Lichidati Parisul (1)

Sven Hassel


CAPITOLUL UNU

— Mă întreb, spuse Micuţul, punându-şi mâna la ochi şi uitân­du-se în zare, dacă poţi să ajungi în Anglia înot?
— Probabil că da, răspunse Legionarul, cu o voce plictisită.
— Dac-ai fi peşte, adăugă Bătrânul.
— Şi ai avea cu tine şi hrană câtă îţi trebuie...
— Oricum, ţi-ar lua o groază de timp.
— Hm!
Micuţul îşi aţinti din nou privirea către orizont, încruntându-se şi scărpinându-se în vârful capului.
— Dar a făcut-o careva? spuse el într-un târziu.
— Sigur, dar nu de-aici.
— Unde-ai ajunge, dac-ai porni de-aici? insistă Micuţul, care nu ar fi fost el dacă nu s-ar fi ţinut cu-ncăpăţânare de o idee, când îi căşuna pe ea.
Legionarul ridică din umeri.
— Al naibii să fiu dacă ştiu... Poate la Dover.
— Atunci, cam cât de departe zici că ar fi? încercă iar Micuţul.
— Mm... treizeci de kilometri. Optzeci de kilometri. Un drum al dracului de greu, în orice caz.
— De ce nu l-am încerca?
Bătrânul zâmbi:
— Pentru că te-ai îneca înainte să ajungi la jumătate.
— Faci pariu?
— De ce nu? Sunt sigur de ceea ce îţi spun!
— Desigur, murmură Barcelona, există întotdeauna şi un alt punct de vedere. Dacă te-ai rătăci, ceea ce ar fi foarte probabil, fiindcă fiecare părticică din mare arată exact la fel ca oricare altă părticică din mare, nu ai cum să ştii unde-ai ajunge până la urmă. S-ar putea să fii destul de norocos să te trezeşti pe coasta Irlandei, dar dacă ai trece pe lângă ea, ar trebui să o ţii aşa tot înainte, până în Groenlanda.
— Aş fi în stare să risc, spuse Micuţul. Aş prefera să înot de acum încolo de-a lungul şi de-a latul oceanului, pentru tot restul vieţii, decât să mai lupt în războiul ăsta mizerabil.
Oricât ar părea de absurd, am început efectiv să ne antrenăm pentru asta. În fiecare zi înotam cu puţin mai departe decât în ziua precedentă, făcând mereu eforturi până când simţeam că am ajuns la capătul puterilor, regula fiind ca cel mai slab să „ţină pasu" cu cel mai puternic. În ce mă priveşte, eu am renunţat la ideea de a ajunge înot până în Groenlanda în ziua în care eram gata să mă înec din cauza unui cârcel. Dacă n-ar fi fost Gregor, pentru mine războiul s-ar fi terminat. Dar vreo doi din grup şi-au continuat încă o vreme programul de antrenament. Amândoi s-au întors la miezul nopţii, după ultima lor excursie pe apă, complet epuizaţi, dar declarând plini de entuziasm că au văzut la orizont ţărmul Angliei.
— Încă vreo două săptămâni, îşi dădu cu părerea Micuţul, şi cred că vom reuşi.
N-au avut însă această şansă. Din anumite motive necunoscute nouă, paza s-a dublat de-a lungul întregii coaste şi, înainte ca Micuţul şi echipa lui de candidaţi la traver - sarea înot a Canalului Mânecii să fi găsit mijloacele de a trece neobservaţi, istoria a pus capăt ambiţiilor lor prin debarcarea din Normandia. Războiul intervenise din nou.


NICI O CRUŢARE PENTRU PLUTONUL NOUĂZECI ŞI UNU

Se aruncau grenade în mijlocul nostru. Cazemata în care ne aflam fusese lovită deja în plin şi stătea înclinată asemenea unui beţiv, cu un umăr adânc înfipt în nisip şi cu celălalt arătând spre cer. Acoperişul se lăsase în jos de la mijloc.
Părerea mea este că grenadele sunt şi mai diabolice decât bombele. Îţi toacă nervii cu şi mai multă cruzime. Zgomotul pe care îl fac este infernal, şi au obiceiul să cadă unde sunt mai puţin aşteptate. Când este vorba de o bombă, ai măcar şansa de a-i calcula punctul probabil de aterizare.
Încă o explozie. Cazemata şi-a primit a doua lovitură în plin. De data aceasta, acope - rişul s-a prăbuşit definitiv. O ploaie de ţărână şi nisip căzu cu zgomot pe lângă ure - chile noastre, bucăţi de beton se făcură ţăndări de jur-împrejur şi toate luminile se stinseră brusc. Aceia dintre noi care puteau, au ieşit afară. Maiorul Hinka fu proiectat violent, cu capul înainte, şi ateriză cu un zgomot surd pe un morman de dărâmături. Se ridică de acolo încet, cu multă grijă. Avea sânge pe faţă, uniforma îi era zdrenţuită, iar ciotul braţului drept îi ieşea într-un mod grotesc printr-o ruptură a mânecii. Îşi pierduse braţul cu doi ani în urmă. Ciotul nu apucase încă să se vindece cum trebuie.
O hoardă de şobolani chiţăind se revărsă dintre ruinele cazematei dărâmate. Unul, intrând în panică, se repezi la maior, i se agăţă de piept, căscându-şi puternic botul hidos, dând la iveală un şir de dinţi ascuţiţi şi galbeni. Micuţul azvârli cu dosul palmei animalul, care zbură prin aer şi în clipa în care atinse pământul fu apucat de camarazii din pluton şi sfâşiat în bucăţele.
Din larg, artileria marinei trăgea asupra noastră fără oprire, demolând încetul cu înce- tul zidurile de beton în care ne pusesem speranţele de a fi protejaţi. Trupele de infan - terie recent debarcate înaintau, iar noi le respingeam cum ne pricepeam mai bine, aruncând grenade. Micuţul legăna neglijent în mână o grenadă, în vreme ce ajuta la scoaterea unui supravieţuitor de sub dărâmăturile cazematei. Îl priveam înmărmurit: cuiul grenadei era pe jumătate scos, iar el nu dădea nici un semn că ar fi observat. Micuţul însă ştia ce face, când era vorba de grenade. El şi cu mine eram, ca să zic aşa, campionii în domeniu. Micuţul le arunca la o distanţă de 118 metri; eu la 110. Până la acea dată, nimeni nu fusese în stare să ne depăşească performanţele.
Între timp, distracţia continua. Dura deja de câteva ceasuri bune şi începuse să ne plic tisească. Era ca şi cum ne-am fi aflat în interiorul unei tobe uriaşe, în care ar fi bătut un milion de nebuni. După un timp, simţurile ţi se toceau şi îl percepeai ca pe un simplu zgomot de fond.
Porta propuse un joc de cărţi, dar cine se putea concentra asupra lui? Nervii ne erau încordaţi la maximum, iar urechile ne pocneau la cea mai mică schimbare în calitatea zgomotului provocat de infernul ce făcea ravagii de jur-împrejurul nostru. Bănuiam însă că aceasta nu era decât o joacă de copii, în comparaţie cu ceea ce, cu siguranţă, avea să urmeze. Mai curând sau mai târziu, vor lansa un atac pe scară largă, un ade - vărat măcel. Dea Domnul să nu folosească aruncătoare de flăcări. Dacă ar face-o, am fi pier­duţi. Ştiam că ei nici nu cruţau şi nici nu aşteptau cruţare. Avuseseră grijă să ne informeze că singura noastră posibilitate de a scăpa era să ne predăm, căci intenţio - nau să lupte până când ar fi şters de pe faţa pământului şi pe ultimul dintre noi. Propagandă, fireşte. Lansam şi noi astfel de prostii. Când ar fi sosit momentul, fie că s-ar fi folosit aruncătoarele de flăcări, fie că nu, noi trebuia să luptăm până la ultimul, cu spatele la zid, fără ca vreun gând de a ne preda să ne treacă prin minţile noastre bine instruite.
Bătrânul stătea în picioare, singur şi părăsit, într-un colţ, legănându-se uşor dintr-o parte în alta, privindu-şi cu o expresie îngheţată casca de oţel pe care o ţinea cu am - bele mâini. Nu ştia că-l privesc, şi pe obrajii lui am văzut două şiroaie curate de lacrimi rostogolindu-se prin stratul de fum şi murdărie. Iată, mi-am zis, un om care nu mai putea îndura prea mult dezgustătoarele imagini şi zgomote şi mirosuri ale războ - iului.
Bombardamentul continua. Absolut pe neaşteptate, fără nici un semn prevenitor, tava- nul noului nostru adăpost se prăbuşi. Pentru o clipă, dominară panica şi confuzia. Ca un telegraf bătând în neştire, în minte mi se întipărea gândul: deci asta simţi când eşti îngropat de viu. Deci asta simţi când eşti îngropat de viu. Deci asta... Şi apoi, deo - dată, m-am trezit în picioare, lângă Micuţul, amândoi chi­nuindu-ne să sprijinim o traversă grea, pentru a preveni o nouă alunecare de pământ. Micuţul nu spunea nimic: stătea doar acolo, transpirând şi strângând din dinţi. Aveam senzaţia că fiecare oscior din trup mi se frânge sub apăsare. Aproape că-mi doream ca Micuţul să renunţe la această luptă inegală pentru ca pe urmă şi eu, fără să mă fac de râs, să pot da drumul părţii mele de povară şi să mă scufund în pace pentru a-mi da sfârşitul sub dărâmă - turi. Dar Micuţul rămase cu încăpăţânare pe poziţie şi, înainte ca eu să mă fac de ru - şine, apăru Gregor cu un ciocan şi nişte proptele. Nu eram îngropaţi de vii, dar fuse - sem pe aproape.
Un capăt al adăpostului era, evident, expus încă pericolului, aşa că ne îngrămădeam în tăcere şi treceam fără un cuvânt, de la unul la altul, ţigări aprinse şi o sticlă de calvados. Singurul zgomot, în afara urletului bătăliei ce se desfăşura afară, erau geme tele răniţilor, care te umpleau de milă. Un băietan de şaptesprezece-optsprezece ani urla din toate puterile, în agonie, zăcând într-un colţ cu ambele picioare zdrobite până la măduvă de greutatea unui tun. L-au scos în grabă şi l-au îmbibat cu morfină, dar eu nu aş fi pariat pe şansele lui. Oricum, sigur era că n-ar mai fi putut vreodată să umble.
Porta se târa printre picioarele oamenilor, căutându-şi pachetul de cărţi pe care-l împrăştiase explozia. Legionarul desfăşură calm un mic postav verde şi începu să joace zaruri, cu mâna stângă contra mâinii drepte. Noi, ceilalţi, stăteam în picioare, sau aşezaţi, înghesuiţi unul într-altul, într-o atmosferă încordată ca un arc. Atinsesem acea limită a spaimei şi tensiunii care te aduce în pragul nebuniei, când orice remarcă întâmplătoare sau incident neînsemnat îi poate duce pe oameni dincolo de limita raţionalului şi îi poate transforma în animale sălbatice care să se sfâşie şi să se arunce în luptă unul împotriva celuilalt. A fost o uşurare când a apărut o a doua hoardă de şobolani: ne-a dat un pretext legitim pentru a acţiona violent şi, probabil, a prevenit un mic dezastru.
Orele treceau, încet, greoi, una după alta, într-o procesiune ordonată, târându-se înainte, spre o nouă zi sau o nouă noapte. Nu mai eram siguri ce oră era, sau de câtă vreme ne aflam acolo. Stăteam şi aşteptam, pur şi simplu. Nu puteam face nimic altceva. Unii dintre noi fumau, alţii stăteau de vorbă, alţii dormeau. Majoritatea şe - deau şi priveau. Legionarul îşi strânsese demult postavul verde, iar Mi­cuţul îşi scosese muzicuţa şi ne cânta, iarăşi şi iarăşi, aceleaşi melodii. Câţiva dintre noi îl ocărau, dar majoritatea sufeream în tăcere. Dacă nu altceva, armata te învăţa măcar să ai răbdare.
Afară nu puteai să-ţi dai seama dacă era zi sau noapte. Un nor gros de fum atârna ca un giulgiu între cer şi pământ. Nu părea posibil ca cineva — sau chiar ceva — să fi supravieţuit crâncenului atac.
La un moment dat, Porta a scos cele patruzeci şi nouă de cărţi de joc pe care reuşise să le salveze şi a început să le împartă celor care stăteau în apropierea lui, dar chiar şi entuziasmul lui se topi în faţa totalei noastre letargii. În primul rând, era aproape imposibil să vezi cărţile fără să aprinzi mereu chibrituri, iar pe de altă parte, cui naiba îi mai păsa dacă pierde sau câştigă?
— Nici măcar să trişezi nu-ţi mai vine, fir-ar să fie, mormăi Porta, adunând pachetul şi amestecând cărţile cu un aer supă­rat.
Nimeni nu se deranjă măcar să nege. Continuam să ne îndeplinim istovitoarea sarcină de a aştepta.
— Aţi putea să mâncaţi, dracului, în loc să staţi pe nenorocitele voastre de funduri şi să nu faceţi nimic.
Porta trecu cu privirea roată peste noi, în întuneric. Nimeni nu mişcă nici măcar un muşchi. Dând din umeri cu indiferenţă, el îşi soase raţia de supravieţuire şi începu să o halească. Priveam cu ochii goi. Nici măcar maiorul Hinka nu comentă, deşi deschi- derea raţiei de supravieţuire, ca să nu mai vorbim de consumarea ei, era interzisă în mod expres până la, sau fără, ordinul unui coman­dant. Porta continuă să mestece cu sârg, folosindu-şi vârful baionetei drept furculiţă. Când îşi termină raţia, bău din apa ce se folosea pentru răcirea mitralierelor. Nimeni nu protestă. Nimănui nu-i păsa. Cine ar fi vrut să răcească mitralierele când în orice clipă era în pericol să fie făcut fărâme de către inamic? Porta, aparent im­pertubabil, îşi încheie masa scobindu-şi unicul dinte rămas cu o bucată de cârpă unsuroasă, folosită la curăţirea puştilor. Se aşeză apoi pe spate, cu mâinile sub cap şi cu un zâmbet de mulţumire pe buze, ca unul care ar fi terminat o masă cu trei feluri de mâncare şi o sticlă de vin.

În sfârşit, bombardamentul dădu semne că s-ar potoli. Ne ri­dicarăm cu grijă, luarăm puştile în mână, împinserăm plăcile pro­tectoare din dreptul deschizăturilor din zid şi instalarăm mitralierele în poziţie. Ar fi fost un adevărat miracol dacă, în iadul lumii de afară, cineva ar mai fi rămas în viaţă. Peisajul devenise de ne­recunoscut de când îl văzusem utima oară. De jur-împrejur, pe dis­tanţă de kilometri, zăceau împrăştiate dărâmături. Instalaţiile cu sârmă ghimpată, supravegheate cu atât drag de Rommel, dispăruseră cu desăvârşire. Maiorul Hinka făcu încercări disperate, dar lipsite de succes, de a contacta baza la telefonul de campanie. Nu mai exista telefon. Nu mai exista bază. Toate poziţiile pe care le de­ţinusem fuseseră pesemne rase de pe faţa pământului de bombarda­ment.

Iar acum, inamicul se revărsa din ambarcaţiunile de desant şi mişuna cu miile pe plaje. Val după val de figuri îmbrăcate în kaki, cărora nici nu le trecea prin minte că ar putea să mai întâmpine vreo opoziţie. La urma urmei, cine ar fi putut supravieţui atacului sălbatic, pentru a putea opune vreo rezistenţă?
Şi apoi, deodată, mortierele începură să arunce o cascadă neîntreruptă de grenade în mijlocul hoardelor kaki. Pentru o clipă, infanteria ezită, dădu înapoi, evident şocată de această primire neaş­teptată. Comandanţii lor nu le oferiră nici un răgaz. Dădeau ordine cu glas ridicat, încolo şi încoace, şi îşi grăbeau oamenii prin mişcări nerăbdă - toare de braţe şi zmucituri din cap. Mitralierele tăiau în plin în şirurile care se apropiau, secerându-i cu zecile. Aruncătorul de flăcări al lui Porta îşi trimitea limbile lui drăceşti printre aceştia, înhăţând ici pe câte unul, dincolo pe altul. Ne ridicarăm din gaura noastră de iad pentru a-i privi cum mor. Era acum rândul nostru să le ară - tăm ce înseamnă o distrugere în masă. Siluetele în kaki cădeau una peste alta, călcau peste camarazii lor căzuţi, se împiedicau şi se încurcau în picioare, dar continuau să vină. Am văzut un soldat împiedicându-se de un morman de dărâmături şi străpuns în cădere de sârma ghimpată ascunsă. Ţipetele lui erau îngrozitoare chiar şi pentru ure - chile mele surescitate. A fost o binefacere când, prins în focul mitralierelor, a fost aproape tăiat în două. Cel puţin au încetat ţipetele.
Maiorul Hinka se ridică brusc în picioare şi se năpusti afară strigându-ne să-l urmăm. Pornirăm pe urmele lui, cu Micuţul şi Legionarul în frunte. Cu o mână ţineam arma care atârna la spate, prinsă de cureaua agăţată în jurul gâtului. Cu mâna liberă, tră - geam grenade de la brâu şi le aruncam în puzderia de inamici. Peste tot în jurul nos - tru, erau oameni care ţipau, strigau, trăgeau cu arma, încurcaţi în sârma ghimpată, murind în tăcere pe nisipul îmbibat cu unsoare. Chiar în faţa mea a răsărit un soldat în kaki. Îşi pierduse casca. L-am izbit cu genunchiul în stomac, l-am doborât cu patul puştii, l-am lăsat lat acolo şi am alergat mai departe. Deodată mi-am dat seama că Barcelona era lângă mine. Ne-am croit drum împreună, bălăcindu-ne cu bocancii noştri grei într-o mare de sânge şi cadavre.
Iar acum, inamicul se retrăgea. La început lent, apoi accelerându-şi gradat ritmul, până s-a ajuns la o năvală nebunească spre mare, lăsând în urmă, în goană, arme, măşti de gaze, căşti. Venise rândul nostru, şi triumfasem. Dar cum şi de ce, pentru cine şi în ce scop? Pentru Patrie? Pentru Führer? Pentru onoare, pentru glorie, pentru medalii şi promovare? Nicidecum. Nici pe departe. Am luptat din instinct. Pentru a ne conserva preţioasele noastre vieţi cu orice preţ. Şi fiecare minut fusese un coşmar. Ba luptând umăr la umăr cu un prieten, ba, în clipa următoare, întorcându-ţi capul să constaţi că ceea ce fusese cândva o fiinţă umană acum nu mai este decât o masă sângerândă de carne sfârtecată şi de oase zdrobite. Şi timp de câteva minute te simţi distrus, simţi că lacrimile te îneacă, îţi izbeşti capul cu patul puştii, simţi că înnebu - neşti, nu mai suporţi. Iar câteva clipe mai târziu, eşti din nou în focul bătăliei, luptând din nou pe viaţă şi pe moarte, plin de ură pentru toţi şi pentru toate, luptând pentru a ucide şi ucigând din plăcere.
De îndată ce sosi un moment de acalmie, gândurile lui Porta se întoarseră din nou la mâncare. N-am cunoscut niciodată pe cineva care să mănânce atât de mult şi atât de des, ca acest om. Iar în timp ce el şedea şi se îndopa, Micuţul porni să-şi îndepli - nească obişnuita sarcină macabră de a inspecta gurile cadavrelor pentru a găsi dinţi de aur pe care îi extrăgea cu grijă şi îi băga într-un săculeţ pe care-l ţinea totdeauna asupra sa. Bătrânul obişnuia să facă mare scandal şi să bombăne că o să-l ducă în faţa Curţii marţiale, dar nu se inventase încă ameninţarea care să aibă cel mai mic efect asupra Micuţului.
Cei mai mulţi dintre noi ne întinsesem pe jos, în spatele adăpostului de beton şi îl priveam pe Porta cum îşi deschidea prada — cutii cu conserve şterpelite cine ştie de pe unde. Se dovedi că prima cutie era plină de unsoare pentru curăţat armamentul. La fel şi a doua. Şi a treia, şi a patra. Era clar că tâmpitul jefuise un depozit de arma - ment. El era însă singurul căruia nu i se părea amuzant ce se întâmplase, şi chiar începu să ameninţe că ne sparge capul, până când Legionarul îi abătu atenţia suge - rând că ar trebui să legăm cutiile de o grenadă de mână şi apoi totul de un baton de fosfor, ca să le aruncăm în rândurile inamice. Dacă nu ar fi pus Bătrânul piciorul în prag, Porta ar fi încercat, fără îndoială, noua armă, acolo şi atunci.
Atacul începu din nou. Mitralierele se înfierbântaseră la maximum. Barcelona mânuia mortierul cel mare, iar mănuşile lui cu armură de oţel atârnau în zdrenţe. Nu cunoş - team repaus, nu aveam loc să respirăm, nu aveam timp să gândim. Lupta era pe viaţă şi pe moarte, şi atât noi cât şi inamicul înotam în sânge până la glezne. Fâşia de nisip care ne despărţea, odată atât de lină şi argintie, se transformase acum într-un amestec inform, lipicios, brun-ruginiu.
În depărtare, pe mare, părea să fi crescut o adevărată pădure de catarge. Între mare şi plajă, o puzderie de nave de desant revărsau tot mai multe siluete pe uscat. Multi mergeau numai câţiva metri pe plajă, înainte de a se prăbuşi definitiv. Dar asaltul con tinua. O întreagă armată era aruncată pe coasta Normandiei pentru a ataca. Dacă încercarea dădea greş, le-ar fi trebuit cu siguranţă ani de zile înainte de a-şi putea aduna forţele pentru a face o nouă tentativă.
Toţi eram, de acum, pe jumătate înnebuniţi de sete, şi nu mai făceam nazuri ca mai înainte în a-i urma exemplul lui Porta şi a ne îmbuiba cu apa folosită pentru răcirea mitralierelor. Era caldă, unsuroasă şi urât mirositoare până la Dumnezeu, dar şam - panie să fi fost, nu era mai binevenită. De altfel, nici noi nu eram prea frumos mirositori, dacă tot veni vorba.
Un grup dintre ai noştri stătea şi privea cu indiferenţă cum un soldat necunoscut ardea până se făcea scrum, într-o pală de un albastru pur. Era un nou tip de grenadă folosită de inamic. Conţinea fosfor şi ardea violent în contact cu aerul.
Explozii puternice, izbucnite ca la un semnal, ne-au aruncat din nou în acţiune. Ţâşnirăm înainte, înlăturându-i grăbiţi pe muribunzi şi răniţi, dintre care mulţi ni se agăţau de picioare, se târau spre noi prin nisipul năclăit. Era contraofensiva, nu aveam nici timp, nici lor de milă. Alergam înainte, cu grenadele şuierând pe la urechi şi explodând în dreapta şi în stânga. Alergam fără să ne gândim la nimic, orbeşte, ca roboţii. Cine stătea pe gânduri, era pierdut.
Şi mai multe vapoare, şi mai multe ambarcaţiuni, şi mai multe nave de desant. Siluetele în kaki care ieşeau din apă şi se revărsau pe plajă păreau să nu se mai sfârşească. Dar majoritatea nu erau decât nişte copii. Tot ce ştiau învăţaseră acasă, pe terenul de instrucţie, în cursul manevrelor, în sala de lectură. Aici era botezul focului pentru ei, şi alergau ca nebunii, nevinovaţi, spre gurile puştilor noastre.
Încet, ne retrăgeam. Englezii ne urmăreau. Îi ademeneam până ajungeau exact acolo unde doream noi, dedesubt, în bătaia aruncătoarelor noastre de flăcări. Ei se făceau una cu pământul, căutându-şi adăpost în spatele povârnişurilor calcaroase ce se ridi - cau pe plajă. Cât despre noi, ne adăposteam printre ruinele de beton ale cazematei, strecurându-ne în cratere şi gropi de obuze. Eram jegoşi, eram extenuaţi şi miroseam îngrozitor. Nu încape îndoială. M-am trezit dorindu-mi, în mod absurd, să putem fi comparaţi, în starea în care ne aflam, cu bravii luptători de la Nürnberg, toţi membri devotaţi al Partidului, care executau marşuri şi contra-marşuri ca nişte jucării meca - nice, în veşnică paradă, cu toată pompa strălucitoare şi cu figurile sufocant de bine îngrijite, bătând în tobe, suflând în trompete şi fluturând frumoasele lor steguleţe. Noi zăceam murdari, plini de sânge şi de păduchi, în tranşeele noastre, dar eu aveam cumva sentimentul că, în comparaţie cu noi, marionetele acelea de la Nürnberg pu - teau să pară complet stupide!
M-am uitat întâmplător spre camaradul din stânga. Şi-a arătat dinţii către mine, în ceea ce trebuia să fie un zâmbet, şi m-a străfulgerat gândul că el nu mai era o fiinţa umană, ci un animal sălbatic. Eram toţi animale sălbatice, noi toţi cei care luptam în acest război nenorocit. Un geamăt de mânie şi spaimă se ridică şi mă înăbuşi, mă făcu să tremur din tot trupul şi să-mi clănţene dinţii. Am muşcat cu furie patul puştii, am strigat şi am urlat, am chemat-o pe mama aşa cum fac întotdeauna bărbaţii când îi lasă brusc nervii. Era o melodie frecventă în linia întâi. Mai devreme sau mai târziu, tuturor ni se întâmpla asta. Şi atunci, nu aveai decât un singur gând: să scapi dracului de acolo! Să te ridici şi să fugi! La dracu' — Curtea lor marţială; la dracu' — închiso- rile lor, Torgau-rile lor; la dracu' — toată adunătura lor de rahat...
Am fost oprit cu o zmucitură, de mi-au trosnit oasele, de un genunchi înfipt în spate. O mână uriaşă m-a apucat de păr. O alta, la fel de mare, mi-a îndesat casca înapoi în cap. M-am uitat în sus şi l-am văzut pe Micuţul.
— Respiră adânc şi linişteşte-te, spuse el, ciudat de raţional având în vedere persoa - na. O să treacă, bătrâne, o să treacă. Nu te speria, cât ai capul încă pe umeri. Îmi rânji încurajator, dar fără nici un folos: mă lăsaseră nervii, şi odată cu ei şi autocontrolul. În trecut, văzusem asta întâmplându-li-se altora, urma s-o văd întâmplându-li-se şi mai multora în viitor. Poate şi lui Porta, Micuţului însuşi. Bătrânul fusese pe-aproape, Legionarul trecuse de câteva ori prin ea, deşi era, un adevărat veteran, cu o experienţă de 14 ani. Dar deocamdată era rândul meu să sufăr, şi stăteam tremurând în strânsoa - rea de urs a Micuţului. El îmi şterse sudoarea de pe faţa cu o bucată de cârpă murda - ră, mă împinse mai adânc în ruinele cazematei şi imi înfipse o ţigară între buze. Mi-am dat seama, vag, că Bătrânul se târa spre noi.
— Ce se-ntâmplă? Nu te simţi prea bine? Respiră şi încearcă să te relaxezi. Ghemuieşte-te aici până îţi trece. N-ai de ce să intri-n panică, n-o să reînceapă lupta imediat.
Calm, scoase o rolă de leucoplast, rupse o fâşie şi mi-o lipi pe rana întinsă ce-mi brăz da fruntea. Cum şi când o căpătasem, nu-mi puteam aminti. Continuam să suspin, dar ţigara avea un efect liniştitor. Şi, mai presus de orice, nu mai eram singur. Eram cu prieteni, prieteni cărora le păsa, prieteni care înţelegeau. Ştiam sigur că şi-ar risca viaţa pentru mine, că şi-ar împărţi ultima coajă de pâine cu mine. Probabil că, singura consolare a războiului este această prietenie extraordinară şi generoasă între oameni constrânşi să trăiască şi să lupte împreună zi după zi, săptămână de săptămână, nu se ştie pentru cât timp.
Treptat, m-am calmat. Criza trecuse şi ştiam că, deocamdată cel puţin, puteam să con- tinui să lupt. Vor veni şi alte atacuri, aproape sigur. Şi se vor năpusti asupra mea brusc, fără nici un avertisment. Era însă inutil să mă gândesc prea mult la asta, pentru că aş fi înnebunit.
Bătrânul propuse să jucăm cărţi. Ne aşezarăm în gropile noastre de beton, ei mă lăsa - ră să câştig, eu ştiam că m-au lăsat, ei ştiau că am ştiut, dar, ce Dumnezeu, eram pri - eteni. Şi deodată, fără nici un motiv, ne apucă râsul, şi deşi viaţa nu era chiar roză, nu mai era nici aşa de cumplită ca înainte.
Ziua Z plus 1. Ziua de după... Contactul cu inamicul fusese întrerupt. Pierderile de ambele părţi erau îngrozitoare. Nu prea mai rămăsese sat neatins de jur-împrejur. Cele mai multe fuseseră făcute una cu pământul. Porta continua să mănânce. Cred că ar fi putut devora o vacă întreagă fără să sufere consecinţe vizibile. Înalt, subţire şi osos, tras la faţă şi cu ochii adânciţi în orbite, mânca, râgâia, trăgea vânturi, mânca din nou, râgâia din nou, părea permanent într-o stare vecină cu inaniţia. Şi totuşi rămânea expresia celei mai zdravene sănătăţi. Maşina de război îi dereglase în mod evident metabolismul.
De data asta, avusese un festin cu fasole. Nu mai dăduse de cutii cu unsoare,ci desco- perise o ascunzătoare cu conserve argenti­niene cu carne de vită. Am tăiat-o bucăţi şi am încălzit-o în căştile de metal, la spirtiere. Porta amesteca încet, cu vârful unei baionete, Micuţul îi adaugă un strop de rom pe care-l furase de pe undeva. Până şi maiorul Hinka consimţi să ni se alăture la mâncare. Era cea mai bună din tot ce mân- casem de multă vreme încoace.
Eu eram de pază la mitralieră. Era o sarcină neplăcută, căci o ceaţă groasă părea să se ridice din fiecare groapă şi să se întindă pe pământ ca un giulgiu. Din când în când, câte o rachetă sau un trasor îşi croiau drum prin pâclă. Camarazii mei dormeau înco - vrigaţi pe jos, ca nişte câini. Cădea o ploaie uşoară, iar vântul trecea pe undeva, pe deasupra ceţei. Eram singur şi era al naibii de frig. M-am înfofolit mai tare în manta - ua mea cea grozavă, mi-am tras casca pe urechi, dar ploaia tot îşi croi drum şi începu să-mi şiroiască rece pe spinare.
Verifică mitraliera. Verifică precutorul, verifică alimentarea şi ejectorul de cartuşe. Era o treabă plictisitoare, dar vieţile noastre puteau depinde de ea.
De undeva, dincolo de punctul unde consideram că se află inamicul, se auzi un zgo - mot slab, scurt, ca un declic. Insidios şi ca de oţel. Oare ce mai pregăteau acum? Ascultare atentă de câteva minute, dar nu se întâmplă nimic.
Mai încolo, spre dreapta, e o păpădie, de un galben strălucitor, înălţându-se stingheră în pustietate. Singura floare, pe o întindere de kilometri de jur-împrejur. Cum era oare ţara asta înainte să vină războiul şi să o distrugă? Copaci, câmpii şi vaci. Piciorul-cocoşului şi margarete. Iarbă grasă, verde, pământ mănos, gar­duri vii frumos îngrijite şi poteci unduitoare. Cum arată acum? Des­figurată şi însângerată. Mă întreb unde s-au dus oamenii, mai tră­iesc ei oare, se vor mai întoarce oare vreodată?
Departe spre nord, răpăitul artileriei grele. Deodată, cerul se aprinde, devine purpuriu închis. Trebuie să fie Omaha, unde debarcă americanii. Mă întorc spre sud şi urmăresc traseul rachetelor în flă­cări care brăzdează cerul nopţii şi distrug orice formă de viaţă oriunde ating pământul.
Porta vorbeşte în somn. La început îl asculţi, doar-doar va spune ceva interesant, dar curând ţi se face lehamite. Monologurile lui nocturne sunt, mai mult ca sigur, mereu pe aceeaşi temă: mâncarea. Pe tăcute, Legionarul îşi părăseşte poziţia încovrigată din timpul somnului şi porneşte în căutarea unui colţişor mai întunecat. Face un zgomot ca de cascadă. E greu de înţeles cum poate cineva să doarmă într-o asemenea larmă, dar, incredibil, ei dorm. Legionarul se întoarce împleticindu-se şi se prăbuşeşte cu un geamăt între Mi­cuţul şi Gregor. Micuţul tresare în somn. Gregor se întoarce pe spate şi începe să sforăie.
Noaptea se scurge greu. După un timp, îmi dau seama că visez, iar visul este atât de viu încât pare că se întâmplă în realitate. Am din nou cinsprezece ani. Mă aflu iar în Copenhaga. Văd clar străzile umede şi alunecoase de atâta ploaie. Este o noapte ca aceea în care l-au înhăţat pe Alex. Ne pierdeam vremea fără nici o noimă, ca toţi tinerii şomeri din Copenhaga, când s-au năpustit asupra noastră; erau patru contra noastră, doi. Dar ne-am bătut cu ei, am reuşit să scăpăm şi nu ne-am oprit din goană până am ajuns la Havnegade. Pe unul îl izbisem eu în burtă. Eram destul de încântat. Alex şi cu mine îi uram pe curcani. Era o chestiune de mândrie să le poţi răspunde cu aceeaşi monedă.

În seara următoare însă, am aşteptat zadarnic în faţa restaurantului Wivel, lângă gară, căci Alex nu s-a mai arătat. Ne înţelesesem să ne întâlnim acolo ca să putem da târ - coale pe la bucătării. Uneori, câte un bucătar mai bun la suflet deschidea uşa din dos şi azvârlea resturile din farfuriile bogătaşilor în mâinile nerăbdătoare ale cer­şetorilor şi şomerilor. Alex însă n-a venit deloc. Nu l-am mai văzut niciodată. Am aflat mai târziu că îl ridicaseră în timpul uneia din raziile lor periodice, odată cu un tânăr suedez (Ce naiba căuta în Copenhaga? Ar fi trebuit să aibă mai multă minte decât atât.) şi îi trimiseseră pe amândoi în detenţie în Iutlanda. Alex a evadat de câteva ori, dar de fiecare dată a fost prins. Într-o bună zi, i-am văzut fotografia în ziar. Se îmbar- case clandestin pe un vapor, Odin, şi se înecase când acesta s-a scufundat. Nu sunt foarte sigur, pentru că s-a întâmplat demult, dar cred că am plâns când am citit ştirea. Alex fusese prietenul meu. Singurul meu prieten. După ce a murit el, n-am mai scăpat niciodată de senzaţia că sunt complet singur pe lume.
Mi-am trecut mâna ameninţător, mângâietor, peste încărcătorul mitralierei. N-aveam decât să trag piedica, şi ea ar fi fost gata pregătită pentru sarcina-i ucigătoare... Doamne, cum mai uram aşa-numitele lor democraţii, cu tiradele lor ipocrite şi inter - minabilele lor minciuni! E aşa de uşor să stai şi să dai sfaturi când te afli la loc sigur, cu burta plină şi ţi-e cald şi bine. Dar ce se întâmplă cu cei 275.000 de şomeri din Copenhaga? Şi asta numai în Co­penhaga! De ce nu i-ai împuşca pe toţi, să termini odată cu ei? Asta le-ar rezolva câteva din problemele lor democratice.
Ultimul Crăciun la Copenhaga... Ce bine-mi aminteam de acel ultim Crăciun! Îmi aminteam cum îmi târam picioarele pe străzi, fără mănuşi, cu mâinile înfundate în buzunarele găurite, răscolind zăpada cu pantofii mei jerpeliţi, privind în sus către lu - minile feerice din pomul din mijlocul Pieţei Primăriei. Uram pomul acela. Era simbo- lul siguranţei şi mulţumirii de sine. Al siguranţei lor, nu a noastră. M-am apropiat şi am urinat pe el, cât de sus am putut, şi apoi m-am îndepărtat lăsând o urmă gălbuie în zăpada îngheţată.
Rătăceam singur pe Vesterbrogade. La fiecare fereastră vedeai câte un pomişor sau luminiţe aprinse, sau frumoase figurine de hârtie. Crăciun fericit! Sărbători fericite tuturor! Erau cuvintele de ordine pe buzele oricui. Crăciun fericit, Crăciun vesel. Doar vorbe frumoase, nimic mai mult. Nu însemnau nimic. Încearcă numai să baţi la o uşă şi să cerşeşti din bucatele de Crăciun, şi te vei trezi cu un picior în fund cât ai clipi. Şi cu toate acestea, era perioada bunelor intenţii, iar ei erau mulţumiţi de ei înşişi şi împăcaţi cu întreaga omenire.
A doua zi de Crăciun, târziu după - amiază, m-am întâlnit cu un băiat pe care îl cunoş team, pe nume Paul. O mulţime de lume se grăbea spre cinematograf, deoarece era ziua în care schimba programul şi rula un film nou. Îmi amintesc că rulau o mulţime de filme despre război şi unul despre moartea lui Al Capone. Toate erau foarte sân - geroase, foarte potrivite pentru acea perioadă a anului. Paul şi cu mine ne-am aşezat într-o cafenea şi am împărţit o ceaşcă de cafea şi un corn. Undeva pe strada respec - tivă, mai în jos, era un post de poliţie, aşa încât nici unul dintre noi nu ne puteam simţi la largul nostru.
— Ce părere ai avea de o slujbă? mă întrebă Paul după un timp.
Vorbise foarte degajat, ca şi cum ofertele de serviciu ar fi fost pe toate drumurile.
M-am uitat fix spre el şi am ridicat din sprânceană, sceptic.
— O slujbă adevărată, cu plată adevărată în fiecare vineri, spuse el, mai degajat ca oricând.
— Fugi de-aici! spusei eu.
— Vorbesc serios.
A urmat o pauză. Îl priveam sfidător fără să cred un cuvinţel din toate acestea şi pro - vocându-l să continuie, să spună limpede ce vrea să zică. După puţin timp dădu din umeri.
— Am crezut c-ar putea să te intereseze... Mi-a dat cineva o adresă din Germania. Ei duc într-adevăr lipsă de braţe de muncă acolo, dacă poţi să-ţi închipui aşa ceva... Sunt dispuşi să te înveţe o meserie şi să te plătească în acelaşi timp. Este o fabrică, nu ştiu de care... Mi s-a spus că într-un an poţi agonisi o sumă destul de bună.
O clipă am rămas încremenit. Să ai o slujbă... bani de buzunar... burta plină, haine pe tine şi un pat adevărat în care să poţi dormi... Şi acuma îmi vine greu să cred că a fost adevărat. Înainte de a putea întreba mai multe amănunte, apăru lângă noi proprietarul cafenelei gesticulând furios şi arătându-ne uşa. Exista o limită pentru timpul pe care îţi permitea să-l petreci de vorbă în cafenea cu o singură cafea şi un corn.
Cinsprezece zile mai târziu, Paul şi cu mine soseam în Berlin după ce călătorisem ca pasageri clandestini într-un tren de marfă. Foarte curând după aceea, Paul a murit într-un accident la fabrici şi, ca urmare, am intrat în armată.
Pentru prima oară în mai mulţi ani decât îmi puteam aminti, mâncam trei mese pe zi şi dormeam noaptea într-un pat. Munca era grea, dar la fabrică fusese şi mai greu. Încet am început să mă îngraş, gropile din obraji s-au împlinit, au început să mi se dezvolte muşchii. Mi-am îngrijit dinţii cariaţi şi sparţi la dentistul armatei şi totul pe gratis. Mi s-a dat o uniformă frumoasă şi am cunoscut luxul de a schimba lenjeria o dată pe săptămână. Dintr-o dată, devenisem o fiinţă umană. Dintr-o dată, am înţeles ce este fericirea.
Apoi a venit războiul şi odată cu el s-a sfârşit şi fericirea de a trăi pe care o aflasem de curând. Camarazii împreună cu care trăisem de când intrasem în armată fuseseră ucişi, mutilaţi sau trans­feraţi în alte unităţi. Noi, soldaţii, nu mai eram trataţi ca fiinţe umane, ci ca instrumente necesare ale războiului. Eram importanţi dacă se dorea continuarea războiului, dar la fel de necesare erau tancurile şi tunurile şi minele. Zilele lenjeriei curate şi ale tratamen­tului dentar gratuit apuseseră. Devenisem zdrenţăroşi şi murdari, nespălaţi şi plini de paraziţi. Frumoasele uniforme gri-verzui, de care eram atât de mândri cândva, se decoloraseră până ce ajunseseră de culoarea şi consistenţa cârpelor de vase. Regimentul îşi pierduse identitatea, contopindu-se cu restul maşinii de război. Şi părea că tot timpul suntem în marş. Mărşăluiam pe ploaie, mărşăluiam pe vreme însorită; mărşăluiam pe cele mai groaznice călduri şi pe cele mai groaznice friguri; pe ceaţă şi pe zăpadă, pe gheaţă şi prin noroi, ne potoleam setea bând apă din lacuri acoperite cu muşiţă, sau din şanţuri pline de buruieni. Ne înfăşuram picioarele în cârpe când ni se găureau bocancii. Şi la ce te puteai aştepta în viitor pentru a păstra vie o rază de speranţă? Pentru oricare dintre noi erau numai trei variante posibile: ori erai atât de grav rănit încât puteai fi re­format ca nefolositor; ori puteai fi luat prizonier şi să scapi de război într-un lagăr de prizonieri", ori — cel mai sigur — să sfârşeşti sub o lespede singuratică la marginea vreunui drum necunoscut.
Visului meu i-a pus capăt lumina orbitoare a unei flăcări ce ardea pe cerul nopţii. Instinctiv, m-am aruncat la pământ şi m-am târât pentru a mă adăposti. Nu a fost nevoie să-i trezesc pe ceilalţi: reacţiile lor au fost la fel de spontane cu ale mele. Ce se întâmpla oare acolo, afară, în „Ţara nimănui"? Am tras piedica mitralierei. Bâtrânul lansă o rachetă luminoasă şi terenul din faţa noastră fu scăldat în lumina crudă a acesteia. Ne ţineam respiraţia şi ascultam. De undeva, din depărtare, se auzeau vibraţiile unor motoare grele şi, din când în când, un răpăit ascuţit de mitralieră.
— Tancuri, şopti Gregor cam agitat.
— Vin spre noi, încuviinţă Porta.
Bătrânul lansă încă o rachetă. Linişte. Afară, în beznă, dincolo de lumina rachetei, nu mişca nimic, şi totuşi ştiam că e ceva acolo. Stăteam înţepeniţi, cu urechile ciulite şi cu ochii ţintă. Mâneca goală a hainei maiorului Hinka flutura încoace şi încolo, în bătaia vântului. Lumina pieri, şi îndată auzirăm scrâşnet şi zăngănit de şenile, venind din întuneric. Soseau tancurile. In aceeaşi clipă ne-am pus în mişcare, pregătind aruncătoarele antitanc.
Era o întreagă armată. Pământul se cutremura şi gemea sub ele. Îl puteai zări deja pe primul, înaintând pe coama stâncoasă, unul din şirul lung, cenuşiu, de monştri preistorici.
Sub focul încrucişat de mitraliere grele, ne-am târât afară, în „Ţara nimănui", pentru a instala aruncătorul de grenade antitanc Pak. Nu trecu mult până l-am pus la punct, şi nici până când rachele lui îşi atinseră ţinta. S-a auzit un zgomot ca de tunet şi un fulger roşu, strălucitor, a brăzdat cerul. Churchill-ul din frunte încasă o grenadă exact sub turelă, şi ceea ce, câteva secunde mai înainte, era o fortăreaţă ameninţătoare din oţel, îndreptându-se cu lăcomie spre pradă, se transformase brusc într-un uriaş foc de artificii.
La cincizeci de metri depărtare, înspre partea dreaptă, un Cromwell îşi croia drum, huruind, către noi. Micuţul se întoarse, îşi potrivi liniştit aruncătorul de flăcări pe umăr, ţinti închizând un ochi şi apăsă pe trăgaci. O limbă de flăcări izbucni până departe. Cromwell-ul avu aceeaşi soartă ca şi Churchill-ul.
Scena se repetă, cu mici variaţii, de nenumărate ori. O mulţime de tancuri pieriră în flăcări, o mulţime de oameni fură arşi de vii, dar mereu veneau alţii din urmă să le ia locul. Oameni şi tancuri se revărsau asupra noastră într-un şuvoi neîncetat. Pak-ul fusese ras de pe faţa pământului, iar artileria inamică se distra acum pe socoteala noastră. Aerul era plin de resturi zburătoare, din care unele de origine umană. Un fum fetid ne umplea plămânii, ne ardea gâtul şi ochii. Urechile ne răsunau dureros din cauza nenumăratelor explozii. Zăceam lipit de pământ, cu pumnii strânşi, cu capul pe jumătate îngropat în nisip. Acum înţelegeam de ce oamenii numesc pământul „mamă" şi îl venerează. Aşa murdar şi plin de sânge cum era în acel moment, el era totuşi o mare mângâiere.
La câţiva metri de mine, am văzut un soldat englez lipit de pământ ca şi mine. M-a văzut şi el în aceaşi clipă. Şi pot spune că în aceaşi clipă ne pregăteam să ne ucidem reciproc. Eu nu voiam să ucid, nu aveam nici ură personală împotriva lui, dar, pe de altă parte, nu voiam nici să fiu eu cel ucis. Fără doar şi poate, el simţea la fel. Legile războiului cereau ca unul din noi să moară, şi nu era timp atunci să stai să te gândeşti dacă legile erau înţelepte şi bune. Se punea problema ca tu să omori pe altcineva ca să poţi trăi.
Aveam o grenadă în mână. Fără îndoială că şi soldatul englez avea una. Am tras cuiul grenadei cu dinţii. Şedeam acolo şi nu­măram. Douăzeci şi unu, douăzeci şi doi, douăzeci şi trei, douăzeci şi patru... Grenada a şuierat prin aer spre soldatul englez. În calea sa, a trecut pe lângă a lui care şuiera prin aer, în direcţia mea. El o aruncase în exact acelaşi moment. Dar nici una nu a nimerit. Evident, am avut amândoi aceleaşi reacţii şi ne-am rostogolit din calea lor la timp pentru a ne salva pielea. Eu am făcut un salt până la mitralieră şi am tras câteva rafale. Explodă o a doua grenadă. De data aceasta era gata să mă nimerească. În faţa mea izbucni un fulger viu. Mi-am simţit capul — bine acoperit cu casca de oţel — plesnind, parcă, din încheieturi. Un mo - ment am simţit frica, iar apoi, aproape imediat, m-a cuprins o furie nebună. Până în acea clipă nu resimţeam o ură personală contra inamicului. A-l ucide era o necesitate. Acum devenise o plăcere perversă. Fără îndoială, nu aveam intenţia să mor pe câmpurile mocirloase ale Fran­ţei.
Ne-am aruncat unul asupra celuilalt, în luptă corp la corp. Era o luptă crâncenă pentru supravieţuire, fără scrupule. Ne-am lovit cu paturile armelor, ne-am izbit unul pe celălalt cu bocancii noştri grei, ne-am zgâriat şi ne-am tăiat cu baionetele. Englezul mi-a pus piedică şi am simţit o durere ca o împunsătură ascuţită. M-am năpustit asu - pra lui cu o furie reînnoită. Din nefericire pentru el, i-a căzut casca. S-a ales cu o rană adâncă în frunte, mare cât un pumn.
Eram prea istovit ca să mai continui lupta. Deocamdată nici nu era nevoie, deoarece omul zăcea la picioarele mele. L-am privit cu prudenţă, dorind să-l văd mort, să se sfârşească odată. Puteam să pun eu capăt luptei, dar, la fel de brusc cum mă cuprin - sese, setea mea de sânge dispăru. Omul privea în sus spre mine cu ochii lipsiţi de expresie, cu respiraţia gâfâită, crispându-se dureros... Sângele îi acoperea faţa, scurgându-i-se din colţul gurii. M-am simţit slab şi vulnerabil. Mă durea piciorul şi dacă vreunul din camarazii lui m-ar fi găsit acolo, nu mă puteam aştepta la milă. M-am întors să plec, dar respiraţia gâfâită a omului pe care în­cercasem să-l omor mă ţinea pe loc. Am îngenuncheat în grabă lângă el, i-am bandajat fruntea cât am putut mai bine, am scos bidonul meu de apă.
— Bea, spusei poruncitor.
El continua să mă privească fără să facă vreo mişcare pentru a primi apa. Ce aştepta prostul? Vroia să-i pun eu bidonul la gură şi să risc să-mi bage un cuţit în coaste? I-am lăsat apa la-ndemână şi am fugit cât am putut să-mi scap pielea, la adăpost, de partea noastră, în ciuda schijelor care zburau în toate părţile şi a grenadelor rătăcite. L-am găsit pe Legionar ghemuit sub rămăşiţele arzânde ale unui „Churchill", trăgând rafale rapide cu automatul lui. Nu prea departe l-am văzut pe Micuţul cu faţa iluminată de flă­cări, având figura aporape satanică. Mi-am scos batista din buzunar şi am legat-o strâns în jurul piciorului.
Deocamdată, inamicul fusese respins. Aveam un moment de res­piro, dar acesta putea să fie foarte scurt şi noi profitam cât mai mult de el. Porta înfuleca a cincea cutie de carne conservată, Bar­celona trecea din mână în mână o sticlă cu gin, Bătrânul se jucă în dorul lelii cu un pachet de cărţi. În spatele nostru, Formigny era în flăcări. Bombardierele grele „Wellington" erau în aer, deasupra Caen-ului, şi flăcările se ridicau sus, spre cer. Sub noi, pământul tremura şi se zguduia anticipând, parcă, o catastrofă.
Într-un jeep abandonat, Porta găsise un gramofon vechi şi câteva plăci. Le-am pus să ne cânte una după alta, îmbătaţi de sunetul muzicii după zgomotele oribile, obişnuite ale luptei, şi după ce am ascultat-o pe ultima le-am luat din nou de la capăt. Eram la a treia rundă când din penumbră ieşi un grup de soldaţi care veneau spre noi. Păreau neînarmaţi. Purtau un steag cu o cruce roşie mare şi pe căştile lor purtau aceeaşi emblemă. Micuţul ridică arma, dar înainte ca el să poată trage, Bătrânul i-o zmuci din mână.
— Ce dracu' vrei să faci?
Micuţul se întoarse spre el indignat.
— De ce se îngrijesc numai de răniţii lor? Ai noştri de ce nu sunt ridicaţi?
— Cine trage în ăştia de la Crucea Roşie, zise Bătrânul, să aştepte de la mine un glonţ direct între ochi. E clar?
A urmat un moment de linişte plină de stinghereală, apoi Porta izbucni în râs.
— Tu ai greşit războiul, Bătrâne! Ar trebui să te înrolezi în Armata Salvării, acolo ai ajunge general în doi timpi şi trei miş­cări!
Se întoarse şi scuipă, dar Bătrânul dădu dovadă de înţelepciune rămânând liniştit. Nimeni nu se mai încumetă să ridice arma.
Ultimul dintre răniţi fusese ridicat, ultimul dintre brancardieri trecuse înapoi linia inamică. Era linişte peste tot. Şi apoi, deoda­tă, sus în tranşee, un tânăr locotent dădu un ţipăt ascuţit şi căzu pe spate, în noroi. Glonţul unui machisard îşi găsise ţinta. Un alt glonţ veni şuierând în direcţia noastră şi în câteva momente lupta sângeroasă reîncepu. Trei mitraliere îşi răpăiră replica şi câţiva din echipa de brancardieri căzură. Legionarul sări în picioare înaintea noastră şi alergă înainte, strigând spre noi să-l ur­măm, aşa cum făcuse de atâtea ori în trecut, în stepele îngheţate ale Rusiei, pe povârnişurile de la Monte Cassino.
În îngrozitoarea ambuscadă care urmă, aproape întreaga echipă de brancardieri şl răniţii pe care îi culeseseră au fost făcuţi una cu pământul. Încă o dată, pământul se umplu de cadavrele oamenilor din ambele părţi. Era nevoie de o nouă echipă de bran- cardieri pentru a ridica noii răniţi. Atac, contraatac. Moartea era cuvântul de ordine.
Nu exista nici o cruţare pentru Plutonul 91.

(va urma)