FERMA ANIMALELOR (8)

GEORGE ORWELL


Capitolul VIII

Cîteva zile mai tîrziu, după ce groaza provocată de execuţii se stinsese, unele dintre animale îşi amin­tiră ― sau li se păru că îşi aminteau ― faptul că al Şaselea Precept spunea: "Nici un animal nu va ucide un alt animal". Şi, deşi nimeni nu dorea să-l menţio­neze în prezenţa porcilor sau a cîinilor, se simţea că omorurile care avuseseră loc nu se potriveau cu el. Clover îl rugă pe Benjamin să-i citească al Şaselea Precept şi dacă Benjamin, ca de obicei, îi spuse că re­fuza să se amestece în asemenea lucruri, o rugă pe Muriel. Muriel i-l citi. Scria:
NICI UN ANIMAL NU VA UCIDE UN ALT ANIMAL FĂRĂ MOTIV

Într-un fel sau altul, ultimele două cuvinte le fugi­seră animalelor din minte. Dar vedeau acum că Pre­ceptul nu fusese violat; pentru că era un motiv lim­pede în a-i executa pe trădătorii care se aliaseră cu Snowball.

În tot anul acela, animalele munciră şi mai mult decît munciseră în anul precedent. Să reconstruiască moara de vînt, cu pereţi de două ori mai groşi ca înainte şi să o termine la data prevăzută, împreună cu munca obişnuită de la fermă era un efort cumplit. Erau perioade cînd animalelor li se părea că mun­ceau mai multe ore şi nu se hrăneau cu nimic mai bine decît pe vremea lui Jones. În dimineţile de du­minică, Squealer, ţinînd între copite o bucată lungă de hîrtie, le citea liste de cifre care dovedeau că producţia, la fiecare clasă de produse alimentare, cres­cuse cu 200, 300 sau 500 de procente, după car. Ani­malele nu aveau nici un motiv să nu-l creadă, mai ales că nu prea îşi mai aduceau aminte foarte clar cum fuseseră condiţiile înainte de Revoluţie. Cu toate acestea, erau zile cînd simţeau că ar fi preferat mai puţine cifre şi mai multă hrană.

Toate ordinele erau acum transmise prin Squealer sau printr-unul dintre ceilalţi porci. Napoleon însuşi nu mai era văzut în public mai des de o dată la două săptămîni. Cînd apărea, era însoţit nu doar de garda lui de cîini, ci şi de un cocoşel negru care mărşăluia înaintea lui şi se purta ca un gornist, scoţînd cu voce tare cîte un "cucurigu" înainte ca el să înceapă să vorbească. Chiar şi în casă, se spunea, Napoleon lo­cuia în apartamente separate faţă de ceilalţi. Îşi lua mesele singur, avea doi cîini care-l serveau şi mînca întotdeauna din serviciul de masă Crown Derby care stătuse în vitrina din salon. Se anunţă, de asemenea, că puşca avea să tragă, în fiecare an, de ziua lui Na­poleon, alături de celelalte două aniversări.

Despre Napoteon nu se mai vorbea niciodată sim­plu, cu "Napoleon". Despre el se spunea întotdea­una, cu emfază, "Conducătorul nostru, tovarăşul Napoleon", iar porcilor le plăcea să inventeze, pentru el, titluri, cum ar fi: Părinte al Tuturor Animalelor, Teroare a Omenirii, Protector al Comunităţii Ovine, Prieten al Răţuştelor. În discursurile lui, Squealer vorbea, cu lacrimile scurgîndu-i-se pe obraji, despre înţelepciunea lui Napoleon, despre bunătatea sufletu­lui său şi despre profunda iubire pe care o arăta ani­malelor de pretutindeni, în primul rînd şi în mod special animalelor nefericite care mai trăiau încă în ignoranţă şi sclavie la celelalte ferme. Devenise un obicei să i se atribuie iui Napoleon meritul pentru orice acţiune încununată de succes şi pentru fiecare strop de soartă mai bună. Adeseori se auzea cîte o găină spunînd alteia: "Sub îndrumarea Conducătoru­lui nostru, tovarăşul Napoleon, am ouat cinci ouă în şase zile", sau două vaci bucurîndu-se că beau apă din iaz şi exclamînd: "Mulţumită conducerii tovară­şului Napoleon, ce gust excelent are această apă!" Sentimentul general de la fermă era bine exprimat într-un poem intitulat Tovarăşe Napoleon, compus de Minimus şi care suna astfel:

"Părinte al copiilor,
Izvor al bucuriilor,
Stăpîn care ne dă hrana!
O, cum mi-e sufletul un con
De foc, dacă mă uit cu dor
La ochiu-ţi calm, poruncitor,
Precum un soare fără nor,
Tovarăşe Napoleon!

De la tine noi toţi primim
Tot ce din inimă dorim,
Burţi pline-n fiecare zi, paie noi în fiece cotlon,
Orice-animal, mare sau mic,
În somn nu are griji, nimic,
Tu ne veghezi ca un tătic,
Tovarăşe Napoleon!
De-aş fi avut un purcel mic,
Pînă să fi crescut un pic,
Cît o sticlă de un litru, cît un sul lung de carton,
Să-l fi-nvăţat ar fi trebuit
Fidel să fie, dăruit,
Iar primul lui guiţ rostit:
«Tovarăşe Napoleon!»"

Napoleon aprobă acest cîntec şi dispuse să fie co­piat pe peretele hambarului cel mare, la celălalt capăt faţă de cele Şapte Precepte. Poemul era dominat de un portret al lui însuşi, din profil, executat de Squealer cu vopsea albă.

Între timp, prin intermediul lui Whymper, Napo­leon se angajase în tratative complicate cu Frederick şi Pilkington. Sterul de cherestea încă nu fusese vîn­dut. Dintre cei doi, Frederick era mai nerăbdător să pună mîna pe ea, dar nu voia să ofere un preţ rezo­nabil, în acelaşi timp, circulau zvonuri noi că Frede­rick şi oamenii lui ar fi complotat să atace Ferma Animalelor şi să distrugă moara de vînt, a cărei con­struire aţîţase în el o gelozie furioasă. Se ştia că Snowball încă se mai ascundea la ferma Pinchfield. Pe la mijlocul verii, animalele se alarmară cînd au­ziră trei găini, care ieşiseră în faţă, mărturisind că, instigate de Snowball, intraseră într-un complot pen­tru uciderea lui Napoleon. Fură imediat executate şi noi precauţii luate pentru siguranţa lui Napoleon. Pa­tru cîini îi păzeau patul noaptea, cîte unul la fiecare colţ, iar un porc tînăr, care se numea Pinkeye, primi sarcina de a gusta din toată hrana lui înainte ca el să mănînce, de teamă să nu fi fost otrăvită.

Cam în acelaşi timp, se comunică faptul că Napo­leon aranjase să vîndă sterul de cherestea domnului Pilkington; avea de gînd, de asemenea, să încheie o înţelegere pentru schimbul anumitor produse între Ferma Animalelor şi Foxwood. Relaţiile Napoleon ― Pilkington, deşi se manifestau doar prin Whymper, erau acum aproape de prietenie. Animalele nu aveau încredere în Pilkington, ca om ce era, dar îl prefe­rau cu mult lui Frederick, de care se temeau şi pe ca­re-l detestau. Pe măsura trecerii verii, pe cînd moara de vînt se apropia de sfîrşit, zvonurile despre un imi­nent atac trădător creşteau tot mai mult. Se spunea că Frederick ar fi intenţionat să aducă împotriva lor douăzeci de oameni, toţi înarmaţi cu puşti, şi că deja ar fi mituit magistraţii şi poliţia, aşa că, dacă el ar fi reuşit să obţină titlurile de proprietate ale Fermei Animalelor, ei nu ar fi pus întrebări. Mai mult decît atîta, de la Pinchfield se scurgeau ştiri despre sălbăti­cia cumplită cu care Frederick îşi trata animalele. Biciuise un cal bătrîn pînă îl omorîse, îşi înfometa vacile, omorîse un cîine aruncîndu-l într-un cuptor, se distra seara făcînd cocoşii să se lupte între ei cu bucăţi de lame de ras legate de pinteni. Sîngele ani­malelor fierbea de furie cînd auzeau că asemenea blestemăţii li se făceau tovarăşilor lor şi uneori ce­reau să li se dea voie să meargă, in corpore, să atace ferma Pinchfield, să-i alunge pe oameni şi să elibe­reze animalele. Dar Squealer le sfătui să evite acţiu­nile pripite şi să aibă încredere în strategia tovarăşu­lui Napoleon.

Cu toate acestea, sentimentele împotriva lui Fre­derick rămaseră intense. Într-o duminică dimineaţa, Napoleon apăru în hambar şi explică: niciodată nu avusese intenţia să vîndă sterul de cherestea lui Fre­derick; socotea acest lucru sub demnitatea lui, zise el, de a avea relaţii de afaceri cu ticăloşi de teapa lui. Porumbeilor, care încă mai erau trimişi să răspîn­dească amănunte despre Revoluţie, li se interzise să mai pună piciorul oriunde la Foxwood şi li se or­donă, de asemenea, să renunţe la sloganul lor di­nainte, "Moarte umanităţii!", pentru "Moarte lui Frederick!". La sfîrşitul verii, încă o maşinaţie de-a lui Snowball ieşi la iveală. Recolta de grîu era plină de buruieni şi se descoperi că, într-una din vizitele lui nocturne, Snowball amestecase grîul cu seminţe de buruieni. Un gînsac părtaş la complot îşi mărturisi vina lui Squealer şi imediat se sinucise înghiţind boabe de mătrăgună. Animalele aflară că Snowball nu primise niciodată, aşa cum crezuseră multe dintre ele pînă atunci, ordinul "Erou Animal ― Clasa în­tîi". Aceasta era doar o legendă răspîndită, la cîtva timp după Bătălia de la Grajdul Vacilor, de către Snowball însuşi. Ba încă, departe de a fi fost decorat, el fusese blamat pentru că dovedise laşitate în luptă. O dată în plus, unele dintre animale auziră acest lu­cru cu o oarecare consternare, dar Squealer reuşi să le convingă, în scurt timp, că memoria le juca o festă.

Toamna, cu un efort teribil, epuizant ― pentru că recolta trebuia strînsă aproape în acelaşi timp ―, terminară moara de vînt. Maşinile nu fuseseră încă instalate, iar Whymper ducea tratative pentru procu­rarea lor, dar structura fusese definitivată. Cu cîte o dificultate la fiecare pas, în ciuda lipsei de experienţă, a uneltelor primitive, a ghinionului şi a trădărilor lui Snowball, munca fusese sfîrşită cu o punctualitate de ceasornic în ziua stabilită! Epuizate, dar mîndre, ani­malele se plimbau de jur împrejurul capodoperei lor, care, în ochii lor, părea şi mai frumoasă decît fusese cînd o construiseră prima oară. Mai mult de atît, zi­durile erau acum de două ori mai groase decît înainte. Nimic altceva în afară de explozibile nu le-ar fi dărîmat de data asta! Şi, cînd se gîndeau cum munciseră, ce clipe de descurajare depăşiseră şi ce enormă schimbare urma să intervină în viaţa lor cînd aripile aveau să se învîrtească şi dinamurile să func­ţioneze ― cînd se gîndeau la toate aceste lucruri, oboseala li se risipea şi zburdau de jur împrejurul morii de vînt scoţînd strigăte de triumf. Napoleon în­suşi, însoţit de cîinii lui şi cocoşul cel tînăr, veni să inspecteze lucrarea terminată; felicită personal ani­malele pentru realizarea lor şi anunţă că moara urma să se numească Moara Napoleon.

Două zile mai tîrziu, animalele fură convocate pentru o şedinţă specială în hambar şi rămaseră mute de uimire cînd Napoleon le comunică faptul că vîn­duse sterul de cherestea lui Frederick. În ziua urmă­toare, căruţele lui Frederick trebuiau să vină şi să în­ceapă transportul. De-a lungul întregii perioade cît păruse prieten cu Pilkington, Napoleon fusese, în rea­litate, în înţelegere secretă cu Frederick.

Orice relaţii cu ferma Foxwood fură rupte; lui Pilkington i se transmiseră mesaje insultătoare. Po­rumbeilor li se spuse să evite ferma Pinqhfield şi să-şi înlocuiască sloganul "Moarte lui Frederick!" cu "Moarte lui Pilkington!". În acelaşi timp, Napoleon asigură animalele că poveştile despre un iminent atac asupra Fermei Animalelor erau complet mincinoase, iar istoriile despre sălbăticia lui Frederick faţă de animalele sale fuseseră, în mare parte, exagerate. Toate aceste zvonuri îşi aveau izvorul în activitatea lui Snowball şi a agenţilor lui. Se vădea acum că Snowball, de fapt, nu se ascundea la ferma Pinchfield şi nici nu fusese acolo în viaţa lui; el trăia ― într-un lux formidabil, aşa se spuse ― la Foxwood şi, în rea­litate, fusese plătit de Pilkington ani în şir.

Porcii erau extaziaţi în faţa şireteniei lui Napo­leon. Părînd să fie prieten cu Pilkington, el îl forţase pe Frederick să ridice preţul cu douăsprezece lire sterline. Dar calitatea superioară a gîndirii lui Napo­leon, zise Squealer, era ilustrată de faptul că nu avea încredere în nimeni, nici chiar în Frederick. Acesta voise să plătească pentru cherestea cu ceva ce se nu­mea cec, adică, pare-se, o bucată de hîrtie cu o pro­misiune de plată scrisă pe ea. Dar Napoleon era prea inteligent pentru aşa ceva. El solicitase plata în banc­note concrete de cinci lire, care urmau să fie predate înainte de ridicarea materialului. Frederick plătise deja; iar suma plătită de el era exact cît trebuia pen­tru a cumpăra maşinile necesare morii de vînt.

În vremea aceasta, cheresteaua era luată de acolo în mare grabă. După ce fu luată în întregime, se ţinu o altă şedinţă specială în hambar, pentru ca anima­lele să cerceteze bancnotele lui Frederick. Zîmbind cuprins de beatitudine şi purtîndu-şi ambele decora­ţii, Napoleon se odihnea pe un strat de paie, pe plat­formă, cu banii alături, aşezaţi ordonat pe o farfurie de porţelan din bucătăria casei. Animalele treceau în­cet, în şir, şi fiecare se holba la ei. Boxer îşi întinse nasul să miroase bancnotele; foiţele acelea albe sub­ţiri se mişcară şi foşniră sub răsuflarea lui.

Trei zile după aceea, se iscă o teribilă haraba­bură. Whymper, cu faţa de o paloare cadaverică, veni gonind pe cărare cu bicicleta, o aruncă pe jos în curte şi se năpusti direct în casă. In clipa următoare, un răget de furie sugrumat se auzi din apartamentele lui Napoleon. Vestea despre ceea ce se întîmplase se răspîndi prin fermă ca focul grecesc. Bancnotele erau false! Frederick obţinuse cheresteaua pe degeaba!

Napoleon convocă animalele imediat şi, cu o voce cumplită, pronunţă condamnarea la moarte a lui Frederick. Cînd avea să fie prins, zise el, Frederick avea să fie fiert de viu. În acelaşi timp, el avertiză că, după acest fapt de trădare, erau de aşteptat lucrurile cele mai rele. Frederick şi oamenii lui îşi puteau lansa în orice moment atacul de mult plănuit. Fură postate santinele la fiecare intrare în fermă. În plus, patru porumbei fură trimişi la Foxwood cu un mesaj de conciliere care, se spera, avea să reuşească a resta­bili bunele relaţii cu Pilkington.

Atacul porni chiar în dimineaţa următoare. Ani­malele îşi luau masa de dimineaţă cînd paznicii ve­niră în goana mare, cu vestea că Frederick şi acoliţii lui intraseră deja pe poarta cu cinci drugi. Cu destul curaj, animalele ieşiră înaintea lor, dar, de această dată, nu mai avură victoria uşoară din Bătălia de la Grajdul Vacilor. Erau cincisprezece oameni, cu vreo şase puşti în total şi aceştia deschiseră focul imediat ce ajunseră la cincizeci de metri depărtare. Anima­lele nu puteau face faţă cumplitelor detunături şi ali­celor care le împungeau; în ciuda eforturilor lui Na­poleon şi ale lui Boxer de a le regrupa, fură alungate în, scurt timp. Cîteva dintre ele erau deja rănite. Îşi găsiră cu toatele adăpost în clădirile fermei, de unde priveau cu grijă prin crăpăturile pereţilor şi prin gău­rile de la noduri. Întreaga păşune, inclusiv moara de vînt, se găsea în mîinile duşmanului. Pe moment, Na­poleon însuşi părea încurcat. Umbla de colo-colo fără o vorbă, cu coada rigidă vibrîndu-i. Arunca pri­viri întrebătoare către Foxwood. Dacă Pilkington şi oamenii lui i-ar fi ajutat, ar mai fi putut încă ieşi în­vingători în ziua aceea. Dar, în clipa respectivă, cei patru porumbei care fuseseră trimişi cu o zi înainte se întoarseră, iar unul dintre ei purta în cioc o bucată de hîrtie de la Pilkington. Pe ea erau scrise cu creionul cuvintele: "Aşa vă trebuie".

Între timp, Frederick şi oamenii lui se opriseră lîngă moara de vînt. Animalele îi urmăreau şi scoa­seră toate un murmur de dezaprobare. Doi dintre oa­meni, cu o rangă de fier şi un baros, intenţionau să dărîme moara de vînt.
― Imposibil! ţipă Napoleon. Am construit zidu­rile mult prea groase pentru aşa ceva. Nici într-o săp­tămînă n-ar putea s-o dărîme. Curaj, tovarăşi!

Dar Benjamin urmărea cu atenţie mişcările oa­menilor. Cei doi cu barosul şi cu drugii de fier făceau o gaură la baza morii. Încet şi aproape cu un aer de amuzament, Benjamin aproba din botul său lung.
― Mă gîndeam eu că aşa or să facă, zise el. Nu vedeţi ce fac? Într-o clipă or să pună praf de puşcă în gaura aia.

Îngrozite, animalele aşteptajă. Eră imposibil să se aventureze atunci afară din adăpostul care erau clă­dirile. După cîteva minute, îi văzură pe oameni' fu­gind în toate direcţiile. Apoi se auzi un zgomot asur­zitor. Porumbeii se învîrtejiră prin aer şi toate anima­lele, cu excepţia lui Napoleon, se aruncară pe burtă şi îşi ascunseră feţele. Cînd se ridicară, pe locul unde fusese moara de vînt eia acum un nor uriaş de fum negru. Vîntul îl împrăştie încet. Moara de vînt înce­tase să mai existe!

La vederea acestui lucru, animalelor le reveni cu­rajul. Frica şi disperarea resimţite cu o clipă mai de­vreme se înecaseră în furia împotriva acelei fapte ti­căloase, josnice. Un strigăt puternic de răzbunare se înălţă şi, fără a mai aştepta noi ordine, animalele atacară ca un singur trup şi se îndreptară direct spre inamic. De data aceasta, nu băgară în seamă alicele cumplite care le cădeau asupra ca grindina. Lupta fu sălbatică şi dureroasă. Oamenii traseră de mai multe ori, iar cînd animalele se apropiară, începură să le lo­vească cu ciomegele şi cu bocancii lor grei. O vacă, trei oi şi două gîşte fură omorîte şi aproape toată lu­mea era rănită. Pînă şi Napoleon, care dirija opera­ţiunile din spate, avea sfîrcuî cozii smuls de un plumb. Dar nici oamenii nu scăpară nevătămaţi. Trei din ei avură capetele sparte de loviturile copitelor lui Boxer; altul avu pantalonii aproape sfîrtecaţi de Jes­sie şi Bluebell; altul fu străpuns în burtă de cornul unei vaci. Iar cînd cei nouă cîini din garda lui Napo­leon, pe care-i instruise să ocolească la adăpostul gar­dului viu, apărură brusc de pe flanc lătrînd fioroşi, panica îi cuprinse pe oameni. Văzură că se aflau în pericolul de a fi înconjuraţi. Frederick tipă la oame­nii lui să iasă cît timp mai aveau o cale liberă, iar în clipa următoare, duşmanul laş fugea ca să-şi salveze viaţa. Animalele îi urmăriră pînă la marginea cîmpului şi plasară încă o serie de lovituri, pe cînd ei for­ţau drumul prin gardul de spini. Învinseseră, dar erau obosite şi sîngerau. Se îndreptară încet şi şchio­pătînd înapoi spre fermă. Vederea tovarăşilor lor morţi întinşi în iarbă le mişcă pe cîteva pînă la la­crimi. Şi, pentru cîteva minute, se opriră cu o tăcere plină de regrete la locul unde se înălţase odată moara de vînt. Da, dispăruse; aproape orice urmă a trudei lor dispăruse! Pînă şi fundaţiile erau parţial distruse. Iar pentru a o reconstrui nu mai puteau, de data aceasta, folosi pietrele căzute, pentru că şi pietrele dispăruseră. Forţa exploziei le aruncase la distanţe de sute de metri. Era ca şi cum moara de vînt nici nu ar fi fost vreodată acolo.

Pe cînd se apropiau de fermă, Squealer care, în mod inexplicabil, fusese absent în timpul luptei, veni spre ele ţopăind, dînd din coadă şi radiind de satis­facţie. Iar animalele auziră, din direcţia clădirilor fer­mei, salva solemnă a unei puşti.
― Pentru ce trage puşca? întrebă Boxer.
― Pentru a celebra victoria noastră, ţipă Squea­ler.
― Ce victorie? întrebă Boxer. Genunchii îi sînge­rau, pierduse o potcoavă şi-şi crăpase o copită, iar o duzină de alice i se înfipseseră în piciorul din spate.
― Cum ce victorie, tovarăşe? Nu am alungat noi duşmanul de pe pămîntul nostru ― pămîntul sfînt al Fermei Animalelor?
― Dar au distrus moara de vînt. Şi muncisem la ea doi ani!
― Şi ce contează? Vom construi altă moară de vînt. Vom construi şi şase mori de vînt, dacă o să vrem. Nu apreciezi, tovarăşe, lucrul colosal pe care l-am făcut. Duşmanul ocupa chiar acest pămînt pe care stăm noi acuma. Şi iată ― graţie conducerii tovarăşului Napoleon ― am recîştigat fiecare palmă de pămînt!
― Atunci am recîştigat ceea ce avusesem di­nainte, zise Boxer.
― Asta este victoria noastră, răspunse Squealer.

Intrară cu toţii şchiopătînd în curte. Alicele de sub pielea piciorului lui Boxer dureau tare. El vedea înainte acum munca grea a reconstruirii morii de vînt din temelii şi deja, în imaginaţia lui, îşi aduna pute­rile pentru acest lucru. Şi, pentru întîia oară, îi trecu prin minte faptul că avea unsprezece ani şi că s-ar fi putut ca muşchii lui puternici să nu mai fi fost exact ce fuseseră odată.

Dar, cînd văzură steagul verde fluturînd şi auziră puşca trăgînd din nou ― trase de şapte ori în total ― apoi cînd ascultară discursul lui Napoleon care le felicita pentru conduita lor, animalelor li se păru şi lor că, la urma urmei, cîştigaseră o mare victorie. Ce­lor ce căzuseră în luptă li se făcură funeralii solemne. Boxer şi Clover traseră căruţa care servea drept dric şi Napoleon însuşi merse în fruntea procesiunii. Două zile întregi fură rezervate celebrărilor. Avură loc cîntece, discursuri, alte salve de puşcă şi fiecare animal căpătă ca răsplată cîte un măr, fiecare pasăre cîte două uncii de grîu şi fiecare cîine cîte trei bis­cuiţi. Se anunţă că bătălia avea să se numească Bătă­lia pentru Moara de Vînt şi că Napoleon instituise o nouă decoraţie, "Ordinul Drapelului Verde", pe care şi-o conferise lui însuşi. În contextul bucuriei gene­rale, afacerea ghinionistă cu bancnotele fu uitată. După cîteva zile, se întîmplă ca porcii să dea peste o ladă cu whisky în pivniţele casei. Fusese trecută cu vederea la început, cînd ocupaseră casa. În noaptea aceea, din direcţia casei se auzi zgomot de cîntece zbierate în gura mare, amestecate, spre surpriza tutu­ror, cu accente din Animale din Anglia.

În jurul orei nouă şi jumătate, Napoleon, care purta o pălărie-melon veche de-a domnului Jones, fu văzut limpede ie­şind pe uşa din spate, galopînd rapid în jurul curţii şi apoi dispărînd înapoi înăuntru. Dimineaţa, însă, o tăcere adîncă plutea peste casă, de parcă nici un porc nu mai mişca. Era aproape ora nouă cînd apăru Squealer, mergînd încet şi abătut, cu ochii tulburi, cu coada atîrnîndu-i bleagă şi cu toate simptomele unei boli serioase. El adună toate animalele şi le spuse că avea o veste îngrozitoare să le împărtăşească. Tova­răşul Napoleon era pe moarte!

Un ţipăt de disperare se înălţă. Fură aşternute paie în faţa uşilor casei, iar animalele mergeau pe vîr­furi. Cu lacrimi în ochi se întrebau unele pe altele ce s-ar fi făcut dacă avea să dispară Conducătorul lor. Un zvon se răspîndi şi anume că Snowball reuşise, în cele din urmă, să introducă otravă în mîncarea lui Napoleon. La ora unsprezece, Squealer ieşi să facă o altă comunicare. Ca un ultim act al său pe lume, to­varăşul Napoleon decretase solemn: băutul de alcool se pedepsea cu moartea.

Spre seară, totuşi, Napoleon părea să se simtă ceva mai bine, iar în dimineaţa următoare Squealer le putu spune că el înaintase mult pe drumul însănă­toşirii. În seara acelei zile, Napoleon se întorsese la lucru, iar a doua zi se află că-l instruise pe Whymper să caute la Willingdon nişte cărţi despre fierberea şi distilarea berii. O săptămînă mai tîrziu, Napoleon dădu ordine ca mica păşune din spatele livezii, care înainte fusese destinată animalelor trecute de vîrsta muncii, să fie arată. Se dădu explicaţia că păşunea era epuizată şi că trebuia replantată; în curînd se află că Napoleon intenţiona să planteze acolo orz.

Cam în această vreme avu loc un incident pe care aproape nimeni nu şi-l putu explica. Într-o noapte, în jurul orei douăsprezece, se auzi un zgomot puternic în curte şi animalele dădură fuga din staulele lor. Era o noapte cu lună. La picioarele peretelui din capăt al hambarului cel mare, acolo unde erau scrise cele Şapte Precepte, se afla o scară ruptă în două. Squealer, buimăcit pe moment, stătea întins lîngă ea şi aproape, la îndemîna lui, zăceau un felinar, o pen­sulă şi un borcan răsturnat de vopsea albă. Cîinii fă­cură imediat un cerc în jurul lui Squealer şi-l escor­tară înapoi spre casă de îndată ce putu umbla. Nici un animal nu fu în stare să-şi închipuie ce însemna acest lucru, afară de bătrînul Benjamin care dădea din bot cu un aer de ştiutor şi părea a înţelege, dar nu voia să spună nimic.

Dar, cîteva zile mai tîrziu, Muriel, citind cele Şapte Precepte, observă că mai era unul din ele pe care animalele îl reţinuseră incomplet. Crezuseră că al Cincilea Precept suna: "Nici un animal nu va bea alcool", dar mai erau două cuvinte pe care le uita­seră. De fapt, Preceptul suna astfel:
NICI UN ANIMAL NU VA BEA ALCOOL ÎN EXCES

(va urma)