MIRCEA CĂRTĂRESCU
Nefericită, nefericită ţară. Ajungeam uneori, luînd-o pe jos printre gloatele buimăcite, pe Academiei şi-apoi prin încîlceala de străzi ce duceau spre Calea Victoriei, pînă la Palatul Telefoanelor şi-apoi mai jos, spre Athenee Palace, prin bezna adîncă a Pieţei Palatului. Spoturi de lumină galben-murdară, minuscule ca flacăra de lumînare, măreau halucinant bezna din jur. Feţele trecătorilor nu se vedeau aici. Miliţienii vegheau în preajma Comitetului Central, vorbind în staţiile lor de recepţie. Abia de-aici în jos, pînă la Piaţa Victoriei, începeai să-i vezi, toţi îi vedeau, erau atît de vizibili de parcă toată lumina care lipsea în oraş s-ar fi aruncat deodată asupra lor, în mii de fîşii de reflectoare, orbindu-i şi transparentizîndu-i, fragmentîndu-le, ca nişte stroboscoape, mişcările şi-ncremenindu-i în imagini baconiene: guri căscate într-un urlet de agonie, merele lui Adam strîmbate grotesc, rictusuri ale obrajilor lucios de rase, ochi strînşi, pleoape incendiate de lumină. "Ia uite-l!", auzeai şoptindu-se. "Uite-i, nenorociţii!" Ăştia erau, deci, securiştii? Stăpînii necondiţionaţi ai lumii? Izvoarele albastre ale teroarei? Cîte-un microbuz sosea tăcut şi-i lăsa din loc în loc, de-a lungul străzii: băieţi proaspăt tunşi, bine raşi, în costume şi pardesie de recuzită, evident nu ale lor, costume din materiale ultramarine, verzi fosforescente, asemeni celor foarte ieftine de la Romarta, prea scurte sau prea lungi pentru ei. Cravate hilar nepotrivite la culoarea hainei. Căutau, chipurile, să se piardă-n mulţime, dar se făcea imediat gol în jurul lor. "Securiştii!", auzeai peste tot, şi se mai auzeau înjurături, dar şi rîsete, înăbuşite repede de obişnuinţa mai puternică-a fricii. Ciudat e că aceeaşi frică se citea şi pe feţele lor, dincolo de asprimea şi misterul, false, caraghioase ca şi hainele, împrumutate din filmele cu agenţi secreţi. Băieţilor, evident, le era frică de ei înşişi, de farsa pe care trebuiau s-o joace, le era frică de mulţimea întunecată, de însingurarea lor în mijlocul ei. Singurul lucru care-i apăra era vizibilitatea lor, faptul că gloata nu-şi dădea seama că misiunea lor nu era să se ascundă, ci să se vadă, cît mai bine posibil, aşa cum fluturii de noapte, magnetici şi inofensivi, te-ncremenesc deodată cu ochii rotunzi, de bufniţă, etalaţi pe aripi. Nu erau culori de camuflaj, ci de avertizare, ţipătoare şi incredibile, ale unei fiare altfel atît de confundată cu mediul, încît puteai să te-ntrebi dacă Securitatea, stăpîna lumii, nu era altceva, în cele din urmă, decît înseşi mulţimile sumbre, scufundate în frică, frică bestială şi fără obiect. Dacă nu cumva era în noi, dacă nu era răul, noaptea şi teroarea din noi.
Că o Securitate adevărată există dincolo de flăcăii ăştia cu ochi albaştri, de bancurile cu mănăstirea Secu şi cu "mai împrăştiaţi-vă, băieţi", o ştiu prea bine, deşi o ştiu tot prin mărunţii figuranţi cu care-am avut de-a face în ultimul timp. Doar că ea este cu totul altceva decît pare, şi că lucrarea ei esenţială nu mai înseamnă torturi, deportări şi asasinate. O dată ce-ai transformat un popor într-o gloată, el se supraveghează, se mutilează, se torturează singur, neîncetat, măcinat de vulnerabilitate, ca un melc scos brutal din cochilia lui. Sînt, e drept, mai departe, case conspirative, întîlniri cu informatori şi dosare, sînt băieţii de pe Calea Victoriei şi fabrica de zvonuri, dar ele-au rămas doar formele goale-ale ritualului fricii, ale ruperii mele de seamănul meu. Bănuiesc acum că nici la cele mai înalte niveluri ale butaforiei ăsteia grandomane, la fel de ridicole ca şi Casa Poporului, ca şi Magistrala Albastră, nu dai decît de incapabili, de mistico-izi geto-dacici, de mîncători de unguri pe pîine, de inşi pătrunşi de cîmpul de forţe al românismului, cu nimic mai diabolici, nici mai deştepţi decît săracul Ionel, pardon, locotenentul-major de securitate Stănilă Ion, vechiul nostru prieten de familie, rămas încă, în ciuda ochelarilor cu ramă aurită ("cumpăraţi de mine de la Viena, Marioaro, ăla oraş, nici nu-ţi vine să crezi. Au o fîn-tînă acolo în mijloc unde toţi aruncă bănuţi, e aşa, covor de bănuţi pe fundul ei. Să legi un magnet de o sfoară, ştii cum i-ai aduna? Cîrduri-cîrduri, ca pe raci!"), ţărănuşul din Teleorman, mort după panarame de bîlci şi vîrît cu totul sub papucul neveste-şi.
Acum două săptămîni am primit ordin de evacuare. Blocul de pe Uranus, falusul mîndru-al oraşului, trebuia să fie dat jos, într-o singură dimineaţă, a doua zi după ce toţi locatarii-au primit hîrtia. Nici măcar n-am fost disperaţi. Am ieşit în faţa blocului, ne-am privit alb, ne-am uitat în sus spre etajele lui îmbrăcate cu cerul. Împrejur, pe sute de metri, maidanul se-ntin-dea cu praful de-o palmă, sterp pînă-n adîncul adîncului lui, copleşit de gunoaie. Am stat tăcuţi, jumătate de oră, sub cerul gol şi ne-am întors să ne-adunăm boarfele. Ce să-mi adun? O masă, un scaun şi-un pat? Le-aş fi dat mai curînd foc, le-aş fi privit cum se-ntorc la adevăratul lor chip de cenuşă. Am mai privit în jur: fereastra ovală, ce nu putea cuprinde trupul obez al Casei Poporului, pereţii goi, patul în care dormise cîndva Herman... Pe masă, deschis ca pentru o disecţie, manuscrisul, pe care l-am ridicat cu grija şi nervozitatea cu care iei prima dată în braţe un nou-născut şi l-am pus în sacoşa de pînză pe care mama mi-o adusese plină cu borcane cu iaurt, cu o zi înainte, cînd credeam că blocul va rămîne-n picioare la nesfîrşit. Năpîr-leam, părăseam o cochilie pentru o vreme, burta mea roză şi moale era acum cel mai vulnerabil lucru de pe pămînt. Trebuia să-mi găsesc cît mai repede un alt adăpost în care să-mi pot continua lucrul la crisalida mea de cuvinte. A doua zi dimineaţa, cînd abia răsărise soarele, m-au trezit zgomote de motoare şi de copite, rumoare şi opinteli, aşa cum mă trezea altădată, de 23 August, trecerea greoaie a carelor alegorice şi a coloanelor de demonstranţi chiar pe sub ferestrele mele, cînd cîte-un grup de muncitori exersa lozinci ce sunau ca pe stadion în dimineaţa-ngheţată: "U-R-S-S/ Campion al păcii e!" Dar acum nu scanda nimeni, nu agita nimeni flori de hîrtie, steguleţe şi palete de pînză pe care scria PMR. Acum erau cărate pe scări, cu un zgomot nemaipomenit, dulapuri şi servante, aragaze şi scaune, saci de plastic încărcaţi cu cărţi. Cu liftul coborau femei ducînd în cutii de carton vase şi tacîmuri, iar pe umăr cîte-un covor făcut sul. Jos, în ţarină, aşteptau căruţe trase de cai, cu roţi de camion, maşini cu remorcă, mari dube de mobilă cu uşile din spate larg deschise. Copiii coborîseră de mult, pentru ei mutatul ― Dumnezeu ştie unde ― era prilej de joacă şi îmbrînceală, fetele săreau coarda în praful pînă la glezne iar băieţii, lăsaţi pe vine, priveau sula neagră a cîte-unui cal, întinsă pînă aproape să atingă pămîntul. Mai mulţi miliţieni priveau toată agitaţia cu mîinile la spate, cu feţe inexpresive de contabili. În cîteva ore, convoiul de camioane, Trabanturi, căruţe şi inşi cu boccele în spate s-a urnit din loc, avansînd, prin vîrtejuri de praf, către nicăieri. Cîte-un scaun prost legat în vîrful vrafului de mobilier mai cădea în ţărînă, rămînînd acolo, pe jumătate-ngropat, ca un schelet de vită-n deşert. Am mers şi eu cu ei, cu plasa mea în mînă, înghiţind praf, călcînd în balegi proaspete şi-mpiedicîndu-mă-n fiare răsucite. Cîinii de casă, rămaşi fără stăpîni de la demolări, ne lătrau furios, încă mai apărau cîte-o curte imaginară. Pînă şi ruinele de primăvara trecută fuseseră date jos. Piatră pe piatră nu mai rămăsese din vechiul, umbrosul, patriarhalul centru al bătrînului oraş. Iar blocul stacojiu rămăsese în urmă, cu pereţi subţiri ca hîrtia, friabili şi scorojiţi, ca un vechi cuib de viespi, pustiu acum, pe care-l desprinzi de sub un acoperiş mirîndu-te cît e de uşor. Azi deja nici urma locului unde-a fost nu mai există, şi dacă-i adevărat ce se zvoneşte, după dinamitarea şi ruinarea singuraticului mădular de ciment nici un bărbat din oraş nu a mai fost, cîteva zile, viril şi erect. În mii şi mii de dormitoare nenorocite din marele ghetou de prefabricate, în chilii unde abia încape un pat, cu carpete pe pereţi, tablouri cu pisoi de lînă şi naiade pe jumătate despuiate, se-ntîmplase seri la rînd aceeaşi şi-aceeaşi scenă sordidă: bărbatul abia sosit de la fabrică, cu părul de la subţiori împuţit de sudoare, mănîncă grăbit şi se bagă-n pat lîngă femeia lui, o ia după mijloc, îşi înfundă faţa nerasă-n părul ei, aspiră obişnuita duhoare-a rîntaşului, îi lipeşte pupoaie solemne pe gură şi gît, îşi înfundă palma în coama ei dintre picioare şi-i găseşte buzele nepregătite, uscate şi rele. "Desfă picioarele, moaş-ta-n cur de muiere", iar ea, cu obişnuinţa silei şi-a milei, gîndindu-se deja cum o să doarmă cînd o s-o lase în fine în pace, îi apucă viermele moale şi gros ca o ţîţă de vacă şi-ncearcă să şi-l îndese acolo, să scape mai repede. Se freacă burtă pe burtă, încetişor, să nu-i audă ăia mici, îşi ling gîturile cu gust acrişor, buzele sărate la colţuri, dar sula soţului, altădată brutală şi tare ca uneltele lui din atelier, atîrnă acum dezumflată-ntre pulpele păroase ale nevestei, şi nu se-ntîmplă nimic, şi el se dă jos de pe ea înjurînd-o şi, o dată cu ea, urînd totul pe lume, împuţita asta de viaţă, neputinţa mîndriei şi-a onoarei de om, aplecarea adînc spre pămînt a sexului, şirei spinării, frunţii, ejacularea, în locul spermei şi al cuvîntului, dătătoare de dragoste şi de viaţă, doar a scuipatului de scîrbă în urma şefilor, a pisatului în closet şi-a lacrimilor, acum, cînd, umilit şi furios, întoarce fundul către muiere, trage pătura peste cap şi plînge icnit, pînă izbuteşte s-adoarmă. Şi poate că tocmai din lacrimile astea ţîşnite din ochii-nroşiţi de la electrozii de sudură se formează în burta femeilor acei embrioni nedoriţi, blestemaţi de ele şi de soţii lor, şi de care încearcă să scape prin cele mai nebuneşti şi mai chinuitoare metode, mereu ascunzîndu-se, mereu cu frică să nu se afle. Cîte îmi povesteşte mama! Ce tragedie cînd femeii nu-i vine ciclul! Cum fug pe scări pînă la etajul opt, de zece, de douăzeci de ori pe zi, doar-doar or lepăda, cum săr coarda, cum fac mişcări bruşte şi nebuneşti, riscînd să-şi rupă prapurii, cum se opăresc în cadă, cum beau vin roşu, fiert, pînă nu mai ştiu pe ce lume sînt şi apoi, bete, dar încă impregnate, varsă şi fierea din ele. Cum, şi ele, şi bărbaţii lor, aleargă înnebuniţi să găsească pe cineva care să rezolve, mai întîi încercînd pe la doctori, care n-o mai fac însă pentru nici un preţ, căci sînt în puşcărie cu sutele, apoi pe la femei pricepute, cum se-mbrăţişează fericiţi cînd găsesc în fine pe cineva. Iar în după-masa cu pricina sună la uşă şi ei se reped să deschidă şi intră o femeie necunoscută şi totul miroase-a pericol şi-a frică animalică. Şi femeia îl scoate pe bărbat din dormitor, şi bărbatul lipit de uşă aude-n curînd ţipete-năbuşite şi vocea străină spunînd din cînd în cînd "Mai încet, că se-aude, mă nenoroceşti! Mai rabdă un pic!" Şi cînd bărbatul intră-n sfîrşit vede ceva de nedescris, ce nu va putea uita toată viaţa, ligheanul în care, ghemuit pe o bucată de placentă, străveziu mormoloc cu ochi negru catifelat, pluteşte în sînge cel ce-ar fi trebuit să-i ducă speranţele şi tristeţile mai departe. Iar pe pat, între cearceafuri gălbui, femeia lui, odată mireasă cu voal şi lămîiţă, zăcînd acum ca o statuie prăbuşită. Şi femeia străină pleacă, ducîndu-şi înfăşurate-n ziar banii şi andrelele-nsîngera-te, iar cei doi rămîn sleiţi pe recamierul lor îndoliat, pînă cînd tot femeia se scoală încet ca să arunce-n cadă prosoapele şi cîrpele folosite, să deşerte-n closet ligheanul, să tragă apa, să se-arunce pe podeaua de mozaic şi, roşie şi udă, să plîngă de disperare ore-n şir... A doua zi e din nou la muncă, la fabrica ei de lapte sau de medicamente, şi de-acum poate din nou să se prezinte, fără frică, la controlul ginecologic trimestrial.
Am luat tramvaiul 5 şi, cu sacoşa la piept, am străbătut oraşul aflat în prag de iarnă. Prin aerul întunecat venea spic de zăpadă. În Piaţa Galaţi tarabele erau goale, abia dacă vreun ţăran întîrziat mai vindea varză acră. Un altul, bine acoperit cu o pătură, dormea pe tejgheaua de piatră de alături. În rest, piaţa triunghiulară era goală, sinistră, dominată de faţada palidă a spitalului pentru tuberculoşi. Nici un trecător, nici un taxi. Librăria "Coşbuc", unde intram atît de des cînd eram elev la "Cantemir", nu mai exista, era acum o ruină cu hîrtie de ziar în geamuri. Lipit de ea, micul local unde băusem din cînd în cînd cîte-o bere cu Mortul şi cu Bumbac şi-n care privisem hipnotizat sînii Calceolei Sandalina, degenerase într-o cîrciumă sinistră. Pe Tunari, casele mărunte, unele adevărate bordeie, alternau cu construcţii somptuoase, dintre războaie, proiectate în cel mai curat stil internaţional. Dar cît de neîngrijite! Ce jupuite! Cît de adînc frecate cu glaspapirul timpului, al vînturilor, al uitării! Prin cîte un gard de fier forjat pătrunsese tulpina unui arbore, se revărsase-n ochiurile fierului, îşi trecuse neoplasmele scorţoase înspre stradă, îndoise şi aplecase barele negre, se frămîntase cu suliţele din vîrf, se făcuse una cu ele. Pe acoperişuri creştea iarbă cu fire drepte şi lungi, cu spice tari ca gloanţele-n vîrf. Şi deodată, în mersul legănat al tramvaiului, ca o premoniţie, am văzut-o: mare şi pufoasă, timidă şi neajutorată, aşezată pe-o bancă într-o curte murdară. În spatele ei, o casă de culoarea lupusului eritematos, cu o scară de lemn ducînd către o uşă zidită. O văzusem în metrou, în urmă cu două veri, purtată ca un animal speriat de mama (sau sora?) ei, păşind stîngaci la braţul ei ca o jucărie chinezească. Ştiu acum că te cheamă Soile, că femeia aspră, cu buzele strînse şi părul tuns auster ― atît de asemănător cu al tău ― e într-adevăr mama ta. Imaginea ta în faţa casei vişiniu-vineţii, cum stăteai cu mîinile-n poală, prea subţire-mbrăcată pentru frigul mohorît de noiembrie, mi s-a părut atunci puternică şi enigmatică, mi s-a părut că ea ar trebui să vină imediat în minte oricui cînd e singur, cînd se gîndeşte la singurătate.
Am coborît pe colţul cu Ştefan cel Mare, acolo unde odată fusese minuscula frizerie de cartier, cu doar două scaune ca de dentist în faţa unor chiuvete ciobite şi-a unor oglinzi cu luciul dus. Stătusem de-atîtea ori pe scăunelul de muşama, aşteptîndu-mi rîndul la tuns "numărul zero", alături de alţi băieţi din clasa mea, toţi cu cîte-o cruce făcută-n cap de foarfecă învăţătoarei. Trebuia să ne tundem acum toţi la chelie. În jurul celor de pe scaune, frizerii, bătrîni şi burtoşi încă de pe-atunci, se-nvîrteau, clănţănind maşina de tuns. Părul negru-strălucitor să-rea-n toate părţile, depunîndu-se-n grămăjoare imponderabile pe podea. Frizerii vorbeau despre meciul de duminică, despre Pîrcălab şi fraţii Nunweiller, iar noi ne uitam pe revistele vechi, schimbam strîmbături în oglindă cu cei de pe scaune, cu ţeste pe jumătate chele, sau îl examinam blazaţi pe Nea Gică, faimosul frizer care deschisese micul salon cu douăzeci de ani în urmă. Frizeria devenise-ntre timp firmă de stat şi nea Gică nu supravieţuise ruşinii de-a fi devenit un simplu lucrător în propria lui prăvălie. Stătea acum într-un colţ, împăiat, după dispoziţia lui testamentară, cu ochi de sticlă şi cu un pieptene de metal în mînă... Cînd avea să reintre în clasă, trupa de chelioşi avea să-şi dea jos cipilicile, în rîsul şi batjocura tuturor. "S-a făcut lumină-n sat!" aveau să strige fetele de pe rîndul lor, unde stăteau separat, "fetele cu fetele şi băieţii cu băieţii". Din frizerie rămăsese acum în picioare doar un zid zugrăvit bătrîneşte, cu două chiuvete fixate pe el, dar nea Gică tot mai stătea ţeapăn, ca un miliţian la intersecţie, cu pieptănul lui ruginit în mînă, decolorat şi pleznit peste tot de la ploile şi zăpezile şi arşiţele ce se abătuseră asupra lui. Pe celălalt colţ al Tunarilor rezistaseră magazinul de cafea şi delicatese, ca şi biblioteca "B.P. Hasdeu", dar dispăruse, fireşte, gheţăria de unde-şi luau oamenii altădată gheaţa pentru răcitoare. Am traversat şoseaua avînd în faţă castelul cu donjon al Direcţiei Generale a Miliţiei, de care e lipit blocul nostru cel zimţat, pe terasă, de acoperişul ornamental, din plăci de beton, la modă în anii '60. Ganguri adînci, pe piloni, îi sparg, din loc în loc, masivitatea faţadei. La parter sînt magazine şi un atelier de reparat televizoare, care-n vitrine, în loc de orice decor, are zeci de aparate delabrate, străvechi, unele cu lămpi, puse grămadă, unele peste altele, cu maţele curgîndu-le din greoaie carcase de furnir, cu tuburile catodice încărcate de praf. Dincolo de el era magazinul de electrice, care, în serile de vară cînd ne jucam la parterul blocului, ni se părea de-o frumuseţe nesfîrşită, cu toate veiozele şi plafonierele aprinse printre Care umblam încetişor, pe cînd figurile de copii ni se reflectau în vitrine, suprapuse peste portocaliul intens al amurgului. Ne apropiam de tejghele şi încercam să privim, printre umerii clienţilor, ventilatoarele de pe rafturi, frigiderele "Arctic" şi noile aparate de radio cu picup deasupra, prea scumpe ca părinţii noştri să şi le permită. Magazinul se termina chiar în gangul nostru, iar în partea cealaltă începeau vitrinele magazinului de mobilă, unul dintre cele mai mari din Bucureşti, din cauza căruia nenumărate camioane trase de cai intrau prin gang în spatele blocului, unde era depozitul. De la ambalajele împrăştiate acolo peste tot făceam şi noi rost de cartoane gofrate pentru măştile de Vrăjitroaca, iar hamalii ce-şi făceau toată ziua siesta pe cîte-o canapea înflorată scoasă pe asfalt ne dădeau bani să le luăm ţigări, fără să ne mai ceară apoi restul. Pentru ochii mei de copil, care nu văzuseră încă nimic pe lume, splendoarea magazinului de mobilă întrecea orice mi-aş fi putut imagina. Uneori îi lăsam baltă pe băieţii din spatele blocului şi mă aventuram ― căci pe atunci orice ieşire în faţa blocului era o aventură: tramvaiele urlau ca dragonii, maşinile vuiau stîrnind praful, trecătorii erau înalţi şi ameninţători ―, deschizînd uşa cu greu, în magazinul plin de furnire şi de cristale. Iernile se făcea noapte adîncă la cinci după-masă, dar în magazin lumina era orbitoare, totul scînteia, totul era-nconjurat de curcubee: fotoliile, bibliotecile cu două-trei cotoare de cărţi false în ele, dormitoarele, garniturile de sufragerie. Simţeam acolo cel mai bine, rătăcit printre obiectele acelea străine, mirosind a lac şi a baiţ, în spaţiul acela spectral, prin care nu trecea la acea oră nimeni, voluptatea singurătăţii, orgasmul ei pustiitor, pe care de-atunci aveam să-l caut întotdeauna. În liniştea îngheţată a magazinului mă culcam pe cîte un recamier nou-nouţ, simţeam cum trozneşte zegra-sul sub mine şi, cu ochii închişi, îmi închipuiam că nu am casă, nici părinţi, că m-am născut acolo, în lumea aceea tăcută, plină de mobile lustruite şi de oglinzi, şi că aveam să rămîn acolo mereu. Am intrat în scara noastră, pe al cărei perete cutiile de scrisori se-nşirau pe trei rînduri, am descuiat-o pe-a părinţilor mei şi am găsit-o, ca-ntotdeauna, insondabil de adîncă, plină cu zeci, sute de scrisori de toate mărimile, unele legate cu panglicuţe decolorate, din altele ieşind, prin hîrtia putredă a plicurilor, decupaje din ziare, cu poze ce nu mai puteau fi înţelese, toate amestecate cu dosare şi reviste pline de praf, pe care alergau în toate părţile miriapozi translucizi, din cei tari ca sîrma. Am încercat să le-aleg pe cele care erau pentru mine, dar mi se-mpăienje-niseră ochii de emoţie ― eram în scara blocului meu! peste cîteva clipe aveam să iau liftul meu şi să sun la uşa părinţilor mei, care păstra încă amprentele unor degete micuţe! şi n-am putut desluşi scrisul, parcă acelaşi mereu, pe toate plicurile, deşi vedeam fiecare duet sepia al peniţei cu o claritate de nesuportat. Cu teancul în braţe, cu insectele şi ţărîna curgînd dintre Toi, am urcat treptele pînă la lift şi-am chemat liftul, care s-a auzit, deodată, trezindu-se greoi ca un monstru dintr-o peşteră fermecată şi glisînd în jos, cu un troznet la fiecare etaj. N-aveam mai mult de zece ani cînd, la Voila, într-un pavilion din mijlocul pădurilor, ni se proiectase Hoţul din Bagdad, în care prin corpul gol pe dinăuntru al unei statui gigantice, înaltă cît blocul nostru, cobora pe un fir un păianjen negru, păros, mare cît un elefant. Cădea lent, cu labele răşchirate, inevitabil ca moartea, pe firul lui seînteietor, pe cînd eroul, cu sabia goală-n mînă, aştepta ca o furnică pe fundul puţului, privind cum se prăbuşea peste el bestiala fiinţă. La fel venea vuind, mereu, peste mine, liftul. Cînd s-a oprit la parter am deschis uşile şi-am intrat, apoi am tras după mine poarta grea de metal. Carcera era mult mai mică decît mi-o aminteam, mă strîngea literalmente la umeri. Abia am reuşit să ridic mîna pînă la buton, şi asta abia după ce am dat drumul teancului de scrisori pe podea, căci aveam în cealaltă mînă, mai departe, sacoşa cu manuscrisul. Mormanul de hîrtie mucedă m-a-ngropat pîn-la genunchi. În fine, liftu-a pornit, a trecut de primele paliere ― îi ştiam pe toţi locatarii, ştiam care aveau copii, cîini şi pisici, care erau cumsecade şi care nu ― şi, spre surpriza mea, nu a oprit la cinci, ci cu un etaj mai sus, aşa că m-am trezit pe-un palier cu totul necunoscut. Scara care cobora către etajul părinţilor mei mi s-a părut deodată atît de lungă şi de abruptă, că m-a luat ameţeala. Palierul de la şase era însă cu totul inospitalier: uşi ca de cavouri, mozaic îngheţat pe jos. Nu puteam respira acolo, de parc-aş fi fost pe-o planetă străină. Am luat-o aşadar pe scară în sus, pe lîngă ziduri vop-site-n ulei vernil. Mi-am adus aminte că la opt stătea Herman, şi curînd m-am găsit iar pe palierul minuscul, cu doar trei uşi, a casei liftului, a terasei (se revărsau prin geamul ei cerurile lăptoase, antenele de pe bloc şi, dincolo de şosea, ultimul etaj al blocului masiv de vizavi) şi cea a garsonierei lui Herman. Pe cînd băteam uşor în placajul ei îngheţat, mi-am amintit de scrisorile din lift: cîteva căzuseră prin fanta îngustă dintre lift şi plafon în golul de dedesubt, de parcă ar fi alunecat într-o uriaşă cutie poştală. Cui le trimisesem mai departe? Ce mesaje cumplite cuprindeau? Tocmai mi le imaginam răsucindu-se-n gol ca nişte avioane de hîrtie, izbindu-se de cimentul grosolan al puţului şi de cablurile unse cu păcură, lovind cu zgomot metalic uşile din dreptul palierelor şi, ajunse la fund, îngroşînd stratul de gunoaie de-acolo, fermentînd printre ambalaje de eugenii şi chewing-gum şi pacheţele străvechi cu mîncare, cînd uşa s-a deschis şi în pragul ei a apărut, în halatul lui decolorat de mătase, Herman.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu