Sfirsitul unei domnii singeroase (6)

Horia Sima


6. Un sol din tara
In cursul lunii Ianuarie, primesc o vizita neasteptata. Un legionar din tara, Petre Dumitriu, soseste la Berlin si vrea sa-mi vorbeasca într-o chestiune de interes deosebit. Intr-o dupa masa, a fost adus la casa lui Petre Ponta, unde locuiam, si a început sa-mi depene povestea lui. Mi-a spus ca e student în medicina si a actionat în Centrul Studentesc, sub conducerea lui Vârfureanu. Apoi, fara nici o introducere, a intrat în subiect:
– Ne-ati luat-o înainte cu Miti Dumitrescu.
– Cu ce?
– Cu Armand Calinescu.
Ii cer explicatii. O actiune paralela nu era exclusa:
– Si noi aveam în pregatire un atentat.
– Care voi?
– Grupul studentesc din Bucuresti, de sub conducerea lui Vârfureanu.
– Si?
– Ne-a surprins interventia lui Miti Dumitrescu în perioada de organizare. Dar într-o saptamâna doua, cel mult, intram si noi în actiune.
– Tot contra lui Armand Calinescu?
– Banuiesc ca si el trebuia sa cada, dar eu aveam o alta misiune.
– Care?
– Sa împusc pe Generalul Dragu.

Ma uit la el uluit. Generalul Dragu era o figura populara în România. Iesise la pensie si conducea, împreuna cu profesorul Marin Stefanescu, o organizatie patriotica, "Cultul Patriei".
– Stiu ca mai erau si alti generali pe lista, între care un fost comandant al jandarmeriei, adauga Dumitriu.

Convorbirea cu Dumitriu mi-a ramas întiparita în minte pâna la ultimul cuvânt. Acum numai exista nici un dubiu ca Vârfureanu era un agent de mare clasa al politiei. Prin mijlocirea lui Vârfureanu, care controla sectorul studentesc, Armand Calinescu înscenase un complot legionar contra unor mai multor generali români, pentru a-si putea pune în aplicare planul de asasinare a capeteniilor aflate în închisori si în lagare. Indignarea ce-ar fi provocat în tara asasinarea mai multor generali români ar fi fost atât de mare încât masacrul ce-ar fi urmat ar fi considerat ca o justa represiune a unor actiuni absurde si bestiale.

Atentatul lui Miti Dumitrescu n-a salvat pe legionarii din închisori, dar, cel putin, odata cu ei cadea si acela care planuise lichidarea lor. Daca nu ar fi fost înlaturat Armand Calinescu, fruntasii legionari tot ar fi pierit cu doua saptamâni mai târziu, dar în asa fel ca monstrul nu numai ca ar fi ramas în viata, dar ar fi triumfat pe mormintele lor. Dupa aceste întâmplari, cine ar mai fi cutezat sa ridice steagul Legiunii, când asupra ei apasa acuzatia unor atentate demente?

Toata lumea ar fi aprobat uciderea lui Armand Calinescu, dar sa ucizi niste generali nevinovati, scosi la pensie? Cum se mai putea reabilita miscarea?

Acum toate se lamureau. Mihail Vârfureanu era fiu de preot din judetul Dâmbovita. A intrat în miscare fiind student în medicina, si repede si-a câstigat aprecierea sefilor lui. Atât Ion Victor Vojen, fostul sef al judetului Dâmbovita, cât si Victor Dragomirescu, fost sef al Centrului Studentesc Legionar Bucuresti, întotdeauna mi-au vorbit de el în termeni superlativi. O speranta a legiunii. Fusese primit si în Corpul Mota-Marin, iar, în timpul prigoanei, devenise omul de încredere a lui Victor Dragomirescu. Conducea grupul legionar de la medicina. Eu n-am avut nici un fel de contact cu el si nu l-am vazut niciodata, deoarece eu aveam legaturi numai cu sefii de mari unitati, iar el nu era decât seful unei subunitati studentesti. Dupa recomandarea lui Victor Dragomirescu, cu care lucram strâns la realizarea planului de actiune, ce trebuia sa fie pus în aplicare pe la începutul lunii Februarie 1939, Vârfureanu era prevazut sa conduca atacul de la cazarma Malmaison. M-am întrebat mai târziu ce s-ar fi întâmplat daca am fi ajuns sa dezlantuim atacul? Ne-ar fi tradat?

E greu de precizat când a intrat Vârfureanu în slujba politiei. Sa fi fost înainte de începerea prigoanei sau chiar în cursul ei, prins si pus în dramatica alterna - tiva de a fi schingiuit sau de a trece de cealalta baricada? Un fapt ce mi-a dat mult de gândit era ca sefii studentimii în clandestinitate cadeau unul dupa altul, la scurte intervale: din Octombrie 1938 pâna în Ianuarie 1939 sunt surprinsi de politie si arestati Filipov, Mazilescu, Necrelescu si Busuioc. Ori, toti acestia erau sefii ierarhici ai lui Vârfureanu. Dar era greu sa se faca vreo legatura, pentru ca cei cazuti aveau contacte si cu alti sefi de grupe studentesti. De unde venise tra- darea? In orice caz, Vârfureanu era ultimul care putea fi banuit, deoarece era aghiotantul lui Victor Dragomirescu, iar Victor Dragomirescu era un membru de elita al Legiunii.

Prin aceste decapitari succesive, în primavara lui 1939, ramasese Vârfureanu în fruntea studentimii legionare de la Bucuresti, dar nu pentru ca l-ar fi numit cineva, ci din proprie initiativa. Organizatia noastra de lupta fusese distrusa în cursul lunii Ianuarie 1939, comandamentul legionar se pulverizase prin moartea lui Vasile Christescu si fuga celorlalti peste hotare.

Eu însumi, la începutul lunii Februarie, trecusem granita în Ungaria, încât nu mai era cine sa dea dispozitii. Lui Vârfureanu, unul din principal conduca - tori ai studentimii, în mod natural îi revenea succesiunea, încât atunci când si-a asumat raspunderea Centrului Bucuresti nu putea trezi nici o banuiala.

Asa trebuie sa procedeze orice legionar, în împrejurari asemanatoare, când pierde legatura cu Comandamentul. Când am aflat mai târziu, la Berlin, ca Vârfureanu lucreaza la reorganizarea studentimii, ne-am bucurat, deoarece acest corp de elita, în care ne puneam toata nadejdile, nu ramasese fara condu - cator.

E adevarat ca înca din timpul acela, adica din primavara anului 1939, circulau zvonuri nelinistitoare referitor la Vârfureanu; totusi nu ne puteam lua dupa gura unuia sau altuia, când Victor Dragomirescu, chiar din închisoare, unde se afla, dupa nereusita încercare de a fugi cu avionul, ne trimisese vorba la Berlin sa avem toata încrederea în Vârfureanu. Al doilea garant, Victor Vojen, care se afla la Berlin, ne asigura cu aceeasi strasnicie ca Vârfureanu e de o loialitate desavârsita.

De aceea, când, pe la începutul lunii Mai 1939, a venit din tara un curier trimis de Nicoleta Nicolescu si, între altele, m-a întrebat ce cred de Vârfureanu, i-am comunicat ca nu-l cunosc, dar sefii lui ierarhici, Vojen si Dragomirescu, îl garanteaza suta la suta. Se pare ca pâna la urma Nicoleta aflase ce e cu el. E un mister totusi ca, dupa informatiile ce le avea, consimtise sa mearga la locul de întâlnire. Pe strada convenita cu Vârfureanu, o asteptau agentii Politiei. De atunci i-a disparut urma. S-a aflat mai târziu ca dupa ce fusese violata, a fost ciuruita de gloante si apoi arsa la crematoriu.

Caderea si uciderea Nicoletei au întarit banuielile contra lui Vârfureanu. Dar toate acuzatiile aveau un caracter vag. Vârfureanu îsi luase toate masurile de aparare, ca sa nu ramâna nimic de pe urma tradarii lui. Se faceau afirmatii, deductii, dar nu se putea dovedi nimic. Era ciudat faptul ca Vârfureanu rezista în fruntea studentimii, în timp ce toti ceilalti sefi cazusera la scurte intervale.

Era si mai ciudat faptul ca numai Nicoleta fusese arestata, în timp ce el scapase. Cum era inteligent si inventiv, a potolit repede îndoielile asupra oame- nilor din jurul lui.

Studentii care lucrau cu el nu puteau sa se plânga de nimic. Nimeni nu cazuse în retelele politiei. Daca Vârfureanu ar fi fost agent, afirmau ei, ar fi trebuit sa se opereze zeci de arestari din sânul lor.

De alta parte, Vârfureanu era foarte activ. Organiza echipe de razbunare, tinea întruniri clandestine în marginea Bucurestilor si vorbea cu înflacarare de ziua cea mare, când asasinii Capitanului vor plati cu crima lor. Din când în când, ne comunica si noua, la Berlin, ca se pregateste, ca sa aveam rabdare, ca zilele lui Armand Calinescu sunt numarate.

Bazati pe aceste stiri, care invocau febrila activitate a lui Vârfureanu de a pregati nu una, ci mai multe echipe destinate pedepsirii marilor vinovati, noi la Berlin ne asteptam dintr-o clipa în alta la caderea lui Calinescu sau a Regelui sau a amândurora. Era si Miti Dumitrescu în tara, dar mai era si Vârfureanu cu echipele lui. In realitate, organizatia lui Vârfureanu era cunoscuta de politie si era lasata în pace sa-si desfasoare potentialul, cu scopul explicat mai înainte.

La momentul oportun ,aceste echipe, constituite sub sefia lui Vârfureanu si în cunostinta politiei, vor servi ca instrumente de provocare ale celei de-a doua bai de sânge contra capeteniilor legionare. Bineînteles, erau lucruri pe care noi nu le-am descoperit si reconstituit decât ulterior, în timp ce, în vara anului 1939, nici o tara si nici la Berlin nu i se putea imputa lui Vârfureanu nici o acuzatie concreta. Existau contra-argumente tot atât de puternice.

De ce nu l-a predat politiei pe Victor Dragomirescu? Dar pe atâtia altii cu care avea legatura?

Asa se face ca atunci când Ilie Vlad Sturdza s-a întors în tara, pe la începutul lui August 1939, si m-a întrebat cu cine sa ia legatura, i-am indicat pe Vârfureanu. Ilie Vlad Sturdza n-a avut nici o legatura cu actiunea în curs. El se întorcea acasa pentru chestiuni strict familiare si am profitat de acest prilej ca sa-i dau o misiune de informare. La întoarcere, fiind o persoana sigura, trebuia sa ne transmita ceea ce i-a comunicat Vârfureanu. La atât s-a limitat misiunea lui: simplu serviciu de curierat. Pentru acest lucru era sa-si piarda capul. Vârfureanu l-a denuntat dupa caderea lui Calinescu si, dupa încercare neizbutita de a trece frontiera, a fost arestat si depus la Prefectura de Politie. A scapat cu viata numai gratie celor trei milioane de lei, solicitati de consortiul de asasini, si predati, pe o filiera invizibila, de Doamna Sturdza.

Inginerul Nicolau, seful razletilor, tinea legaturi cu Vârfureanu. Si unul si altul erau sefi de corpuri legionare în clandestinitate. Dupa împuscarea lui Calinescu si baia de sânge care a urmat, Nicolau s-a dus la Vârfureanu si pe un ton amenintator, i-a spus: "se vorbeste ca ai vândut-o pe Nicoleta Nicolescu. Daca ma predai si pe mine, sa stii ca acest lucru se va cunoaste si vei fi împus- cat". Vârfureanu s-a aparat cu atâta indignare si cu atâta caldura, protestând nevinovatia lui, încât Nicolau s-a întors impresionat de la întâlnire. Aflându-ma la Bucuresti atunci si povestindu-mi Nicolau scena cu Vârfureanu, eram încli - nat sa ma întâlnesc cu el, pentru a-i da instructiuni de reorganizare a studenti - mii. Inginerul Nicolau s-a împotrivit. "Acest om pare de buna credinta. Dar riscurile sunt prea mari. Nu pot sa-mi asum raspunderea".

In Octombrie 1939, trec în Banatul sârbesc. In timpul sederii mele acolo, aflu ca Vârfureanu a sosit la Berlin. Credeam ca fugise din tara, ca noi toti, din cauza prigoanei, si ma bucuram ca puteam lamuri în sfârsit dosarul banuielilor care planau asupra lui. Dar când ajung la Berlin, în ziua Craciunului, aflu ca Vârfureanu se înapoiase în tara. Vojen l-a gazduit, l-a ocrotit si i-a reînnoit încrederea fata de ceilalti camarazi. Parasise România cu pasaport în regula, pe numele de Vasile Albu. Spunea ca l-a obtinut, reusind sa însele vigilenta unui comisar de la Prefectura de Politie. Dar de ce aceasta plecare precipitata? De ce n-a asteptat sosirea noastra? Seful studentimii legionare de la Bucuresti nu putea sa plece fara a lua contact tocmai cu acei care se întorceau din tara. Actiunile trebuiau coordonate. Se temea, probabil, de o confruntare cu grupul din tara? Isi imagina ca noi îi cunoastem legaturile cu Siguranta si îl vom descoperi?

Voia sa evite acest moment penibil? Facuse un calcul gresit, deoarece eu, la vremea aceea, nici atunci nu-mi facusem o judecata clara asupra lui. Ori tocmai prin disparitia lui precipitata si absurda, dezlantuise un nou val de banuieli asupra lui.

Normal era sa se declare refugiat politic si sa ramâna cu noi. Si atunci, trageam noi concluzia, el nu plecase din tara pentru ca era urmarit, ci pentru motive nemarturisite. Fara îndoiala, cum circula printre legionarii din Berlin, gratie cartii de vizita a lui Vojen, n-a putut sa nu afle de apropiata noastra sosire. Dupa vizita lui Vârfureanu la Berlin, a ramas un mare semn de întrebare în urma lui. Singur Vojen continua sa-l apere cu înversunare.

Destainuirile lui Petre Dumitriu risipeau si ultimele îndoieli asupra rolului odios jucat de Vârfureanu. Acum se lamureau toate: caderea succesiva a capilor studentimii, arestarea Nicoletei si poate alte victime pe care noi nu le vom cunoaste niciodata.

De ce nu l-a predat pe Victor Dragomirescu? Dar pe atâtia altii cu care avea legatura? Vârfureanu îsi menaja pozitiile susceptibile sa-l descopere. La ce i-ar fi folosit, cum faceau alti agenti recrutati din mijlocul nostru, de a preda un singur om si apoi ar fi fost ars definitiv si scos din circulatie? Dimpotriva, loiala colaborare cu Victor Dragomirescu îl punea la adapost de banuieli. Ori de câte ori avea nevoie, Dragomirescu îl apara, garantând de buna lui credinta. Apoi, mai era si prieten cu el. Din aceleasi motive nu l-a denuntat nici pe inginerul Nicolau. Ii era teama de consecinte. Vârfureanu îsi alegea în asa fel victimele încât sa nu fie reperat. La Berlin a venit într-o misiune de informare, trimis de Prefectura de Politie. Speculând legaturile de prietenie cu Vojen, a patruns în mediul legionar de aici si s-a întors cu un dosar bogat la Bucuresti. Numai întoarcerea noastra îl nelinistea. Nestiind cu ce informatii venim, a preferat sa nu dea ochi cu noi.

Am avut apoi mari greutati pâna ce l-am lamurit pe Petre Dumitriu. El sustinea mortis ca Vârfureanu e de buna credinta. L-am tinut multa vreme în carantina si nu l-am cooptat în grupul de actiune decât dupa ce ne-am convins de buna lui credinta.

Cu aceste explicatii, nu vreau sa azvârl vreo acuzatie asupra lui Dragomirescu sau Vojen. Nici ei nu aveau de unde sa stie ce zace în sufletul lui Vârfureanu. E greu, e aproape imposibil sa accepti ca unul din cei mai buni legionari, cu merite recunoscute si galoane câstigate în lupta, a devenit o iuda.

(va urma)