Monte Cassino (12)

Sven Hassel

Cartea aceasta este dedicata celor ucisi
în manastirea si fortareata Monte Cassino.


Muntele tremura ca o vietate pe moarte. Deasupra mănăstirii plutea un nor galben de praf care, lins de lungi flăcări, se făcea din ce în ce mai roşu. Ştiam că acolo sus mai rămăseseră călugări. Dar ceea e nu ştiam, era că în acea clipă chiar se oficia slujba în bazilică.
— Trebuie să fie praf şi pulbere, murmură Barcelona privind ruinele.
Comandantul Mike ieşi dintr‑o băltoacă de noroi, întovărăşit de părintele Emmanuel.
— Voluntarii pentru mănăstire, ordonă Mike.
Din tranşeea inamică americanii ne făceau semne.
— Hello, Kraut, strigau.
— Căraţi‑vă, yankei puturoşi, tună Mike la rândul său.
— Ascundeţi‑vă mutrele sau vi le facem piftie.
Fără să le pese de ameninţare, ne arătau cu mâna mănăstirea cuprinsă de flăcări.
— Go up and help the holy men, Kraut. Între timp vom sta cu armele descărcate!
Înălţară steagul alb:
Ne‑am depus carabinele. Mitralierele tăcuseră. Am pornit în goană. Eram urmăriţi de privirile americanilor, englezilor şi francezilor. Am sărit peste rămăşiţele zidurilor, în frunte cu părintele Emmanuel şi cu medicul.
Ne‑am pus măştile de gaz, i‑am scos pe călugări şi i‑am adunat în ceea ce înainte fusese curtea centrală. Au părăsit mănăstirea în tăcere, în şir câte unul. Cel din frunte ducea un crucifix din lemn. I‑am întovărăşit până la cotitura drumului. Intonau un imn.
Soarele a răzbit printre nori. Era ca şi cum Dumnezeu ne‑ar fi privit din înaltul cerului.
Aşezaţi pe marginea tranşee lor, americanii priveau şi ei ciudata procesiune.
— Descoperiţi‑vă! porunci un glas.
Oare fusese în engleză sau în germană? S‑au descoperit cu toţii şi s‑au înclinat cu respect...
Ultimul s‑a văzut crucifixul, care părea că pluteşte în aer.
Am sărit din nou în tranşeele noastre. Gurile mitralierelor erau aţintite iarăşi înainte.
Lângă mine căzu caporalul Schenk. Un detaşament american de arun­cătoare de flăcări a fost exterminat la două sute de metri de noi. Un locotenent francez cobora în goană povârnişul: îşi pierduse minţile.
Timp de o clipă fusesem oameni! Dar asta trecuse.
— Ucide, camarade, ucide! Mori, soldatule! Moartea pentru patrie e atât de frumoasă! Chiar şi într‑o groapă plină de noroi de pe frontul plin de duhoare de la Monte Cassino!


Capitolul 12 - SFÂRŞITUL MĂNĂSTIRII

Mănăstirea nu mai era decât o adunătură de ruine. Se găsea sub tirul necontenit al artileriei. Ardea pretutindeni.
Unul câte unul am străbătut în fugă locul descoperit din faţa porţii. Văzându‑ne, paraşutiştii care erau pe cale să‑şi sape gropi, au început să râdă de noi.
— Aţi vândut tancurile? ne întrebau cu dispreţ.
Flăcările lingeau cuvântul Pax, dăltuit deasupra porţii. Curtea centrală cu toate starurile sale nu mai era decât un morman de ruine. Ne‑am apucat să săpăm.
Noaptea au pornit la atac două sute de bombardiere grele. În câteva ore s‑au uşurat de 2 500 tone de bombe. Gropile noastre au fost dărâmate.
Porta era alături de mine. O bucată mare de zid fu aruncată în aer. O urmăream cu privirile.
— Sări! urlă Porta.
Am sărit împreună. Cu un zgomot asurzitor zidul căzu exact în locul în care stătusem cu câteva secunde mai înainte, îngropând o treime dintre ai noştri. Nu i‑am putut scoate de sub dărâmături.
Când au mijit zorile ne‑am scos mitralierele din noroi şi le‑am cercetat cu grijă. Funcţionau.
— Vor veni în curând, profeţi Porta.
Mike se târî până la noi. Îşi pierduse casca, iar un ochi îi era acoperit cu o fâşie de piele.
— Cum merge? întrebă, trăgând din trabucul său mare.
— Ne ţinem, răspunse Porta, rânjind până la urechi.
— Încă nu s‑a terminat! decretă Mike pesimist. Îşi şterse sângele care îi şiroia pe faţă.
Mike avea dreptate. Încă nu se terminase. Muntele sfânt se zvârcolea ca un taur în arenă pe moarte. Pietrele monumentale zburau din toate părţile. Ardea prin toate colţurile.
Am părăsit poziţiile noastre şi ne‑am retras în beciurile mănăstirii. Nici o fiinţă vie nu putea să rămână afară.
Muzicantul nostru, caporalul Braus, bătea câmpii. Îşi luă trompeta şi se porni să cânte o bucată de jazz. Apoi se hotărî să ne arunce pe toţi în aer. Micuţul izbuti să‑i smulgă grenada din mână şi să i‑o arunce afară în curte, unde explozia ei fu înăbuşită de mugetul obuzelor.
Un paraşutist, căruia îi fuseseră zdrobite amândouă picioarele sub rămăşiţele unui zid, gemea într‑o baltă de sânge:
— Omorâţi‑mă! Omorâţi‑mă! Lăsaţi‑mă să mor!
Heide îşi avea pistolul său calibrul 38 în mână, dar Bătrânul îl făcu să‑l scape, cu o lovitură scurtă. Caporalul infirmier Gläser se aplecă asupra soldatului care ţipa şi îi făcu injecţie cu morfină, prin stofa uniformei.
— Asta‑i tot ce pot să fac pentru tine, camarade. Dacă ai fi fost cal, ţi‑am fi dat lovitura de graţie, dar fiindcă eşti om, ai dreptul la întreg bâlciul. Aşa vrea Domnul.
Gläser scuipă pe crucifix.
Părintele Emmanuel păşea printre dărâmături. Era alb de calcar. Se aplecă asupra rănitului, apropie crucifixul de buzele sale şi făcu o rugăciune. Avea obrazul rănit de o schijă de obuz. Gläser vru să‑l panseze, dar părintele Emmanuel îl îmbrânci sâsâit şi plecă mai departe, la căpătâiul unui grav rănit, un SS‑Hauptsturmführer, care avea în pântece o gaură uriaşă, provocată de un proiectil cu fosfor.
— Întinde‑o, popo! gemu ofiţerul muribund. Pe Dumnezeul tău să‑l ia dracu!
Părintele Emmanuel nu‑l asculta. Aplecă crucifixul spre chipul Hauptsturmfürer‑ului, căruia i se vedeau maţele.
Rănitul răcnea. Porta se juca cu pistolul său. Micuţul puse mâna pe un ciomag de pe jos. Dacă omul ăsta nu încetează curând... Strigătele sale ne scoteau din sărite. Gläser nu mai avea morfină.
— Omoară‑l, strigă Porta exasperat.
Părintele Emmanuel se apropie de alţi muribunzi. Erau o mulţime. Cum îşi dădeau ultima suflare, erau aruncaţi afară. Când şobolanii atacau cadavrele, era o privelişte înfiorătoare.
Asupra criptei căzu o bombă. Am rămas prizonieri în spatele altarului.
Explodau mereu alte bombe. Eram pe jumătate sufocaţi de praf. Am dus‑o aşa întruna, ore în şir. Pierdusem noţiunea timpului.
Preotul şedea pe pământ. Avea uniforma în zdrenţe şi chipul plin de sânge. Căutând un loc pentru a putea să ne elibereze, se opinti într‑o grindă groasă. Era puternic ca un leu.
Îl urmăream batjocoritori cum trăgea de grindă. Ar fi trebuit un tractor s‑o poată mişca din loc.
— Omul lui Dumnezeu pare destul de grăbit să părăsească casa stăpânului său, râse Heide. Stai jos şi aşteaptă liniştit să crăpi, părinte. Doar acolo sus, la bunul Dumnezeu, o vom duce atât de bine! Sau te pomeneşti că nici tu nu crezi în toate aiurelile astea? (Aceasta era o idee fixă a lui Heide. Îl ura pe Dumnezeu tot atât de mult precum îi ura pe evrei).
Părintele Emmanuel se întoarse către Heide. Gura râdea, dar ochii aruncau fulgere. Păşi încet spre Heide care, cu cuţitul în mână, se lipise nervos de altar.
Cu o lovitură de picior, Emmanuel făcu să zboare cuţitul. Prinzându‑l apoi pe Heide de guler, îl dădu cu capul de peretele de lângă crucifixul cel mare.
— Julius, dacă mai huleşti o dată împotriva Domnului, te strivesc de zid, ţi‑o jur! Nu vei fi primul căruia să‑i fi spart capul, aşa preot cum sunt. Şi dacă trebuie să‑i fie teamă cuiva să apară în faţa Domnului, apoi acela eşti tu, Julius!
Deplasarea de aer produsă de o bombă enormă ne azvârli pe toţi claie peste grămadă. Părintele Emmanuel scutura din cap, scuipând sânge. Bătrânul îi întinse plosca lui, pe care o primi recunoscător. O piatră îi trecu la o palmă de cap. Heide se şi pregătea să mai arunce una.
Preotul se îndreptă. Îşi puse crucifixul pe piept, încheie nasturii bluzo­nului şi înaintă spre Heide cu mişcările luptătorului încercat.
Heide îşi repezi un picior între coapsele preotului şi sări într‑o parte. Dar acesta era făcut dintr‑un material rezistent; se aruncă peste Heide, îl ţinu la podea şi îl strânse de gât. După câteva clipe Heide se dădu bătut.
Preotul s‑a înapoiat la lucru ca şi cum nimic nu s‑ar fi întâmplat. Micu­ţul scuipă în palme şi se duse să dea o mână de ajutor: omul Domnului şi ucigaşul colaborau. Incredibilul se produse: grinda se urni. Au râs de mân­drie, nimeni nu ar fi izbutit. Ne‑am putut croi o trecere şi am ieşit.
Prin bazilică alergau înnebuniţi vreo sută de şobolani. Cu ţipete ascuţite încercau să ni se caţere pe picioare. N‑aveau decât un singur gând: să iasă din iadul acesta de flăcări. I‑am lovit cu cazmalele noastre de infanterie. Simţind mirosul de sânge proaspăt, s‑au năpustit unii asupra celorlalţi, omorându‑se între ei.
Tirul se mai potoli, apoi reîncepu şi mai vârtos. Am aflat că la bombarda­mente participaseră peste două mii de fortăreţe zburătoare. În douăzeci şi patru de ore, în locul acesta se abătuseră mai multe proiectile decât fuseseră aruncate vreodată asupra Berlinului. În timpul atacului aerian, generalul Juin spuse generalului Clark:
— Nu ştiu ce simt nemţii care se află în mănăstire, dar eu pot spune că mi s‑a făcut deja pielea de găină.
— Muntele acesta a devenit un nou Verdun ce trebuie cucerit. Nu vrem să mai trăim vreodată cele trăite în Franţa. După ce ne vom fi aruncat toate bombele, totul se va sfârşi. Nu vor fi supravieţuitori acolo sus.
Generalul Juin nu era chiar atât de sigur de aceasta.
— Domnule General, râse Clark — după ce fortăreţele noastre zburătoa­re îşi vor termina misiunea, trei mii de tunuri grele vor prelua schimbul. Aceasta va fi o bătălie de artilerie cum nu s‑a mai văzut niciodată. Generalul Freyberg a cerut bombardament aerian. I‑au fost acordate pe deasupra şi două milioane de obuze. Vom ataca necontenit timp de patru zile şi patru nopţi. Apoi vom putea raporta la Washington şi la Londra: la Monte Cassino nu mai sunt supravieţuitori. Generalul râdea, sigur de el.Şi Dumnezeu ar fi ucis dacă s‑ar afla printre ruine.
În clipa aceea, părintele Emmanuel îşi vântura crucifixul deasupra capetelor noastre. Ridicasem un altar din grinzi şi din lăzi sparte. Este adevărat că lucrul acesta a dat naştere la câteva încăierări. Dar nu era nimic de făcut, preotul militar voia să‑şi oficieze slujba.
Am luat loc în jurul lui.
— Scoteţi‑vă căştile, porunci el, şi înghenunchiaţi, ne vom ruga.
În timpul rugăciunii, câţiva s‑au împotrivit. Părintele se întoarse către ei.
— Câinilor, să nu credeţi că Domnului îi este teamă de voi. Vă smiorcăiţi când e vorba să muriţi, dar când ucideţi pe alţii nu aveţi nici o milă. În trei zile compania noastră a pierdut optzeci şi şase de oameni. Este mult. Şi vor fi mai mulţi. Mai bine încredinţaţi‑vă Domnului cât mai e timp.
Urmă pe tonul acesta timp de un sfert de ceas.
— Ar fi trebuit să fie general de divizie, şopti Porta. Ce conducător!
O rafală de obuze se abătu asupra mănăstirii.
Preotul fu azvârlit din amvonul său improvizat. Îi curgea sânge dintr‑o rană adâncă pe obraz. Îşi reluă locul şi ridică un pistol automat.
— Şi mai ales să nu credeţi că asta‑i arma cea mai puternică din lume. Câinilor, nu vă întoarceţi faţa de la Dumnezeu. Viaţa nu vă e dată decât cu împrumut. Pistoalele n‑au nici o valoare în faţa lui Dumnezeu. Vă cunosc bine. Ştiu ce gândiţi. Nu râde, Porta. În faţa Domnului nu vei şti să spui nici un cuvânt, cu toată gura ta mare de berlinez. Să nu credeţi în ceea ce este scris pe cataramele centiroanelor voastre. Dumnezeu nu este cu voi. La fel cum nu este nici cu ceilalţi. Războiul nu este decât culmea prostiei omeneşti. Opera diavolului. Unii numesc războiul acesta o cruciadă. Este o blestemăţie să‑i spui astfel. Este măcelul cel mai cumplit care s‑a văzut vreodată.
O explozie îngrozitoare puse capăt predicii. Bazilica se prăbuşi. Încercam să ieşim din încăperea plină de fum. Zgomotul bombardamentului era acum deosebit. Acum predominau obuzele. Un tir de artilerie; mai concentrat, foarte deosebit; un zgomot regulat, mai simpatic.
Am săpat adăposturi. Mănăstirea dispăruse. Soarele a apus. Apoi a răsărit din nou. Ruinele au fost zvârlite în aer de mii de ori.
Stăteam lipiţi de pământ în gropile noastre. Oare cât timp încă?
Cineva venea în goană pe potecă. Cu o săritură măiastră aterizează lângă noi.
Era Vierul. Curierul nostru. Gâfâia, obosit de alergătură. Mike îl bătu pe umăr.
— Ce se întâmplă?
— Batalionul este lichidat, domnule comandant, bâlbâi.
— Aiurea, mârii Mike, făcându‑i semn lui Porta:
— Sven şi cu tine mergeţi să vedeţi ce se întâmplă.
Ne‑am luat automatele şi câteva grenade, să fie, apoi am plecat împreună cu Vierul.
— Arată‑ne drumul, bătrâne!
— Nu pot, gemu el lăsându‑se jos, mort de frică, în fundul unei gropi.
Porta îi trase câteva cizme.
— Ridică‑te, porcule. Nu poţi, dar trebuie!
Vierul nu mai era decât o zdreanţă. L‑am burduşit cu patul armelor. Nimic de făcut. Dar acolo unde loviturile şi ameninţările noastre au fost zadarnice, izbuti glasul lui Mike.
— Stahlschmidt, la drum! E un ordin.
Mistreţul sări în sus, luă poziţie de drepţi sub grindina de obuze şi răcni:
— Da, domnule comandant.
O zbughi atât de repede, încât Porta şi cu mine abia ne puteam ţine după el.
— Camarazi, urmaţi‑mă, urlă.
I se păru că vede un american şi îşi goli încărcătorul, dar nu era decât un cadavru.
Un fluierat ascuţit ne făcu să tresărim. Ne‑am aruncat în noroi. Doar ochii ne ieşeau din masca de mocirlă care ne acoperea chipurile. Ceea ce fusese poziţia companiei a treia nu mai era decât un peisaj lunar, în care ici şi colo, din pământ, mai răsărea câte un braţ.
— Au lovit în plin, lămuri Vierul. Tocmai părăsisem grupa de comando când s‑a întâmplat. Trebuie să fi fost un obuz de 30 cm.
Porta zări într‑o groapă o mină uriaşă îngropată.
— Ai văzut‑o, Sven? Ah! ia gândeşte‑te ce de bani vom scoate! Îmi dai o mână de ajutor? E pentru cel puţin trei nopţi la Ida!
Am înghiţit în sec. Dacă mina exploda, n‑ar mai fi rămas nici măcar un nasture din noi. Nu îndrăzneam să zic nu. Toţi trei am izbutit s‑o punem în picioare. Porta o stuchi, făcu semnul crucii, apoi trei temeneli. Vierul era palid şi cu siguranţă că şi eu.
— Ţineţi‑o bine că de nu, v‑a sunat ceasul, sfătui Porta.
Îşi scoase sculele din geantă şi le aşeză cu grijă lângă maşina infernală.
Primeam douăzeci şi cinci de pfeningi pe kilogramul de cupru, iar mina avea cel puţin o sută de kilograme de asemenea material.
Porta îşi cântărea gânditor cleştele. Chiar în clipa în care se pregătea să‑l pună în jurul botului obuzului, am auzit un şuierat deasupra capetelor noastre. Ne‑am întors la iuţeală în groapă.
Asupra noastră ploua cu pietre, pământ şi ţăndări de oţel.
Porta scuipă şi porunci. Vierul să se aşeze călare pe obuz. Acesta plânse, cerând milă.
— Asta‑i moarte de om, gemu el.
— Da, dacă pleci, răspunse Porta scurt, încercând să dezamorseze maşinăria.
Îmi trecu celălalt cleşte să învârtesc în sens contrar. Porta trăgea cu toată greutatea trupului său. Vierul se agăţa cu disperare să ţină obuzul.
Porta năduşea cu picături mari de sudoare, dar nu de frică, ci de efort.
— Dacă începe să facă zgomot, uşchială! De nu, ne trezim pe lună. Merge Stahlschmidt?
— Blestemată fie ziua în care am intrat în compania voastră!
— Gata, făcu Porta bucuros, învârtind cleştele. Scoase capacul, se aşeză în genunchi, privi înăuntrul obuzului, apoi îşi vârî mâna în el.
Mă aşteptam în orice clipă la o explozie. Nici o fiinţă normală, care ţine la viaţă, nu ar dezamorsa un obuz în felul acesta.
Vierul îşi muşca buzele până la sânge. Avea ochii ieşiţi din orbite. Părea un porc lovit de dambla.
— Pe toţi dracii, răcni Porta cu braţul băgat până la umăr. Nu mai pricep nimic, înăuntru e plin de rotiţe. Aha! începe să facă tic‑tac, auziţi?
— E cu întârziere, zbieră Micuţul îngrozit.
Porta îşi aprinse bricheta să vadă mai bine. Mi se zbârlise părul din cap până în picioare.
— Ia te uită! exclamă Porta. Câte au mai pus colo înăuntru şi toate merg! S‑ar zice un deşteptător!
Vierul scoase un strigăt răguşit, îşi părăsi locul şi o luă la sănătoasa cu paşi mari. Porta, prea ocupat cu maşinăria aceasta interesantă, nici nu băgă de seamă. Scoase un tub. Apoi obuzul scoase un zgomot strident.
Înspăimântat, am şters‑o la rândul meu şi m‑am pus la adăpost într‑o groapă, la vreo douăzeci de metri mai încolo. Zăream jobenul galben al lui Porta înălţându‑se şi coborând pe lângă obuz.
Trecură cam cinci minute. Apoi îmi făcu semn.
— Vino şi ajută‑mă, măi curcă plouată. Am scos ceasornicul!
M‑am apropiat puţin cam ruşinat. Vierul dispăruse fără urmă. Înaintea lui Porta se afla o grămadă de şuruburi şi de roţi zimţate.
— Ciudată maşinărie, se miră Porta. Nu‑i găsesc fusul ogivei. Trebuie să fi rămas înăuntru.
— Crezi că mai poate exploda? am întrebat neliniştit.
— Fără îndoială, spuse Porta. Dar să sperăm că vom avea timp să scoatem cuprul.
Aveam o cantitate impresionantă, când Porta se declară mulţumit. Înain­te de a pleca, se culcă să asculte zgomotul care ieşea dinăuntrul obuzului.
— Iar a început cu tic‑tacul. Ce‑ar fi să‑l demontăm cu totul să vedem ce are în burtă? Poate vom mai da de unul tot la fel.
— Ah! nu, vino, ne ajunge, am strigat.
Am luat‑o înainte fără să‑l mai aştept.
Porta mă urma alene, îngreunat de povara cuprului. Dar abia mă ajunsese că pământul se ridică şi furăm aruncaţi pe jos. Jucăria noastră explodase.
Porta îşi căuta în patru labe jobenul galben. L‑a găsit în spatele unor tufişuri carbonizate, găurit de o schijă de obuz, cu panglica smulsă.
Vierul stătea culcat într‑o pâlnie şi plângea, zdruncinat rău de tot. Când dădu cu ochii de noi înnebuni de‑a binelea şi se porni pe urlat. A trebuit să‑l pocnim în cap cu cazmalele noastre.
Din compania a 2‑a nu mai rămăseseră decât patruzeci de oameni. Comanda o luase un subofiţer, singurul gradat supravieţuitor. Compania a 3‑a fusese nimicită. Dintr‑a 4‑a mai rămăseseră şapte, dintre care patru erau grav răniţi. Comandantul companiei, un locotenent de optsprezece ani, era aşezat într‑un colţ al tranşeei, cu un pansament însângerat în jurul burţii.
— Ce mai faceţi, domnule locotenent? întrebă Porta.
Locotenentul schiţă un zâmbet. Mângâie o mitralieră aşezată lângă el.
— Suntem gata să‑i primim, ticăloşii. Vor afla cu cine au de‑a face!
Din cei şapte sute de ostaşi ai batalionului nu mai rămăseseră decât o sută şaptesprezece. Trupele trimise în ajutor erau decimate în văgăuna morţii. Asupra mănăstirii plouau obuzele.
Batalioane, regimente întregi erau nimicite. Altele noi le luau locul. Nici unul dintre noi nu era teafăr. Doar cei grav răniţi erau îngrijiţi în altă parte. Caporalul Knuth se prezentă la postul de prim ajutor având trei degete smulse şi fu refuzat de medic: trebuia să ai cel puţin un braţ smuls ca să se ocupe de tine.
La puţin timp după revărsatul zorilor, bombardamentul încetă. Un nor galben otrăvitor învăluia muntele sfânt. Ciuleam urechile. Se auzea un şuierat pe care nu‑l cunoşteam. Un nou tip de obuz?
Un comandant de paraşutişti îşi ridică masca de gaz.
— Gaa‑aze, ga‑a‑ze!
Strigătul se transmitea din adăpost în adăpost. Obuzele explodau cu un zgomot ciudat, înăbuşit, scoţând un abur gălbui.
Începusem să tuşim. Ne ardeau plămânii. Ne durea gâtul Simţeam că ne înăbuşim. Ochii ne lăcrimau. Unii înnebuniţi, au sărit în prăpastie.
Ne‑am smuls casca şi ne‑am pus masca pe faţă. Ne orbea. Năduşeam. Teama ne chinuia măruntaiele.
Noaptea urmă zilei. Eram înspăimântători cu măştile noastre negre.
Nu erau gaze, ci obuze de ceaţă. Dar era de ajuns. Câţiva au pierit de „inocentul" fum.
Soseau. Siguri de victorie. Am auzit zgomotul tancurilor cu şenile, vestind moartea. Se legănau prin ceaţă, în roiuri strânse.
Boturile tancurilor coborau către gropile făcute de obuze, ridicându‑se apoi la verticală. Şenilele clămpăneau zdrobind morţii şi răniţii. Soseau, cu toate trapele deschise, în picioare în turle, căutându‑şi prada prin fumul gălbui.
Infanteriştii strigau, aruncându‑şi armele în semn de predare, dar fură striviţi.
Comandanţii tancurilor rideau.
— Go to hell, Kraut, here we are with the Shermans!
Traseră o salvă, o vijelie de foc. Au ras întreaga zonă cu mitralierele. Aruncătoarele de flăcări au scuipat asupra unei companii de grenadieri care, încremeniţi, se lipiseră de stâncă.
Dar uitaseră de tanchiştii care se luptau împreună cu infanteria. Şenilele lor nu ne impresionau. Ştiam cum să le venim de hac.
Heide scoase afetul mitralierei sale uşoare, verifică înălţătorul. Ne scoteam grenadele, smulgând siguranţele cu dinţii.
Erau la câţiva paşi, monştrii de oţel. Ne ardea o ură sălbatică. Ne vom răzbuna pentru miile de obuze!
Micuţul începu să alerge, ţinând grenade sub fiecare braţ. În mâna dreaptă ţinea o mină T. Se opri în faţa unui Sherman şi lansă mina care trecu foarte aproape de obrazul tânărului comandant din turelă. O explozie asurzitoare. Comandantul fu azvârlit în aer. Tancul cel greu se răsturnă. Şenilele continuau să se rostogolească în gol.
Micuţul trecuse între timp la următorul. Porta se agăţase de ţeava altui tanc. Strecură două grenade pe gura ţevii, apoi se lăsă să cadă. Tancul trecu peste el, dar Porta ştia cum să se lipească de pământ. Se ridică fără nici o zgârietură.
Heide se postase între roţile unui tanc carbonizat şi ne acoperea cu mitraliera lui.
Americanii s‑au oprit: nu înţelegeau ce se întâmplă. Tancurile lor luau foc unul după altul.
— Allah el akbar! strigătul de luptă al Legionarului străpunsese aerul. Vive la Legion! Scoase un comandant de tanc prin trapa deschisă a turlei şi îşi plasă grenadele.
Am pus mâna pe o mină T şi m‑am năpustit asupra Sherman‑ului cel mai apropiat. Mina rămase agăţată în şenile. Suflul aerului mă aruncă dedesubtul unui tanc cuprins de flăcări, în care erau două trupuri calcinate. În picioare, la următorul! Altă mină.
Au urmat apoi lupte individuale. Încăierări sălbatice, pe viaţă şi pe moarte, pline de ură.
O turela se prăbuşi printre noi; jumătate din comandantul tancului rămase în trapă; tunul se roti; rămăşiţe omeneşti.
Se ivi Mike, cu un pistol într‑o mână şi o sabie de samurai în cealaltă.
— După mine, în rânduri strânse! răcni.
Paraşutiştii, infanteriştii, grenadieri, artilerişti, infirmieri şi un preot urmează un comandant vociferând, care îşi vântură sabia de samurai deasupra capului.
Legionarul, Porta şi Micuţul se reped înainte. Vierul este între ei, fără nimic pe cap. Şi‑a pierdut casca şi se pare că a fost cuprins de nebunie, căci se bate ca un leu. Înarmat cu una din noile mitraliere englezeşti, prevăzute cu baionetă în cap, trage în tot ce întâlneşte.
Hinduşi purtând turbane se predau, cu braţele ridicate. O clipă mai târziu sunt tranformaţi în torţe vii.
Heide a făcut rost de un aruncător de flăcări şi scoate răcnete sălbatice.
La statul major al diviziei domneşte panica. Un ofiţer aghiotant, acoperit de sânge, a ajuns până la Chiorul şi îi raportează situaţia.
— Cele mai multe companii au fost nimicite, domnule general. Toate poziţiile sunt pustiite. Bateriile nu mai trag. Nu mai sunt legături, dar peste tot sunt lupte.
— Totul e nimicit, dar se luptă peste tot? Cine se bate, pentru numele lui Dumnezeu? strigă Chiorul ca un apucat. Cum vreţi să comand o divizie care nu mai există?
Răsună telefonul. Era observatorul de artilerie rănit al mănăstirii.
— Domnule general, unităţi de tancuri grele atacă dinspre nord‑est şi din sud. Nu avem arme împotriva blindatelor. Trimiteţi întăriri, pentru numele cerului!
Hohote demente au pus capăt convorbirilor. Pe ofiţer îl lăsaseră nervii.
Chiorul se duse la marea hartă de stat‑major prinsă în cuie pe perete şi scuipă pe ea. Totul era zadarnic. Totul era învălmăşeală şi haos.
— Pe toţi dracii! vreau întăriri, mă auziţi, vreau oameni! Bucătarii, infirmierii! Goliţi spitalele, daţi‑le tipilor carabine în locul cârjelor! zbieră la aghiotantul său.
S‑au strâns hărţile. Nu mai serveau la nimic de acum înainte. Începuse dansul morţii.
Ofiţerii aghiotanţi au fost trimişi în grabă spre mănăstire. Chiorul îi ameninţă cu consiliul de război dacă nu ajung la destinaţie.
— Vă interzic să muriţi! strigă.
Un locotenent, rănit mortal, intră clătinându‑se, apoi se prăbuşi la pământ. Înainte de a închide ochii, apucă să bolborosească:
— Domnule general, compania a 4‑a este nimicită. Luptele continuă.
Chiorul îl înşfăcă de guler pe locotenentul mort:
— Răspunde‑mi înainte de a crăpa! Cine se bate?
Dar capul locotenentului se răsturnă fără viaţă. Sângele îl stropea pe Chiorul care dădu drumul cadavrului băiatului de optsprezece ani.
— Ar trebui să fie interzis să mori în condiţiile astea, ocărî el.
Pretutindeni domnea aceeaşi dezordine. Americanii şi neozeelandezii erau comandaţi de către generalul Freyberg, cel mai încăpăţânat general care a purtat vreodată uniforma kaki. La ordinul său, mănăstirea a fost dărâmată până la ultima piatră. Voia să aibă Verdun‑ul său şi l‑a avut! Când i se spuse de rezistenţa opusă tancurilor sale şi grenadierilor săi blindaţi, îşi aruncă casca de pământ.
— Imposibil, răcni. N‑a mai rămas nimic acolo sus. Aveţi năluciri, vedeţi strigoi!
Dar strigoii erau înarmaţi cu mitraliere şi cu aruncătoare de flăcări. Noi regimente au fost trimise la asalt şi au murit înaintea rămăşiţelor zidurilor mănăstirii.
Tancurile englezeşti urcau bălăbănindu‑se. Infanteriştii scoţieni erau agăţaţi de trape precum ciorchinii de struguri. Un tir de mitraliere îi curăţă.
Generalul Freyberg jură pe Biblie că va cuceri mănăstirea. Cu orice preţ.
Se formau noi unităţi. Scoţieni, galezi, texani, australieni, munteni marocani, hinduşi, negri de pe malurile Congo‑lui, japonezi. În frunte mergea o divizie poloneză.
Plângeau, urlau, înjurau. Cădeau sub tirul drăcesc al mitralierelor. Nu existau poziţii şi totuşi se lupta.
Tancurile se împotmoleau. Fotografiile aeriene nu mai făceau nici doi bani. Propria lor artilerie shimbase totul.
Noi eram la adăpost într‑o groapă. Porta, Micuţul, Legionarul şi cu mine.
Apăru un Sherman. Priveam cu ochii ţintă botul său îndreptat asupra noastră. În câteva clipe se va înclina şi vom fi striviţi.
Porta făcu un salt şi aruncă o mină T. O coloană de foc, tancul nu mai era decât un rug de flăcări. Cineva scoase un strigăt de moarte. Era coman­dantul căruia îi ardeau picioarele prinse în turelă. Un infanterist american îi dădu lovitura de graţie. Ne‑am schimbat poziţia. Ni s‑au alăturat doi paraşu­tişti înarmaţi cu grenade antitanc.
Legionarul era îngenuncheat în spatele aruncătorului său de flăcări:
— Allah el akbar! Vive la Legion! strigă el ca un nerod, ca şi cum n‑ar fi ştiut că ne luptăm împotriva unui general francez.
Chiorul apăru apoi printre noi. Într‑o mână ţinea un nagan, în cealaltă bastonul.
— Urmaţi‑mă, porunci. Îşi pierduse legătura neagră care îi acoperea ochiul. Orbita goală era sângerie.
În dreapta sa, Mike se avântă, strângând în gură un trabuc gros. La stânga lui, Porta, cu jobenul dat pe ceafă. Un general obez cu garda sa personală.
Luptam corp la corp. Muşcam, mârâiam; dădeam cu cuţitul şi cu picioarele. Rezemat de o stâncă, un comandant francez îşi punea maţele la loc. Cu picioarele prinse şi strivite sub şenilele unui tanc, un sergent negru american trăgea rafale cu automatul său încins la roşu. O lovitură de topor îi despică craniul.
M‑am trezit azvârlit în fundul unei pâlnii împreună cu un G.I. Ne pri­veam muţi de spaimă, întrebându‑ne cine va trage primul. Apoi, blestemând, îşi aruncă pistolul automat şi îmi întinse un pachet cu ţigări Camel. Am râs uşurat şi i‑am oferit la rândul meu o ţigară Grifa. Zâmbi. Ne‑am aruncat unul în braţele celuialt, prăpădindu‑ne de râs. Am făcut schimb de ploşti.
În pâlnie au căzut doi soldaţi, cu capul înainte. Erau Porta şi Micuţul. Zărindu‑l pe G.I. s‑au dat înapoi.
Micuţul ridică piedica automatului. I‑am dat arma deoparte. Ne‑am în­fun­dat şi mai mult în groapă. Am schimbat insigne şi nasturi cu americanul care se entuziasmă de steaua mea roşie de comisar.
Am făcut o partidă de zaruri, am fumat ţigări grifa şi ne‑am golit bidoa­nele. G.I.‑ul ne arătă tatuajul de pe piept: Donald Răţoiul. Mişcându‑şi muşchii într‑un anumit fel, deschidea ciocul. Să mori de ris.
Tirul încetase. Am privit cu precauţie pe deasupra marginii gropii: trei germani şi un american.
— Now, I'm going home, spuse G.I‑ul.
Ne‑am luat rămas‑bun călduros. Apoi a plecat, acoperit de armele noastre.
— Cel care îl doboară va avea de‑a face cu mine, făgădui Micuţul.
L‑am zărit sărind într‑o groapă, apoi o mitralieră se porni să latre, alături de noi. Luptele reîncepeau.
Un paraşutist cuprins de o nebunie începu să escaladeze dealul. Se căţăra ca o maimuţă.
O vitejie care în timpuri normale ar fi apărut pe prima pagină a tuturor ziarelor din lume. Aici nu i‑a dat nimeni atenţie.
Aliaţii atacau. În frunte polonezii, vânătorii Carpaţilor.
— Pentru Varşovia, strigau.
Ne‑am retras până la mănăstire. Ne‑am lungit în gropi. Primii soldaţi în kaki care au apărut au fost seceraţi. Cadavre, numai cadavre, grămezi de cadavre. Oamenii mureau, în timp ce generalii admirau fantastica privelişte.
— Formidabil, murmură Alexander.
— Minunat, exclamă Freyberg.
— Superb, se bucură Kesselring.
Rosteau cuvintele care urmau să înnegrească paginile Memoriilor. Visul oricărui mare general. Punctul final al zilei de lucru a experţilor în materie de război.
Un locotenent polonez, sângerând din mai multe răni, se înălţă şi strigă celor douăzeci de oameni care mai rămăseseră din regimentul său:
— Înainte, soldaţi, trăiască Polonia! Îşi înnodase steagul polonez în jurul gâtului.
— Inima mea este alături de tine, şopti Legionarul, în timp ce ochea. Vei sta la dreapta lui Allah, viteazule polonez. Goli încărcătorul în burta ofiţerului polonez.
Veniră apoi negrii Gurka, urmaţi de marocani.
Legionarul sări în sus de bucurie zărindu‑i şi scoase strigătul său de război.
— Omorâţi‑i, răcnea, râzând ca un nebun. Înainte, înainte, vive la Legion!
L‑am urmat, aşa cum îl urmasem de atâtea ori în trecut. Chiorul vru să ne oprească: era o nebunie. Trăgeam ţinând arma la şold. Reîncărcam alergând.
Marocanii ne priveau cu gura căscată. Ne‑am năpustit peste ei, lovind cu cazmalele şi cu latul armelor. Micuţul făcu vânt la vreo doisprezece dinspre ei peste stâncă.
Marocanii şi negrii Gurka au fugit să se adăpostească. După ce s‑a lăsat întunericul, la ordinele Legionarului, am patrulat. În tăcere, le‑am tăiat beregata.
Heide şi‑a reluat vechiul său joc de trăgător la ţintă. Se bucura zgomotos de fiecare dată când nimerea în plin.
Locotenentul Frick, din ce în ce mai furios, mormăi:
— Măi idiotule! Dacă mai tragi o dată, te raportez pentru nesupunere!
— Înţeles, domnule locotenent, făcu Heide în batjocură. Să transmit ordinul şi celor de peste drum, să organizăm în schimb o partidă de fotbal?
Locotenentul Frick clipi din ochi.
— Subofiţer. Heide, ştiu că eşti ostaşul cel mai reglementar din tot Wermacht‑ul. Ştiu de asemenea că ai relaţii cu naziştii. Eşti cel mai mare ucigaş pe care l‑am văzut. Uniforma asta păcătoasă ţi se potriveşte de minune.
— Mă doare‑n cot, râse Heide.
Locotenentul Frick se aplecă, luă o gamelă plină cu spaghete şi îi azvârli conţinutul în obrazul lui Heide, care se dădu înapoi, răcnind uluit. Locote­nen­tul puse fără o vorbă gamela goală lângă Porta. Apoi se adresă lui Heide:
— Ei bine, subofiţer Heide, iată că poţi să‑ţi faci raportul. Superiorul tău te‑a lovit, a pronunţat cuvinte defetiste. Cred că este suficient pentru a fi spânzurat de cinci sau şase ori. După care locotenentul se răsuci pe călcâie şi sări alături de Mike, care era foarte ocupat cu vânătoarea de purici.
— Sunteţi martori! răcni Heide ştergându‑se.
— Martori la ce? întrebă Porta.
— Nu face pe tâmpitul! L‑aţi auzit că a spus că suntem pe cale să pier­dem războiul şi vă voi sili să‑mi semnaţi raportul. Vreau să‑l văd spânzurat.
— Dar de cine vorbeşti? se miră Barcelona. Nu l‑am mai văzut pe locotenent de nu ştiu când. Ai văzut vreun locotenent, Micuţule?
— Eu, da, dar de mult, spuse Micuţul după ce înghiţise o bucată de cârnat.
— Ia spune, Porta se ridică în picioare, cum îndrăzneşti să te mâzgăleşti pe faţă cu spaghetele mele? Asta te va costa scump, trebuie să mi le plăteşti, aveau şi sos de roşii! Ia scapă‑mi nişte Grifa!
— Fac ceva pe spaghetele tale, făgădui Heide, alb de furie. Îi fac eu figura afuristului ăsta de ofiţer.
Căutând în jurul său martori mai potoliţi, îl zări pe părintele Emmanuel.
— Părinte, ai putea jura pe sfânta cruce că nu l‑ai auzit hulind pe Frick? Îţi atrag atenţia că vom ajunge în faţa curţii marţiale.
Preotul necheză şi îşi luă un aer nătâng.
— Dacă am înţeles bine, Heide, i‑ai furat spaghetele lui Porta ca să te mâzgăleşti pe faţă cu ele?
Heide ridică piedica automatului său.
— Părinte, l‑ai văzut pe nenorocitul ăsta de ofiţer aruncându‑mi‑le în obraz!
— Pesemne că ai înnebunit, Heide, spuse părintele Emmanuel, făcân­du‑se că îi este frică. Care locotenent arunca cu spaghetele în capul inferio­rilor săi?
Heide văzu roşu.
— Bandă de trădători, vă voi duce cu mâna mea la Torgau! O să vă pară rău.
— Fă mai puţină gălăgie, Julius, îl întrerupse Porta înţepându‑l în burtă cu aruncătorul de flăcări. Scoate ţigările grifa. Să te înveţi minte ca altădată să nu mai furi spaghetele oamenilor cumsecade.
— Îţi răceşti gura de pomană, spuse Heide hotărât, sigur pe el.
— Dacă o iei aşa, spuse Porta, şi trimise o flacără pe deasupra capului lui Heide, atât de aproape încât am simţit mirosul părului ars.
— Terminaţi o dată cu prostiile, bombăni Mike.
Heide alergă să se pună la adăpost în spatele unei stânci.
Altă flacără.
Heide reapăru, înnegrit şi cu privirea înspăimântată.
— Încetează, ce naiba, ai de gând să mă prăjeşti?
— Ia te uită! Te‑ai trezit? suspină Porta drăceşte, pregătindu‑se să trimită un nou jet de flăcări.
Un pachet de ţigări zbură prin aer. Porta îl culese, mirosindu‑l.
— Bun, iar acum te descurci să ne faci rost de o nouă gamelă cu spaghete cu sos de roşii. N‑ar strica nici o leacă de ceapă. Mulţumesc.
Heide porni la drum, ocărând furios. Porta strigă sfaturi în urma lui.
— Doamne! exclamă părintele Emmanuel, arătând către cer.
Am ridicat privirile, necrezându‑ne ochilor; un roi de albine uriaşe... albinele însă erau bombardiere.
Ne smulgeam binoclurile unul altuia din mâini.
— Sunt pe puţin o mie, murmură Barcelona. Fortăreţe zburătoare americane. N‑aş vrea să fiu acolo unde îşi vor lăsa găinaţul!
Mike lăsă un purice să scape şi scrută cerul.
— Pe toţi dracii, de unde au mai răsărit? Vin dinspre nord!
Nu ştiam că bombardierele decolaseră în aceeaşi dimineaţă din Anglia. Deasupra Franţei fuseseră apărate de avioane de vânătoare. Violaseră cu sânge rece neutralitatea Elveţiei. Focke‑Wulf‑urile atacaseră zadarnic.
Tinerii piloţi mestecau chewing‑gum. Aveau chipurile acoperite de măştile pentru oxigen.
Motoarele mugeau de ore în şir. Avioanele străbăteau barajele artileriei antiaeriene ca şi cum ar fi fost simple furtuni. Smulgându‑şi măştile au băut din acelaşi termos. Navigantul îşi puse cinci Camel deodată în gură, le aprinse şi le împărţi camarazilor săi. Fumau privind tăbliţa scrisă cu roşu: Smoking prohibited. Un Focke‑Wulf atacă avionul B. 17 al tânărului căpitan Boye Smith.
— Ia trimite‑i nişte boabe afurisitului ăsta de Kraut! strigă el către trăgătorul din coada avionului.
Aparatul de vânătoare Focke‑Wulf a fost lovit de prima salvă şi se porni să coboare în vrie scoţând fum des din carligă. Se prăbuşi în mijlocul satului Puntoni, la vest de Florenţa. Au fost ucişi doi copii şi o tânără femeie care spăla rufele. Pilotul, baronul von Nierndorf, fusese ucis în aer.
— Go to the worms, râse captain Boye Smith, scuipând pe jos. Nu ştia că peste trei sferturi de oră va fi linşat de către o ceată de ţărani, deoarece cu o zi înainte un Jabo ucisese două femei, un moşneag şi cinci copii.
Când avionul lui Boye s‑a prăbuşit, căpitanul, singurul supravieţuitor al echipajului, căută adăpost în sat. L‑au legat de un stâlp în spatele fermei lui Bruno Garini, l‑au stropit cu benzină şi i‑au dat foc.
În clipa în care flăcările au început să‑i cuprindă picioarele lui Boye Smith, în sat a intrat ca o furtună o patrulă a jandarmeriei militare. Era comandată de plutonierul major Stein, un ticălos fără pereche.
— Hei! strigă el. De‑a ce vă jucaţi? Şi arătându‑l pe pilotul înconjurat de flăcări: — Trebuie să râdem? Prinse cu un soi de veselie o femeie în vârstă de bărbie, dar ochii îi rămaseră reci — Sau trebuie să numim asta asasinat?
— Si, signor Maggiori, făcu ea încercând să zâmbească fără să fi înţeles o boabă din cele ce spusese. Una dintre femeile ucise în ajun fusese fiica ei cea mai mică. În mintea ei înceată de ţărancă nu încăpea îndoiala că fata ei fusese ucisă de pilotul pe care îl ardeau acum.
Stein îmbrânci pe bătrână. Îşi aprinse gânditor o ţigară, îşi potrivi casca. Soarele strălucea. La umbra unui chiparos dormea un câine. Într‑o roabă se lingea o pisică. Dintr‑un vechi landou cu roţile de lemn un copilaş întinse braţele sale durdulii înspre căpetenia vânătorilor de capete. Îl ciupi de obraz.
— Bambino, bambino.
Mama stătea deoparte neliniştită.
Îşi scoase pistolul, un P 38. Îi cercetă conştiincios încărcătorul. Cu un zgomot sec şi‑l puse la loc.
Plutonierul major Stein râdea. Pilotul american ardea. Mirosea a carne arsă. Plutonierul major aruncă ţigara şi făcu semn cu capul.
— Ia culcaţi‑mi la pământ pe toţi oamenii ăştia! Să se termine cu ei.
Opt pistoale P 38 s‑au descărcat asupra italienilor care ţipau, încercând în ultima clipă să se salveze.
Civilii s‑au prăbuşit unii peste ceilalţi, cei vii încercând să se adăpos­teas­că sub cei morţi.
Jandarmii şi‑au reîncărcat armele, trimiţând apoi o nouă salvă în gră­ma­da de trupuri omeneşti.
Plutonierul major îşi aprinse altă ţigară.
Copilul din landou se porni să plângă. Plutonierul culese un cartuş gol şi îl dădu micuţului. Bebeluşul râse, arătându‑şi singurul dinte.
— Plecarea, ordonă Stein.
Maşinile au demarat într‑un nor de praf.
Mai târziu, în cursul zilei, un cioban descoperi copilul care se jucă cu cartuşul gol.
Avioanele B 17 din fruntea convoiului se aflau exact deasupra lui Monte Cassino. Muntele vuia în aerul stârnit de o furtună de oţel.
— Drace, strigă Mike care tocmai ne arătase unul dintre puricii săi.
Ne‑am chircit sub o stâncă, aşteptând moartea. Americanii erau la fel de surprinşi ca şi noi.
— Damned, they are bombing, răcniră ei.
Primele bombe au măturat muntele. Casele din vale au fost aruncate departe. O baterie grea, ascunsă în spatele gării Cassino, a fost zdrobită într‑o secundă.
Deasupra mănăstirii s‑au abătut noi bombe. Totul fu învăluit într‑o ceaţă gălbuie. Muntele sfânt se transformă într‑o vijelie scuipând flăcări şi foc. După B 17 au trecut la atac bombardierele englezeşti de tipul Mitchell.
În cursul nopţii sosi la noi Chiorul, urmat de adjunctul său Hartwig.
Chiorul îi chemă la el pe şefii de companie.
— În noaptea asta o intindem, le explică el. Dar trebuie ca ceilalţi să nu‑şi dea seama de asta. Întâi pleacă paraşutiştii, apoi batalionul întâi, în sfârşit, compania a 5‑a. Cei care rămân pleacă la orele două şi cinci fix. Vom lăsa în urmă o grupă. Două baterii vor deschide foc de diversiune ceva mai sus.
— Iar ultima grupă? strigă Porta. Va fi plutonul al doilea! Eroi, nu aţi obosit încă? Bucuraţi‑vă, copiii vor învăţa faptele noastre la şcoală. Pălăria mea galbenă şi cleştele meu dentar vor fi expuse într‑o vitrină de muzeu.
Chiorul îl privi gânditor.
— De vreme ce o propui chiar tu, Porta, ei bine! da, va rămâne plutonul al 2‑lea.
— Când ai să înveţi să‑ţi ţii gura! mormăi Barcelona.
Companiile au plecat la ora hotărâtă. Au părăsit tranşeele fără zgomot.
— Noroc bun! murmură locotenentul Frick, înainte de a se face nevăzut.
Comandantul Mike îşi lăsă mâna pe umărul Bătrânului.
— Pe curând, Beier.
Nervoşi, ne‑am strâns în spatele mitralierelor noastre.
— Dacă află că au plecat ai noştri, şopti Porta, ne putem aştepta să fim răsfăţaţi!
— Pe mine mă trec fiorii, făcu Barcelona.
— Dacă vin încoace, urmă Porta în şoaptă, eu unul o şterg. O iau la sănătoasa iepureşte. N‑am chef să sparg pietre în Texas.
Bătrânul îşi privi ceasul.
— Peste cinci minute artileria va deschide focul, şopti el. Fiţi pregătiţi. Micuţule, tu iei aruncătorul de grenade.
— Aiurezi, se împotrivi Micuţul. Dacă ţii să iei burlanul ăsta vechi de sobă, n‑ai decât să‑l cari tu. Legionarul mi‑a poruncti să duc ţuica.
— Aici eu comand. De ţuica voastră puţin îmi pasă. Înţeles?
— Doar nu‑s surd, mârâi Micuţul.
— Atunci repetă.
— Să repet, ce? Micuţul făcea pe prostul. Una din fiţele sale obişnuite când voia să scape de o corvoadă.
Tirul de artilerie se porni să vuiască. Porta înşfacă mitraliera. Eu am luat afetul. Benzile de cartuşe au fost împărţite. Porta trimise din vârful degetelor o sărutare americanilor.
— Good by, Sammy, see you later! Şi nu plânge când vei găsi gropile noastre goale.
— Cât de mult ne iubim, râse Barcelona.
— Dragostea asta ne va pierde, spuse Heide.
Coboram muntele fără a face vreun zgomot. Un scârţâit ne făcu să tresărim.
— Ce s‑a întâmplat, ocări Bătrânul, s‑au şi luat după noi?
Din beznă ne parveni răspunsul Micuţului:
— Iartă‑mă, Bătrânule, afurisitul ăsta de aruncător de grenade mi‑a scăpat. E vina ta, căci tu ai vrut să‑l duc o dată cu ţuica!
— Ai pierdut şi şnapsul? întrebă Porta neliniştit.
— Nuuuu! Pe sfânta ocrotitoate a artileriştilor, nici o picătură. Ştiu să umblu cu lucruri preţioase.
— Dai în gropi de prost ce eşti! bombăni Bătrânul. Ne vei face rost de un brand nou!
— Voi închiria unul de la Sam, răspunse Micuţul voios. Are destule.
Năduşiţi, ne‑am urmat drumul.
— Nu mai pot, am suspinat. Îi fac vânt afetului.
— Nu face asta, dă‑mi‑l mie, spuse Barcelona. În schimb îmi trecu aruncătorul de flăcări, care era tot atât de greu, dar mai uşor de purtat.
Un proiectil trasor se înalţă pe cer. Ne‑am aruncat la pământ. Cea mai mică mişcare şi s‑a zis cu noi.
Lumina se stinse cu o încetineală de necrezut. Către răsărit bubuia artileria; trăgeau tunurile de la Castellona, cota 771. Nu ştiam că asta însemna începutul străpungerii frontului de către americani. Regimentul 168 de infanterie zdrobi regimentul nostru 134. În acelaşi timp regimentul 142 de infanterie U.S. nimicea regimentul nostru 200 de grenadieri blindaţi.
— Luaţi‑vă armele, ordonă Bătrânul — şi urmaţi‑mă. În şir câte unul, după mine.
Compania săpase gropi între câteva case. Micuţul îşi puse jos cu precauţie bidonul său mare.
— Deschidem balul? îl întrebă pe Legionar, care făcu da din cap.
Porta luă loc pe o ladă şi îşi puse în faţă un clopoţel de amvon. Micuţul se aşeză în spatele lui ţinând în mână un aruncător de flăcări. Noul nostru muzicant ridică trompeta şi sună adunarea.
Capete curioase au răsărit de prin diferite gropi.
Mike veni ca o vijelie, cu un trabuc gros în gură.
— Ce‑i porcăria asta? Americanii înţeleg şi ei goarna. Ne putem trezi cu ei!
— Nu am nimic împotriva clienţilor americani, suspină Porta. Dolarii sunt o valoare sigură.
— Nu te mai lăuda, ţipă Mike la el. Neam de neamul tău n‑a văzut vreo bancnotă verzuie!
Fără un cuvânt, Porta scoase dintr‑o cizmă două teancuri groase de dolari.
Mike rămase fără grai.
— De unde îi ai?
— De la câţiva băieţi de‑ai generalilor Ryder şi Walker. Ne‑am întâlnit din întâmplare în spatele mănăstirii. I‑am convins că nu le vor mai trebui biştarii.
— Cred că ştii că trebuie să depui devizele străine la şeful companiei tale sau la ofiţerul din SS.
Porta puse taancurile la loc în cizmă, cu un zâmbet pieziş.
— Da, domnule comandant, ştiu. Ofiţerul din SS e bun prieten cu mine.
Arătă un foarte mic aparat de fotografiat.
— Datorită cutiuţei acesteia. Sunt nebun după fotografii şi nu ţin nici o dată minte unde mi‑am ascuns filmele. Acum câteva zile, fără s‑o fac într‑adins, l‑am prins pe ofiţerul nostru de la SS pe cale să seducă un băieţel italian. După aceea am discutat puţin despre film. Am căzut la învoială că filmul nu trebuie trimis în Prinz Albrecht Strasse.
Mike fluieră, privind cizmele lui Porta.
— Într‑o bună zi vei fi spânzurat, prezise el din toată inima.
— Poate şi dumneavoastră, domnule comandant. Micuţul meu aparat e un prieten de nădejde. Sunt doar un biet caporal, cu o pălărie galbenă. Un camarad din Texas, cel care mi‑a dăruit jucăria asta, mi‑a zis că lumea e plină de calici. Şi dacă n‑ai arme secrete pentru a te apăra, o păţeşti.
Îşi mângâia aparatul.
— Iată, de pildă, zilele trecute, era un timp foarte frumos, urmăream un fluture în timp ce tot fotografiam ici şi colo. Închipuiţi‑vă surprinderea mea când am văzut filmul: fotografiasem un comandant cu un trabuc gros în gură care scotocea buzunarele morţilor, atât prieteni cât şi duşmani. Ei bine, fapta aceasta nu m‑a mirat prea mult. Un comandant este desigur un bun patriot. Fără îndoială că a depus tot ce a găsit în mâinile ofiţerului de la SS.
Mike înghiţi în sec, cu privirea aţintită asupra capătului trabucului său.
— Unde‑i filmul ăsta, Porta? întrebă, silindu‑se să‑şi stăpânească glasul.
— Filmul? Ia stai!
Porta se făcea că se gândeşte.
— Ah! da, prietenul meu, ofiţerul de la SS, mi‑l păstrează. La sfârşitul războiului avem de gând să deschidem o expoziţie de fotografii. O vom intitula: „Patrioţi în timpul războiului". Sunt sigur că se va bucura de mult interes, domnule comandant.
Obosit, Mike se lăsă jos în fundul tranşeei. Se aşezase pe casca Vierului care, foarte politicos, i‑o strecurase sub buci.
— Un păhărel, domnule comandant? zâmbi Porta cu amabilitate.
Mike goli paharul dintr‑o înghiţitură. Spirt din orez, de 88 grade. Apoi comandantul se ridică, uriaş, puse încet un alt trabuc în gură, pe care Vierul i‑l aprinse slugarnic.
Comandantul nu‑l învrednici nici măcar cu o privire. Bătându‑se peste pistol, se strădui să râdă:
— Porta, ai fi fost un bun şef de stat‑major. Ai fi ajuns mareşal.
— Ba nu, domnule comandant. Sunt doar un simplu soldat care a învăţat să se asigure din toate părţile. Deviza mea este: priveşte‑i pe fiecare ca pe un bandit până la dovada contrarie. Ori, dovada aceasta, nu o ai decât foarte rar.
Comandantul Mike răsuflă adânc. Cât p‑aci să‑şi înghită trabucul.
— Încă o dată îţi spun, Porta, te văd foarte limpede la capătul unei funii!
Porta înălţă din umeri nepăsător. Se porni apoi să sune clopoţelul ca un nebun, răcnind:
— Litra în mâna dreaptă, banii în mâna stângă! Plata înainte.
Preţul se schimba, cu toate că porţia era aceeaşi. Un Oberscharführer SS a trebuit să plătească mai mult decât plutonierul major de la blindate. Dimpotrivă, unul de la intendenţă a fost nevoit să scuipe de două ori mai mulţi bani decât Oberscharführer‑ul.
Micuţul a trebuit în trei rânduri să intervină pentru a împiedica bătăile. Un singur jet cu aruncătorul de flăcări era suficient pentru ca să se restabi­lească liniştea.
În mijlocul beţiei au apărut marocanii. Tăiaseră beregata santinelelor noastre, fără să prindem de veste. Au coborât de pe stânci, deschizând focul din trei părţi.
În clipa următoare eram prinşi în lupte individuale. Micuţul îşi duse întâi ţuica la adăpost, apoi se năpusti cu aruncătorul său de flăcări.
Legionarul, cu spatele la un zid, se apăra cu un topor.
Apoi au venit în picaj bombardierele de vânătoare, măturând câmpul de luptă. Arabii înaintaseră prea mult. Au fost seceraţi de focul ucigător al avioanelor americane.
Casele ardeau. Un ţăran bătrân încerca cu disperare să lupte împotriva flăcărilor cu o cratiţă care se făcu ţăndări în clipa când umbra unui Jabo trecu razant deasupra lui.
Tir de artilerie. Infanterie. Ne‑am retras. Adică acei puţini care mai erau în stare să se târască. Pe marginile drumului erau camuflate ambulanţe. L‑am pus pe Bătrânul într‑una din ele, plătindui‑i locul cu ţigările noastre grifa şi cu dolarii lui Porta. La fiecare răsuflare a Bătrânului i se vedea un plămân. I‑am strâns mâna.
Mike, cu braţul drept sfărâmat, a fost îngrămădit pe un camion împreu­nă cu alţi grav răniţi. I‑am pus lângă el cutia sa cu trabucuri. Ne‑a zâmbit recunoscător.
Am săpat o groapă pentru a‑l îngropa pe Vierţul. O grenadă îi smulsese ambele picioare. Groapa nu era prea adâncă, iar Vierul n‑a avut parte nici de cască în mormânt şi nici de cruce deasupra.
— Să arzi încetişor în iad, blestemă Barcelona.
Locotenentul Frick, cu capul înconjurat de un bandaj din care nu se vedeau decât ochii şi gura, se apropie de noi.
— La arme! Înaintăm! Grenadierii s‑au retras. Trebuie să păstrăm poziţia cu orice preţ.
Ne‑am luat mitralierele pe umeri. Peste noi ploua cu obuze.
Barcelona se prăbuşi. Doi paraşutişti l‑au ridicat şi l‑au dus. Heide se rostogoli pe pământ: ceafa şi spatele nu‑i mai erau decât o gaură. L‑am trimis cu grenadierii.
Locotenentului Frick i‑a fost smuls capul. Sângele îi ţâşnea în valuri din gât.
Am luat poziţie într‑o groapă plină de noroi. Porta, Micuţul, Gregor Martin şi cu mine. Ultimul cuartet al companiei a 5‑a. Ceilalţi erau în spital sau în groapa comună. Înaintasem în grad: eram şeful companiei, iar compania era alcătuită din patru oameni. Ni s‑au alăturat câteva pâlcuri de soldaţi supravieţuitori din alte companii şi batalioane. Am rezistat timp de cinci zile. Apoi au venit camioanele să ne ia. Paraşutiştii ne‑au acoperit retragerea.

Ultima luptă de la Monte Cassino se încheiase.

Iubite cititorule, dacă într‑o frumoasă zi de vacanţă treci cumva prin oraşul Cassino, opreşte‑te o clipă, atunci când vei ajunge la drumul care duce către mănăstire. Coboară din maşină, pleacă‑ţi capul în semn de respect pentru cei care au căzut aici, pe muntele sfânt. Ascultă cu atenţie, poate vei mai auzi vuietul obuzelor şi vaietele răniţilor.

SFARSIT