Abis (11)

Colin Forbes



NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone - Col du Lemac şi Col de Roc.

Alături de sergentul Warden, cu un carneţel la îndemână, Buchanan se aşezase confortabil pe o canapea, în spatele unei mese mari, cu picioarele lui lungi puse unul peste altul. În partea cealaltă a mesei, fuseseră aranjate scaune pentru oaspeţii săi, scaune cu spătare şi cu braţe, ca nişte fotolii.
Tweed, Paula şi Newman se aşezară, când, deodată, Buchanan se aplecă înainte. Îl fixă pe Tweed.
- Ai auzit vreodată de un om pe nume Marchat?
- March... cum?
- Ţi-l zic pe litere, pufni Buchanan şi începu să silabisească. Brusc, îşi întoarse privirea spre Newman.
- Tu Îl cunoşti pe unul, Partridge. Era, mai degrabă, o afirmaţie decât o întrebare, o tactică tipică de-a lui Buchanan.
- N-am vorbit în viaţa mea cu cineva pe care să-l cheme astfel, spuse Newman prietenos.
- Ai dat vreun telefon anonim la poliţie? continuă repede Buchanan, aproape înainte ca Newman să termine de vorbit.
- De azi-dimineaţă, nici unul, zise Newman cu o grimasă largă. Nu e una dintre pasiunile mele.
- Vorbesc serios, i-o tăie Buchanan. Se întoarse către Tweed. Deci ce faci aici cu un „spate" atât de serios?
- Serios?
- Sunteţi trei aici, plus Philip Cardon, era şi el cu voi. Unde a dispărut? Paula, poate ai tu bunăvoinţa de a mă lumina.
Paula îi oferi explicaţia pe care i-o sugerase Tweed. Spusă de ea povestea deveni convingătoare, iar Buchanan păru învins.
- Toţi minţiţi, zise el cu îndârjire. Bănuiesc c-o să spuneţi că n-aţi auzit de cele trei crime.
- Te referi la generalul Sterndale şi la fiul său, Richard? întrebă Tweed, amestecându-se în discuţie.
- Astea sunt doar două dintre ele. De unde ştii de ei?
- Circulă o bârfă prin împrejurimi, zise Tweed pe un ton plictisit. Am auzit că incendierea conacului Sterndale a fost premeditată, că i-au dat foc...
- A fost premeditată! Locul a fost stropit cu benzină şi-apoi i s-a dat foc, în timp ce Sterndale şi fiul lui erau înăuntru. Îşi îndreptă atenţia brusc spre Paula. Cunoşti un loc numit Devastoke Cottage?
- Cum se scrie? întrebă ea cu naivitate.
- N-are importanţă.
Buchanan băgă mâna în buzunar şi scoase o fotografie într-o ramă de lemn, mică şi ieftină, şi o aruncă în poala lui Tweed. Rama îi alunecă sub masă, printre picioare, şi se desfăcu. Tweed se aplecă s-o ia de jos şi văzu că sunt două fotografii ale aceluiaşi bărbat, una sub alta. Se jucă cu suportul de pe spatele ramei, scoase una din fotografii, puse piciorul pe ea şi aşeză pe marginea mesei cealaltă fotografie şi rama. Pierdu puţin timp până reuşi să potrivească portretul unui bărbat într-o grădină, înapoi în ramă. Apoi o studie.
- L-ai mai văzut undeva?
Buchanan Îl fixă pe Tweed cu severitate. Suna ca o acuzaţie.
Paula dădu drumul genţii pe podea şi îşi frecă umărul, ca şi cum cureaua nu stătuse bine. În timp ce atenţia lui Buchanan era îndreptată spre Tweed, ea se aplecă, luă fotografia când Tweed îşi ridică piciorul şi o strecură în geanta ei. Apăru cu o batistă în mână şi se prefăcu că-şi suflă nasul.
- Ai studiat-o destul, se supără Buchanan.
- Nu l-am văzut în viaţa mea pe omul ăsta, spuse sincer Tweed, dar are o faţă interesantă. Cine e?
- Marchat. De asta suntem siguri. Am găsit fotografia asta înrămată vârâtă sub nişte ziare străine, în fundul unui sertar.
- Trei crime, ai zis, îi aminti Tweed. Cine e a treia victimă? Omul ăsta?
- Noi credeam că el trebuia să fie. Marchat locuia singur la Sevastoke Cottage. Am găsit un cadavru acolo, dar era cadavrul unui bărbat pe nume Partridge. Am găsit şi un contract de închiriere pe numele lui Partridge care era chiriaşul lui Marchat. Credem că ucigaşul a făcut o greşeală şi l-a luat pe Partridge, care tocmai se mutase, drept Marchat.
- De ce? întrebă Newman.
- Pentru că Marchat a fost servitor la Sterndale Manor, singurul servitor, de altfel. În mod normal, el locuia acolo cinci zile pe săptămână, iar weekendurile şi le petrecea la el, la căsuţă.
- Tot nu înţeleg, comentă Newman.
- Suntem de părere că Marchat ar fi putut să ne dea o idee despre cine a dat foc conacului, mai ales că ar fi trebuit să piară în flăcări cu cei doi Sterndale.
- Bănuiesc că e doar o teorie, spuse Newman.
- Deci, zise Buchanan, luând înapoi fotografia înrămată, nici unul nu ştie nimic? Aşa e?
- Ştim şi noi ce ne-ai spus tu, spuse Tweed tacticos. A, ai amintit că ai găsit fotografia sub nişte ziare străine. Din ce ţară erau?
- Erau copii după Journal de Geneve. Vechi de cel puţin două săptămâni. Geneva. Elveţia...
Fu surprins când, formând numărul personal al lui Jim Corcoran şeful securităţii din Heathrow, îşi găsi vechiul prieten la birou.
- Ai aflat ceva despre Marchat? întrebă el.
- Da. Avem noroc că e februarie.
- De ce?
- N-au fost mulţi pasageri. Aşa că am avut mai puţine declaraţii vamale de verificat. Am găsit-o chiar şi pe funcţionara care s-a ocupat de el. Îşi aduce aminte de el. Părea nervos.
- Aştept să treci la subiect.
- întotdeauna ai vrut ceva de ieri. Numele complet al pasagerului este Anton Marchat.
- Am fotografia lui acum. Când mă întorc la Londra, o să-ţi trimit o copie prin curier. Vezi dacă fata il recunoaşte pe Marchat în fotografie.
- Niciodată nu încetezi să mă baţi la cap. Bine.
- A luat avionul spre Geneva, spuse Tweed.
- Via Swissair. De ce dracu' mă mai întrebi dacă ştii?
- A fost o bănuială cultivată.
- Cine a zis că tu eşti cultivat? întrebă Corcoran.
- Vreau să te mai rog ceva. Hai, nu te enerva. Îl cunoşti pe şeful securităţii de la aeroportul internaţional Bournemouth?
- Da, Îl cunosc. Jeff e un amic de-al meu pe care-l vizitez uneori. E frumos pe-acolo. Ce mai e de data asta?
- Sunt mai mult decât sigur că Leopold Brazii va decola de pe aeroportul de acolo în avionul lui personal - dacă n-a făcut-o deja. Trebuie să fi completat un plan de zbor, el sau pilotul lui. E foarte important să-i aflu destinaţia. Dacă aş putea s-o ştiu înainte să aterizeze, ar fi minunat.
- Minunat e cuvântul, zise Corcoran cinic. Să te sun la Park Crescent?
- Da. Dă-i destinaţia Monicăi.
- îmi rămâi dator...
Corcoran închisese telefonul. Tweed ştia că se mişcă foarte repede. Deja Îl suna pe Jeff, la aeroportul Bournemouth. Tweed formă numărul de la Park Crescent şi îi explică Monicăi situaţia pe scurt.
- Dacă te sună Corcoran, lasă-mi un mesaj la Priory. Doar cu destinaţia.
- înţeles. Nu închide, am un mesaj pentru Marler. De la cineva pe nume Archie. A întrebat de Societatea de Asigurări General şi Cumbria, aşa că nu cred că ştie cine suntem cu adevărat. Mesajul a fost: poate să treacă Marler urgent pe la el? Adresa, Cuibul Păsării, Kimmeridge. Auzi? Cuibul Păsării. Mie mi se pare că individul are păsărele. Tweed chicoti scurt la una dintre rarele izbucniri de umor ale Monicăi.
- De unde ştia Archie că Marler e aici? întrebă el.
- Asta voiam să-ţi spun. L-a văzut pe Bob Newman undeva, pe acolo, şi s-a gândit că Marler ar putea fi cu el.
- Chiar aşa? O să transmit mesajul...

Tweed nu îşi exprima prea des satisfacţia, dar pe drumul spre Ursul Negru, păru mulţumit. Totul mergea de minune, lucrurile începeau să se mişte.
Reîntors în bar, Tweed îi găsi pe Paula, pe Newman şi pe Marler aşezaţi la o masă mare, lângă fereastra îngustă prin care se vedea South Street. Ben, barmanul, stătea între Marler şi Newman. Începu să se ridice, dar Tweed îi făcu semn să rămână pe scaun.
- Nu mi-am băut încă sucul de portocale.
- Ben, începu Marler, aştepta să te întorci. Se pare că are ceva interesant să ne spună despre Marchat.
- Adevărat?
Tweed se aşeză, relaxat. Ben era un omuleţ dolofan, cu un ten arămiu şi un smoc de păr nisipos. Îi zâmbi lui Tweed şi îşi drese vocea înainte să înceapă să vorbească. Paula se amuză. Era ceva în înfăţişarea lui Tweed, în personalitatea lui, care îi făcea pe oameni să-i spună lucruri despre care nu ar fi vorbit în mod normal.
- Ben e un înlocuitor, aşa cum ţi-am spus mai devreme, explică Marler. Îi ţine locul unui prieten, barmanul autentic, care e plecat în Caraibe pentru o lună de vacanţă.
- Marchat, începu Ben, a venit o dată, cam acum o săptămână şi a băut mai mult decât de obicei. N-aş spune că era pilit, dar nici treaz nu era. Mi-a spus că e îngrijorat. Observase câţiva borfaşi pe lângă casa lui Sterndale, câteva nopţi la rând, întotdeauna după lăsarea întunericului. I-a raportat ceea ce văzuse lui Sterndale, dar generalul i-a luat în râs temerile şi i-a spus că nimeni nu poate intra în casă după ce încuie el.
- Cam acum o săptămână? întrebă Tweed gânditor.
- Da, cam atât să fie, încuviinţă Ben. I-am spus să spună la poliţie, să se ducă la secţia de pe şoseaua Worgret Road...
- Asta era, interveni Newman. Mai devreme eu am spus West Street
- Mulţi fac greşeala asta. Ben încă vorbea cu Tweed, scărpinându-şi cu o mână faţa rotofeie. Lui Tweed i se păru un tip plăcut , cumsecade, fără prea multă minte, însă şiret în a-şi descrie clienţii pe scurt. Ştiţi, West Street iese în Worgret. Făcu o pauză. Tweed aşteptă, simţind că Ben se întreabă dacă să-i mai spună şi altceva. Sorbea din sucul de portocale, când Ben începu din nou să vorbească cu voce scăzută, deşi nu mai era nimeni altcineva în bar. Mi-a mai spus ceva care părea important... Marchat credea că e foarte important... Tăcu când doi bărbaţi intrară şi se aşezară la bar. Unul din ei lovi cu o monedă în tejghea. Trebuie să mă duc să-i servesc. Ben părea indecis. Ştiţi Bowling Green?
- O ştiu, zise Newman. O vâlcea plină cu iarbă, după ce treci de North Street sau chiar aproape de capătul ei. E o potecă prin dreapta bisericii Sfântul Martin...
- Aceea e, spuse Ben. Eu locuiesc lângă râul Trent şi îmi scot câinele la plimbare în fiecare noapte, la ora unsprezece. Ne întâlnim în Bowling Green? Fiţi atenţi, s-a anunţat c-o să fie o noapte geroasă.
- Vom fi acolo, îi promise Newman. Poate venim pe Zidurile de Est...
- Asta o să vă ducă direct acolo.
Cei doi bărbaţi de la bar deveniră nerăbdători şi se auzi din nou moneda bătând în tejghea. Newman se uită la ei în timp ce Ben se întorcea agale la bar. Îşi coborî vocea.
- Bănuiesc că nu sunt alţi prieteni amabili de-ai domnului Brazii.
- S-ar putea să mai fi lăsat vreo doi pe-aici, ca să supravegheze lucrurile, dar cred că e puţin probabil. Tweed vorbea foarte încet. Butler mi-a spus că a văzut limuzina care l-a dus pe Brazii la Grenville Grange întorcânduse la bac. Cred că iar pleacă din ţară.
Deci l-am pierdut, zise Paula. Poate...
- Aş vrea să stau de vorbă cu Marler între patru ochi, zise Tweed după ce ieşiră din bar şi intrară pe coridor.
- Am putea să mai mergem prin pasajul ăsta până în locul căruia i se spune Grădina Berii, sugeră Marler. N-o să fie prea confortabil în perioada aceasta a anului... bănci de lemn şi piatră cubică pe jos.
- Ideal. Tweed se uită la Paula şi la Newman, dar Paula vorbi prima.
- Am observat un loc numit Vechiul Hambar, mai jos, pe chei. Vă aşteptăm acolo...
- Bună idee. Lângă parcarea din faţa hotelului Priory...

Tweed era prudent. Îl suspecta pe Archie ca fiind foarte atent în a-şi ţine clienţii, oamenii pentru care lucra ca informator, separat, fără să se cunoască între ei. Se îndoia că Newman ştia că Archie era informatorul lui Marler. Se aşeză pe o bancă de lemn, dură şi rece, şi îi relată lui Marler despre telefonul urgent al Monicăi. Îl întrebă pe Marler dacă ar putea merge până acolo singur.
- Nu cred, hotărî Marler. Veniţi şi voi după mine, cu maşinile voastre, iar Paula şi Newman pot veni cu Mercedes-ul. Când ajung eu acolo, voi mai mergeţi puţin, depăşiţi casa, iar eu il voi consulta pe Archie.
- Am face bine s-o luăm din loc.
- Drumul e lung, şi sper că n-o să vă deranjeze dacă o să conduc ca vântul până la Kimmeridge. Archie pare îngrijorat.
- S-ar putea să fim în stare să ne ţinem după tine.
Era încă lumină când cele trei maşini trecură pe şoseaua care şerpuia sub castelul Corfe. Fură nevoiţi să încetinească în apropierea casei lui Keith Kent, din cauza unei curbe care începea chiar lângă ea. Trecând, Tweed văzu una din draperiile de la camera de zi a lui Kent dându-se la o parte. Fuseseră observaţi.
O luară mai târziu la stânga, pe un drum îngust cu indicatorul de Kimmeridge. Se treziră împrejmuiţi din ambele părţi de garduri vii şi de crânguri răzleţe de copaci. Apoi peisajul se deschise şi, în lumina după-amiezii, văzură sub ei marea.
- Pare foarte periculos, îi atrase Paula atenţia lui Tweed. Cred c-o să-i sugerez lui Bob să facă o baie.
- Simpatic locşor, Kimmeridge-ul ăsta, observă Tweed. Nu are decât o stradă principală, cu căsuţe de-o parte şi de alta, iar şoseaua se opreşte în mare.
- Pare o idee bună, glumi Paula. Doamne, parcă ar fi capătul lumii. Se gândi că nu mai văzuse niciodată o coastă atât de sumbră într-un fund de provincie. Coborâseră câteva serpentine periculoase şi mai jos se întindea un golf mare, înconjurat de stânci aspre. Nici urmă de viaţă.
Marler opri lângă o casă întunecoasă de cărămidă, cu două etaje, mică şi insignifiantă. Celelalte două maşini trecură de ea şi traseră pe dreapta ceva mai departe, pe şosea, în timp ce Marler se dădea jos din maşină. Parcurse în pas vioi drumul până la uşa de la intrare care se deschise imediat. Archie stătea în pragul uşii.
- Cele două maşini care te-au urmărit...
- Cei mai siguri oameni din lume. Unul dintre ei e şeful meu.
- Tweed, zise Archie. Şi Bob Newman. Şi doamna e Paula Grey? Marler se uită la el mirat. Niciodată nu-i destăinuise gazdei sale numele acestea. Faptul că Archie ştia prea multe Îl enerva. Se gândi repede.
- Da, ai dreptate.
- Invită-i înăuntru, zise Archie.
Marler fu din nou mirat, dar nu-şi arătă reacţia. Se întoarse în şosea, le făcu semn cu mâna şi era pe punctul de a face prezentările, când Archie închise uşa, o încuie şi îi conduse într-o cămăruţă neîngrijită, cu fotolii roase şi teancuri de cărţi aruncate pe podea.
- Vă rog, luaţi loc, domnişoară Grey, Tweed, domnule Newman.
- Ştia cine sunteţi, zise Marler repede, observând o anumită expresie pe figura lui Tweed.
- Am nevoie de protecţie, explică Archie. Deci, cu cât ştiţi mai mulţi de mine, cu atât mai bine. Fac nişte cafea pe sobă. Doreşte cineva?
Refuzară cu toţii politicos.
Paula Îl studia pe Archie fascinată. Mic şi slab, avea o faţă palidă şi-şi purta mustăcioara neagră cu ostentaţie, ceea ce-i aducea aminte de fotografiile în care il văzuse pe Hitler, dar asemănarea se oprea aici. În colţul gurii îi atârna o ţigară stinsă, fumată pe jumătate, despre care ea bănui că rămânea acolo tot timpul cât era treaz. Avea ochi plăcuţi şi şireţi, iar mişcările îi erau rapide şi nervoase. Îi trecu prin cap că era o persoană pe care o recunoşteai cu uşurinţă, lucru care o surprinse. Avea o claie de păr cărunt şi ciufulit. Vorbea foarte repede, dar cuvintele erau clare. Se aşeză pe un scăunel de lemn, cu cana de cafea în mână. Începând din acel moment, fu deosebit de calm şi orice urmă de nervozitate dispăru.
- O să trec direct la subiect... I se adresă lui Tweed, dar, politicos, o includea din când în când şi pe Paula în conversaţie. Mă refer la un om despre care veţi fi auzit. Domnul Leopold Brazii, aşa-zisul milionar. Aţi auzit de oamenii de ştiinţă dispăruţi, cei mai buni în domeniul lor?
- Da, zise Tweed.
- Dispar peste noapte - împreună cu soţiile - dar, cel mai adesea, se ştie cu câteva luni înainte că vor dispărea. Prietenilor şi vecinilor li se dă întotdeauna un motiv plauzibil. E vorba despre o operaţiune foarte bine organizată. În mod direct, sau indirect, toţi sunt implicaţi în comunicaţii... şi, în special... cu... in aşa-numita autostradă informaţională, un fel de Internet.
- Da, zise Tweed.
- Brazii îi angajează pentru salarii fantastice. Şi-a pus la punct undeva un laborator de înaltă tehnologie, dotat cu echipament avansat.
- Chiar ştii asta? întrebă Tweed, aplecându-se în faţă.
- Am şi eu un informator. Nu pot să vă spun mai multe deocamdată.

(va urma)