Ciuma (8)

Albert Camus

Dar acolo unde unii vedeau abstracţii, alţii vedeau adevă­rul. Sfârşitul primei luni de ciumă a fost întunecat într-adevăr printr-o intensificare pronunţată a ravagiilor epidemiei şi o predică vehementă a părintelui Paneloux, iezuitul care îl asistase pe bătrânul Michel la începutul bolii acestuia. Părin­tele Paneloux se remarcase prin dese colaborări la buletinul Societăţii geografice din Oran, unde reconstituirile lui epigrafice erau foarte preţuite. Dar el câştigase un auditoriu mai larg decât cel al unui specialist ţinând o serie de conferinţe despre individualismul modern. În aceste conferinţe se făcuse apărătorul călduros al unui creştinism exigent, la fel de departe de libertinajul modern ca şi de obscurantismul secolelor trecute. Cu această ocazie el nu-şi cruţase audito­riul de adevăruri dure. De aici şi reputaţia lui.
Or, către sfârşitul acestei luni, autorităţile ecleziastice ale oraşului nostru hotărâseră să lupte împotriva ciumei prin propriile lor mijloace, organizând o săptămână de rugăciuni colective. Aceste manifestări ale pietăţii publice urmau să se încheie duminică printr-o slujbă solemnă ţinută sub pro­tecţia Sfântului Roch, sfântul ciumat. Cu această ocazie i se ceruse părintelui Paneloux să ia cuvântul şi de vreo cinci­sprezece zile el se smulsese de la scrierile sale despre Sfântul Augustin şi Biserica africană, cu care îşi cucerise un loc aparte în ordinul lui. Având o natură impetuoasă şi pasio­nată, el primise cu îndârjire misiunea care i se încredinţa. Cu mult înaintea acestei predici, se vorbea despre ea, şi ea mar­ca, în felul ei, o dată importantă în istoria acestei perioade.
Rugăciunile săptămânii au fost urmărite de un public nu­meros. Nu fiindcă în vremuri obişnuite locuitorii Cranului ar fi fost deosebit de credincioşi. Duminica dimineaţa, de pildă, băile în mare făceau o concurenţă serioasă liturghiei. Nici fiindcă i-ar fi iluminat o convertire  neaşteptată. Dar, pe de o parte, oraşul fiind închis şi accesul în port oprit, băile nu mai erau posibile şi, pe de altă parte, se aflau într-o stare de spirit cu totul specială în care, fără să fi admis în sinea lor întâmplările surprinzătoare de care erau loviţi, simţeau, în mod evident, că se operase o schimbare. Cu toate astea mulţi tot mai sperau că epidemia avea să se oprească şi că vor fi cruţaţi, ei şi familiile lor. În consecinţă, nu se simţeau încă obligaţi la nimic. Ciuma nu era pentru ei decât o vizitatoare dezagreabilă care într-o zi avea să plece aşa cum venise. Erau speriaţi, dar nu disperaţi, şi nu sosise încă momentul în care ciuma să le apară ca forma însăşi a vieţii lor şi în care aveau să uite existenţa pe care putuseră s-o ducă până la ea. Pe scurt, trăiau aşteptând. În privinţa religiei, ca şi în multe alte probleme, ciuma le dăduse o stare de spirit ciudată, care era la fel de departe de nepăsare ca şi de pasiune, şi care se putea destul de bine defini prin cuvântul "obiectivitate". Ma­joritatea celor care au urmărit săptămâna de rugăciuni ar fi putut să-şi însuşească de pildă vorbele pe care unul dintre credincioşi avea să le rostească în fata doctorului Rieux: "Oricum, asta nu poate să facă rău". Tarrou, el însuşi, după ce notă în carnetele sale că în asemenea cazuri chinezii mer­geau să cânte din tamburină în faţa duhului ciumei, observa că era absolut imposibil de ştiut dacă în realitate tamburina avea un efect mai sigur decât măsurile profilactice. El adăuga doar că, pentru a răspunde la întrebare, ar fi trebuit să ştim ceva despre existenţa unui duh al ciumei şi că neştiinţa noastră asupra acestui punct steriliza toate părerile pe care le putem avea în aceasta chestiune.
Catedrala oraşului nostru, în orice caz, a fost aproape plină de credincioşi în timpul întregii săptămâni. În primele zile, mulţi locuitori stăteau încă în grădinile de palmieri şi rodii care se întindeau în faţa arcadelor de la intrare, ca să asculte murmurul crescând de invocaţii şi rugăciuni ce se revărsau până în stradă. Încetul cu încetul însă, atraşi de exemplul celorlalţi, aceiaşi auditori se hotărâseră să intre şi să adauge şi vocea lor timidă la răspunsurile cântate de asis­tenţă. Şi duminică, o mulţime considerabilă invada naosul, înghesuindu-se la intrare şi pe ultimele trepte. Din ajun, cerul se întunecase, ploaia cădea abundent. Cei care stăteau afară îşi deschiseseră umbrelele. Un miros de tămâie şi de haine ude plutea în catedrală când părintele Paneloux urcă pe amvon.
Era de statură mijlocie, dar corpolent. Când s-a sprijinit de marginea amvonului, strângând lemnul între mâinile lui vânjoase, nu se vedea din el decât o formă greoaie şi neagră dominată de două pete, sub ochelarii de oţel: obrajii săi ru­biconzi. Avea o voce puternică, pasionată, care se auzea până departe, şi când se adresă asistenţei cu o singură frază vehe­mentă şi întretăiată: "Fraţi creştini, aţi căzut în nenorocire, fraţii mei, aţi meritat-o", un vârtej ca de apă trecu prin asis­tenţă, până afară în piaţa de dinaintea bisericii.
Logic, ceea ce a urmat nu părea să se potrivească cu acest exordiu patetic. Abia urmarea discursului i-a făcut pe concetăţenii noştri să înţeleagă că printr-un procedeu orato­ric dibaci, părintele dăduse dintr-o dată, aşa cum se dă o lo­vitură, tema întregii sale predici. Îndată după această frază, Paneloux a citat într-adevăr textul din Exod referitor la ciu­ma din Egipt: "Întâia dată când acest flagel a apărut în isto­rie, a fost ca să lovească în duşmanii lui Dumnezeu. Faraon s-a opus voinţei eterne şi ciuma l-a făcut să cadă în genunchi. De la începutul întregii istorii, flagelul lui Dumnezeu pune la picioarele lui pe orgolioşi şi pe orbi. Meditaţi la asta şi cădeţi în genunchi."
Afară ploaia se înteţea şi această ultimă frază rostită în mijlocul unei linişti absolute, adâncită încă şi mai mult de zgomotul aversei pe vitralii, a răsunat cu un asemenea ac­cent, încât câţiva ascultători, după o clipă de ezitare, s-au lăsat să lunece de pe scaun în genunchi. Alţii au crezut că trebuie să le urmeze exemplul încât, din om în om, fără alt zgomot decât pârâitul câtorva scaune, întreg auditoriul s-a po­menit curând în genunchi. Paneloux s-a îndreptat atunci, şi-a tras răsuflarea şi a continuat pe un ton din ce în ce mai ac­centuat : "Dacă astăzi ciuma îşi aţinteşte privirea asupra voastră, înseamnă că a sosit momentul să cugetaţi. Cei drepţi n-au de ce să se teamă, dar cei răi au dreptate să tremure. În imensa arie a universului flagelul implacabil va treiera grâul omenesc până ce paiele vor fi despărţite de bob. Şi vor fi mai multe paie decât grăunţe, mai mulţi chemaţi decât aleşi, şi această nenorocire n-a fost vrută de Dumnezeu. Prea multă vreme această lume s-a învoit cu răul, prea multă vreme s-a bizuit pe iertarea cerească. Era de ajuns căinţa, totul era per­mis. Şi pentru căinţă, oricine se simte puternic. Când o fi să fie, o s-o simtă, în mod sigur. Până atunci cel mai uşor era să-ţi dai drumul, îndurarea divină urmând să facă restul. Ei bine, asta nu putea să dureze. Dumnezeu care, atât de multă vreme, şi-a aplecat asupra oamenilor din acest oraş chipul său milos, obosit să aştepte, înşelat în veşnica lui speranţă, şi-a întors privirea de la ei. Lipsiţi de lumina lui Dumnezeu, iată-ne pentru multă vreme în bezna ciumei!"
În sală cineva sforăia, ca un cal nerăbdător. După o scurtă pauză părintele reluă pe un ton mai scăzut "Se citeşte în Legenda de aur că pe vremea regelui Umberto, în Lombardia, Italia a fost pustiită de o ciumă atât de violentă încât cei în viaţă de-abia erau îndeajuns de numeroşi să îngroape morţii, şi această ciumă bântuia mai ales la Roma şi la Pavia. Şi un înger alb a apărut în văzul lumii, însoţind îngerul negru care ţinea în mână o ţepuşă roşie de vânătoare, poruncindu-i să lovească casele; şi câte lovituri primea o casă atâţia morţi ieşeau din ea."

Paneloux şi-a întins, ajungând aici, braţele sale scurte, în direcţia ieşirii, ca şi cum ar fi arătat ceva în spatele perdelei mişcătoare a ploii: "Fraţi creştini, a spus el cu tărie, aceeaşi vânătoare mortală bate astăzi străzile noastre. Priviţi-l, acest înger al ciumei, frumos ca Lucifer, şi strălucitor ca răul însuşi, înălţat deasupra acoperişurilor voastre, ţinând în mâna dreaptă ţepuşa roşie la înălţimea capului, iar cu mâna stângă arătând una din casele voastre. În clipa asta, poate, degetul lui se îndreaptă spre uşa voastră, ţepuşa răsună pe lemn; în această clipă chiar ciuma intră la voi, se aşează în odaia voastră şi aşteaptă să vă întoarceţi. E acolo, răbdătoare şi atentă, sigură ca însăşi ordinea lumii. Mâna pe care ea are să v-o întindă, nici o putere terestră şi nici măcar, să ştiţi, zadarnica ştiinţă omenească, nu vă poate ajuta s-o ocoliţi. Şi veţi fi treieraţi pe aria însângerată a durerii, şi zvârliţi o dată cu paiele."
Aci, părintele a reluat cu şi mai multă amploare ima­ginea patetică a flagelului care treieră grâul omenesc. El a evocat imensa bucată de lemn rotindu-se deasupra oraşului, lovind la întâmplare şi înălţându-se însângerată, împrăştiind în sfârşit sângele şi durerea omenească "pentru însămânţări care ar pregăti recoltele adevărului".
La capătul frazei sale lungi, părintele Paneloux s-a oprit, cu părul căzut pe frunte, cu trupul fremătând de un tremur pe care mâinile lui îl transmiteau amvonului şi a reluat, mai înăbuşit, dar pe un ton acuzator:
"Da, a sosit ceasul să meditaţi. Aţi crezut că e de ajuns să-l vizitaţi pe Dumnezeu duminica pentru a fi liberi în res­tul zilelor. V-aţi gândit că prin câteva îngenuncheri îl plătiţi prea destul pentru nepăsarea voastră criminală. Dar Dum­nezeu nu este călduţ. Astfel de întâlniri rare cu el nu ajung iubirii lui mistuitoare. El vrea să vă vadă mai mult timp, este felul lui de a vă iubi şi, la drept vorbind, este singurul fel de a iubi. Iată de ce, obosit să aştepte venirea voastră, a lăsat fla­gelul să vă viziteze aşa cum a vizitat toate oraşele păcatului de când au oamenii o istorie. Ştiţi acum ce este păcatul, aşa cum au ştiut Cain şi fiii lui, cei de dinaintea potopului, cei din Sodoma şi Gomora, Faraon şi Iov şi toţi cei blestemaţi. Şi aşa cum au făcut-o atunci toţi aceştia, şi voi, din ziua în care acest oraş şi-a închis zidurile în jurul vostru şi al flage­lului, vă uitaţi cu alţi ochi la fiinţe şi lucruri. Şi, în sfârşit, ştiţi acuma că trebuie să vă întoarceţi la ceea ce e esenţial.
Un vânt umed pătrundea acum în naos şi flăcările lumânărilor s-au gârbovit sfârâind. Un miros dens de ceară, tuşea, un strănut au urcat spre părintele Paneloux care, reve­nind asupra expunerii sale cu o subtilitate care a fost foarte apreciată, a reluat cu o voce calmă : "Mulţi dintre voi, o ştiu, se întreabă tocmai unde vreau să ajung ? Vreau să vă aduc la adevăr şi să vă învăţ să vă bucuraţi, în ciuda a tot ceea ce aţi auzit. A trecut vremea când sfaturile sau o mână frăţească constituiau mijloacele de-a vă împinge spre bine. Astăzi, adevărul e un ordin. Iar drumul salvării vi-l arată şi spre el vă împinge o ţepuşă roşie. Tocmai aici, fraţi creştini, se arată în sfârşit îndurarea divină care a pus în orice lucru binele şi răul, mânia şi mila, ciuma şi mântuirea. Chiar acest flagel, care vă loveşte, vă înalţă şi vă arată calea.
"Foarte de mult, creştinii din Abisinia vedeau în ciumă un mijloc eficace, de origine divină, de a câştiga veşnicia. Cei ce nu erau atinşi se înfăşurau în cearşafurile ciumaţilor pentru a muri în mod sigur. Fără îndoială, această furie a mântuirii nu este recomandabilă. Ea arată o grabă regretabilă, foarte apropiată de orgoliu. Nu trebuie să fii mai grăbit decât Dum­nezeu şi orice încercare de a accelera ordinea imuabilă pe care el a stabilit-o o dată pentru totdeauna duce la erezie. Dar acest exemplu conţine totuşi o lecţie. Pentru spiritele noastre mai clarvăzătoare el scoate în evidenţă această licărire aleasă de veşnicie care zace în adâncul oricărei sufe­rinţe. Ea luminează, această licărire, drumurile amurgului care duc spre mântuire. Ea exprimă dorinţa divină care, fără greş, transformă răul în bine. Şi astăzi, prin acest cortegiu de moarte, temeri şi strigăte, ea ne îndreaptă spre tăcerea esen­ţială şi spre principiul oricărei vieţi. lată, fraţilor, imensa mângâiere pe care voiam să v-o aduc pentru ca, plecând de aici, să nu duceţi cu voi vorbe care pedepsesc, ci şi un cuvânt care alină."
Se simţea că Paneloux terminase ce avea de spus. Afară, ploaia încetase. Un cer de apă şi de soare revărsa peste piaţă o lumină mai veselă. Din stradă urcau zgomote de voci, fâşâit de maşini care alunecă, tot ceea înseamnă graiul unui oraş care se trezeşte. Ascultătorii se pregăteau discret de plecare, într-un freamăt înăbuşit. Părintele a reluat totuşi cuvântul şi a spus că după ce a arătat originea divină a ciumei şi caracte­rul pedepsitor al acestui flagel, el terminase ce avea de spus şi că n-o să facă apel, pentru a ajunge la concluzia lui, la o elocvenţă care, fiind vorba de un subiect atât de tragic, ar fi deplasată. I se părea că totul e clar pentru toţi. El a amintit doar că Mathieu Marais, cronicarul, cu ocazia marii ciume din Marsilia, se plânsese că, trăind fără ajutor şi speranţă, se simţea scufundat în infern. Ei bine! Mathieu Marais era orb! Nicicând mai mult decât astăzi nu simţise părintele Paneloux ajutorul ceresc şi speranţa creştină, care le erau oferite tutu­ror. El spera împotriva oricărei speranţe că, în ciuda groză­viei acestor zile şi a strigătelor celor care trăgeau să moară, concetăţenii noştri vor adresa cerului ultimul cuvânt cu ade­vărat creştinesc, cel de iubire. Restul Dumnezeu îl va face.


va urma