea de a mânui logica în modurile cele mai subtile, iar în momentul următor, de a nu băga în seamă nici cele mai grosolane erori de logică. Prostia şi inteligenţa sunt la fel de necesare şi la fel de greu de atins.
In tot acest timp, un colţ al minţii lui se întreabă cât de curând or să-l împuşte. „Totul depinde numai de tine”, i-a spus O'Brien; dar ştie că nu ar face nici un singur gest conştient pentru a grăbi momentul respectiv. Pot să mai fie zece minute sau zece ani până atunci. Pot să-l mai ţină ani de zile în zolare, sau să-l trimită în vreun lagăr de muncă silnică, sau chiar să-i dea drumul pentru o vreme, cum se mai întâmpla din când în când. Dup ă cum se poate foarte bine ca, înainte de a-l împuşca, să-l facă să retrăiască de la început întreaga poveste cu arestarea şi interogatoriile. Singurul lucru cert este că moartea nu te înhaţă niciodată când te aştepţi. Este şi o tradiţie - o tradiţie nerostită, pe care o afli, nu se ştie cum, fiindcă nimeni nu vorbeşte despre ea -, şi anume că te împuşcă întotdeauna pe la spate, fără să te anunţe, când mergi pe coridor de la o celulă la alta.
Intr-o zi - deşi „într-o zi” nu este formula potrivită: se poate foarte bine să fie în toiul nopţii; deci, odată - cade într-o reverie minunată şi ciudată. Se face că merge pe coridorul cu pricina, aşteptându-şi glonţul. Ştie că se poate întâmpla în orice moment. Toate sunt clarificate, aplanate, soluţionate. Nu mai există îndoieli, discuţii în contradictoriu, au dispărut durerea şi frica, se simte zdravăn şi sănătos. Merge cu pas uşor, bucurându-se că se mişcă şi cu sentimentul că merge pe la soare. Parcă nu mai sunt coridoarele albe şi înguste ale Ministerului Iubirii, ci pasajul acela imens, larg de un kilometru şi inundat de soare, prin care s-a văzut trecând în timpul delirului provocat de droguri. Se află acum pe Tărâmul de Aur, urmând poteca de-a latul păşunii roase de iepuri. Simte iarba scurtă şi moale sub tălpi şi căldura blândă a soarelui pe obraz. La marginea câmpului, se înalţă ulmii foşnind în surdină, iar undeva, dincolo de ei, curge pârâul cu ochenele care se bălăcesc în băltoacele verzi de pe sub sălcii.
Deodată, sare în sus, îngrozit; sudoarea îi ţâşneşte pe şira spinării. Se trezeşte ţipând, cât poate de tare:
- Julia!! Julia ! Julia, iubirea mea! Julia !!
Pentru o clipă, a avut vedenia irezistibilă a prezenţei Juliei. Nu pur şi simplu lângă el, ci înăuntrul lui, ca şi cum i-ar fi intrat în ţesuturile pielii. In clipa aceea, a iubit-o cu mult mai intens decât pe vremea când erau liberi şi se întâlneau. Şi tot atunci a simţit că Julia este încă în viaţă, cine-ştie-unde, şi că are nevoie de ajutorul lui.
Se lasă înapoi pe spate şi încearcă să-şi adune gândurile. Ce-a făcut?! Câţi ani de chin şi-a mai adăugat cu acel unic moment de slăbiciune?
Uite, peste câteva clipe o să audă tropăiala de cizme pe coridor. Nu se poate să lase nepedepsită o asemenea izbucnire. Acum au aflat, dacă nu cumva ştiau dinainte, că el încalcă înţelegerea făcută cu ei. Se supune Partidului, dar îl detestă. Mai demult şi-a ascuns gândirea rebelă în spatele unei aparente conformări. Acum s-a retras cu un pas: la capitolul gândire s-a predat, dar spera să-şi păstreze sufletul neatins. Ştie că se află de partea cealaltă, cea greşită, dar preferă să se afle de partea cealaltă. Acum au înţeles - O'Brien precis a înţeles. Şi totul mărturisit cu acel unic strigăt prostesc.
Acum trebuie s-o ia de la capăt. Şi poate mai are ani întregi de suportat, îşi trece o palmă peste faţă, încercând să se familiarizeze cu noua ei formă. Are şanţuri adânci în obraji, pomeţii ascuţiţi şi nasul turtit. Dar, de când s-a văzut ultima oară în oglindă, i s-a dat o proteză dentară nouă. Nu este uşor să păstrezi o expresie a feţei impenetrabilă când nu ştii cum arăţi la faţă. în orice caz, uite că simplul control al trăsăturilor feţei nu este de ajuns. Pentru prima oară îşi dă seama că, dacă vrei să păstrezi un secret, trebuie să-l ascunzi şi de tine însuţi. Trebuie să ştii mereu că eşti în posesia lui, dar, până nu ai nevoie de el, să nu-i permiţi nici o clipă să adopte, în conştiinţa ta, vreo formă căreia să i se poată pune vreun nume. De-acum înainte, trebuie nu numai să gândească aşa cum i se cere, dar să şi simtă, să şi viseze aşa cum i se cere. Şi tot timpul trebuie să păstreze ura închisă în sine, ca un bulgăre de materie care face parte din el, şi totuşi nu are legătură cu restul fiinţei lui - ca un fel de chist. într-o bună zi, or să se hotărască să-l lichideze. Nu are cum şti când anume, dar probabil că o să-şi poată da seama cu câteva secunde înainte, întotdeauna pe la spate, în timp ce mergi pe un coridor. Zece secunde i-ar fi prea destule, în secundele acelea, universul dinăuntrul lui ar avea tot timpul să se răstoarne cu fundul în sus. Şi-atunci, brusc, fără nici o vorba şi fără să-şi modifice pasul, fără să i se mişte un rid pe faţă - deodată, jos camuflajul şi bum! - uite-aşa o să izbucnească artileria lui de ură, la fel ca glonţul. Şi-o să-l cuprindă ura vâjâind, ca o vâlvătaie gigantică.
Şi aproape în aceeaşi clipă, bum! - o să izbucnească şi glonţul, dar prea târziu, sau poate prea devreme. Or să-i zboare creierii pe coridor, fără putinţă de îndreptare. Gândul rebel se va înălţa nepedepsit, descătuşat, fără ca ei să mai poată pune mâna pe el în vecii vecilor. Or să-şi tragă singuri un glonţ în propria lor perfecţiune. Să mori cu ura în suflet - asta înseamnă libertatea.
închide ochii. Este mai greu decât de acceptat o disciplină intelectuală. Problema este să se auto-degradeze, să se auto-mutileze. Trebuie să plonjeze în mizeria cea mai cruntă dintre mizerii. Şi care este lucrul cel mai îngrozitor, cel mai greţos dintre toate? Gândul i se îndreaptă către Fratele cel Mare. Figura aia enormă - văzând-o tot timpul numai pe afişe, a rămas cu impresia că trebuie să fie lată de un metru -, cu mustaţa neagră şi stufoasă şi cu ochii ăia care te urmăresc din orice direcţie, figura Fratelui cel Mare îi apare în minte cu de la sine putere, nechemată. Care sunt adevăratele lui sentimente faţă de Fratele cel Mare?
Pe coridor se aude tropăiala greoaie de cizme. Uşa de oţel se deschide făcând clang. în celulă intră mai întâi O'Brien, apoi ofiţerul cu faţa ca de ceară şi gardienii în uniforme negre.
- Scoală-te-n picioare, zice O'Brien. Vino încoace.
Winston se postează în faţa lui. O'Brien îl apucă de amândoi umerii cu mâinile lui puternice şi îl priveşte drept în ochi.
- Ai avut intenţia să mă înşeli. Mare prostie. Stai mai drept. Uită-te- n ochii mei.
Se opreşte, aşteptând ca Winston să ia poziţia corectă, apoi continuă pe un ton mai blând:
- Ai făcut progrese. Intelectual vorbind, nu sunt mari probleme cu tine, dimpotrivă. Sufleteşte, însă, ai dat greş: n-ai progresat deloc. Spune- mi, Winston - şi ţine minte: fără minciuni, fiindcă ştii că sunt în stare să descopăr o minciună -, spune-mi, care sunt adevăratele tale sentimente faţă de Fratele cel Mare?
- Îl detest.
- Îl deteşti. Buuun, atunci e timpul să faci ultimul pas. Trebuie să-l iubeşti. Nu ajunge să i te supui; trebuie să-l iubeşti.
Îi dă drumul lui Winston, îmbrâncindu-l uşor către gardieni şi zicând:
- Camera o-sută-unu.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu