Dreapta democratica are o nobila traditie intelectuala care trebuie cunoscuta si aparata, mai ales in aceste vremuri de relativism moral.
Pe langa figurile faimoase care n-au trecut prin pasiuni radicale, multi autori care au ajuns la idei liberal-conservatoare au fost in tinerete fascinati si sedusi de cantecul de sirena al utopiei egalitariste marxiste.
Este suficient sa-i amintesc aici pe Bertram Wolfe, pe James Burnham, pe Arthur Koestler, pe Irving Kristol, pe Annie Kriegel ori pe Alain Besancon.
Am scris pentru prima oara despre Whittaker Chambers in primavara anului 1989, pornind de la un simpozion ce avusese loc la Heritage Foundation, cunoscutul think tank conservator din Washington.
Intr-un eseu trasnsmis la Radio Europa Libera, notam ca la 26 martie 1984, intr-un remarcabil gest de reparatie valorica, presedintele Ronald Reagan a decernat, post-mortem, Medalia Libertatii lui Whittaker Chambers. Era vorba de o actiune politica si sprirituala incarcata de cele mai profunde semnificatii istorice, de un act de inalta semnificatie morala menit sa confere cea mai importanta distinctie civila a acestei tari unui om care a indraznit sa tina piept, intr-o clipa cruciala pentru viata natiunii, ofensivei totalitare sub toate formele sale, vizibile si invizibile. Spre a cita memorabilele cuvinte ale presedintelui Reagan: „Atata vreme cat umanitatea va vorbi despre virtute si visuri de libertate, viata si operele lui Whittaker Chambers vor innobila si vor inspira. Cuvintele lui Arthur Koestler sunt epitaful sau: martorul s-a dus, marturia sa ramane”.
Nascut in 1901, Whittaker Chambers a facut parte dintr-o generatie care a cunoscut iluziile si deziluziile romantismului radical, ale comunismului ca mesianism revolutionar, s-a dedicat cu juvenila exaltare unei cauze utopice in care vedea solutia tuturor dramelor umanitatii. A imbratisat comunismul cu un zel febril, ca pe o adevarata Buna Vestire.
Intrat in miscarea de extrema stanga inca din anii de studii la Universitatea Columbia din New York, el se va consacra servirii comunismului mondial in chip total si cu desavarsire altruist. Intelectual de marca, obsedat de chestiuni etice fundamentale, avid cititor de Sf. Augustin, Pascal, Nietzsche si Dostoievski, Whittaker Chambers nu va intarzia sa constate degenerarea sistemului sovietic intr-o dictatura macabra, intrarea revolutiei bolsevice in faza sa terorist-politieneasca.
Integrat in aparatul secret al Partidului Comunist din Statele Unite (CPUSA), Chambers a devenit rapid constient de amploarea actiunii de subversiune urata de agentii Moscovei, de formidabila ramificare a surselor de informatii si a formelor de influenta comuniste in aceasta tara.
Asemenea altor intelectuali de seama ai acestui veac – si as pomeni aici numele unor personalitati precum Arthur Koestler, George Orwell, Max Eastman, Dwight Macdonald, Sidney Hook, Manès Sperber, Philip Rahv, Boris Souvarine, James Burnham, Nicola Chiaromonte, Ignazio Silone, André Gide, Panait Istrati sau Victor Serge – Whittaker Chambers a inteles perfect semnificatia inscenarilor judiciare cunoscute sub numele de „Procesele de la Moscova” din deceniul al patrulea.
A inteles inaintea atitor altii ca Moscova devenise capitala unui nou demonism, nu mai putin primejdios decit nihilismul nazist. Ruptura cu comunismul nu mai putea fi amanata. La curent cu soarta atator defectori asasinati de fostii lor „camarazi”, Chambers va trai un timp in cladestinitate pentru a deveni, dupa 1939, redactor al revistei Time.
Din anii activitatii in sectia speciala a partidului comunist (prima sa clandestinitate ca membru a ceea ce s-a numit Apparat), Chambers cunostea inca o serie de personalitati infiltrate in structurile guvernamentale americane, oameni care furnizasera documente dintre cele mai importante agenturii sovietice in Statele Unite.
Whittaker Chambers s-a despartit de comunism cu amaraciune si greata, fiind convins ca fusese inselat de mirajul propagandistic al unui sistem esentialmente represiv. Asemeni lui Koestler, privea „mirajul” comunist drept o cumplita amagire, o idila cu o vicioasa prostituata perceputa initial drept o imaculata virgina.
Personaj de o moralitate profunda, el a crezut intotdeauna in posibilitatea reconvertirii, in dreptul individului la eroare, atata timp cat aceasta eroare nu implica dezastrul unei intregi colectivitati. Nici macar dupa ruptura, victima a unui ocean de injurii si calomnii, nu a arborat postura de inchizitor.
Divortul sau de comunism l-a facut sa inteleaga necesitatea identificarii adevaratilor adversari ai acestei democratii, obligatia de a avertiza factorii de decizie ai politicii americane asupra existentei retelei subversive dirijata de Moscova. Informatiile oferite de Chambers au fost luate in serios insa abia dupa 1948, cand euforia aliantei din anii celui de-al II-lea razboi mondial lasase locul unei acute constiinte a pericolului totalitar. Chambers avea sa fie convocat in fata Comisiei pentru Cercetarea Activitatilor Antiamericane (HCUA) unde, dupa o lunga si chinuitoare cumpanire, el avea sa depuna marturie impotriva fostului sau complice, Alger Hiss. O marturie sincopata, ale carei lacune aveau sa fie utilizate imptriva lui Chambers de catre sustinatorii fantaci ai lui Hiss. Intre acestia, Eleanor Roosevelt pentru care chiar aspectul fizic al celor doi era suficient ca sa se situeze de partea rasfatatului Establishment-ului liberal.
Ceea ce a urmat a fost o drama de proportii dostoievskiene: Alger Hiss era copilul favorit al campionilor New Deal-ului rooseveltian, intelectual supermanierat, idolul saloanelor din cartierul Georgetown din Washington, diplomat de cariera, protejatul lui John Foster Dulles, intr-un cuvant „eroul” birocratiei de la Washington. Presedinte al prestigioasei Fundatii Carnegie pentru Pace Internationala, Hiss parea situat desupra oricarei banuieli.
Cat despre Chambers, el parea o intruchipare a unei scandaloase insolente, un ratat care infrunta simbolul perfect al succesului politic american. A trebuit perseverenta si tenacitatea tanarului congressman Richard Nixon pentru a trece dincolo de aceasta imagine de mucava si a vedea in Chambers purtatorul de cuvant al adevarului, exponentul unei tragedii politice si spirituale intr-adevar sfasietoare. Whittaker Chambers nu a fost delator, nu s-a complacut in gloria indoielnica si profitabila a informatorului zelos.
El i-a pretins arogantului Alger Hiss sa traverseze acelasi supliciu al luciditatii pe care el insusi si-l asumase in urma cu un deceniu. A urmat procesul intentat de Hiss, sprijinit de cei mai abili avocati ai epocii, urmarind condamnarea lui Chambers pentru „defaimare”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu