De ce a chemat Ion Iliescu minerii în iunie ’90? Întrebarea nu e nici pe departe atât de idioată cum pare la prima citire. Să ne amintim puţin contextul.
Frontul Salvării Naţionale îşi zdrobise adversarii în alegeri: câştigase 76% din locuri în Senat şi 66% din locuri în Camera Deputaţilor. În realitate, procentul Puterii era mult mai categoric, alături de FSN „jucând” sateliţi de genul PDAR, PUNR, Mişcării Ecologiste sau Partidului Liber Schimbist. Opoziţia abia dacă aduna 10% din Parlament. Iliescu însuşi câştigase preşedinţia cu un scor de maidan: 85%. După alegerile din 20 mai 1990, Opoziţia se retrăsese şi din stradă: „Golanii” părăsiseră Piaţa Universităţii. Mai rămăseseră câteva zeci de personaje exotice, pe care o mână de jandarmi îi putea lua uşurel de mână şi îndepărta paşnic. Iliescu avea Puterea la discreţie.
De aceea, evenimentele începute în noaptea de 13 iunie par a ieşi din orice logică normală. Privite însă prin prisma minţii diabolice a lui Ion Iliescu, capătă sens: mai evidente decât pietricelele albe lăsate de Hansel şi Gretel prin pădure, ele se vădesc un şir de diversiuni cumplite, menite să provoace. Să creeze panică în întreaga ţară. Să „construiască” Necesitatea chemării minerilor.
Am arătat că în Piaţa Universităţii, „Golania” se stinsese. Nici pe departe nu era nevoie de o asemenea desfăşurare de forţe pentru a izgoni o mână de protestatari nevolnici. Cu atât mai puţin de brutalitatea cu care scutierii au atacat în dimineaţa lui 13 iunie. Dar, cu cât se făcea mai mult tămbălău, cu cât provocarea era mai grosolană, cu atât exista şansa să se adune mai mulţi curioşi la faţa locului. Iar restul scenariului avea nevoie de o figuraţie numeroasă.
„Am dat foc autobuzelor conform înţelegerii”, îi comunica prin radio Corneliu Diamandescu, şeful Poliţiei Române, lui Mihai Chiţac, ministrul de Interne. Autobuzele goale, care transportaseră scutierii, fuseseră luate cu asalt de nişte băieţi atletici, în treninguri, ieşiţi brusc dintre grupurile de gurăcască, înarmaţi cu cocteiluri Molotov. Au dispărut la fel cum au apărut. Autobuzele au ars ore în şir. Nimeni n-a încercat să le stingă. Carul TVR a transmis în tot acest timp, în direct, cum flăcările mistuiau carcasele de fier. Bineînţeles, cu un comentariu menit să isterizeze populaţia. TVR era singura sursă de informaţii în timp real. Pentru majoritatea covârşitoare a populaţiei „am văzut/auzit la televizor!” reprezenta adevărul absolut. Incontestabil. Mai presus de orice logică şi raţionamente individuale.
Ca şi în decembrie 1989, TVR (manipulată de FSN) avea să joace în orele şi zilele următoare un rol crucial în montarea şi desăvârşirea Uriaşei Cacealmale Naţionale ce avea să fie botezată „Mineriada din iunie 1990”.
Aceiaşi băieţi agili, în treninguri, după nişte schimburi palpitante de pietre şi bastoane cu scutierii, au atacat cu cocteiluri Molotov sediul Poliţiei Capitalei. Acesta părea mai părăsit şi mai vulnerabil decât un cuib de barză în noiembrie. Declaraţia dinspre seară, a lui Ion liescu, care „a văzut” steagul verde legionar fâlfâind deasupra clădirii de pe Calea Victoriei, a sporit doza de fiori reci injectaţi direct în vena naţiunii. „Inamicul misterios” prindea contur: se vorbea deja de „o rebeliune legionară”!
La căderea întunericului, când emoţia naţiunii atinsese paroxismul, a fost „atacată” Televiziunea Naţională. După modelul colegilor de la Poliţia Capitalei, trupele de paraşutişti care păzeau TVR din decembrie 1989 s-au dat la o parte. Un alt grup de băieţi atletici, înarmaţi cu bâte şi răngi, dă buzna în clădire. Se vorbeşte de devastări şi maltratări în sediul TVR. „Au vhrut să mă defenestrheze în gufhru!”, s-a plâns Răzvan Theodorescu.
Pe masa de joc este aruncat Asul: transmisia meciului Argentina - URSS de la Campionatul Mondial din Italia este întreruptă. Ţara este în şoc. Emoţia este uriaşă. Ultima dată când fusese întreruptă transmisia la TVR a fost la fuga lui Ceauşescu. Se inducea astfel, în mentalul naţiei, ideea unei stări excepţionale. O aşteptare angoasată. Condiţiile erau coapte pentru a declanşa partea a II-a: Mineriada. Thriller-ul de la început pregătise terenul pentru Horror-ul ce urma.
Când transmisia a revenit, vocea lui Iliescu, făcând apel la „forţele responsabile bla, bla”, a sunat izbăvitoare ca vocea lui Dumnezeu în deşert. A arătat Poporului rătăcit, debusolat, angoasat, Calea. Nimic nu aţâţă violenţa mai bine decât frica. Iadul s-a vărsat pe Pământ. Hoarde ieşite direct de sub pulpana lui Scaraoţchi stâlcesc, toacă, zdrobesc, snopesc, terciuiesc. OMOARĂ. După numai şase luni de la „Revoluţie”, la Bucureşti se moare iar. Cimitirul Străuleşti II este plin de morţii Mineriadei.
Dar de ce? Se pot imagina pentru Ion Iliescu beneficii de pe urma unei asemenea grozăvii?
Imaginile cutremurătoare ale hecatombei din România fac înconjurul lumii. Efectul este instantaneu: vraja de simpatie cu care Occidentul, înconjurase ţara noastră, se spulberă. Toate punţile spre Vest se năruie. Din copilul răsfăţat al Europei, devenim Paria. Ciumaţii. Locul de care trebuie să fugi ca de Dracul.
România era oprită brutal din drumul spre Occident şi Capitalism. Se întorcea cu faţa spre Maica Rusie, atât de dragă lui Iliescu, Roman, Bârlădeanu, Brucan, Militaru... Uniunea Sovietică nu cheltuise atâtea energii şi bani să-l schimbe pe Ceauşescu pentru a expedia România pe orbita occidentală!
Ion Iliescu reuşea, după şase luni, să pună în aplicare angajamentul pe care şi-l luase (împreună cu Petre Roman), pe 27 decembrie 1989, la întâlnirea cu ambasadorul URSS, Evgheni Tiajelnikov, reprezentantul personal al lui Mihail Gorbaciov. Iată ce îi promitea atunci Iliescu trimisului Moscovei: „Acum trebuie lucrat individual, ca să evităm împingerea spre dreapta a proceselor, a problemelor sociale de la noi. Şi eu cred că, din punct de vedere politic, preocuparea principală a celor câţiva care suntem aici este de a contribui la o dezvoltare sănătoasă, pe calea revoluţionară, şi să frânăm posibilitatea elementelor de dreapta de a prelua comanda, tendinţe care se manifestă şi în alte ţări socialiste.”
Când am vorbit despre Suspendarea din vara lui 2012 a lui Traian Băsescu am preferat termenului de „Lovitură de stat” pe cel de „A VII-a Mineriadă”. Lovitură de stat fusese în decembrie 1989, când Iliescu şi ai lui puseseră mâna pe putere. În vara lui 2012, ca şi în vara lui 1990, Puterea se afla deja în mâna conspiraţioniştilor. Băsescu putea fi suspendat şi fără zarvă. Europa şi SUA au spus-o: nu suspendarea, ci rapiditatea, care demonstra premeditare, a îngrozit. Şi atunci şi acum, s-a dorit să se provoace repulsie, să se inspire oroare în lumea civilizată, pentru a deturna orientarea geostrategică a ţării. Pentru a o întoarce dinspre Vest spre Moscova.
Şi la Mineriadă şi la Suspendare, Ion Iliescu s-a aflat în tabăra conspiraţioniştilor. El rămâne cel mai sigur indicator, pe o scenă politică mai schimbătoare decât un cameleon ieşit la plimbare în peisaj. Tabăra în care joacă şi aliaţii cu care se înhăitează Iliescu reprezintă miezul Reacţiunii. Indiferent ce scuipă şi ce pupă, în funcţie de vântul geostrategic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu