Agentia de detective nr.1 (III)

Alexander McCall Smith

Lectii despre baieti si capre 

Obed Ramotswe si-a instalat verisoara într-o camera din spatele casutei pe care o construise la marginea satului dupa ce se întorsese de la mina. Initial, intentionase sa faca din ea o debara în care sa-si tina cuferele de tinichea, paturile de rezerva si stocul de ulei folosit la gatit, dar pentru astea putea gasi spatiu si în alta parte. Camera proaspat zugravita si mobilata cu un pat si o servanta era gata sa-si primeasca stapâna. Din punctul de vedere al verisoarei, era luxul întru­chipat ; dupa plecarea sotului ei, în urma cu sase ani, se reîntorsese sa locuiasca cu mama si bunica si fusese nevoita sa doarma într-o camera care avea doar trei pereti, dintre care unul nici macar n-ajungea pâna la acoperis. Rudele ei, oameni cu idei învechite, care credeau ca o femeie parasita de barbat aproape ca îsi merita întotdeauna soarta, o tratasera cu un dispret tacit. Se vazusera siliti s-o primeasca, fireste, dar i-au deschis usa mai curând mânati de datorie decât de iubire.

Barbatul ei o parasise pentru ca nu putea face copii, o soarta pe care, aproape inevitabil, o împartaseau toate femeile sterpe. Îsi cheltuise putinii bani pe care-i avea mergând pe la vraci, iar unul îi promisese ca va ramâne însarcinata la numai câteva luni de la începerea tratamentului. I-a prescris diverse ierburi si pulbere din coji de copaci si, când acestea n-au avut nici un efect, a trecut la farmece. Potiunile pe care i le-a ad­ministrat au îmbolnavit-o, iar una dintre ele aproape ca a ucis-o, fapt putin surprinzator, dat fiind continutul ei, dar de sterila, a ramas tot sterila si stia ca sotul ei începe sa-si piarda rab­darea. La scurt timp dupa ce a parasit-o, i-a scris din Lobatse, mândru nevoie mare, ca noua lui nevasta e gravida. Apoi, dupa un an si jumatate, primi o scrisoare scurta cu fotografia copilului. Nu i-a trimis nici un ban si asta a fost ultima oara când a mai auzit de el.

Iar acum, cu Precious în brate, în propria ei camera cu pereti solizi, varuiti, era pe deplin fericita. O lasa pe Precious, acum în vârsta de patru anisori, sa doarma în pat cu ea si noaptea statea treaza ore în sir sa asculte respiratia feti­tei. O mângâia, îsi trecea degetele peste mânuta ei si se minuna de perfectiunea trupului ei. Când Precious dormea în dupa-amiezile fierbinti, se aseza lânga ea, sa împleteasca si sa coasa jache­tele si ciorapei în culori pastel si sa alunge mustele de pe copilul adormit.
Obed era si el multumit. În fiecare saptamâna îi dadea verisoarei bani sa cumpere de-ale gurii si, în fiecare luna, ceva în plus pentru ea însasi. Dramuia banii cu grija si mai totdeauna îi ramâneau câtiva în plus, cu care-i cumpara câte ceva lui Precious. Ea nu i-a dat niciodata ocazia sa-i faca vreun repros sau sa considere c-a gresit cu ceva în cresterea fiicei lui. Totul era perfect. Verisoara dorea ca Precious sa fie desteapta. Ea avusese parte de putina educatie, dar se chi-nuise sa-nvete sa citeasca si perseverase în viata, iar acum simtea batând vântul schimbarii. Se înfiintase un partid în care se puteau înscrie si femeile, desi unii barbati bombaneau si spuneau ca ele or sa le aduca numai necazuri. Femeile începeau sa discute între ele despre soarta hara­zita lor. Nimeni nu-i provoca pe barbati fatis, dar faptul ca acum femeile discutau între ele a dus la soapte si schimburi de priviri cu subînteles, începuse sa se gândeasca la propria ei viata; la casatoria ei timpurie cu un barbat pe care de-abia îl cunostea, la rusinea pe care a avut-o de îndurat fiind stearpa. Si-a amintit de anii când a locuit într-o camera cu numai trei pereti si la sarcinile pe care le avea de îndeplinit, fara nici o rasplata, într-o buna zi, probabil ca femeile îsi vor putea face auzit glasul si vor putea arata toate aceste nedreptati. Dar, pentru asta, trebuiau sa stie sa citeasca.

Începuse prin a o învata pe Precious sa nu­mere. Numarau capre si vite. Numarau baietii care se jucau în praf. Numarau copacii, dându-le porecle: încovoiatul, desfrunzitul, ascunzatoarea de viermi mopani5, de pasari-ocolitul. Apoi o întreba:
 - Daca taiem copacul care arata ca un mosneag, atunci câti copaci mai ramân?
O punea pe Precious sa-i aminteasca diverse lucruri - numele membrilor familiei, numele vite­lor pe care le avea bunicul ei, numele capete­niilor. Câteodata se asezau în fata magazinului din apropiere, o mica bacanie care vindea cu ama­nuntul, si asteptau ca o masina sau un camion sa-si faca drum printre hârtoape. Atunci, veri­soara îi citea numarul placutei de înmatriculare si, în ziua urmatoare, ba chiar si peste doua zile, Precious trebuia sa si-l aminteasca. De ase­menea, jucau o varianta a jocului lui Kim6 în care verisoara punea pe o tava împletita diferite obiecte, dupa care o acoperea cu o patura si lua un obiect de pe ea.
 - Ce am luat?
 - Un sâmbure de marula7 uscat, zgrunturos si molfait.
 - Si mai ce?
 - Nimic.
Copila asta care privea totul cu ochii ei mari, solemni, nu gresea niciodata. Si, încet-încet, fara ca cineva sa-si propuna în mod special treaba asta, în mintea fetitei prinsera a se dezvolta curiozitatea si spiritul de observatie.

Pâna la vârsta de sase ani, când a mers la scoala, Precious învatase deja alfabetul, stia sa numere pâna la doua sute si era în stare sa recite în întregime primul Capitol din Cartea Facerii tradus în setswana. In plus, învatase si câteva cuvinte englezesti si putea recita toate cele patru versuri ale unei poezioare englezesti despre va­poare si mare. Învatatoarea a fost impresionata de cunostintele ei si a felicitat-o pe verisoara pentru realizarile ei. Practic, asta a fost prima lauda pe care a primit-o vreodata pentru toate serviciile ei de-o viata; Obed îi multumise adesea, cu generozitate, dar nu-i trecuse prin cap s-o laude, pentru ca, din punctul lui de vedere, ea doar îsi facea datoria de femeie si nu era nimic neobisnuit în asta.

„Noi suntem primele care au arat pamântul când l-a creat Modise (Dumnezeu)", spunea un vechi poem în setswana. „Noi gatim. Noi avem grija de barbati când sunt copilasi, când sunt tineri si când sunt batrâni, pe cale sa se savâr­seasca. Noi suntem întotdeauna prezente la dato­rie. Dar nu suntem decât femei si nimeni nu ne vede."
Lectii despre baieti Mma Ramotswe cugeta: Dumnezeu ne-a adus pe pamânt. Pe atunci, la începuturi, eram cu totii africani, fiindca omul se trage din Kenya, asa cum au demonstrat doctorul Leakey si taticul lui. Deci, daca stai sa te gândesti bine, cu totii suntem frati si surori. Cu toate astea, oriunde te uiti, nu vezi decât lupte, lupte si iar lupte. Oamenii bogati îi omoara pe oamenii saraci si oamenii saraci îi omoara pe oamenii bogati. Peste tot în lume, cu exceptia Botswanei. Iar asta numai mul­tumita lui sir Seretse Khama, care a fost un om bun si a creat Botswana si a transformat-o în­tr-un tarâm bun. Ea înca-l mai plângea uneori, când si-l amintea ajuns în stadiul terminal, în­conjurat de toti doctorii aia destepti de la Londra, care au comunicat guvernului:
 - Ne pare rau, dar nu-l putem vindeca pe presedintele vostru.
Fireste, problema este ca oamenii nu par sa înteleaga diferenta dintre bine si rau. Trebuie sa li se aminteasca în mod constant, deoarece, daca-i lasi de capul lor, nu-si dau osteneala si pace. Pur si simplu afla ce-ar fi cel mai bine pentru ei, apoi numesc treaba aia binele. Asa gândesc cei mai multi oameni.

Precious Ramotswe învatase despre bine si rau la scoala de duminica. Verisoara o dusese acolo de la vârsta de sase ani, apoi a mers, fara exceptie, în fiecare duminica, pâna a împlinit unsprezece ani. De-ajuns ca sa învete sa distinga binele de rau, desi fusese socata si ramasese asa, când venea vorba despre alte aspecte ale religiei. Nu-i venea sa creada ca lisus a mers pe apa - asa ceva nu e cu putinta - si n-a crezut nici povestea cu hranirea celor cinci mii de oameni, o chestie la fel de imposibila. Astea erau minciuni, era sigura de asta, iar cea mai mare dintre min­ciuni era aceea ca lisus n-a avut un tatic pe lumea asta. Nu-i adevarat, pentru ca si copiii mici stiu ca-i nevoie de un tata ca sa faci un copil, iar regula e valabila si pentru vite, si pentru gaini, si pentru oameni în egala masura. Cât despre diferenta dintre bine si rau, asta era alta mân­care de peste si nu i-a fost greu sa înteleaga ca-i gresit sa minti, sa furi si sa ucizi.
Daca cineva ar avea nevoie de-o îndrumare, nimeni n-ar fi mai potrivit sa i-o dea decât Mma Mothibi, care a condus scoala de duminica din Mochudi timp de peste doisprezece ani. Era o doamna scunda, aproape rotunda, care vorbea cu o voce deosebit de grava. I-a învatat pe copii cântece religioase în setswana si-n engleza si, deoarece au deprins arta cântatului de la ea, toti copiii din cor cântau cu o octava mai jos decât restul lumii, de parca ar fi fost broaste.

Dupa terminarea slujbei, copiii, îmbracati în hainele lor de duminica, stateau în bancile din partea din spate a bisericii si o ascultau pe Mma Mothibi. Le citea din Biblie, îi punea sa repete, iar si iar, cele zece porunci si le povestea parabole dintr-o carticica albastra despre care afirma c-o primise de la Londra si nu mai era alta la fel în toata tara.
 - Acestea sunt regulile de buna purtare, zicea ea. Baietii trebuie sa se scoale întotdeauna de­vreme si sa-si spuna rugaciunile. Apoi, trebuie sa-si curete pantofii si sa-si ajute mamele sa pregateasca micul dejun, daca au mic dejun. Unii oameni n-au mic dejun pentru ca sunt saraci. Apoi, trebuie sa mearga la scoala si sa faca tot ce spune învatatoarea. Astfel vor învata sa fie buni crestini, destepti, si vor merge în Rai când Dumnezeu îi va chema la El. Cât despre fete, regulile sunt aceleasi, dar mai trebuie sa fie si atente cu baietii si sa fie pregatite sa le reaminteasca ca sunt crestini. Pentru ca unii baieti nu înteleg treaba asta...

Da, gândi Precious Ramotswe. Unii baieti nu înteleg treaba asta. Pâna si acolo, la scoala de duminica, exista un astfel de baiat, Josiah, un baietel nerusinat, la cei numai noua ani ai lui. Insista sa stea asezat lânga Precious la scoala de duminica, chiar si atunci când ea încerca sa-l evite. Se uita întotdeauna la ea si-i zâmbea încurajator, desi ea era cu doi ani mai mare decât el. De asemenea, încerca sa-si lipeasca piciorul de-al ei, ceea ce o enerva si-o facea sa se foiasca pe scaun si sa se traga mai încolo.
Dar cel mai grav era ca-si desfacea nasturii de la pantaloni si-i arata chestia aia pe care o au toti baietii si se astepta ca ea sa i-o priveasca. Ura comportamentul lui si asa ceva n-ar fi trebuit sa se întâmple într-o scoala de duminica. În plus, ce mare scofala? Toti baietii aveau chestia aia., în cele din urma, i-a povestit situatia lui Mma Mothibi, iar profesoara a ascultat-o cu seriozitate.
 - Baietii, barbatii, i-a spus aceasta. Toti sunt o apa si-un pamânt. Îsi închipuie ca chestia aia a lor este ceva special si sunt mândri de ea nevoie mare. Habar n-au cât e de caraghioasa.
O sfatui pe Precious sa-i atraga atentia când o sa se mai întâmple treaba asta. Nu trebuia decât sa ridice putin mâna, iar Mma Mothibi avea s-o vada. Acesta va fi semnalul.

Treaba s-a repetat saptamâna urmatoare. În timp ce Mma Mothibi era în spatele clasei, uitân-du-se la niste carti de rugaciuni pe care copiii le deschisesera, Josiah s-a descheiat la pantaloni si i-a soptit lui Precious sa arunce o privire. Fara sa-si dezlipeasca ochii de pe carte, ea si-a ridicat usor mâna stânga. Bineînteles, el n-a observat, dar Mma Mothibi a vazut-o. S-a strecurat în spa­tele baiatului, si-a ridicat Biblia si l-a pocnit cu ea în cap. S-a auzit un zgomot rasunator, care i-a speriat pe copii.

Josiah s-a încovoiat sub impactul loviturii. Mma Mothibi a trecut în fata lui si i-a aratat cu degetul prohabul descheiat. Dupa aceea, l-a mai pocnit înca o data cu Biblia, de data asta si mai tare.

Aceea a fost ultima data când Josiah a mai suparat-o pe Precious Ramotswe sau pe oricare alta fata. Cât despre Precious, ea a învatat o lectie importanta despre cum trebuie sa te porti cu barbatii. A tinut minte lectia aceasta ani de zile si ea s-a dovedit a-i fi foarte utila mai târziu, ca de altfel toate învataturile de la scoala de duminica.
Plecarea verisoarei Verisoara a avut grija de Precious pâna la vârsta de opt ani. Ar fi putut ramâne cu ea pe termen nelimitat - ceea ce lui Obed i-ar fi convenit de minune, fiindca verisoara se-ngrijea de casa, nu se plângea niciodata si nici nu-i cerea bani. Dar, când a sosit vremea, el a recunoscut ca-i în joc mândria ei si ca ea s-ar putea marita din nou în ciuda primului esec. În concluzie, si-a dat bucuros consimtamântul când aceasta l-a anuntat ca un barbat, care-i facea curte de câtva timp, a cerut-o în casatorie si ea a acceptat.
 - As putea s-o iau pe Precious cu mine, se oferi ea. O iubesc ca si cum ar fî propriul meu copil. Totusi, ai ramâne singur...
 - Da, mai sunt si eu la mijloc. M-ai lua si pe mine cu tine?
Verisoara râse:
 - Viitorul meu sot e om bogat, dar cred ca nu vrea sa se-nsoare decât cu o singura persoana.
Deoarece Obed era cea mai apropiata ruda a verisoarei, organizarea nuntii a cazut în sarcina lui. S-a achitat bucuros de datorie, fîindca-i era recunoscator pentru tot ce facuse ea pentru el. A sacrificat doua vite si a cumparat suficienta bere, cât pentru doua sute de oameni. Apoi, cu veri­soara la brat, a intrat în biserica si a dat ochii cu viitorul ei sot si rudele si prietenii lui, si cu oamenii din sat, poftiti si nepoftiti, care asteptau si se zgâiau.

Dupa nunta, s-au întors acasa, unde niste pre­late de canava fusesera agatate de salcâmii spi-nosi sub care erau asezate scaune luate cu împrumut. Batrânii sedeau în timp ce tinerii se plimbau de colo-colo, vorbeau între ei si trageau în piept aerul înmiresmat de aroma cantitatilor uriase de carne care se frigeau la focurile aprinse în aer liber. Dupa aceea au mâncat, iar Obed a tinut un toast în cinstea însurateilor, si proas­patul mire a replicat ca-i este recunoscator lui Obed ca a avut atât de bine grija de femeia lui.

Mirele detinea doua autobuze, ceea ce în­semna ca-i bogat. Unul din acestea. Expresul Special de Molepolole, împodobit în cinstea eveni­mentului cu pânza bleu, fusese pus la dispozitia invitatilor. Cu celalalt au plecat mirii, cu barbatul la volan si cu mireasa în scaunul din spatele soferului. În uralele barbatilor si vaietele femei­lor, autobuzul a pornit pe drumul spre fericire. S-au asezat la casuta lor din chirpici construi­ta de fratele mirelui, la cincisprezece kilometri sud de Gaborone. Avea acoperis rosu si pereti albi si, în fata, o gradina în stil traditional, stra­juita de ziduri. In spate era o micuta baraca unde locuiau servitorii si o privata din tabla galva-nizata. Verisoara avea o bucatarie dotata cu un nou set stralucitor de cratite si doua oale. Mai avea si un frigider sud-african nou-nout, înca­pator, alimentat cu parafina, care torcea placut toata ziua si pastra totul rece ca gheata. Sotul ei venea în fiecare seara cu încasarile de pe cursele autobuzelor din ziua respectiva, si ea îl ajuta sa numere banii. S-a dovedit a fi o buna contabila si, în curând, a preluat aceasta parte a afacerii cu un succes evident.

Îsi facea sotul fericit si din alte puncte de vedere. În copilarie, acesta fusese muscat de un sacal si avea cicatrice pe fata în portiunea unde un medic începator de la Spitalul Misionar Scotian din Molepolole îi cususe ranile fara înde­mânarea cuvenita. Nici o femeie nu-i mai spusese vreodata ca-i atragator si nici nu mai spera sa mai auda vreodata asa ceva, fiind obisnuit, mai curând, cu involuntarele grimase de mila. Cu toate astea, verisoara îl asigura ca-i cel mai atra­gator barbat pe care l-a întâlnit vreodata si, pe deasupra, si cel mai viril. Nu încerca sa-l magu­leasca, îi spunea adevarul, asa cum îl vedea ea, iar lui i se umplea inima de bucuria care înso­teste orice compliment care merge la tinta.

„Stiu ca ti-e dor de mine", îi scrise verisoara lui Precious. „Dar stiu ca vrei sa fiu fericita. Iar acum sunt foarte fericita. Am un sot iubitor, care-mi cumpara haine frumoase si ma fericeste în fiecare zi. Într-o zi o sa vii sa locuiesti cu noi, iar atunci vom numara din nou copacii si vom cânta imnuri îm­preuna, cum faceam odinioara. Acum tre­buie sa ai grija de tatal tau; esti destul de mare pentru asta si, în plus, e un om cum­secade, îmi doresc sa fii fericita si pentru asta ma rog în fiecare seara. Doamne, Dumnezeul meu, ai grija de Precious Ramotswe. Vegheaza asupra ei în seara asta si de-a pururi. Amin."

Când era micuta, lui Precious Ramotswe îi placea sa deseneze, activitate pe care verisoara i-a încu­rajat-o de la cea mai frageda vârsta. La împli­nirea vârstei de zece ani, primise cadou un bloc de desen si o cutie de creioane colorate si, la putin timp dupa aceea, talentul ei iesise la iveala. Obed Ramotswe era foarte mândru de cum se pricepe ea sa umple paginile goale ale blocului ei de desen cu scene din viata de zi cu zi a oraselului Mochudi. Iata o schita cu iazul din fata spita­lului- putea fi recunoscut fiecare detaliu - si iata un desen înfatisând-o pe sora-sefa, care se uita la un magar. Iar pe pagina urmatoare era desenat magazinul universal care avea în fata niste chestii care-ar fi putut trece drept saci cu porumb sau, poate, oameni asezati pe jos - nu se distingeau clar, dar erau niste schite reusite si, deja, îsi prinsese câteva pe peretele din sufra­gerie, acolo sus, aproape de tavan, unde se odih­neau mustele.

Profesorii aflasera de talentul ei si-i spusera ca într-o buna zi ar putea ajunge o artista cunos­cuta, iar desenele ei ar putea aparea pe coperta Calendarului Botswanei. Vorbele lor au încu­rajat-o si desena schite dupa schite. Capre, vite, dealuri, dovleci, case; ochiul artistului plastic era realmente rasfatat de bogatia temelor oferite de Mochudi si nu exista pericolul sa ramâna fara subiecte.

Scoala ei a auzit de un concurs de arte plastice pentru copii. Muzeul din Gaborone rugase fiecare scoala din tara sa trimita câte un desen al unuia dintre elevi, cu tema „Viata de azi din Botswana". Bineînteles, n-au existat dubii în privinta copi­lului participant la concurs. Precious fu rugata sa deseneze ceva special, sa nu se grabeasca, dupa care lucrarea îi va fi trimisa la Gaborone din partea scolii din Mochudi.

Facu desenul într-o sâmbata, iesise devreme cu caietul de desen si se reîntoarse acasa câteva ore mai târziu, sa finiseze detaliile. I se parea un desen reusit, iar învatatoarea fu entuziasmata lunea urmatoare, când i-l arata.
 - Desenul acesta îi va aduce premiul orasului Mochudi, spuse ea. Vom fi cu totii atât de mândri. Desenul fu pus cu grija între doua foi de carton ondulat si trimis în plic recomandat pe adresa muzeului. Urma apoi o tacere de cinci saptamâni, timp în care toata lumea uita de concurs. Si-au amintit, însa, când directorul a primit o scrisoare pe care i-a citit-o radios lui Precious.
 - Ai câstigat locul întâi, spuse el. Trebuie sa mergi la Gaborone cu învatatoarea ta, cu mine si cu tatal tau, sa ridici premiul de la Ministerul Educatiei, în cadrul unei ceremonii.
Vestea a coplesit-o si a plâns de bucurie, dar în curând s-a oprit si i s-a dat voie sa plece de la scoala mai devreme, sa-i povesteasca totul tatalui ei.

Au plecat cu camioneta directorului si au ajuns mult prea devreme pentru festivitate, asa ca au petrecut câteva ore în curtea muzeului, asteptând sa se deschida usile. Dar, în cele din urma, acestea s-au deschis, iar lumea a început sa se reverse înauntru, profesori, ziaristi, membri marcanti ai parlamentului. Apoi a sosit si mi­nistrul în limuzina lui neagra, iar oamenii au pus jos paharele cu suc de portocale si si-au înghitit ultima îmbucatura de sandvici.

Precious si-a vazut desenul expus la loc de cinste, cu o eticheta prinsa sub el. S-a apropiat cu învatatoarea sa se uite la el si a tresarit de placere când si-a vazut numele tiparit cu grija sub desen: PRECIOUS RAMOTSWE (10) (SCOALA PRIMARA DIN MOCHUDI). Iar sub numele ei era scris titlul dat de muzeu lucrarii: Vaci lânga baraj.
Înlemni si se posomori brusc. Nu se poate una ca asta! Ea desenase capre, iar ei crezusera ca sunt vaci! O sa primeasca un premiu nemeritat pentru un desen cu vaci.
 - Ce s-a-ntâmplat ? o întreba tatal ei. Ar tre­bui sa fii fericita. De ce esti asa trista?
N-a putut sa-i spuna nimic. Era pe cale sa devina o infractoare, autoarea unei fraude. Nu putea accepta un premiu pentru un desen cu vaci când nu-l merita.
Dar acum lânga ea se afla ministrul si se pregatea sa-si tina discursul. Se uita la el, iar el îi zâmbi cu caldura.
 - Esti o adevarata artista, o lauda el. Mochudi trebuie sa fie tare mândru de tine.
Se uita în pamânt. Va trebui sa marturiseasca.
 - N-am desenat vaci, spuse ea. Am desenat capre. Nu puteti sa-mi dati un premiu pentru o greseala.
Ministrul se încrunta, apoi se uita la eticheta. Dupa care se întoarse spre ea si-i spuse:
 - Ei sunt cei care au gresit. Si mie mi se pare ca sunt capre. Nu cred ca-s vaci.
Îsi drese glasul, iar directorul muzeului ceru sa se faca liniste.
 - Acest minunat desen cu capre, spuse mi­nistrul, dovedeste cât de talentati sunt tinerii tarii noastre. Aceasta tânara domnisoara va ajunge într-o buna zi o cetateanca de nadejde si, probabil, o artista renumita. Merita din plin pre­miul pe care i-l înmânez acum.
Precious lua cadoul frumos împachetat, apoi îi simti mâna pe umar si-l auzi soptindu-i:
 - Esti cel mai cinstit copil pe care l-am întâl­nit vreodata. Bravo!
Pe urma ceremonia lua sfârsit si un pic mai încolo pornira cu totii spre Mochudi în camioneta rablagita a directorului - o eroina ce se întorcea acasa cu premiul ei.


va urma