joi, 27 iunie 2013

Sfirsitul unei domnii singeroase (9)

Horia Sima



In lupta cu greutatile

Spre deosebire de comunism si alte organizatiuni politice cu caracter international, miscarile nationaliste n-au ajuns la nici o constiinta comuna a destinului lor. Nu-si recunosc suficient înrudirile de conceptie. Aceasta lipsa de soli- daritate pe plan de solidaritate pe plan ideologic si politic le fac inapte sa-si coor doneze planurile si actiunile. Cauzele dezordinii care domneste în tabara natio- nalista sunt multiple. Probabil ca sta în natura miscarilor nationaliste sa nu se poata grupa într-o entitate superioara.

Probabil ca la mijloc este lipsa de maturitate politica, fiind recent aparute, ceea ce le împiedica sa-si recunoasca interesele comune. Daca ne referim la responsabilitatile istorice ale acestei carente, ele revin în întregime fostelor State, Germania si Italia, care au parasit linia revolutiilor nationaliste, lasându-se antrenate si corupte de imperialismul burghez.

Guvernul român care ne prigonea si camarazii din tara îsi imaginau ca legionarii refugiati în Germania se bucura nu numai de ospitalitatea guvernului german, dar suntem sustinuti cu bani, arme si alte mijloace pentru a darâma regimul carlist. As scrie istoria fara respectul adevarului, daca n-as recunoaste ca noi am dorit acest sprijin si am încercat chiar sa-l obtinem. Nu reclamam ajutorul partidului national-socialist în calitate de înfrânti, de umili postulanti, sau de oameni care îsi închiriaza serviciile, ci îl pretindeam în numele comunitatii de idealuri. Ajutorul solicitat îl consideram un act de camaraderie si de viziune politica, ca oameni care apartinem aceluiasi front si a caror lupta, în ultima analiza, ar fi beneficiat întreaga lume nationalista.

Corneliu Codreanu niciodata nu ceruse nimic nici de la Roma si nici de la Berlin. Inainte de prigoana exista însa o puternica organizatie legionara, care îsi procura mijloacele financiare din propria ei activitate si dezvoltare. Orice crestere de membri, avea efecte si în casa miscarii. Dar, din Februarie 1938, de când partidele politice au fost interzise în România si miscarea a trecut în faza clandestinitatii, nu se mai putea aduna sume importante de bani. Scazuse si numarul legionarilor activi si nici politia nu permitea colectarea de bani. Nici arme nu ne puteam procura, cautându-le prin poduri sau pe la indivizi singuratici. Riscurile erau imense si tot ce-am adunat în faza 1938-1939 cazuse în mâinile dusmanului, în cursul diverselor perchezitii si arestari. Pentru a întreprinde un atac frontal contra regimului aveam nevoie de un stoc initial de arme, cu care sa facem prima bresa în dispozitivul lui de aparare.

Constient de aceasta situatie precara, Comandamentul legionar de la Berlin a însarcinat în vara anului 1939, sfârsitul lui Iulie-începutul lui August, pe Victor Vojen sa tatoneze posibilitatea unui eventual sprijin material în cercurile militare ale regimului. Vojen pretindea ca are legaturi importante, care duceau pâna la Keitel. Afirmatia lui nu am putut-o verifica niciodata, pentru ca Vojen nu introducea pe nimeni pe firul lui. Cert este ca la a doua sedinta a Comanda- mentului, Vojen s-a întors cu un raspuns negativ. Guvernul german nu se amesteca în politica interna a altor State si nici nu sprijina miscari nationaliste din alte tari.

Pe ei îi intereseaza numai o miscare nationalista care "prin propriile mijloace" cucereste puterea în Stat, cum a fost fascismul sau national-socialismul. O miscare politica ce trebuie sustinuta din afara nu-i intereseaza, pentru ca nu are radacini în popor. Cu aceasta explicatie, cercurile germane ne invita sa ne rezol- vam singuri, cum vom sti, problema politica din România, fara amestecul lor.

Dupa sosirea mea din Iugoslavia, am considerat închisa aceasta posibilitate si chiar periculos de a fi redeschisa,din cauza statutului nostru precar de refugiat politic.

Ce ajutor puteam spera de la un guvern care ne tinea sub supraveghere, obligându-ne sa ne prezentam saptamânal la politie si sa seman într-o condicu- ta? Guvernul German nu numai ca nu era dispus sa ne acorde vreun sprijin, dar, prin limitarea libertatii noastre de miscare în interiorul Reichului si în afara, ri - dicase o serioasa piedica în calea planurilor noastre.

Spiritul de sacrificiu, în slujba oricarei credinte, prin natura lui merita sa fie respectat, dar este mai mult usor de luptat, cum este cazul comunistilor, ca membru al unei organizatii internationale, care dispune de legaturi în toata lumea si de mijloace materiale din abundenta, decât ca membru al unei miscari nationaliste, ale carei posibilitati sunt limitate la ceea ce însasi poate sa produca.

Mijloacele noastre, când am început sa edificam piesa cu piesa noul plan, erau ca si inexistente. Pentru alti revolutionari sau oameni trimisi în misiuni periculoase, partea tehnica a misiunii lor este cel putin rezolvata: din capul locului bani, arme, hârtii, gazde si alte legaturi nu mai constituiau o problema. Oamenii plecau cu acest echipament initial, care nu lipsea niciodata.

Pentru noi, însasi apropierea de obiectiv, strabaterea etapelor de drum pâna în tara, reprezenta un efort considerabil. Revolutia nu se putea face de la Berlin. Un ban adunat cu truda, un pasaport, un pistol, luau proportii gigantice, deve - nind etape ale bataliei finale. Numai perseverenta noastra putea sa ni le procure. Noi nu aveam bani, nu aveam hârtii de trecerea frontierei, nu aveam arme, si pe deasupra ne aflam si sub supravegherea Gestapo-ului.

Cum am rezolvat aceste chestiuni preliminare, simple în aparenta, dar colosal de importante pentru noi?

Pentru alimentarea fondului de actiune, toti camarazii atasati grupului de actiune contribuiau cu cinci marci lunar. Din munca în fabrica, ei câstigau apro ximativ 40 de marci lunar, din care îsi plateau chiria si întretinerea. Traian Bo - robaru era casierul grupului. Din cotizatii am reusit sa strângem pâna la începu- tul lunii Aprilie, 1.700 de marci. Era ridicol de putin. Ponta vine cu o idee. El cunostea pe un industrias, Ott, proprietarul editurii si întreprinderii tipografice Braun & Co. Cu recomandatia lui Petre Ponta au intrat lucratori la Braun & Co. – Smultea, Rotea, Seitan, Eugen Teodorescu, Laurentiu Veres si Petrascu.
– Ce-ar fi, îmi spunea Ponta, daca i-as cere sa ne împrumute cu 20.000 marci, asigurându-l în schimb, ca daca vom birui, în afara de restituirea banilor, îl vom ajuta sa-si deschida o întreprindere tipografica în România? In caz ca nu avem noroc, cu munca mea (Ponta era desenator artistic si avea legaturi de afaceri cu Ott) îi garantez restituirea sumei în câtiva ani.
– Bine, încearca, i-am raspuns lui Ponta, dar sa nu sufli o vorba despre ce avem sa facem cu acesti bani. Spune-i ca sunt pentru activitatea noastra politica în strainatate.

La întâia întrevedere, Ott era dispus sa ne împrumute suma ceruta. Dar la a doua întrevedere a batut în retragere. Desi este plin de bunavointa, nu are suma disponibila. Ott ceruse informatii despre noi, de la partid, si probabil fusese sfatuit sa nu-si bage banii într-o întreprindere nerentabila si fara perspective.

Amarât de acest insucces, Petre Ponta a facut atunci un gest de neuitat: economiile familiei lui, vreo 1.300 de marci, le-a scos din banca si ni le-a pus la dispozitie. Cu ajutorul lui Ponta, "comoara" noastra, cum o numeam, se ridica la vreo 3.000 de marci. Din aceasta suma trebuia sa acoperim calatoria cu trenul pâna în Iugoslavia, gazduirea în Banatul sârbesc si asezarea noastra în România la locuri sigure.

Paralel cu strângerea banilor se mai ivea si o alta problema: schimbarea marcilor în devize-forte. Marcile germane, din cauza razboiului, nu aveau cau - tare pe pietele straine si ne era teama sa nu ramânem cu ele în buzunar.

Prin legionarul Adrian Bratianu, angajat la Radio-Berlin, am reusit sa cumparam de la niste bulgari, cunostinte de-ale lui, care lucrau tot la Radio, 100 de dolari americani în moneda marunta, excelenta pentru scopurile noastre. Traficul de devize se pedepsea pe atunci cu moartea în Germania sau, în cel mai fericit caz, cu internarea într-un lagar de concentrare. O alta sursa de schimb ne-a oferit-o, fara sa stie, Preotul Borsa. Acesta primise de la Sturdza, când fuse- se la Copenhaga, o suma apreciabila în lire sterline si coroane daneze, pentru nevoile grupului. Despartindu-se de grup, el cheltuia acesti bani pentru nevoile lui particulare si pentru propria lui actiune politica. Pentru efectuarea schimbu-lui, facea apel la inginerul Negoescu, un legionar stabilit de multa vreme la Berlin, ca reprezentant al unor firme din tara. Negoescu ne oferea noua spre cumparare lirele parintelui, platindu-i-le, bineînteles, asa cum era pretul în comertul negru. Operatia a durat toata iarna, caci Parintele nu schimba lirele decât una câte una, ca sa-si economiseasca banii. în total am achizitionat 20 de bancnote de o lira sterlina. Trecerea fiecarei lire din buzunarul Parintelui în buzunarul grupului era salutata cu salve de bucurie de cei initiati.

Lirele si dolarii au fost scosi din casieria obisnuita si bine ascunsi de Petre Ponta, pentru a nu fi gasiti la vreo perchezitie.

O chestiune mult mai complicata decât aceea a banilor era a pasapoartelor. In planul de actiune era prevazut ca granita germana sa o trecem cu pasapoarte. Nu puteam risca o confruntare cu politia germana, caci ospitalitatea Reichului era conditionata de prezentarea legionarilor saptamânal la Polizeirevier-ul din raza unde locuiam. Dar de unde sa ne procuram pasapoartele? Noi nu aveam decât "Fremdenpass" si pe aceste documente nici Ungaria nici Iugoslavia nu ne-ar fi eliberat vize. Singura posibilitate de a putea patrunde în aceste tari era sa ne substituim altor cetateni români aflati în Germania. La început am crezut ca vom gasi suficiente persoane, mai ales printre studenti, dispusi sa ne cedeze pasapoartele lor. Dar când am început sondajele, m-am izbit pretutindeni de refuzuri. Oamenii banuiau la ce le folosim si nu voiau sa fie amestecati în ches- tiuni gen Miti Dumitrescu. Dupa multe iscodiri si multe refuzuri, am pus mâna abia pe patru pasapoarte românesti, din cercul prietenilor miscarii: de la doua doamne, sotiile camarazilor Bratianu si Boaru, si de la doi studenti din Berlin, Avram si Banciu. Cu al meu, pe care îl aveam mai de mult, pe numele de Otto Schneider, posedam în total cinci pasapoarte, foarte putine în raport cu numa - rul legionarilor destinati sa participe la actiune.

Pentru înlocuirea fotografiilor de pe pasapoarte cu noii lor titulari, am avut iarasi multa bataie de cap. Pentru întâia oara savârseam astfel de operatii. Arta falsificarii documentelor, atât de raspândita în toate cercurile de conspiratori internationali, noua ne era necunoscuta. Ne-a salvat din încurcatura tot Petre Ponta. Nici el nu se pricepea, dar cum era desenator, dupa câteva saptamâni de experienta a devenit maestru. Pasapoartele românesti aveau doua stampile, una seaca si alta cu cerneala. Stampilele de cauciuc le-a confectionat relativ repede, dar cea de plumb i-a scos peri albi. De câte ori nu i s-a spart forma de plumb! Nu a reusit decât dupa zeci de încercari nesabuite, în care timp si-a lasat total în parasire ocupatiile din care-si câstiga existenta. Finalul operatiei l-am sarbatorit ca un mare triumf al grupului de actiune, cu un pahar de vin, ridicat în cinstea lui Petre Ponta, eroul întreprinderii.

Mai ramânea o ultima greutate de îndepartat. Cum sa ne sustragem de sub vigilenta Gestapo-ului? Inca de la întoarcerea noastra la Berlin luasem câteva masuri de precautiune, pentru orice eventualitate. Cum locuiam la Petre Ponta, am tot amânat sa ma prezint la Polizei-revier-ul respectiv pentru îndeplinirea formalitatilor cu condicuta, cum era ordinul de la Polizei-pr?sidium. Din amânare în amânare, m-am apropiat de data plecarii, încât problema disparitiei mele de la Berlin se rezolvase de la sine. Acelasi procedeu l-a utilizat Boian. Dar mai existau alti camarazi care nu se puteau prevala de aceasta lipsa de control, fiind înscrisi în registrul politienesc.

Pentru acestia am imaginat un alt sistem. Cei destinati sa plece în prima serie, vor parasi Berlinul, mutându-se în alte orase. Urmând acest consemn, Rotea si Smultea s-au mutat la Viena, fiind gazduiti de bunul nostru prieten Cerna. Rostul plecarii lor nu era cunoscut în grupul mare, crezându-se ca într-adevar oamenii vor sa schimbe peisajul berlinez cu Viena, pentru cine sti ce motive.

Ceilalti, care nu puteau utiliza acelasi procedeu fara a trezi banuielile, Petrascu, Teodorescu, vor recurge la schimbarea domiciliului lor în raza Berlinu lui. Mutându-se dintr-un Polizei-revier într-altul, nadajduiam sa-si piarda urme le în desisul formalitatilor.

(va urma)




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu