FERMA ANIMALELOR (9)

GEORGE ORWELL

Capitolul IX

Copita crăpată a lui Boxer se vindecă foarte în­cet. Reconstruirea morii de vînt începuse în ziua în care se sfîrşiseră serbările victoriei. Boxer refuză să-şi ia chiar şi o singură zi liberă şi făcu o problemă de onoare din a nu lăsa să se vadă ce dureri resimţea. Seara îi mărturisea lui Clover, în particular, că-l du­rea copita foarte tare. Clover i-o trată cu cataplasme de ierburi pe care le pregătea rumegîndu-le şi, împre­ună cu Benjamin, îl sfătuia pe Boxer să muncească mai puţin.
― Plămînii unui cal nu rezistă la infinit, îi spu­nea ea.
Dar Boxer nu voia să asculte. Spunea că nu-i mai rămăsese decît o singură ambiţie reală, şi anume să vadă moara pe drumul cel bun înainte ca el să atingă vîrsta ieşirii la pensie.

La început, cînd fuseseră formulate pentru prima oară legile Fermei Animalelor, vîrsta pensionării fu­sese fixată pentru porci şi cai la doisprezece ani, pen­tru vaci la paisprezece ani, pentru cîini la nouă, pen­tru oi la şapte, iar pentru găini şi gîşte la cinci. Fuse­seră hotărîte pensii de bătrîneţe generoase. Pînă atunci, nici un animal nu ieşise, de fapt, la pensie, dar, în ultima vreme, problema se discutase tot mai mult. Acum, că terenul cel mic din spatele livezii fu­sese rezervat orzului, se vorbea că un colţ al păşunii celei mari urma să fie împrejmuit şi transformat in păşune pentru animalele bătrîne. Se spunea că, pentru un cal, pensia urma să fie de cinci livre de po­rumb pe zi, iar pe timpul iernii de cincisprezece livre de fîn, plus un morcov sau, poate, un măr cu ocazia sărbătorilor publice. A douăsprezecea aniversare a lui Boxer urma să fie la sfîrşitul anului următor, între timp, viaţa era grea. Iarna fu la fel de frigu­roasă ca şi cea precedentă, iar hrana încă şi mai pu­ţină. O dată în plus, fură reduse toate raţiile, cu ex­cepţia celor ale porcilor şi cîinilor. Squealer argu­mentă că o egalitate prea rigidă a raţiilor ar fi fost contrară principiilor Animalismului. În orice caz, el nu avu nici o dificultate în a le demonstra celorlalte animale că, în realitate, nu le lipseau alimentele, indi­ferent de aparenţe. Pentru o vreme, desigur, se dove­dise necesară o reaşezare a raţiilor ― Squealer vor­bea întotdeauna despre acest lucru spunînd "reaşe­zare", niciodată "reducere" ― dar, în comparaţie cu zilele lui Jones, îmbunătăţirea era uriaşă. Citind ci­frele cu o voce ascuţită, rapidă, el le demonstră în amănunt că aveau mai mult ovăz, mai mult fîn, mai mulţi napi decît avuseseră pe vremea lui Jones, că munceau mai puţine ore, că apa de băut era mai bună calitativ, că trăiau mai mult timp, că un număr mai mare dintre puii lor supravieţuiau mortalităţii in­fantile şi că aveau mai multe paie în staule şi sufe­reau mai puţin din cauza puricilor. Animalele cre­deau fiecare cuvînt. Adevărul era că Jones şi tot ceea ce reprezenta el li se şterseseră, aproape din minte. Ştiau că viaţa, în acele zile, era grea şi cu lipsuri, că le era adeseori foame şi frig şi că, de obicei, dacă nu dormeau, munceau. Dar fără îndoială că fusese mai rău pe vremuri. Le plăcea să creadă în acest fel. Pe lîngă asta, pe vremea aceea fuseseră în stare de sclavi, iar acum erau în libertate şi aici rezida în­treaga diferenţă, după cum nu uita să le reamintească Squealer.

Existau acum mai multe guri de hrănit. Toamna, cele patru scroafe fătaseră aproape deodată, dînd naştere cu totul la treizeci şi unu de purcei. Aceştia erau bălţaţi şi, de vreme ce Napoleon era singurul mascul nejugănit de la fermă, paternitatea lor era po­sibil de ghicit. Se anunţă mai tîrziu că, după ce aveau să fie procurate cărămizi şi cherestea,, urma să se construiască o sală de clasă în grădina casei. Deo­camdată, purceii îşi primeau educaţia de la Napoleon însuşi, în bucătăria casei. Îşi făceau exerciţiile în gră­dină şi li se interzicea să se joace cu alte animale ti­nere. Cam în această vreme, de asemenea, se institui regula ca, atunci cînd un porc şi un alt animal se în­tîlneau pe cărare, acel alt animal să cedeze trecerea; şi, tot aşa, ca porcii, indiferent de rangul lor, să aibă privilegiul de a purta panglici verzi la cozi în zilele de duminică.

Ferma avusese un an destul de bogat, dar încă nu avea destui bani. Trebuiau procurate cărămizile, nisi­pul şi varul pentru sala de clasă şi urma să se reia campania de economii pentru maşinile morii de vînt. Apoi, mai erau uleiul de lampă şi lumînările pentru casă, zahărul pentru masa personală a lui Napoleon ― el le interzicea zahărul celorlalţi porci, pe motiv că s-ar fi îngrăşat ― şi toate lucrurile uzuale, cum erau uneltele, cuiele, sfoara, cărbunele, cablul şi bis­cuiţii pentru cîini. Un stog de fîn şi o parte a recoltei de cartofi fură vîndute, iar contractul pentru ouă ma­jorat la şase sute de bucăţi pe săptămînă, aşa încît, în anul acela, găinile abia dacă mai scoaseră destui pui pentru a-şi menţine numărul la acelaşi nivel. Raţiile, reduse în decembrie, fură din nou reduse în februarie şi felinarele fură interzise în staule pentru a se econo­misi ulei. Dar porcii păreau s-o ducă destul de bine şi, de fapt, se îngrăşau, orice s-ar fi întîmplat. Într-o după-amiază, spre sîrşitul lui februarie, un miros cald, bogat, apetisant, aşa cum animalele nu mai mi­rosiseră niciodată, se răspîndi peste curte din micul atelier de fabricare a berii, atelier ridicat pe vremea lui Jones şi care se afla în spatele bucătăriei. Cineva spuse că era miros de orz copt. Animalele adulmecără aerul înfometate şi se întrebară dacă nu cumva li se pregătea un terci cald pentru cină. Dar nu apăru nici un terci cald, iar în duminica următoare se anunţă că, de atunci înainte, tot orzul avea să le fie rezervat porcilor. Cîmpul din spatele livezii fusese deja însămînţat cu orz. Şi, în curînd, se răspîndi ves­tea că fiecare porc primea acum o raţie de jumătate de litru de bere pe zi, iar Napoleon o jumătate de ga­lon, care i se servea întotdeauna în castronul de supă Crown Derby.

Dar, dacă existau greutăţi de suportat, acestea erau parţial atenuate de faptul că viaţa avea, în zilele acelea, o mai mare demnitate decît avusese în trecut. Erau mai multe cîntece, mai multe discursuri, mai multe manifestaţii. Napoleon ordonase ca, o dată pe săptămînă, să se ţină ceva numit Demonstraţie Spon­tană, al cărei scop era să celebreze luptele şi victoriile Fermei Animalelor. La ora hotărîtă, animalele îşi pă­răseau lucrul şi mărşăluiau în jurul incintelor fermei în formaţie militărească: porcii în frunte, apoi caii, vacile, oile şi la urmă orătăniile. Cîinii flancau proce­siunea şi, în fruntea tuturor, mărşăluia cocoşul negru al lui Napoleon. Boxer şi Clover purtau întotdeauna între ei un drapel avînd desenate copita şi cornul şi cuvintele: "Trăiască tovarăşul Napoleon!". După aceea, urmau recitări de poezii compuse în onoarea lui Napoleon şi un discurs al lui Squealer, care oferea date concrete privind ultimele creşteri ale producţiei alimentare; uneori, se trăgea şi cîte o salvă de puşcă. Oile erau cele mai înfocate adepte ale Demonstraţi­ilor Spontane şi, dacă cineva se plîngea ― cum făcură cîteva animale cînd nici porcii, nici cîinii nu se aflau prin apropiere ― că pierdeau timpul cu asta şi că stăteau foarte, mult în frig, oile le închideau cu si­guranţă gura cu o behăială tunătoare de "Patru pi­cioare bine, două picioare rău!". Dar, în general, ani­malelor le plăceau aceste celebrări. Găseau reconfor­tant faptul de a li se reaminti că, la urma urmei, erau cu adevărat propriii lor stăpîni şi că munca pe care o depuneau era în interesul lor personal. Aşa încît, lu­ate cu cîntecele, cu procesiunile, cu listele de cifre ale lui Squealer, cu detunătura puştii, cîntatul cocoşului şi fluturatul steagului, mai puteau uita că aveau bur­ţile goale, asta cel puţin o parte din timp.

În aprilie, Ferma Animalelor fu proclamată repu­blică şi se dovedi necesară alegerea unui preşedinte. Existînd un singur candidat, Napoleon, acesta fu ales în unanimitate. În aceeaşi zi, se comunică faptul că fuseseră descoperite noi documente care puneau mai departe în lumină complicitatea lui Snowball cu Jones. Se părea acum că Snowball nu numai ― aşa cum îşi imaginaseră animalele înainte ― că încercase să piardă Bătălia de la Grajdul Vacilor cu ajutorul unei stratageme, ci chiar luptase pe faţă de partea lui Jones. În realitate, el era cel care condusese forţele omeneşti şi dăduse atacul în luptă, cu lozinca "Trăiască umanitatea!" pe buze. Rănile de pe spina­rea lui Snowball, pe care cîteva dintre animale îşi mai aminteau că le văzuseră, fuseseră provocate de colţii lui Napoleon.

Pe la mijlocul verii, Moise, corbul, reapăru brusc la fermă, după o absenţă de mai mulţi ani. Era abso­lut neschimbat, tot nu muncea deloc şi vorbea pe acelaşi ton dintotdeauna despre Muntele de Zahăr Candel. Se cocoţa pe cîte un buştean, dădea din ari­pile lui negre şi vorbea ore întregi oricui stătea să-l asculte.
― Acolo sus, tovarăşi, spunea el solemn, arătînd spre cer cu ciocul lui mare, acolo sus, exact de cea­laltă parte a norului aceluia cenuşiu pe care-l vedeţi ― acolo se înalţă Muntele de Zahăr Candel, ţara aceea fericită unde noi, bietele animale, ne vom găsi odihna de veci pentru truda noastră!

El pretindea chiar că ar fi fost acolo într-unul din zborurile lui mai înalte şi că ar fi văzut nesfîrşitele cîmpuri de trifoi şi turtele de sămînţă de in şi zahărul cubic care creşteau pe arbuşti.

Multe dintre animale îl credeau. Vieţile lor, gîn­deau ele, însemnau acum înfometare şi trudă; nu era drept şi just să existe o lume mai bună altundeva? Un lucru dificil de determinat era atitudinea porcilor faţă de Moise. Ei declarară cu toţii, dispreţuitori, că poveştile lui despre Muntele de Zahăr Candel erau minciuni, dar, totuşi, îi îngăduiră să rămînă la fermă, fără să muncească, dîndu-i-se aprobare pentru o sută de grame de bere pe zi.

După ce i se vindecă rana de la copită, Boxer munci mai mult ca niciodată. Şi, în realitate, toate animalele munciră ca sclavii în anul acela. În afară de munca obişnuită de la fermă şi de reconstruirea morii de vînt, mai era şcoala pentru porcii cei tineri, care fu începută în martie. Uneori, orele lungi de muncă şi hrana insuficientă erau greu de suportat, dar Boxer nu şovăia niciodată. Din nimic ce spunea sau făcea, el nu dădea vreun semn că puterea lui nu ar mai fi fost ceea ce era odată. Numai ca aspect se mai schimbase puţin: pielea îi era mai puţin lucioasă şi coapsele lui mari parcă se mai micşoraseră. Cele­lalte animale spuneau:
― Boxer o să se întremeze cînd o să iasă iarba de primăvară.
Dar primăvara sosi şi Boxer nu se întrema. Uneori, pe panta care ducea către vîrful carierei, cînd îşi încorda muşchii împotriva greutăţii vreunui bolo­van mare, parcă nu mai exista nimic să-l ţină pe pi­cioare afară de voinţa lui de a continua. În asemenea momente, buzele lui formau cuvintele "O să muncesc mai mult", dar voce nu mai avea. O dată în plus Clover şi Benjamin îl preveniră să-şi vadă şi de sănă­tate, dar Boxer nu-i băgă în seamă. A douăsprezecea lui aniversare se apropia. Nu-i păsa ce se întîmpla atîta timp cît reuşea să adune o provizie bună de pia­tră înainte de a ieşi la pensie.

Într-o seară tîrziu, vara, un zvon brusc înconjură ferma, că Boxer păţise ceva. Ieşise singur să care o încărcătură de piatră pînă la moara de vînt. Şi aproape sigur zvonul era adevărat. Cîteva minute mai tîrziu, doi porumbei veniră în grabă cu vestea:
― Boxer a căzut! Zace pe-o parte şi nu se poate ridica!
Cam jumătate din animalele fermei se repeziră spre movila unde se înălţa moara de vînt. Acolo se afla Boxer, zăcînd între oiştile de lemn ale căruţei, cu gîtul întins, incapabil să-şi ridice pînă şi capul. Ochii îi erau împăienjeniţi, crupele îi luceau de sudoare. Un firişor de sînge i se strecurase afară din bot. Clover se lăsă în genunchi lîngă el.
― Boxer, strigă ea, ce faci?
― Plămînul, zise Boxer cu o voce stinsă. Nu con­tează. Cred că o să puteţi termina moara de vînt şi fără mine. S-a strîns o cantitate de piatră destul de mare. În orice caz, nu mai aveam decît o lună. Ca să fiu sincer, îmi doream pensionarea. Şi, poate, cum şi Benjamin îmbătrîneşte, o să-l lase să iasă la pensie în acelaşi timp şi să-mi ţină de urît.
― Trebuie să găsim ajutor imediat, zise Clover. Să fugă cineva să-i spună lui Squealer ce s-a întîm­plat.
Toate celelalte animale alergară imediat înapoi spre casă pentru a-i da lui Squealer vestea. Numai Clover rămase, şi Benjamin, care se aşeză lîngă Boxer şi, fără să scoată o vorbă, începu să alunge muştele de pe el cu coada lui lungă. După aproape un sfert de oră, apăru Squealer, plin de înţelegere şi îngrijo­rare. Tovarăşul Napoleon aflase cu cea mai profundă mîhnire de această întîmplare nefericită a unuia din­tre cei mai loiali lucrători de la fermă şi ducea deja discuţii pentru a-l trimite pe Boxer la tratament la spitalul din Willingdon. Animalele fură oarecum tul­burate la această veste. Afară de Mollie şi Snowball, nici un alt animal nu părăsise ferma şi nu le plăcea să-şi ştie tovarăşul bolnav în mîinile oamenilor. To­tuşi, Squealer le convinse cu uşurinţă că veterinarul din Willingdon putea să trateze cazul lui Boxer mai bine decît se putea la fermă. Şi, după aproape o ju­mătate de oră, cînd Boxer îşi mai revenise întrucîtva, el fu cu greutate ridicat pe picioare şi reuşi să se tî­rască înapoi în grajd, unde Clover şi Benjamin îi pre­gătiseră un strat bun de paie.

În următoarele două zile, Boxer rămase în grajd. Porcii îi trimiseseră o sticlă mare cu un medicament roz pe care o găsiseră în dulăpiorul medical din baie, iar Clover i-l administra lui Boxer de două ori pe zi, după mese. Serile, stătea lîngă el şi-i vorbea, iar Ben­jamin îl apăra de muşte. Boxer afirma că nu-i părea rău de ce se întîmplase. Dacă se însănătoşea complet, s-ar fi putut aştepta să mai trăiască alţi trei ani şi aş­tepta cu nerăbdare zilele paşnice pe care urma să le petreacă în colţul păşunii celei mari. Ar fi fost prima oară cînd ar fi avut timp de odihnă şi de cultivare. Intenţiona, zise el, să-şi dedice restul vieţii învăţării celorlalte douăzeci şi două de litere ale alfabetului.

Totuşi, Benjamin şi Clover nu puteau sta cu Bo­xer decît după orele de muncă, iar camionul veni să-l ia pe la mijlocul zilei. Animalele erau toate la muncă, la plivit de napi, sub supravegherea unui porc şi se mirară să-l vadă pe Benjamin venind în galop din di­recţia clădirilor fermei, scoţînd răgete cît putea de tare. Era prima oară că îl vedeau pe Benjamin într-a­devăr agitat, era prima oară că îl vedea, cineva galo­pînd.
― Repede, repede! tipă el. Veniţi imediat! Îl iau pe Boxer!
Fără a mai aştepta ordine de la porc, animalele lăsară lucrul şi se repeziră înapoi spre clădirile fer­mei. Văzură în curte un camion mare, închis, tras de doi cai, cu nişte cuvinte scrise pe laturi; pe locul vizi­tiului şedea un om cu figură şmecheră şi cu un melon scund. Staulul lui Boxer era gol. Animalele se înghe­suiră în jurul camionului.
― La revedere, Boxer! ziseră ele în cor, la reve­dere!
― Proştilor! Proştilor! ţipă Benjamin, ţopăind în jurul lor şi bătătorind pămîntul cu copitele lor mici. Proştilor! Nu vedeţi ce scrie pe peretele camionului ăstuia?
Acest lucru dădu animalelor un răgaz şi se făcu tăcere. Muriel începu să descifreze cuvintele. Dar Benjamin o împinse la o parte şi citi, în mijlocul unei tăceri mormîntale:
― "Alfred Simmons, Casap de Cai şi Producător de Clei. Willingdon. Comerciant de Piei şi Făină de Oase. Asigură Transportul". Nu înţelegeţi ce în­seamnă asta? Îl duc pe Boxer la tăietorul de cai!

Un ţipăt de groază izbucni din piepturile tuturor animalelor. În clipa aceea, omul de pe capră dădu bice cailor şi camionul ieşi din curte într-un trap alert. Toate animalele îl urmăriră, ţipînd cît puteau de tare. Clover se strădui să ajungă în faţă. Camionul începea să ia viteză. Clover încercă să-şi mişte membrele greoaie la galop şi tot ce reuşi fu un galop mic.
― Boxer! ţipă ea, Boxer! Boxer! Boxer!
Şi, chiar în clipa aceea, ca şi cum ar fi auzit strigătele de afară, chipul lui Boxer, cu dunga de-a lungul capului, apăru la ferestruica din spatele camionului.
― Boxer! tipă Clover cu o voce teribilă, Boxer! Ieşi afară! Ieşi afară repede! Te duc la moarte!
Toate animalele preluară strigătul "Ieşi afară, Boxer! Ieşi afară!", dar camionul cîştiga deja viteză şi se îndepărta de ele. Nu era sigur dacă Boxer înţele­sese ce spusese Clover. Dar, un moment mai tîrziu, chipul lui dispăru de la ferestruică şi se auzi zgomo­tul unui cumplit tam-tam de copite înăuntrul camio­nului. Boxer încerca să-şi forţeze ieşirea. Fusese o vreme cînd doar cîteva lovituri ale copitelor lui ar fi făcut arşice din camion. Dar, vai, forţa îl părăsise şi, după cîteva clipe, zgomotul bătăilor de copite slăbi şi se stinse. În disperare de cauză, animalele începură să apeleze la cei doi cai care trăgeau camionul să se oprească.
― Tovarăşi, tovarăşi! ţipară ele, nu-l duceţi pe fratele vostru la moarte!
Dar brutele idioate, prea ignorante pentru a rea­liza ce se întîmpla, îşi lăsară urechile pe spate şi-şi iu­ţiră pasul. Chipul lui Boxer nu mai apăru la ferestrui­că. Prea tîrziu se gîndi cineva să alerge înainte şi să închidă poarta cu cinci drugi: în clipa următoare, ca­mionul trecu prin ea şi dispăru în viteză pe drum. Boxer nu mai fu văzut niciodată.

După trei zile, se anunţă că murise în spitalul din Willingdon, în ciuda faptului că primise îngrijirea cea mai bună pe care o putea căpăta un cal. Squealer veni să le dea vestea celorlalte animale. El le spuse că fusese acolo în timpul ultimelor ore ale vieţii lui Boxer.
― A fost lucrul cel mai emoţionant pe care I-am văzut vreodată, zise Squealer, ridicîndu-şi copita pen­tru a-şi şterge o lacrimă. Am fost la căpătîiul lui pînă în ultima clipă. Şi, la urmă, cînd aproape că nu mai putea vorbi, mi-a şoptit la ureche că unica lui tristeţe era că se ducea înainte ca moara de vînt să fie termi­nată, "Înainte, tovarăşi!", aşa mi-a şoptit. "Înainte, în numele Revoluţiei. Trăiască Ferma Animalelor! Trăiască tovarăşul Napoleon! Napoleon are întotdea­una dreptate!" ― acestea au fost ultimele lui cuvinte, tovarăşi.
Aici, atitudinea lui. Squealer se schimbă brusc. El rămase tăcut o clipă şi ochii lui mici aruncară priviri suspicioase dintr-o parte într-alta înainte de a conti­nua.

I se adusese la cunoştinţă, zise el, că un zvon prostesc şi răuvoitor se răspîndise în ziua plecării lui Boxer. Unele dintre animale observaseră că vehiculul care îl luase pe Boxer de acolo avea înscrise cuvintele "Casap de Cai" şi, în consecinţă, trăseseră concluzia că Boxer era trimis la tăietor. Era aproape de necre­zut, zise Squealer, că vreunul dintre animale putea fi atît de prost. Era convins, strigă el cu indignare, dînd din coadă şi sărind de colo-colo, era convins că-şi cu­noşteau iubitul Conducător, pe tovarăşul Napoleon, în culori mai bune de-atît. Dar explicaţia era real­mente foarte simplă. Camionul fusese înainte pro­prietatea tăietorului de cai şi fusese cumpărat de me­dicul veterinar care încă nu ştersese vechiul nume. De aici răsărise eroarea.

Animalele se simţiră teribil de uşurate auzind acest lucru. Iar cînd Squealer continuă să le dea de­talii vizuale ale patului de moarte al lui Boxer, ale grijii admirabile ce i se arătase şi ale medicamentelor costisitoare pe care Napoleon le plătise fără să se uite la preţ, ultimele lor dubii dispărură, iar părerea de rău pe care o resimţeau pentru moartea tovarăşului lor fu moderată de .gîndul că, măcar, murise fericit. Napoleon însuşi apăru la şedinţa din prima dumi­nică dimineaţa şi rosti o scurtă cuvîntare în onoarea lui Boxer. Nu fusese posibil, zise el, să se aducă îna­poi rămăşiţele pămînteşti ale regretatului lor tovarăş, pentru a putea fi înmormîntate la fermă, dar el ordo­nase să se facă o coroană mare din laurii din grădina casei şi să fie trimisă pentru a fi aşezată pe mormîn­tul lui Boxer. Iar în cîteva zile, porcii. intenţionau să ţină un banchet comemorativ în onoarea lui Boxer. Napoleon îşi termină discursul reamintind cele două maxime preferate ale lui Boxer: "O să muncesc mai mult" şi "Tovarăşul Napoleon are întotdeauna drep­tate" ― maxime pe care fiecare animal ar fi făcut bine să le adopte ca ale sale, zise el.

În ziua prevăzută pentru banchet, camionul unui băcan veni de la Wi'llingdon şi livră o ladă mare de lemn la casa fermei. În noaptea aceea, se auzi zgo­mot de cîntece gălăgioase, urmat de ceva ce păru a fi fost o ceartă violentă şi se sfîrşi în jurul orei unspre­zece cu un formidabil zgomot de sticlă spartă. Ni­meni din casă nu se mişcă înainte de amiaza zilei ur­mătoare şi se răspîndi zvonul că, într-un fel sau altul, porcii făcuseră rost de bani ca să-şi cumpere o nouă ladă cu whisky.

(va urma)