FERMA ANIMALELOR (5)

GEORGE ORWELL

Capitolul V
În timpul iernii, Mollie deveni tot mai dificilă. În­tîrzia la muncă în fiecare dimineaţă, se scuza spunînd că dormise, prea mult şi se plîngea de dureri miste­rioase, deşi avea o poftă de mîncare excelentă. Folo­sea tot felul de pretexte ca să se sustragă de la muncă şi să meargă la iazul cu apă, unde stătea prosteşte şi se uita fix la propria-i reflectare în apă. Dar existau zvonuri şi mai serioase. Într-una din zile, pe cînd Mollie se plimba voioasă prin curte, Scuturîndu-şi coada lungă şi mestecînd o gură de fîn, Clover o luă deoparte.
― Mollie, îi spuse ea, am ceva foarte serios de discutat cu tine. Azi-dimineaţă te-am văzut privind peste gardul care desparte Ferma Animalelor de Foxwood. Unul dintre oamenii domnului Pilkington stă­tea de partea cealaltă a gardului. Şi eram destul de departe, dar sînt aproape sigură că am văzut treaba asta, el îţi vorbea, iar tu i-ai permis să te mîngîie pe nas. Ce înseamnă asta, Mollie?
― N-a făcut aşa ceva! Nu eram acolo! Nu-i ade­vărat! strigă Mollie, cabrîndu-se şi jucînd în loc.
― Mollie, uită-te-n ochii mei! Îmi dai cuvîntul tău de onoare că omul nu te mîngîia pe nas?
― Nu-i adevărat! repetă Mollie, dar nu putu s-o privească pe Clover în ochi şi, în clipa următoare, îşi luă tălpăşiţa şi plecă în galop spre cîmp.

Clover, însă, avu un gînd. Fără a spune nimic ce­lorlalte, ea se duse la staulul lui Mollie şi răvăşi paiele cu copita. Ascunse sub paie, găsi o grămăjoară de zahăr cubic şi mai multe panglici de diferite cu­lori.

Trei zile după asta, Mollie dispăru. Timp de cî­teva săptămîni, nu se ştiu nimic despre locul unde ar fi putut fi, dar apoi porumbeii raportară că o văzu­seră de cealaltă parte a Willingdon-ului, înhămată la un docar elegant vopsit în roşu şi negru, care era oprit în faţa unui local pxiblic şi că un om gras şi roşu la faţă, îmbrăcat cu pantaloni şi jambiere în ca­rouri, care arăta a cîrciumar, o mîngîia pe nas şi-i dădea să mănînce zahăr. Părul îi fusese tuns proaspăt şi purta o panglică purpurie legată de smocul de pe frunte.

Părea să se simtă bine, aşa ziseră porumbeii. Nici unul dintre animale nu mai pomeni vreodată despre ea.

În ianuarie veni un frig rău, muşcător. Pămîntul era atît de tare că parcă ar fi fost de fier şi pe cîmp nu se putea face nimic. Se ţinură numeroase Şedinţe în hambarul cel mare, iar porcii se ocupau cu planifi­carea muncii în sezonul următor. Ajunsese să fie ac­ceptat ca porcii, care erau de departe mai inteligenţi decît celelalte animale, să decidă în toate problemele ce ţineau de politica fermei, deşi hotărîrile lor tre­buiau ratificate de o majoritate de voturi. Această organizare ar fi funcţionat destul de bine dacă nu ar fi existat controversele dintre Snowball şi Napoleon. Aceştia doi erau în dezacord la fiecare problemă unde putea exista un dezacord. Dacă unul dintre ei propunea Însămînţarea unei suprafeţe mai mari cu orz, celălalt cu siguranţă cerea o suprafaţă mai mare cu ovăz şi, dacă unul din ei spunea că mai potrivit ar fi fost pentru varză cutare sau cutare cîmp, celălalt declara că locul respectiv nu era bun pentru altceva în afară de rădăcinoase. Fiecare îşi avea adepţii lui şi se iscau unele dezbateri violente. La Şedinţe, Snow-ball cîştiga adesea majoritatea prin discursurile sale strălucite, dar Napoleon se pricepea mai bine să-şi atragă sprijinitori în perioadele dintre Şedinţe. Avea un succes deosebit cu oile. În ultima vreme, oile înce­puseră să behăie "Patru picioare bine, două picioare rău" şi cînd trebuia şi cînd nu trebuia şi adeseori în­trerupeau Şedinţele în acest fel. Se remarcă, de ase­menea, că aveau un talent deosebit să tot repete "Pa­tru picioare bine, două picioare rău" în momentele fundamentale ale discursurilor lui Snowball. Acesta făcuse un studiu atent al cîtorva numere mai vechi din revista "Fermierul Crescător de animale", pe care le găsise în casă, şi venea cu o mulţime de planuri de inovaţii şi îmbunătăţiri. Vorbea ca un savant despre canale de irigaţie pe cîmpuri, despre silozuri şi zguri alcaline şi concepuse o schemă complicată conform căreia fiecare animal îşi lăsa balega direct pe cîmp, în alt loc în fiecare zi, pentru a economisi munca de transport. Napoleon nu concepu nici un plan pro­priu, dar despre cele ale lui Snowball spunea calm că nu puteau avea nici un rezultat şi părea a fi în aştep­tarea propriului său moment prielnic. Dar, dintre toate controversele lor, nici una nu se dovedi mai aprigă decît cea în legătură cu moara de vînt.

Pe păşunea cea lungă, nu departe de clădirile fer­mei, se afla o movilă care era punctul cel mai înalt al fermei. După ce studiase terenul, Snowball declară că acela era locul cel mai potrivit pentru o moară de vînt, care putea fi făcută să acţioneze un dinam şi să dea astfel fermei lumină electrică. Aceasta urma să lumineze staulele şi să le încălzească pe timpul iernii şi, de asemenea, să alimenteze un ferăstrău electric circular, o maşină de tocat paie, alta de tăiat sfecla şi alta pentru mulsul electric. Animalele nu mai auzi­seră de aşa ceva înainte ― pentru că ferma era de modă veche şi poseda numai maşinile cele mai primi­tive ― şi ascultau cu uimire cum Snowball crea ima­gini de maşini fantastice care aveau să muncească în locul lor, în timp ce ele toate stăteau tolănite pe cîmp, după pofta inimii, sau se cultivau citind şi fă­cînd conversaţie.

În cîteva săptămîni, planurile lui Snowball pentru o moară de vînt erau gata. Detaliile mecanice fuse­seră extrase, în principal, din trei cărţi care aparţinu­seră domnului Jones ― O mie de lucruri utile de fă­cut în jurul casei, Fiecare om ― propriul său zidar şi Electricitatea pentru începători. Ca atelier, Snowball folosise un staul care servise, în trecut, drept cloci­toare şi avea o podea de lemn netedă, potrivită pen­tru a desena cu creta pe ea. El se închidea acolo uneori ore în şir. Cu broşurile menţinute deschise de nişte pietre, şi cu o bucată de cretă fixată între unghi­ile copitei, se mişca repede, într-un du-te-vino, tra­sînd linie după linie şi scoţînd mici scîncete de exal­tare, încetul cu încetul, planurile crescuseră, deve­nind o masă complicată de pîrghii şi roţi dinţate, care acoperea jumătate din podea şi pe care celelalte animale o găsiră cu totul de neînţeles, dar foarte im­presionantă. Toate veneau să se uite la desenele lui Snowball cel puţin o dată pe zi. Chiar şi găinile şi ra­ţele veneau şi aveau dificultăţi în a nu călca pe sem­nele făcute cu creta. Numai Napoleon se ţinu deo­parte. El. se declarase dintru început împotriva morii de vînt. Într-una din zile, totuşi, sosi pe neaşteptate să examineze planurile. Se plimbă grav de jur împre­jurul staulului, privi fiecare detaliu al planurilor şi fornăi la ele o dată sau de două ori, apoi stătu puţin, contemplîndu-le cu coada ochiului; deodată, îşi ridică piciorul, urină peste planuri şi ieşi fără să scoată o vorbă. Întreaga fermă fu profund împărţită în pro­blema morii de vînt. Snowball nu negă faptul că ridicarea ei urma să fie o întreprindere grea. Piatra tre­buia scoasă din carieră şi asamblată în ziduri, apoi trebuiau făcute aripile şi, după aceea, procurate dina­muri şi cabluri. Dar Snowball nu spuse şi în ce mod urmau să fie procurate acestea. El susţinea că totul se putea face într-un an. Iar după aceea, declară el, atîta muncă avea să fie economisită, încît animalele nu ar mai fi trebuit să muncească decît trei zile pe săptămînă. Pe de altă parte, Napoleon argumentă că marea necesitate a momentului era mărirea produc­ţiei de hrană şi că, dacă îşi pierdeau timpul cu moara, aveau să moară cu toţii de foame. Animalele se constituiră în două facţiuni, sub lozincile: "Votaţi pentru Snowball şi săptămîna de trei zile" şi, respec­tiv, "Votaţi pentru Napoleon şi ieslea plină".

Benjamin fu singurul animal care nu luă partea nici uneia dintre facţiuni. El refuză să creadă şi că hrana avea să se înmulţească şi că moara avea să economisească efort. Cu sau fără moara de vînt, zi­cea el, viaţa avea să meargă aşa cum mergea dintot­deauna, adică prost.

În afara certurilor asupra morii de vînt, exista şi problema apărării fermei. Era limpede pentru toată lumea că, deşi oamenii fuseseră învinşi în Bătălia de la Grajdul Vacilor, ei puteau face o nouă încercare de a recuceri ferma şi de a-l reinstaură pe Jones. Cu atît mai mult aveau motive să procedeze astfel, cu cît vestea înfrîngerii lor se răspîndise în provincie şi fă­cuse animalele din fermele vecine mai îndărătnice ca niciodată.

Ca de obicei, Snowball şi Napoleon nu căzură de acord. După Napoleon, ceea ce trebuiau animalele să facă era să-şi procure arme de foc şi să înveţe să le folosească. După Snowbalî, trebuiau să trimită tot mai mulţi porumbei să aţîţe rebeliunea printre ani­malele din fermele vecine. Primul susţinea că, dacă nu se puteau apăra, se expuneau să fie cucerite, celă­lalt argumenta că, dacă rebeliunea ar fi avut loc peste tot, ei nu ar mai fi avut nevoie să se apere. Anima­lele îl ascultau întîi pe Snowball, apoi pe Napoleon şi nu se puteau hotărî cine avea dreptate; în realitate, întotdeauna se trezeau de acord cu cel care vorbea în acel moment.

În cele din urmă, veni şi ziua cînd Snowball îşi definitivă planurile. La Şedinţa din duminica urmă­toare, trebui supusă la vot problema dacă lucrul la moară urma să înceapă sau nu. După ce animalele se adunaseră în hambarul cel mare, Snowball se ridică şi, deşi întrerupt din timp în timp de behăitul oilor, îşi expuse motivele pentru care solicita construirea morii de vînt. Napoleon se ridică să răspundă şi spuse foarte calm că moara de vînt era o prostie şi că el îi sfătuia pe toţi să nu voteze pentru ea, apoi în­dată se aşeză jos; abia dacă vorbise treizeci de se­cunde şi părea aproape indiferent ce efect avusese. La asta, Snowball sări în picioare şi, urlînd la oi să tacă, pentru că începuseră din nou să behăie, izbucni într-un apel pasionat în favoarea morii de vînt. Pînă atunci, simpatiile animalelor fuseseră aproape egal împărţite, dar elocvenţa lui Snowball le cuceri într-o clipă. În fraze fierbinţi, el descrise cum avea să arate Ferma Animalelor după ce munca înjositoare avea să fie luată de pe spinările tuturor animalelor. Imagina­ţia lui depăşi acum cu mult maşinile electrice de to­cat paiele şi de tăiat napii. Electricitatea, zise el, pu­tea pune în mişcare maşini de treierat, pluguri, grape, nivelatoare de teren, secerătoare, legătoare de paie, pe lîngă alimentarea fiecărui staul cu lumină elec­trică, apă caldă şi rece şi încălzire electrică. Cînd ter­mină de vorbit, nu mai exista nici un dubiu încotro aveau să se îndrepte voturile. Dar, exact în acel mo­ment, Napoleon se ridică şi, aruncîndu-i lui Snowball o privire lungă şi ciudată, dintr-o parte, scoase un geamăt ascuţit cum nimeni nu-l mai auzise scoţînd.

La acest sunet se auzi un lătrat îngrozitor afară şi nouă cîini uriaşi, purtînd la gît benzi de bronz ţintu­ite, intrară în fugă în hambar. Se îndreptară direct spre Snowball, care sări de la locul lui exact la timp ca să scape de fălcile lor. Într-o clipă, el ţîşni afară, iar cîinii se luară după el. Prea uimite şi înfricoşate ca să mai vorbească, celelalte animale se înghesuiră la poartă să vadă urmărirea. Snowball alerga către păşunea cea lungă ce dădea în drum. Fugea cum nu­mai un porc poate fugi, dar cîinii erau cu puţin în urma lui. Deodată alunecă şi tuturor le fu clar că-l prinseseră. Dar el ţîşni din nou, fugind mai repede ca oricînd. Cîinii îl ajunseră din nou: unul dintre ei aproape că muşcă din coada lui Snowball, dar el şi-o strînse exact la timp. În cele din urmă, făcu un efort în plus şi, cu cîţiva centimetri avans, se strecură printr-o bortă în gard şi dispăru.

Tăcute şi îngrozite, animalele se tîrîră înapoi în hambar. După cîteva clipe, cîinii se întoarseră în goană. La început, nimeni nu fusese în stare să-şi în­chipuie de unde apăruseră creaturile acelea, dar di­lema se limpezi în curînd: erau căţeii pe care Napo­leon îi luase de la mamele lor şi îi crescuse separat. Deşi nu ajunseseră încă la maturitate, erau deja cîini uriaşi şi la fel de fioroşi la chip ca nişte lupi. Se ţi­neau pe lîngă Napoleon şi se vedea că dădeau din cozi către el în acelaşi fel în care ceilalţi cîini fuseseră învăţaţi să-i facă domnului Jones.

Napoleon, urmat de cîini, se urcă pe platforma înălţată pe podea, unde stătuse Seniorul mai demult şi de unde le vorbise animalelor. El anunţă că, de atunci înainte, Şedinţele de duminica dimineaţa aveau să ia sfîrşit. Nu erau necesare, zise el, şi iroseau timpul. Pe viitor, toate problemele legate de munca la fermă aveau să fie rezolvate de un comitet special de porci, prezidat de către el însuşi. Aceştia urmau să delibereze cu uşile închise şi apoi să le co­munice şi celorlalte hotărîrile luate. Animalele urmau să se întrunească în continuare în dimineţile de dumi­nică pentru a saluta drapelul, pentru a intona Ani­male din Anglia şi pentru a-şi primi ordinele pentru săptămîna următoare; dar nu aveau să mai aibă loc dezbateri.

În ciuda şocului pe care li-l provocase expulzarea lui Snowball, animalele fură consternate de acest anunţ. Mai multe dintre ele ar fi protestat dacă ar fi putut găsi argumentele potrivite. Chiar şi Boxer fu oarecum tulburat. El îşi dădu urechile pe spate, îşi scutură smocul de pe frunte de mai multe ori şi în­cercă să-şi pună ordine în gînduri; dar, pînă la sfîrşit, nu putu găsi nimic de spus. Cîţiva dintre porci, to­tuşi, se dovediră mai hotărîţi. Patru din ei, care stă­teau în primul rînd, scoaseră guiţaturi ascuţite de de­zaprobare şi toţi patru săriră în picioare şi începură să vorbească deodată. Dar, la un moment dat, cîinii din jurul lui Napoleon scoaseră nişte mîrîituri pro­funde, ameninţătoare şi porcii tăcură şi se aşezară la loc. Atunci, oile izbucniră într-o behăială asurzitoare cu "Patru picioare bine, două picioare rău", care continuă aproape un sfert de oră şi puse capăt orică­ror şanse de discuţie.

După aceea, Squealer merse prin toată ferma să le explice animalelor noile dispoziţii.

― Tovarăşi, zise el, sînt convins că frecare, dintre animalele de aici apreciază sacrificiul făcut de tovară­şul Napoleon care şi-a asumat această muncă supli­mentară. Nu vă închipuiţi, tovarăşi, că este o plăcere să conduci! Dimpotrivă, este o profundă şi dificilă responsabilitate. Nimeni nu este mai convins ca tovarăşul Napoleon că toate animalele sînt egale. N-ar fi decît foarte fericit să vă lase. să luaţi singure hotărî­rile. Dar uneori s-ar putea să luaţi hotărîri greşite, tovarăşi, şi atunci unde am ajunge? Dacă aţi fi decis să-l urmaţi pe Snowball în absurdităţile lui cu mori de vînt ― pe Snowball care, aşa cum ştim astăzi, n-a fost altceva decît un criminal?
― Dar a luptat eroic în Bătălia de la Grajdul Vacilor, obiectă cineva.
― Eroismul nu e totul, zise Squealer. Loialitatea şi ascultarea sînt mai importante. Iar în ceea ce pri­veşte Bătălia de la Grajdul Vacilor, eu socot că o să vină o vreme cînd vom descoperi că rolul lui Snow­ball în ea a fost cu mult exagerat. Disciplină, tova­răşi, disciplină de fier! Iată cuvîntul de ordine astăzi. Un pas greşit şi duşmanii noştri vor fi peste noi. Sîn­teţi siguri, tovarăşi, că nu-l vreţi pe Jones înapoi?

O dată în plus acest argument se dovedi de neata­cat. Sigur că animalele nu-l voiau pe Jones înapoi; dacă ţinerea de dezbateri în dimineţile de duminică era de natură să-l aducă înapoi, atunci dezbaterile trebuiau desfiinţate. Boxer, care acum avusese timp să cugete la aceste lucruri, exprimă sentimentul gene­ral zicînd:
― Dacă tovarăşul Napoleon spune aşa, trebuie să fie adevărat. Şi, de atunci înainte, el adoptă şi lo­zinca "Napoleon are întotdeauna dreptate", în plus faţă de deviza lui personală "O să muncesc mai mult".

Pînă în acele zile, vremea se mai înmuiase şi ară­turile de primăvară începuseră. Staulul unde Snow­ball îşi desenase planurile pentru moara de vînt fu­sese încuiat şi era de presupus că schemele fuseseră şterse de pe podea. În fiecare duminică dimineaţa animalele se adunau la ora zece în hambarul cel mare pentru a-şi primi ordinele pentru săptămîna următoare. Craniul bătrînului Senior, curăţat acum de carne, fusese dezgropat din livadă şi aşezat pe un buştean la baza catargului, alături de puşcă. După înălţarea drapelului, animalele erau obligate să treacă într-o atitudine respectuoasă, în şir indian, prin faţa craniului, înainte de a intra în hambar. În acele zile nu mai stăteau cu toţii la un loc, ca înainte. Napo­leon, cu Squealer şi cu un alt porc, Minimus, care avea un talent remarcabil la compunerea de cîntece şi poeme, stăteau în faţă, pe platforma înălţată, iar cei nouă cîini tineri formau un semicerc în jurul lor; cei­lalţi porci stăteau în spate. Restul animalelor stăteau cu faţa spre ei în hambarul propriu-zis. Napoleon ci­tea cu voce tare ordinele pentru săptămînă, într-un mod brutal, soldăţesc şi, după o singură intonare a Animalelor din Anglia, toate animalele plecau la tre­burile lor.

A treia duminică după alungarea lui Snowball, animalele fură oarecum surprinse să-l audă pe Napo­leon anunţînd că moara de vînt avea să fie, totuşi, construită. El nu dădu nici un motiv de ce se răzgîn­dise, ci avertiză numai animalele că această lucrare în plus avea să însemne foarte multă muncă; se putea chiar să fie necesar să li se reducă raţiile. Planurile, însă, fuseseră pregătite pînă la ultimul amănunt. Un comitet special de porci se ocupase cu ele în ultimele trei săptămîni. Construirea morii de vînt, împreună cu alte îmbunătăţiri, se aştepta să dureze doi ani.

În seara aceea, Squealer le explică, în particular, celorlalte animale că, de fapt, Napoleon nu se opusese morii de vînt. Dimpotrivă, el fusese cel care sprijinise ideea de la bun început, iar planurile desenate de Snpwball pe podeaua staulului clocitoarelor fuse­seră, de fapt, furate dintre hîrtiile lui Napoleon. Moara de vînt era ― iată adevărul ― ideea proprie a lui Napoleon. De ce, atunci, întrebă cineva, vorbise el atît de violent împotriva morii? La asta, Squealer privi cu viclenie. Aceasta, zise el, fusese dibăcia tova­răşului Napoleon. El păruse doar a se opune morii de vînt, numai ca manevră pentru a-l înlătură pe Snowball care era un personaj periculos şi avea o influenţă nefastă. Acum, că Snowball fusese înlăturat, planul putea merge mai departe fără nici o piedică. Aceasta, zise Squealer, era ceea ce se numea strategie. El re­petă de cîteva ori: "Strategie, tovarăşi, strategie!", să­rind în cerc şi dînd din coadă cu un rîs vesel. Anima­lele nu erau sigure ce însemna cuvîntul, dar Squealer era atît de convingător, iar cei trei cîini care din în­tîmplare îl însoţeau mîrîiau atît de ameninţător, încît acceptară explicaţia lui fără alte întrebări.

(va urma)