miercuri, 5 iunie 2013

Monte Cassino (10)


Sven Hassel

Sven Hassel

Cartea aceasta este dedicata celor ucisi
în manastirea si fortareata Monte Cassino.


Pe via del Capuccino am ridicat baricade. Fusese ideea lui Carl. Agentul de circulaţie ne‑a dat şi el o mână de ajutor. La cele două capete ale străzii am pus grinzi. Mario s‑a dus să facă rost de bile. Apoi ne‑am apucat să jucăm o partidă de pétanque.
Fireşte că s‑au găsit destui să protesteze, însă agentul de circulaţie se zborşi la ei. Toţi de pe stradă luau parte la jocul nostru. Ne distram ca nişte copii, excepţie făcând şoferii şi birjarii, care nu voiau să înţeleagă de ce era blocată strada.
Liniştea era întreruptă doar la zgomotul bilelor. Aruncam cu un genunchi sprijinit pe pământ. Apoi măsurăm şi ne ciorovăiam. Ploaia însă ne‑a împiedicat să continuăm. Barajul nu l‑am îndepărtat, putea folosi şi a doua zi.
După aceea am plecat spre bordelul de pe Maria de'Fiori, în drum însă ne‑am încăierat cu bersaglierii. Chiar în faţa patiseriei celei mari, pe via del Corso. Am spart una dintre marile uşi de cristal. Au venit carabinierii dar n‑au săltat decât pe bersaglieri. Noi ne refugiasem într‑un bordel.
— E plăcut aici la Roma, spuse Carl.



Capitolul 10 - PERMISIE LA ROMA

De câteva ori camionul era să se răstoarne în câte o groapă de obuz.
În buzunarul de la piept, sub ţesătura aspră a bluzonului de camuflaj, foşneau permisiile. Simple petice de hârtie, dar ele însemnau cinsprezece zile de uitare, la Hamburg. Plutonierul major pomenise ceva şi despre posibilita­tea de a obţine o învoire în străinătate. Regimentul nu acorda aşa ceva. Dacă aş izbuti s‑o obţin la Hamburg, m‑aş putea duce la Copenhaga. La ce bun? Să merg mai departe, până în Suedia, de unde m‑ar extrăda suedezii? Căci deveniseră specialişti în materie. Cu numai trei zile în urmă executasem doi aviatori care dezertaseră la Roma şi ajunseseră până în Suedia, la Stockholm. Drumul înapoi îl făcuseră cu cătuşe la mâini, escortaţi de către poliţia suede­ză până la Hälsingborg şi predaţi jandarmeriei militare. Noi îi executasem, noi cei dintr‑un pluton al regimentului disciplinar de blindate. Unul dintre ei zbiera împotriva Suediei.
— Unde ai de gând să te duci? mă întrebă un caporal bătrân ce purta epoleţii albi ai grenadierilor.
L‑am privit fără a‑i răspunde. N‑aveam chef să‑i răspund.
— Te‑am întrebat unde te duci? repetă el cu încăpăţânare de ţăran.
— Ce‑ţi pasă ţie, ramolitule? Eu te întreb unde te duci?
— Ai merita o scărmăneala bună, puţoiule. Ţi‑aş putea fi tată!
— Dă‑i drumul, ce mai aştepţi! Eu sunt gata. Mi‑am scos centironul înfăşurindu‑l în jurul mâinii.
Şovăi, nepricepându‑mi furia. Trebuia să‑mi descarc nervii şi moşneagul pica la ţanc. N‑avea decât să ridice primul mâna şi l‑aş fi ucis. Bucăţele l‑aş fi făcut. Nu‑mi păsa de urmări. Simţeam nevoia să fac ceva disperat. După aceea mă voi simţi mai bine. Şaizeci şi două de ore în turela puţind de ulei a unui tanc, era destul pentru a înnebuni.
În jurul meu doar răcani din transporturi. Doar în spate de tot am zărit doi marinari în uniforme decolorate şi jegoase. Nasturii de la bluzoane erau cocliţi. Unul îşi pierduse panglica de la bonetă iar pe cea a camaradului său, cu toată bunăvoinţa, nu puteai citi ce scrie. După insigne mi‑am dat seama că erau de la submarine. Mi‑ar fi plăcut să stau de vorbă cu el şi simţeam că dorinţa era reciprocă. Dar, la fel ca mine, se codeau să facă primul pas. Se putea prea bine să nu schimbăm niciodată un singur cuvânt, chiar de‑ar fi să călătorim sute de kilometri împreună, în camionul acesta ce ne hurducăia.
Neavând ceva mai bun de făcut, m‑am apucat să‑mi curăţ unghiile cu baioneta. Ceea ce ar fi avut darul să‑l scoată pe Porta din sărite. Chiar şi atunci când făcea baie avea mare grijă ca nu cumva să‑şi ude mâinile, să‑şi piardă patina. Micuţul nu avea asemenea griji, el din principiu nu se îmbăia niciodată: îi puteai ţine urma pe o rază de kilometri. Tot el deţinea şi recordul de purici al diviziei. Un grenadier din regimentul 433 fusese timp de trei luni în fruntea clasamentului, cu trei sute doisprezece purici în două ore. Micuţul l‑a învins cu trei sute patruzeci şi şapte, într‑o oră şi jumătate. Porta şi cu el încercaseră să obţină o rasă nouă împerechind purici cu cruce pe spate cu purici tigraţi. Din păcate cei tigraţi îi haleau pe ceilalţi. Micuţul era şi singu­rul dintre noi cu păduchi, de care era foarte mândru. Am fi cumpărat şi noi de la el, dar cerea mult prea scump, douăzeci şi cinci de grame de aur perechea.
Povestea cu păduchii începuse cu americanii. În timpul patrulărilor de noapte îi auzisem vorbind între ei. Un caporal de la puşcaşii marini susţinea că nu eşti cu adevărat soldat, atât timp cât nu ai păduchi. Când după câteva ceasuri, am atacat tranşeea, Porta îi reteză beregata caporalului. Scotocind prin buzunarele mortului, Micuţul găsi o cutie de alamă plină cu păduchi.
Caporalul acesta mort avea să ne dea multă bătaie de cap. În 1916 fuse­se în Legiunea Străină şi luptase în Flandra. Legionarul nostru s‑a înfuriat. Luă corpul şi îl îngropă în grădina de legume din spatele mănăstirii. Cu ajutorul lui Barcelona meşteri o cruce. Se porni o gâlceavă mare pentru a hotărî ce trebuia scris pe cruce. Cei mai mulţi erau de părere să scrie: Caporalul Robert Kent, U.S. marines. Dar se opunea cu îndârjire micuţul legionar, care ţinea morţiş să scrie: Legionarul clasa I‑a Robert Kent. Mai voia să vopsească braţele crucii în verde, culoarea legiunii. Noi le doream în roşu şi albastru, adică în culorile infanteriei marine americane.
În cele din urmă ne‑am învoit şi un călugăr îndemânatic a gravat pe cruce:
„Aici zace legionarul clasa I‑a Robert Kent, din regimentul 3 al Legiunii Străine, mort în uniforma puşcaşilor marini din regimentul 2 U.S."
În ziua următoare însă, pe Legionar îl apucară toate pandaliile când constată că, profitând de întuneric, cineva pictase vulturul american pe mijlocul crucii. Trei zile în şir l‑a căutat pe vinovat fără a‑l dibui.
La Roma abia aveam timp să prind expresul către nord. Dar aveam de de făcut un drum la spitalul militar, pentru Chiorul. De dus un pachet unei doctoriţe. De necrezut, dar adevărat: generalul nostru era îndrăgostit. Eram curios să‑i văd gagica. Dacă era ca el, nu prea aş fi avut ce vedea. Până şi Wallace Berry, cel mai pocit dintre toţi actorii uriţi, era un Adonis pe lângă Chiorul.
Era frumoasă, nemaipomenit de frumoasă. I‑am ţinut locul Chiorului în patul damei. Bună treabă!
Aveam buzunarele burduşite cu scrisori, ce trebuiau remise pe sub mână, pentru a evita cenzura. Conţineau destule pentru a acuza de înaltă trădare întreaga companie. Cea mai periculoasă era cea de la Porta, către un prieten dezertor, care se ascundea de cinci ani. Împreună cu un agent de poliţie organizase o „reţea", care să‑i ajute pe cei în stare să plătească. Dar vai de amărâtul care intra pe mâinile acestei bande şi nu putea cotiza. Porta era în legături de afaceri cu ei. Nu ştiam cam ce fel de „afaceri" tratau. După război, partenerul lui Porta a devenit comisar de poliţie într‑un mare oraş din Germania. Nu dezvălui numele urbei, de teama unui proces de calomnie.
Camionul sosi la Roma şi se opri în curtea unei cazărmi. Un fel de cuşcă sordidă cu ziduri coşcovite. Se vedea bine că vechii locatari plecaseră. Erau prin nisipurile Africii sau putrezeau în lagărele de prizonieri din Libia.
Un plutonier răcnea la noi.
— Mai lasă‑ne în pace! îi aruncă unul dintre marinari pe când cobora din camion.
În grup strâns, cu sacii pe umeri, marinarii ieşiră pe poarta cazărmii legănându‑se, urmăriţi de zbieretele gradatului. Puţeau a ulei şi apă sărată.
Am mărşăluit mult timp, cu o scurtă oprire pe treptele din piaţa Spaniei.
Pe via Maria dei Fiori am intrat într‑un bar, un fel de coridor îngust, cu o tejghea lungă.
Două târfe ce nu păreau nocive se odihneau, rezemate de bar. Mai încolo un agent de circulaţie, cu ochelarii de protecţie pe după gât, vocifera. In colţul gurii avea un trabuc. Uniforma îi era stropită. Tăcu brusc dând cu ochii de noi.
— Attenzione! Nemţi murdari!
Unul dintre marinari, cel mai scund, o porni spre sticlete, cu dreapta pe mânerul baionetei.
— Camarade, spuse el, tu eşti roman. Noi trei suntem germani. Suntem oameni cumsecade, care nu fac rău nimănui dacă nu ne calcă pe bătătură! cred că şi patronul din spatele tejghelei e de acord cu mine. Nu cere decât ce i se cuvine. Şi aceste două dame, sunt dame bine, atunci când li se dă ce li se cuvine.
Se întrerupse, îşi scoase baioneta şi se scobi între dinţi cu ea. Se întoarse cu faţa către poliţist, întinzându‑şi gâtul. Apăru o piele roşie, opărită. Acea piele pe care o au supravieţuitorii scoşi în ultima clipă dintr‑o încăpere plină cu vapori fierbinţi.
— Dar, vezi tu, măi sticlete, nici unul dintre noi nu‑i murdar!
Puse baioneta la loc şi lovi cu podul palmei pe tejghea.
— Daţi‑ne bere! Trei sferturi bere şi un sfert şliboviţă! După aceea, şampania săracului1!
Cârciumarul râse cu bunăvoinţă. Apoi îşi şterse burta cu şervetul.
— Aveţi de gând s‑o luaţi repede, ai?
Se scărpină la fund şi scoase dopul unei sticle de şampanie cu dinţii.
Între timp noi ne uitam la tablourile din spatele său, murdare de rahat de muscă, la care desigur priveau doar noi veniţi, căci cei de‑ai casei nu le mai vedeau de mult.
Încă nu schimbasem cu ei nici un cuvânt. Nu se făcea, atâta timp cât nu băusem încă primul pahar. Sunt ritualuri ce trebuie respectate. Şi ce ne‑am fi putut spune înainte de a fi ciocnit împreună?
Barmanului îi trebui un sfert de oră să ne prepare amestecul. Făcea pe nebunul.
Am ciocnit şi am tras câte o duşcă zdravănă. Unul din mateloţi, o prăjină de om, împărţi în jur ţigări Camel. Se tot scărpina între picioare şi cântărea din priviri pe cele două târfe.
— Trebuie să ne repezim până la spital, ne explică el. Carl şi‑a rupt ceva. S‑a pomenit cu o afurisită de anghilă2 peste el. Şi apoi, toţi avem nevoie de‑o revizie.
Se descheie să ne arate carnea sa arsă.
— Am luat‑o pe coajă nu departe de Cipru. Eram de patruzeci şi opt de ore în submersie. Comandantul şi‑a pierdut răbdarea. Nu a vrut să‑l asculte pe secund. Era prea tânăr, făcea pe cocoşul. Douăzeci şi unu de ani, ce vreţi! Secundul nostru avea patruzeci şi şapte şi era hârşâit ca un adevărat lup de mare! Când l‑am scos din turelă, carnea se desfăcea de pe oase. Ulei încins. Pe comandant nici nu l‑am mai găsit! S‑a topit complet.
Marinarul îşi lustruia crucea de cavaler.
— Treizeci şi şapte dintre noi şi‑au lăsat oasele acolo. Dar am izbutit să scoatem barca de salvare; doar mulţumită mecanicului şef.
— Ce naiba te‑ai apucat să‑i spui toate astea! se răsti cel secund, care se numea Carl. Să ciocnim!
Fiecare a dat un rând. Cârciumarul la fel. Până şi cu sticlele ne‑am împăcat. Restul de pe fundul paharelor îl turnam în decolteul fetelor.
În bar apăru încă o târfă.
— Otto, să fiu al naibii, mormăi Carl dându‑i un ghiont celuilalt, pe asta o iau. Cât poate costa? I‑aş da 500 pentru o noapte.
Începu să se tocmească cu fata şi căzură de acord pentru 500 de mărci şi zece pachete de Lucky Strike. Fata avea camera la etajul trei. Otto şi cu mine i‑am urmat.
Patronul ne puse câteva sticle de bere sub braţ.
— Trec şi eu să vă văd într‑o jumătate de oră, după ce închid prăvălia, strigă după noi.
Am urcat o scară îngustă, în urma fetei. Sub fustă i se vedeau chiloţii roşii cu margini de dantelă neagră.
Carl gâfâia în timp ce‑i strecura mâna între pulpe.
— Îmi placi al naibii de mult!
Tot glumind am străbătut pe întuneric un culoar lung, lovindu‑ne de tot felul de chestii. Scăpăram pe rând chibrituri. Din când în când ne opream să bem.
O femeie gemea în spatele unei uşi. Un bărbat râse răguşit. Se auzea un pat scârţâind. Ceva căzu pe jos, probabil o sticlă.
— Unii nu se‑ncurcă pe aici, şopti Otto privind printr‑o gaură de cheie.
— Sbrigatevi! mormăi fata, nerăbdătoare. Ce‑aţi rămas acolo? Dacă nu veniţi, îmi găsesc alţii. Noaptea‑i scurtă. Sunt grăbită. (Îşi aruncă pe spate părul negru ca smoala). Ei, ce‑aveţi de gând?
— Venim, venim, mârâi Otto. Doar să tragem un gât. Tu ai băgat de seamă, Carl, cât de grăbite sunt toate putorile? Mai grăbite decât toţi oamenii de afaceri la un loc. Ţi‑aminteşti de aia mare şi slabă, la Salonic, care lua clienţii câte doi deodată?
— Mie să nu‑mi spui putoare, ţipă fata, care înţelegea puţin germana. Pentru tine, marinarule, eu sunt fată, gagică, iubită, sunt ce vrei tu, dar nu putoare.
— Bine, bine... făcu împăciuitor Otto. Hai să punem busola la punct. Cum te cheamă?
— Lolita.
— Lolita, lui Otto îi place numele. Lolita... Spune‑mi, Carl, te‑ai mai culcat vreodată c‑o Lolita?
— Nu ţin minte. Lolita, arată‑ne bârlogul tău!
Carl, unde am fost ultima dată la bordel?
Carl se scărpină gânditor după ureche.
— N‑a fost la Bone3, când ne‑am făcut plinul, sau cumva la Brest?
Otto se prăpădea de râs.
— Da de unde! a fost la Trondheim. Ai alunecat pe trepte, iar eu eram închis în latrine. Ce noapte!
— Ce limbariţă aveţi! strigă Lolita din celălalt capăt al coridorului. Haideţi, veniţi odată, ce mai aşteptaţi!
— Ia nu mă mai lua la rost, o puse la punct Carl. Te‑am plătit pentru o noapte întreagă şi mă priveşte cum îmi petrec timpul. Cine a zis că vreau să mă culc cu tine? Poate vreau doar să‑ţi cânt un cântecel de leagăn?
O sticlă de bere îi scăpă lui Otto din braţe, se rostogoli pe coridor şi căzu pe scări. Încercă s‑o prindă, dar scăpă şi altele pierzându‑şi echilibrul şi se prăbuşi pe trepte în jos, într‑un vacarm asurzitor.
Împreună cu Carl i‑am sărit în ajutor. Se deschideau uşi, bărbaţi şi fe­mei strigau de‑a valma, aşa cum numai italienii ştiu să strige. Un prichindel, alături de un munte de fată, ne ameninţa cu bătaia, dar văzându‑l pe Otto se retrase urgent, baricadându‑se în spatele uşii, folosind un bufet şi un bideu.
La baza casei scărilor apăru şi patronul. Trupul îi lucea de sudoare. În mână ţinea o măciucă.
— Per Bacco! Accidenti! Cine vă supără, băieţi? Lăsaţi‑l pe mâna mea!
— Nu‑i nevoie, am scăpat doar o sticlă, îi răspunse Otto.
— Nu, din fericire nu s‑a spart, dar ce porcărie de scară! Asta îmi aminteşte de Nagasaki, şi acolo era o afurisită de scară. Era în noaptea când m‑am procopsit cu‑n sifilis, de la japoneza aia care avea doar trei degete la piciorul drept.
— Sifilis, zbieră Lolita, foarte mulţumesc, asta nu‑i de mine.
O luă la fugă pe culoar şi se auzi o uşă pocnind.
— Vai de capul tău, amărâtule! bombăni Carl. Cine te‑a pus să pome­neşti de boala ta? Înţelege o dată, Otto, lucrurile astea sunt strict personale. Uită‑te la mine. Vorbesc eu vreodată de şancrul pe care mi l‑am tras la Pireu? E vina ta, Otto. Tu ai vrut să intrăm în afurisitul ăsta de bar. Dacă mizam pe damele de consumaţie, aşa cum ţi‑am propus, nimic nu s‑ar fi întâmplat.
— Poţi să ştii dacă damele alea se spală la fund? se apără Otto. Dacă e să ai ghinion, te alegi cu ce trebuie chiar şi atunci când te duci într‑un castel şi te bagi în scutece c‑o prinţesă.
Ne‑am aşezat pe treptele înguste ale scării şi am scos dopul la câteva sticle, apoi am urcat din nou făcând la fiecare etaj câte o haltă de bere.
— Berea asta nu mai face două parale, mârâi Otto nemulţumit. Miroase a bere, se numeşte bere, dar e o poşircă. Când berea începe să fie proastă, se cheamă că e timpul de a pune capăt războiului. Nu poţi duce război fără bere bună.
— Sunteţi activi? i‑am întrebat.
— Bineînţeles! mormăi Otto şi scuipă pe perete.
— Eram amândoi la şcoală, Otto şi cu mine, când ne‑au tras în piept pe amândoi. Ne‑am angajat în marină în 1924. Singura posibilitate de muncă permanentă. Am semnat pentru doisprezece ani. Ce să mai împarţi viaţa în bucăţele? Aşa a fost să fie.
— Şi nu sunteţi decât simpli marinari? m‑am arătat mirat.
— De mult puteam fi prim‑maiştri, de‑am fi vrut, râse Otto. Ne‑au degra­dat pe fiecare în parte de câte cinci ori. Prea multe istorii cu fuste; prea multă bere... şi prea mulţi ofiţeri tâmpiţi. Dar până să înceapă scârnăvia asta de răz­boi, ne‑am distrat destul de bine: la ora asta suntem singurii supravieţui­tori din cei trei sute şaptezeci şi cinci de zdrahoni ai vechii şcoli de submarine din Kiel.
— Şi ce veţi face după ce vom pierde războiul şi marina va fi dizolvată?
— Baţi câmpii, băiete! clătină din cap Carl. Pe voi ăştilalţi da, pe voi or să vă trimită la dracu'. Nouă desigur că cel puţin pentru o vreme, ne vor lua submarinele. Dar vom draga mine. Am mai făcut de astea. Şi toţi ne vor iubi. Ne vor umple de bere, când ne vom întoarce în port. Rahatul cel de toate zilele pe voi vă aşteaptă, pe voi cei de la blindate. Dacă vrei un sfat bun, ascultă ce‑ţi spun, Înscrie‑te la un curs de deminare! Îţi va folosi după război. Vei trăi ca un rege!
Otto găsise între timp uşa Lolitei. O ameninţa că trage asupra zăvorului dacă nu deschide. Pentru a o face să priceapă că vorbeşte serios, îşi arma zgomotos pistolul.
— Dă‑te la o parte din uşă, că trag, urlă el.
Se auzi cum sunt trase două zăvoare şi Lolita dădu drumul unui şuvoi de înjurături. La celălalt capăt al coridorului se deschise o uşă şi o fată ne pofti politicos să intrăm. Otto puse pistolul la loc în toc. Lolita era uitată, nici nu existase vreodată.
S‑au făcut prezentările, ne‑am strâns mâinile. O chema Isabelle. Lângă chiuvetă avea un butoiaş cu bere. De tavan atârnau cănile.
Otto se dezbrăcă imediat. Avea ciorapii găuriţi, iar pantalonii îi erau pătaţi de mucegai. Arătă spre bocancii săi:
— Nu cred să se usuce vreodată! Ultimii metri a trebuit să‑i facem prin apă, vasul de aprovizionare nu putea acosta... ce viaţă de câine!
Isabelle îşi scoase rochia şi rămase într‑un furou negru. I‑am exprimat admiraţia noastră. M‑am aşezat împreună cu Carl pe marginea patului, cu halbele de bere în mâini. Otto şi Isabelle se ciondăneau încetişor. Nu căzuse­ră de acord în privinţa poziţiei. În cele din urmă fata a cedat. Se aşeză în genunchi pe pat. Carl şi cu mine a trebuit să le facem puţin loc. Apoi s‑au ivit alte dificultăţi. Otto nu vroia să folosească prezervativul. Isabelle mi‑a cerut să caut în sertarul noptierei şi s‑a încredinţat că Otto şi l‑a pus corect.
— Suntem gata, constată ea.
— Perfect, atunci să‑i dăm drumul, spuse Otto răguşit.
Carl îmi destăinuia amănuntele despre viaţa la bordul vaselor depozit ce adunau prizonierii.
— S‑a întâmplat ca tocmai în timpul când eram la bordul unui aseme­nea vas, să am parte de cea mai grozavă fată din viaţa mea. O negresă, într‑adevăr rea de muscă. Avea mii de draci în ea. Şi cum ştia să‑şi mişte toate alea, bătrâne, nu‑ţi pot spune.
Otto se dădu jos, cu un aer mulţumit. A urmat la rând Carl. Continua să‑mi povestească în timp ce‑şi scotea pantalonii. Isabelle îşi înodă picioarele în jurul şoldurilor sale.
— Şi în timp ce făceam dragoste cu ea, haleam icre negre cu lingura mare. Îţi dau 100 de mărci, dacă o faci pe franţuzeşte, spuse adresându‑se Isabellei.
— În regulă, cum vrei tu.
— Am încercat s‑o aduc pe negresă la bord, s‑a prins însă Bătrânul, tocmai când ne strecuram prin panou. Am luat zece zile de bulău, fata însă făcea şi de zece ori atât. Ce cur frumos ai, oftă el ciupind‑o de fese.
Otto zvârli prezervativul folosit pe geam şi îşi puse bocancii la uscat pe reşou.
— Ce‑ai zice, Sven, dacă am petrece câteva zile împreună? Spitalul mai poate să aştepte! Cred că n‑ar fi rău să batem puţin cloaca asta, în care lumea bună vine în concediu. O bună educaţie te obligă să cunoşti Roma.
Am zis da, cu toate că trebuie să sacrific câteva din preţioasele zile de permisie.
— Am auzit de‑o văgăună faină, am adresa.
Carl se ridică în mâini pe sânii precum două cuiburi mici ai Isabellei şi se opri să‑şi tragă sufletul. Apoi fata se puse din nou pe treabă.
Cineva bătu zgomotos la uşă.
— Ceva se‑ntâmplă? urlă nervoasă Isabelle.
— Via di qua!
— Ce zbieri în halul ăsta, pentru numele Domnului! Sunt eu, Mario, se auzi glasul înăbuşit al patronului barului.
Otto se duce să deschidă. Mario pătrunse în cameră purtând o ladă cu bere în spinare.
— V‑am adus câteva sticle, de vă e cumva sete, ne lămuri Mario aşezând lada în mijlocul încăperii. (Îi dădu Isabellei o palmă pe fundul gol.) Ai de lucru, hai? râse el. Dând capul pe spate, goli o sticlă fără s‑o ia de la gură.
Între timp Carl terminase. Otto avea chef s‑o ia de la început.
— Iată binemeritata odihnă a războinicului, rânji ridicând picioarele fetei la umeri.
— Nu fără prezervativ, ţipă Isabelle trăgându‑se înapoi.
A trebuit să cotrobăi din nou prin sertar.
— Vreau să cred că aveţi hârtii în regulă, spuse Mario. Într‑un ceas jandarmii militari trec pe aici!
— N‑au decât, am spus nepăsător.
— Permisia ta e valabilă pentru Roma?
— Nu, e pentru Hamburg.
— În cazul ăsta or să te umfle. Nu trebuie să te găsească aici. Dar n‑are importanţă. Aveţi tot timpul. În pivniţă e o bătrânică. E oarbă, însă are urechi de pisică! Îndată ce‑i va auzi venind, va sparge o sticlă de peretele curţii.
Otto obosise. Isabelle încălecase bideul, ceea ce îl stârni pe Mario. Nici nu mai ajunseră la pat, se împreunară pe jos, ca doi câini. Mario avusese grijă să‑şi pună halba la îndemână. Nu se oprea nici măcar când bea. Nimeni nu se supără. Şi de ce s‑ar fi supărat! Isabelle îşi făcea meseria, iar noi eram clienţii ei. Mario era lac de transpiraţie.
— Uf! suflă el, nu mai am antrenament. Trebuie s‑o fac mai des!
— Poţi veni la mine de câte ori pofteşti, dacă ai cu ce plăti, puse lucrurile la punct Isabelle. Dacă nu, închis pentru inventar!
— N‑ai un peşte? întrebă curios Otto.
— Acum nu mai am. L‑au arestat săptămâna trecută. L‑au dus împreu­nă cu nişte evrei.
— Ce crezi că va păţi? întrebă Carl.
— Se zice că‑i folosesc la experienţe, cu chestii chimice, zise Otto.
— În lagărele mari din Polonia au camere de gazare, ne informă Mario.
— Tu nu vrei? mă întrebă Isabelle. Hai, vino, cât mai sunt în formă!
La început m‑am codit. Ceilalţi au crezut că sunt timid şi puseră mâna să mă ajute, mai bine nu spun în ce fel, aş putea fi acuzat de pornografie.
Carl ne întrerupse în plin elan exclamând cu uimire:
— Ia arată‑mi braţul! N‑ai fi însemnat!
Mi‑am tras brusc mâna şi imediat mi‑a sărit muştarul.
— Ticăloşilor! Ce vă pasă vouă de asta!
Am pus mâna pe ţucalul pe jumătate plin şi l‑am azvârlit spre Carl. Acesta se feri şi Mario îi primi conţinutul în plin obraz. A fost începutul unei bătăi de pomină. Până şi Isabelle se aruncă în învălmăşeală.
De jos din curte răzbi zgomotul unei sticle sparte pe o conductă. Mario sări în sus.
— Ei, băieţi, au venit! Oarba i‑a auzit. Ieşiţi pe acoperiş. Sbrigatevi!
Eu mă şi băgasem sub pat, dar am fost tras afară de picioare.
— Tâmpitule, şuieră Isabelle, e primul loc în care vor căuta.
Mario ne împinse pe fereastră.
— Afară cu voi, corciţilor! Şi clonţu, mic! Dacă vă găsesc vor închide barul şi întreg bordelul. Nemţi blestemaţi! Din partea mea n‑aveţi decât să vă căsăpiţi între voi, dar pe noi, romanii, lăsaţi‑ne în pace!
Strângeam pistolul între dinţi şi în jurul gâtului aveam două grenade. Când am privit în jos m‑a luat ameţeala. Carl era chiar în spatele meu. Îşi uitase ţoalele şi râdea ca un prost.
Marinarii şi‑au aruncat sacii jos, în curte. Nu eram singurii din casă care aveam necazuri. Eram agăţaţi de faţadă precum ciorchinii.
— Să nu vă uitaţi în jos, ne sfătui Isabelle.
Ce frică îmi era! Urmărit de ai tăi. Blestemată fie poliţia din toate ţările.
De ce o fi viaţa asta atât de complicată? Ce făcusem, în definitiv? O noapte de libertate. Doar atât. Şi ne vânau ca pe criminali.
— Cartuşiera şi chipiul mi‑au rămas înăuntru, am şoptit enervat.
— Eşti bătut în cap, şuieră Carl. Bătu din picior pe tăblie.
Mario apăru la fereastră.
— Per Bacco, voi, nemţii, nu sunteţi decât o şleahtă de idioţi!
Ne trecu lucrurile uitate. După numai două minute i‑am auzit pe caralii spărgând uşa. Au înjurat‑o pe Isabelle. l‑au pocnit pe Mario, au blestemat Italia. Fereastra fu smulsă violent. Ne‑am lipit de zid, preschimbaţi în cără­mizi tăcute. Dacă ne găseau aici, era moarte curată, nici o explicaţie nu ne‑ar fi putut salva.
Am ridicat piedica de la pistolul 0,8. Carl ţinea între dinţi panglica grenadei sale de mână.
În lumina ce răzbătea de pe palier am zărit un chip de granit sub casca lucitoare de oţel. Fascicolul unei lanterne mătură curtea.
— Isuse Dumnezeule, dacă exişti, ajută‑ne, doar o singură dată! Mâine ne vom duce la biserică!
Ce m‑am mai rugat!
Jandarmii răcneau. Cineva ţipa. Lovituri de măciucă date pe trupul gol. Un pocnet de pistol. Geamuri sparte. Înjurături.
— Pune mâna pe porcul ăsta, izbucni un glas gros.
Cizme ţintuite coborâră zgomotos scara. Aveau să‑l găsească pe cel care trăsese? Îi vor rupe, desigur, fiecare oscior. Nimeni nu trage în caralii nepe­depsit. În strada până acum tăcută zbârnâi motorul unui camion. Plecau. Chiar în clipa când ne pregăteam să ne întoarcem prin fereastră, Otto ne avertiză:
— Atenţie, poate s‑au făcut doar că pleacă!
Din nou se deschise o fereastră. Apăru o cască lucitoare. Cineva mergea pe acoperiş. Toţi trei încetasem să mai respirăm.
Nu mai aveam aer. Creierul meu se oprise. Mi‑am rupt o unghie. Capătul îi mai atârna de deget şi mă durea când îl mişcam.
Într‑un târziu, la fereastră s‑au ivit Mario şi Isabelle, care ne‑au ajutat să coborâm.
— Din cauza voastră era s‑o încurc, nemţi blestemaţi, pufni Mario4. Am scăpat ca prin urechile acului. (Era transpirat leoarcă). Dacă vreodată unul din ăştia îmi pică‑n labe, îl strâng de gât. Mâine mă duc la slujbă. Nu că aş crede, dar oricum! (Îşi şterse faţa de sudoare.) Rita, vaca aia, avea un tip ascuns în dulap. Un englez, evadat acum trei luni dintr‑un lagăr de prizonieri. Îl mai dădusem pe uşă afară o dată. Îi făcuseră rost de acte italieneşti. Ar fi putut scăpa, dacă nu se ascundea în dulap. Chiar şi un bou s‑ar fi întrebat ce caută un tip în dulap!
Încăperea era plină de oameni care vorbeau de‑a valma. Un adevărat turn al lui Babei. Eram îngrămădiţi pe patul cel mare. Cei mai mulţi râdeau de uşurare. Dar singură şi tăcută în colţul ei, şedea o fată foarte frumoasă, cu obrazul împietrit. Englezul fusese prietenul ei.
— L‑au târât de picioare pe scări în jos, şopti ea. Capul i se lovea de fiecare treaptă.
Agentul de circulaţie, cel pe care îl cunoscusem mai devreme în aceeaşi seară, îi întinse o sticlă cu rachiu. Refuză murmurând ceva neinteligibil.
— Unde l‑au găsit pe Heinz? întrebă unul mărunţel, cu nasul ascuţit.
— Dedesubtul spălătorului din latrine, îi răspunse o fată voinică, cu ochi plânşi. Tocmai plecau, când unul dintre ei s‑a întors şi a luminat cu lanterna sub chiuvetă. Ce s‑a mai bucurat! „Fă‑te încoace, micule. Ce amărât trebuie să fii tu, singur‑singurel acolo înăuntru!" Cred că Heinz a înnebunit brusc. A scos pistolul şi a tras un glonţ în braţul jandarmului. Au sărit şi ceilalţi. L‑au omorât pe Heinz cu patul armelor. Apoi l‑au prăvălit pe scări lovindu‑l cu picioarele, ca pe o minge de fotbal.
— Eşti sigură că Heinz e mort? întrebă Mario, între două sorbituri.
Fata făcu da din cap.
— Îi urăsc pe zbirii ăştia, zise Otto cu convingere.
Se pregătea să‑şi urmeze gândul, când Carl interveni.
— Ne doare‑n cot de ei! Trăiască războiul! Pacea va fi lungă şi cumplită! Avem fete, trăscău şi prieteni faini, zbirii s‑au cărat, ce‑ţi mai trebuie?
Isabelle puse un disc. Dansam cum se nimerea, fără a ţine seama de muzică. Una dintre fete se alese cu un ochi vânăt. Mario sparse o sticlă în capul poliţaiului. Urinam pe fereastră. Pentru fete lucrul ăsta era ceva mai greu. Trebuia să le ţinem să nu cadă. Nimeni nu voia să părăsească încăperea, de teamă că în lipsă se vor petrece lucruri interesante.
Sticletele şi una din fete au luat o hotărâre grea, anume să părăsească împreună lumea aceasta. Se pregăteau să se sinucidă. I‑am ajutat să umple cada cu apă, după care le‑am ţinut un timp capetele sub apă. Dintr‑o dată şi‑au schimbat părerea. Carl se supără şi îi pocni cap în cap, zicându‑le tâmpiţi şi lipsiţi de caracter.
Pretutindeni pe jos şi până pe scări erau culcate perechi. Mario îşi pusese picioarele sale murdare pe spinarea mea ce se ridica şi cobora. Nu pentru că ar fi vrut cumva să ne deranjeze, pe mine şi pe Anna, ci din cauză că nu avea unde să le pună în altă parte. Cu capul între sânii mari ai Luisei, se porni să cânte:

Belami nu eşti prea elegant şi nici
nu pici de frumos,
Dar pe chestii de dame eşti tare băftos...

Mai degrabă zbierete decât cântec. Între două refrene mai trăgea o duşcă. Tricoul său se ridicase descoperindu‑i burta păroasă.
Otto şi o fată care petrecuseră o bună bucată de vreme sub pat ieşiră la lumină. Otto împinse fata înapoi de unde venise cu piciorul desculţ şi nu prea curat şi se aşeză cu spatele sprijinit de pat. O fată îi mângâia umerii cu picioarele ei lungi. O prinse de sub genunchi intonând:

La ancoră eram, de la Madagascar la nord.
Căci ciuma izbucnise la noi la bord...

Două fete din înalta societate au venit să ne ţină companie. Erau sătule de covoare orientale şi de pahare de cristal. Tânjeau după unghii murdare şi vorbe triviale. Una dintre ele povesti cum mama ei s‑a sinucis otrăvindu‑se împreună cu amantul ei.
— Şi maică‑mea a fost o târfă, zise Carl. Vrei să te culci cu mine?
Fata i se aruncă de gât şi se puseră în baterie pe coridor. Otto se apropie clătinându‑se, sprijinit de două fete în pielea goală.
— Să n‑aveţi încredere în ăştia, zbieră el arătându‑i cu degetul pe noii veniţi. Ăştia mint şi când respiră. Nu sunt de‑ai noştri. Sunt comunişti!
Cea de a doua fată bine se opri să râdă. Mi se agăţă de gât. Otto încercă să mă ajute să‑i desfac fermoarul. Rezultatul: rochia se sfâşie de sus şi până jos.
Carl cânta:

În Africa negrii ţipă în cor,
Acasă‑n Reich cu toţii vor!

— Eşti comunist? se răsti Otto la unul din peştii fetelor.
Acesta încuviinţă. Ridicându‑şi pumnul, răcni ceva ce suna cam ca „Frontul roşu".
— Ce sclifosit! mârâi Otto.
Scoţând pistolul său P 38 din toc, urmă:
— Coboară în stradă, dibuieşte un tip de la Gestapo, sau un jandarm şi culcă‑l la pământ cu ăsta! Nu vei îndrăzni, japiţă mică de salon! Vă cunosc eu pe voi! La naiba, până şi un bătrân cotoi italienesc face mai mult decât voi.
Toţi erau numai urechi. Otto continua să‑l facă pe tip albie de porci. Otto era un marinar de la submarine tipic, detestând tot ce mirosea a burghezie. Iar cuvântul intelectual îl făcea să vadă roşu.
Tânărul ieşi, cu pistolul în buzunar. Una dintre perechi încercă să‑l reţină.
Fata de adineauri reveni.
— Scoate‑ţi uniforma şi vino cu mine, îmi propuse. Războiul se va termina curând.
I‑am mângâiat pulpele. Se aruncă pe spate în pat, cu picioarele desfăcute atârnând pe margini. M‑am prăvălit peste ea muşcându‑i sânii zbârliţi.
Otto mormăi şi acum.
— Auzi, comunişti! Pe dracu! Dau în bâlbâială cum văd un rezervist cu zvastica pictată pe fund!
Totul era năclăit de bere. O fată vomită. Deodată izbucni o ceartă între Mario şi poliţai, care se acuzau unul pe celălalt că ar fi furat o bere. Cearta se încheie în coadă de peşte.
Zăceam pe pat cu Elisabeth. Aveam capul greu. Aş fi vrut să fiu mort. Otto îngenunchease în faţa chiuvetei. Carl discuta cu Rita, aşezaţi în dulap.
— Haide, şleahtă de beţivani, făcu Mario nerăbdător. Îmbrăcaţi‑vă, mergem la slujbă. Ceilalţi au luat‑o înainte.
În biserica Sfântul Andrei era răcoare. Ne‑am înghesuit toţi pe două bănci. Aveam chipurile smerite.
Înşiraţi unul în spatele altuia, înaintarăm spre altar. Otto îi oferi o duşcă de rachiu lui Carl. Nu prea avea obiceiul să meargă la slujbă. Trebuia să prindă puţin curaj. Am îngenunchiat împreună cu ceilalţi credincioşi din biserică.
Am ridicat privirile către Cel de pe cruce şi am şoptit, aproape fără voia mea:
— Îţi mulţumesc, Isuse Hristoase, pentru ce ai făcut pentru mine azi‑noapte, când au venit jandarmii! Ajută‑i, Doamne, pe cei care au fost prinşi! O rază de soare lumină chiar în clipa aceea chipul său. Cât părea de obosit...
Am simţit o mână sub braţul meu. Era Mario, trăznind a bere.
— Vino, Sven! Ce faci, dormi?
— Întinde‑o, i‑am spus.
Mă strânsese şi mai tare, aproape brutal. Otto i se alătură şi el, pocnin­du‑mă peste ceafă cu latul palmei.
— Ce tot faci pe măscăriciul, ca şi cum l‑ai cunoaşte pe Dumnezeu!
M‑au luat pe sus. Carl voia să şterpelească o tavă de argint, Mario şi Otto însă fură de părere că exagera.
— Dacă ar fi la un popă sub braţ, i‑ai putea da o scatoalcă şi ai întinde‑o cu tava, dar s‑o salţi dintr‑o biserică, asta nu se face!
Carl s‑a supus raţionamentului nostru, era însă atât de dezamăgit şi furios încât se apucă să cotonogească un muzicant ambulant.
După alte câteva ore ne‑am luat rămas bun de la Mario şi de la fete. Ne‑am început turul de oraş, cu sacii în spinare. Am intrat în nenumărate bistrouri.
Am fost şi la un bordel. Iar la un moment dat am aterizat într‑o expoziţie de pictură, dar asta a fost din greşeală. Lui Carl îi plăcu un nud. Când află cât costă, se luă de comitetul de organizare. Ne ameninţară că vor chema poliţia. Dacă ne‑ar fi oferit un pahar de bere ar fi scăpat fără cele patru oglinzi sparte.
Într‑un restaurant select de pe via Cavour ne‑am luat la harţă cu un şef de sală şi patru chelneri. Am început prin a refuza să ne lăsăm sacii la garderobă: primele ciondăneli. Lucrurile s‑au înrăutăţit atunci când Otto vru să‑şi schimbe ciorapii la intrare; abia însă când au mers până acolo încât să refuze să ne servească, a început cu adevărat chermeza. Carl se repezi în bucătărie măturând personalul precum un taifun care pustieşte o pădure şi puse mâna pe o tavă mare, plină cu ravioli.
Doi poliţişti destul de în vârstă ne‑au luat în grijă şi ne‑au condus la un restaurant, pe o stradă mai dosnică, unde am fost mai bine primiţi. Carl mai avea şi acum tava cu ravioli sub braţ. Un dar din partea restaurantului select. Fuseseră prea fericiţi să se descotorosească de noi.
Înainte de a intra în a doua cârciumă, Carl atrase atenţia celor doi poliţai:
— Voi ăştia, amiralii trotuarului, cred că v‑aţi dat bine seama că v‑am urmat de bunăvoie, nu?
În faţa halbelor pline, agenţii ne asigurară că îşi dăduseră perfect seama.
Noaptea târziu ne‑am trezit lângă o fântânâ. Carl sări în apă să ne arate cum trebuie să te foloseşti de un colac de salvare pe timp de furtună. Otto şi cu mine stârneam valurile.
Se deschise o fereastră şi o voce adormită ne acuză în mod grosolan că făceam prea multă gălăgie.
— Halitor nenorocit de spaghete! urlă Carl din mijlocul bazinului. Cum îndrăzneşti să tulburi un exerciţiu de salvare al marinei de război germane?
Otto culese de pe jos o piatră pe care o repezi drept în mutra cetăţeanu­lui. Acesta a fost la un pas să sară pe fereastră dacă nevastă‑sa nu l‑ar fi reţinut. Locuiau la al treilea.
Otto mai aruncă o piatră, dar de data aceasta nimeri fereastra de alături. Se trezi acum întreaga stradă. Urmă o bătaie monstru. Părea că izbucnise o mică răscoală. Ne‑am luat tălpăşiţa când învălmăşeala a atins punctul maxim. Nimeni nu mai ştia de ce începuse.
În dimineaţa următoare ne‑am hotărât să mergem toţi trei la spital. Nu poţi face însă întotdeauna ceea ce vrei. Nenorocul a fost să întâlnim un marinar italian care se ducea la baza sa din Genova. Se găsea în tovărăşia unui bersaglier care tocmai ieşise din spital, cu un picior de lemn. Avea pică pe proteza sa, care îi producea dureri. O purta sub braţ şi mergea sprijinin­du‑se într‑o cârjă. La ieşirea din spital îi dăduseră două cârje, dar pe una o vânduse unui cioban. Nu pentru că ar fi avut cumva nevoie, dar ciobanul acesta era un om prevăzător.
— Nu şti niciodată ce se poate întâmpla în timp de război, îi spusese soldatul. Ceva îmi spune că, mai devreme sau mai târziu, va fi mare lipsă de cârje.
Când s‑a apropiat de noi eram tolăniţi pe o scenă, pe via Torino şi mân­cam sardele prăjite. I‑am poftit să se aşeze lângă noi şi le‑am oferit sardele.
Am stat puţin de vorbă, apoi pe neaşteptate ne‑a apucat un dor de curăţenie. Ne‑am repezit în cea mai apropiată baie publică. Ce scandal a fost când am nimerit în partea rezervată femeilor! Dezbrăcaţi, cu ţoalele sub braţ şi sacii la spinare, am zbughit‑o pe o fereastră şi ne‑am îmbrăcat în spatele unui gard.
La Ponte Umberto drumurile noastre s‑au despărţit. Cei doi nu mai aveau curajul să întârzie. Erau plecaţi de o lună. E adevărat că documentele lor erau ştampilate, numai că ştampilele erau false.
— Ei, băieţi, ne vom reîntâlni aici, după ce războiul se va termina, la 3 noiembrie, mai răcni marinarul italian de pe o străduţă.
— Marinarule, îi strigă Carl la rândul său, nu ţine, închipuie‑ţi că războ­iul se termină pe 4 noiembrie! Mai bine să ne întâlnim, chiar aici, la trei luni după sfârşitul războiului, numărat zi cu zi.
— Vrei să spui acolo unde sunteţi, sau aici unde ne aflăm? urlă marinarul.
Ajunsesem atât de departe încât abia ne mai auzeam. Oamenii se opreau holbându‑se la noi. Carl făcu mâinile pâlnie.
— Ne vom întâlni în mijlocul podului Umberto, acolo unde ne‑am despărţit şi fiecare va aduce o ladă cu bere!
— O.K. La ce oră? strigară italienii.
— La unsprezece şi un sfert, răspunse Carl.
— Veniţi cu trenul sau cu vaporul?
— Nu mai pune întrebări tâmpite! Tu iei trenul, dacă nu te obligă nimeni?
— Sunt autocare din oră‑n oră, de la Anzio la Roma, ne mai strigă marinarul.
A doua zi, dimineaţă devreme, eram la spitalul de pe Via di San Stefano. Până acolo ne‑am dus cu o birjă. Pe vizitiu l‑am aşezat pe bancheta din spate, cu toată împotrivirea lui şi am mânat caii cu rândul.
— Acum e acum! Să nu greşim şenalul, strigă Carl trecând pe sub porţi.
— Virez la dreapta, cred că‑i bine, zise Otto.
Santinela ne privea înmărmurită. Băiatul nu mai văzuse niciodată o asemenea intrare.
Otto opri în dreptul scărilor.
— Vira ancora! ordonă Carl.
— Unde mergeţi? lătră santinela.
— Noi te‑am întrebat unde mergi? i‑o reteză Carl. Ce te priveşte ce facem noi?
— Sunt aici ca să vă întreb unde vă duceţi, răspunse soldatul.
— Ei bine, ne‑ai întrebat. Şi acum închide clanţa! tună Carl.
Santinela ridică din umeri şi se întoarse la post.
O săgeată indica drumul către birou. Fără a ţine seama de inscripţia „Bateţi şi aşteptaţi", am pătruns înăuntru.
Un subofiţer sanitar, în uniformă tăiată pe măsură, instalat într‑un scaun cu leagăn, cu picioarele pe masă, era foarte ocupat să‑şi dea cu briantină pe păr. În spatele său, pe perete, se afla un portret mare al lui Adolf Hitler.
— Ai treabă multă? spuse Carl aruncându‑şi sacul pe podea.
Sanitarul pomădat şi parfumat nu se învrednici să ne arunce măcar o privire.
Carl îi atrase din nou atenţia asupra prezenţei noastre.
— Hei, ia vezi, ai muşterii!
Eroul de la spital se apucă să‑şi scobească dinţii cu un laringoscop. Privind nepăsător pe fereastră, se învrednici:
— Aţi greşit drumul!
— Fir‑ar să fie! Nu‑i spitalul aici?
— Ba da! Vă aflaţi în clipa aceasta în Ospedale Militare. Iar în faţa voastră se află responsabilul biroului. Aici stai în poziţie de drepţi şi te prezinţi regulamentar.
— Rahat! spuse Otto.
— Ce vă spuneam? zbieră Carl. Să‑i ardem o mardeală, catârului ăstuia!
— Haide, camarade, înţelege odată, am venit aici la reparaţie, mai încercă Otto.
— Nu m‑aţi înţeles. Aici sunteţi la spital şi nu la un şantier naval.
— Nu‑i mai vorbi, strigă Carl. Dacă are chef să‑mi simtă laba pe mutră, cu atât mai rău pentru el.
Otto insistă încă o dată.
— Bine, cum îi spune pe la voi aici, avem nevoie de reparaţie, de control.
Sanitarul îşi examină cu mult interes chica strălucitoare în oglinda de pe peretele din faţă. Îşi împrospătă obrazul cu apă de colonie.
— Vrei să spui că aveţi nevoie de spitalizare? În cazul acesta presupun că aveţi şi hârtiile necesare, semnate de medicul de regiment? Sunteţi răniţi?
— Da, făcu Carl, dar de mult. Nu pentru asta, am venit acum.
— Am necazuri acolo jos, zise şi Otto.
— Aţi greşit adresa. Aici e un spital de chirurgie.
Subofiţerul râse batjocoritor.
— Să nu mai discutăm cu el, ţipă Carl scos din fire. Dă‑i un şut în picioare, aruncă‑l prin răsuflătoare şi s‑o tăiem!
Subofiţerul se făcu că nu aude ameninţările.
— Trebuie să vă prezentaţi la serviciul de boli dermato‑venerice care se află în cadrul clinicii medicale. Cel mai bine vă interesaţi la Ortskommandatur5. Ca să aflaţi unde e, întrebaţi la comandatura gării, iar pentru a găsi gara nu aveţi decât să întrebaţi un agent de circulaţie.
— Bă rahat în ploaie, de ce nu ştii unde este afurisitul ăsta de spital pentru fudulii? întrebă Otto, plin de draci.
— Bineînţeles că ştiu, e datoria mea.
— Atunci spune odată, avortonule!
— Marinarule, eu răspund de intrările în spital de chirurgie, dar nu sunt birou de informaţii.
— Ce învârţi când nu faci pe soldatul? întrebă Otto.
— Nu cred că te priveşte, răspunse înţepat subofiţerul. Oricum, sunt puţine şanse să ne întâlnim în vreun salon. Dar dacă tot întrebi, voi face pentru tine o excepţie şi îţi voi răspunde. Sunt magistrat la baroul din Berlin.
— Ajunge! urlă Carl trăgându‑şi pantalonii în sus. Magistrat! Responsa­bil! O cârpă, asta e!
Apucă o călimară şi o aruncă în perete, chiar în spatele subofiţerului. O bibliotecă cuprinzătoare fu golită în clipa următoare, într‑un timp record.
Carl şi cu mine am sărit pe deasupra biroului apucându‑l pe „responsa­bil" de păr şi l‑am dat cu capul de tăblie. Otto deschise un borcan cu dulcea­ţă de căpşuni şi răspândi conţinutul peste căpăţâna tipului. Am sfâşiat în bucăţele câteva perne; fulgii zburau prin încăpere. Subofiţerul se mai alese cu încă două borcane cu dulceaţă pe ţeastă. După aceea l‑am tăvălit prin fulgi. Semăna cu o găină bolnavă.
O infirmieră băgă capul prin uşa întredeschisă, dar o închise repede la loc când un dicţionar gros zbură către ea.
Înainte de a pleca, Carl mai înfipse un snop de documente în gura sanitarului, care zbiera. Am părăsit biroul devastat foarte mulţumiţi de noi. Santinela ne lăsă să trecem fără a ne face greutăţi.
— Ne vom vindeca înainte de a ajunge la vreun spital, gemu Otto. Suntem de săptămâni întregi pe drum.
Ceva mai departe, pe via Claudia, un Kübel opri în dreptul nostru. Doi jandarmi militari, cu căşti de oţel, coborâră din camion.
— Sunteţi arestaţi, strigă unul dintre ei.
— Hai zău, zise Carl.
Catarama centurii sale îl atinse pe primul drept în mijlocul feţei. Zbirul căzu la pământ, orbit, urlând de durere. În numai câteva secunde strada s‑a golit. O trăsură în care erau două cuconiţe dispăru în galop.
Cel de‑al doilea îşi scotea pistolul din toc. I‑am sărit în spinare şi l‑am muşcat de ureche. Otto îi expedie o directă cu dreapta în mutră.
Am urcat în grabă în Kübel, am pornit motorul, şi, după ce am băgat schimbătorul într‑a doua, am sărit jos. Vehiculul se zdrobi de o casă, la colţul străzii.
Lângă Colisseum, lui Carl îi bubui o idee salvatoare. Scotocind prin sacul său, scoase o sticlă cu rom. Ne‑am întors lângă cei doi jandarmi leşinaţi.
— În sănătatea voastră! zise Carl turnându‑le pe gât câte o porţie zdravănă.
Restul băuturii îl vărsă peste uniformele lor; sticla am pus‑o pe scaunul din faţa maşinii.
— Dopul, murmură Carl.
Otto se strâmbă de râs; reveni lângă cei doi şi puse dopul în buzunarul unuia dintre ei.
— Şi acum trebuie să telefonăm, decretă Carl, încântat.
Am găsit o cabină şi, după lungi parlamentari cu o telefonistă, am obţinut numărul de la Ortskommandatur. Otto a fost cel care a cerut legătura, având glasul cel mai convingător.
— Generale, ah, bine, locotenente, n‑are importanţă! Cine‑i mitocan? Crezi poate că mă impresionezi? D-ăştia ca tine am fumat eu mulţi! Cine‑i la aparat? Mă crezi nebun? De ce telefonez? Ce‑ţi pasă! Alo! Alo! Ticălosul a închis! Lui Otto nu‑i venea să creadă.
— Sunt plini de ei, deştepţii ăştia, mârâi Carl. Lasă‑mă pe mine. Mai ai numărul? Nu te pricepi. Am să‑ţi arăt eu cum se procedează.
— Dă‑mi‑l pe responsabil, zise sec. La aparat profesorul Brandt. Ce se întâmplă? Până acum câteva minute mai credeam că jandarmeria militară germană e aici pentru a menţine ordinea, dar iată că oamenii voştri sunt amestecaţi în încăierări cu civilii beţi. Asta trebuie să înceteze, căpitane! Doi jandarmi de‑ai voştri zac întinşi pe şosea, beţi ca porcii, pe via Marc Aurelio colţ cu via Claudia, după ce şi‑au făcut maşina zob!
Carl agaţă la loc receptorul rânjind mulţumit.
Am rezistat ispitei de a urmări în continuare desfăşurarea evenimentelor. Am mai petrecut încă douăzeci şi patru de ore împreună. În cele din urmă ne‑am despărţit în faţa dispensarului dermato‑venerian al clinicii medicale, amintindu‑ne de întâlnirea de pe Ponte Umberto, la trei luni după ce războiul va lua sfârşit.
Am mers cu spatele până la colţul străzii, pentru a‑i vedea cât mai mult posibil. Salutau agitându‑şi beretele şi cântând rămasul bun al marinarilor.
M‑am aşezat într‑un parc. Vântul bătea dinspre miază‑zi. Se auzea bubuitul necontenit şi ameninţător al tunurilor de la Monte Cassino. Apoi m‑am prezentat la comandatura gării să‑mi modific permisia, pentru a mă putea duce la aeroport, unde urma să caut un avion de transport.
Plutonierul major se uită îndelung la mine.
— N‑ai aflat ce s‑a întâmplat ieri?
Stătea în faţa mea, cântărindu‑mi hârtiile în mână. Le rupse în bucăţele, foarte încet.
— Mare ofensivă; pe întreaga armată din sud toate permisiile au fost anulate.

(va urma)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu