Monte Cassino (11)

Sven Hassel

Cartea aceasta este dedicata celor ucisi
în manastirea si fortareata Monte Cassino.


Gaşca de la Ida‑Gălbejita nu era un bordel ca toate celelalte. Oficial nici nu era un bordel, cu toate că era cunoscut de toţi soldaţii, din Sicilia până la Brenner.
Printre profesionistele de la Ida se ascundeau numeroase doamne „bine", urmărite de Gestapo. Altele, dimpotrivă, erau căutate de partizani. Ida le procura acte false. Le categorisea după felul cum arătau şi după mediul din care proveneau. La Ida erau patru categorii de fete: pentru simpli soldaţi, pentru subofiţeri, pentru ofiţerii de grade mici, pentru ofiţerii superiori.
Doar femeile foarte frumoase erau admise în această ultimă clasă. Şi pe deasupra ele trebuiau să fie în măsură de a putea cita din Schiller şi din Shakespeare. Ida avea o slăbiciune pentru Schiller. În entuziasmul ei, pictase pe peretele salonului în care se făceau prezentările:

Und setzet Ihr nicht das Leben ein,
Nie wird Euch das Leben gewonnen sein!

Porta şi Micuţul schimbaseră două cuvinte din citat, pentru a se potrivi mai bine cu locul.
Ida era americană. Cu puţin înainte de izbucnirea războiului făcuse clasica călătorie la Paris. Dar germanii au înaintat atât de repede încât nu mai avusese timp să părăsească Franţa, Ida mirosi că s‑ar putea totuşi ca războiul să dureze mult. Şi nu fusese prea surprinsă când americanii au hotărât să ia şi ei parte. Se folosi de un locotenent german pentru a ajunge până în patul comandantului german. În felul acesta, Ida se acoperise din toate părţile.
La începutul lui 194 2 plecă de la Paris îndreptându‑se spre Roma, ducând cu ea şase târfe frumoase. Un început frumos.


Capitolul 11 - PATRULA DE UCIGAŞI

Ne făceam de cap cu tot felul de prostii, făceam pe fanţii faţă de grenadieri şi paraşutişti. Luam parte la comandouri în spatele liniilor inamice. Ceilalţi nu ne vedeau sfârşind prea bine. Ştiau ce ieşise de obicei din aceste misiuni de comando.
— Sunteţi voluntari, voi ăştia, specialii? întrebă un plutonier de intendenţă, având crucea de cavaler pe după gât.
— Da, să ne ducem la umblătoare, râse Porta.
Ne‑au dat combinezoane pentru a feri uniformele noastre negre de tanchişti.
Micuţul îşi ascuţea pumnalul de luptă pe o piatră roasă de vreme.
— Cu ăsta poţi scopi un colonel fără ca măcar să se prindă, făcea el haz.
Făceam nişte mişcări cu braţele şi picioarele pentru a face combinezonul mai suplu. Bonetele semănau cu nişte glugi, încheindu‑se cu nasturi până la gât. Se puteau lăsa în jos pentru a ne acoperi faţa. În dreptul ochilor aveau două deschizături.
Am chefuit două zile şi două nopţi la Ida‑Gălbejita. Fiecare avusese câte trei fete, printre care şi ibovnice de ofiţeri. Partea cea mai grozavă a chiolha­nului fusese o încăierare cu artileriştii.
Porta s‑a luat la întrecere cu un italian, care mănâncă mai mult. Porta a câştigat înfulecând două gâşte şi jumătate. Italianul s‑a îmbolnăvit atât de rău încât a trebuit să i se facă spălături stomacale. Porta o scosese bine la capăt, dar era palid. Dacă l‑am fi pus să vorbească, ar fi fost nenorocire. Porta cunoştea şpilul: trebuie să stai nemişcat, cu gura bine închisă. Porta era campion la mâncat. Era renumit pe amândouă părţile ale liniei frontului. Americanii îl poftiseră de trei ori la o petrecere. De două ori a refuzat. A treia oară a primit. El şi cu un uriaş plutonier negru şi‑au pus burta la cale într‑o groapă de obuz din no man's land, supravegheaţi îndeaproape de ambele tabere.
Porta a câştigat. Tuciuriul şi‑a dat duhul.
Stăteam aplecaţi deasupra hărţilor, în adăpostul lui Mike. Le întinsesem pe jos şi le priveam, culcaţi pe burtă. Chiorul era lungit între Bătrânul şi mine.
— Vă veţi ascunde aici, explică Chiorul. La o jumătate de oră după miezul nopţii vom deschide un tir de diversiune, un kilometru mai la nord.
— Cine‑i comandantul artileriei? întrebă Heide. N‑o fi vreun calcă‑n străchini?
— Nu‑ţi face griji, îl linişti Chiorul. Îl cunosc. Şi‑a făcut ucenicia la şcoala de tir de la Leningrad. Ştie meserie. În zece minute, îţi va fi turnat opt sute de obuze peste tipi. Prietenii noştri yankeii, de aici din faţa noastră, se vor culca pe o ureche văzând că salva noastră este îndreptată asupra camarazilor lor hinduşi.
Porta îşi puse jobenul galben peste glugă.
Chiorul clipi din ochi. Jobenul acesta avea darul să‑l scoată din sărite, dar renunţase de mult să mai zică ceva. Când îl văzu şi pe Micuţul punân­du‑şi pe cap melonul său gri deschis, nu se mai putu abţine:
— Nu sunteţi zdraveni, zise.
Micuţul încerca să‑şi taie unghiile cu cleştele de sârmă ghimpată. Aşchiile zburau peste hartă.
— Pentru că îţi place atât de mult să te foloseşti de cleşti, urmă Chiorul cu vocea sa groasă, tu şi cu melonul tău afurisit veţi trece primii prin sârma ghimpată. Vei tăia primele două rânduri, începând de jos.
— Nu ştiu să număr, anunţă Micuţul voios.
Chiorul se făcu că nu aude.
— Porta îl va urma pe Micuţul, continuă el. După exact trei minute. Se va lumina de ziuă puţin înainte de ora cinci. Comandantul artileriei noastre va veni aici personal. Va trebui să le trimitem salutul de dimineaţă obişnuit. Altfel ar putea să bănuiască ceva. Deci plasaţi‑vă foarte precis. Comandantul are poziţiile voastre însemnate pe hartă. Nu se vor trage decât obuze de 10,5. Piesele bateriei sunt reglate încă de pe acum. Pentru voi, momentul hotărâtor va fi între 6,30 şi 14. Ascultaţi‑mă cu atenţie, Micuţule, vorbesc şi pentru tine. Vă spun pentru ultima oară. O singură greşeală şi veţi fi măcelăriţii. La ora 5, 32, tir de diversiune cu obuze de 10,5. Tirul încetează la 5,48. La ora 12,45, tir de mortiere peste nasul americanilor. La 12,59, tir de automate pentru acoperire. Durata: treizeci de secunde. Apoi va fi rândul vostru să intraţi în horă. Scuturaţi‑vă şi porniţi înainte! Sven va lua cuibul de mitralieră înaintat, păzit de un singur om. Îl vor înlocui la orele 13. La cinci metri mai în spate e un adăpost. Înăuntru şânt şase oameni. După ce îl vei fi lichidat pe tipul cu mitraliera, te vei ocupa apoi imediat de adăpost, cu grenade. Heide va ataca ultimele două mitraliere. Amândouă sunt montate în poziţie, dar sunt acoperite cu o pânză veche în fundul tranşeei. Servanţii se află într‑un adăpost la trei metri în dreapta mitralierelor. Se pătrunde înăuntru printr‑o deschizătură de pe partea stângă. Au construit trei adăposturi false, dar nu vă puteţi înşela. În faţa intrării este un morman de cutii goale de conserve pe care le‑a fost teamă să‑l ridice. Nu trebuiesc mai mult de două grenade. Una în fundul şi cealaltă în mijlocul văgăunii. În clipa în care Sven şi Heide vor ajunge acolo, ceilalţi încep să se urnească. Sunt de străbătut zece metri în 2,5 secunde, nici o secundă mai mult sau mai puţin. Trageţi asupra tranşeei dar risipiţi în trăgători. Trebuie să aveţi timp să repetaţi unde se află fiecare, pentru a nu vă ucide între voi. Trageţi în tot ce nu poartă salopeta voastră de camuflaj cu buline mici negre şi verzi. Pe întreg pământul nu sunteţi decât douăzeci care purtaţi uniforma asta. Chiar dacă vedeţi un mareşal german, culcaţi‑l la pământ. Nu vreau supravieţuitori în tranşeea aceasta. Nimeni care să poată povesti ce s‑a întâmplat. Trebuie să băgaţi spaima în ei, să le daţi impresia că sunt atacaţi de strigoi. În orice caz, asta îi va face să‑i apuce bâţul pe cei din trupele de culoare. Barcelona, tu nu te mişti din groapa ta de adăpostire, rămâi lipit locului, faci pe observatorul, în timp ce ceilalţi curăţă tranşeea. Cartuş luminos verde, apoi o luaţi la sănătoasa de parcă l‑aţi avea pe dracu în spate!
— Păi asta facem mereu, râse Porta neobrăzat.
— Tacă‑ţi gura! îl ocări generalul, şi ascultă bine. La două secunde după cartuşul verde potopim totul, iar tu, Barcelona, vei bate recordul mondial la fugă ajungându‑i pe ceilalţi din urmă. Sectorul de alături nu va înţelege ce se petrece. Dacă totul decurge aşa cum s‑a prevăzut, va fi o bulibăşie generală. Aveţi la dispoziţie cinci secunde pentru a coborî dealul. Artileria noastră va trage foc de baraj. Veţi fi acoperiţi până ajungeţi la râu. Partizanii vă vor trece dincolo. Urmează apoi 145 de kilometri până la ţinta voastră. Vă descurcaţi cum puteţi. Dar trebuie să vă descurcaţi! (Arătă un punct pe hartă) Exact în locul ăsta vă vom trimite grenade antitanc şi mine. Dacă vor fi răniţi, va trebui s‑o scoateţi singuri la capăt. Interzis de a duce răniţii. Ascundeţi‑i şi vedeţi dacă mai sunt acolo la întoarcere! Un singur lucru contează: să izbutiţi, chiar dacă nu se va mai întoarce decât unul singur dintre voi! Aici, în pădure, se află baraca statului‑major. Iar dincoace, la răspântie, tancurile camuflate. Sunt cu totul cel mult cinsprezece tehnicieni de întreţinere. Locuiesc în corturi.
— Alte măsuri de pază nu există? se miră Bătrânul.
— Nu, se cred în afară de primejdie. După ce veţi scoate tancurile din stare de luptă, doi dintre voi se reped asupra barăcii în timp ce ceilalţi împroaşcă cu gloanţe dinspre sud. Trebuie să aduceţi un ofiţer viu. Ceilalţi vor fi ucişi. Să nu poată bănui nimeni ce s‑a întâmplat. Dacă nu, se duce naibii totul. Şi apoi la drum spre pod! Ah! Uitasem, trebuie lăsaţi doi oameni pe pod. În timp ce voi vă veţi ocupa de baracă şi de tancuri, ei vor amplasa minele. Cei doi vor arunca podul în aer îndată ce ultimul a trecut dincolo. Dacă însă inamicul vă urmăreşte de aproape, va trebui să sacrificaţi o grupă de mitralieră, pentru a asigura trecerea ofiţerului de stat‑major. Mergeţi apoi de‑a lungul cursului înspre est. (Degetele sale groase arătau un punct pe hartă) Iată un stat‑major de divizie. Englezi. Trebuie curăţaţi.
Flutură câteva fotografii cu uniformele aliaţilor.
— Aşa arată insignele marelui stat‑major.
— Să sperăm că nu vor fi în pijama! râse Heide. Sau poate că îşi poartă insignele pe fund?
— Veţi vedea voi, reteză Chiorul sec.
Ne‑am potrivit ceasurile şi ne‑am verificat pentru ultima oară armele. Eram pregătiţi de plecare.
— Nu uitaţi livretele şi insignele cu cap de mort. Altfel s‑ar putea ca vreun şmecher din poliţia militară să intre la bănuieli. Şi încă un sfat, mai ales pentru Porta şi Micuţul. Fără jaf! Dacă sunteţi prinşi cu dinţi de aur prin buzunare, veţi fi spânzuraţi pe loc! Jandarmii nu‑i înghit pe căutătorii de aur.
— Dar şi ei fac la fel, se apără Porta.
— Da, dar nimeni nu ştie. (Chiorul îl apucă pe Porta de guler). Şi nici la noi nu ştie nimeni. Cred că înţelegi ce vreau să spun, Porta?
— Înţeleg foarte bine, domnule general.
— Astăzi nu sunt domnul general. Sunt Chiorul. Trei zile de zdup, pentru că ai uitat. Te vei prezenta la raport la înapoiere.
— Suntem gata, murmură Bătrânul.
După un minut, Micuţul dispărea pe deasupra tranşeei. Către nord bubuiau o mulţime de tunuri. Urmăream acele fosforescente ale ceasului meu. 90 secunde. 60 secunde. Mi se înmuiară picioarele. 45 secunde. Tremuram ca o frunză. 30 secunde. M‑am uitat la ceilalţi. Cei pe care îi cunoşteam de atâta timp.
Legionarul, ca de obicei, ţinea între dinţi lungul său cuţit arab. Îmi făcu cu ochiul. Ştia că‑mi este frică.
Nu mai rămăseseră decât cinci secunde. Cât de încet se mişca secundarul ăsta... trei... două...
Cineva mă bate pe umăr, am sărit, am apucat foarfeca de acolo unde o lăsaseră Porta şi Micuţul şi am început să tai. Sârma ghimpată îmi sfâşia spatele. Apoi am dat foarfeca înapoi.
Mi‑a trebuit câtva timp pentru a‑mi regăsi suflul după efortul acesta violent. Am privit ceasul. Se şi scurseseră două minute.
Legionarul se pregătea să sară. Bine că era acolo, prezenţa lui mă îmbărbăta.
Am început să mă târăsc înspre poziţiile americane. Am ajuns până la tufişul în care trebuia să mă ascund până a doua zi după‑amiază. Mâna îmi alunecase peste ceva. Un miros dulceag, greţos, mi‑a pătruns în gâtlej. Era un cadavru, umflat. Am vomitat. Apoi mi‑am aşezat binoclul înaintea mea acoperindu‑l cu frunze şi iarbă. Cât timp era întuneric binoclul nu era periculos, dar era de ajuns să‑l atingă o rază de soare, fie numai o clipă, ca ceilalţi să mai vadă. Şi‑ar da seama că în no man's land se află cineva care n‑ar trebui să fie.
Se apropia o umbră. Mi‑am scos cuţitul şi pistolul din toc.
— Bau, făcu cineva din spatele meu.
Era să urlu de spaimă. Apoi am zărit la lumina lunii un melon gri. Două şiruri de dinţi mari de cal s‑au descoperit într‑un rânjet larg.
Era Micuţul, nătărăul.
— Te‑ai scăpat în nădragi? întrebă el în şoaptă. Poţi fi văzut la câţiva kilometri, măi rahat în ploaie.
Apoi se mistui în întuneric.
M‑am apucat să sap o groapă cu cazmaua cu coadă scurtă. Muncă de cârtiţă. Nu trebuia să fac nici cel mai mic zgomot.
Înspre nord focul de artilerie încetase. Doar pocnete rare de armă şi câte un scurt lătrat de mitralieră rupeau liniştea apăsătoare a nopţii.
Un proiectil trasor străbătu cerul. Era aproape ora 3. În curând avea loc schimbul.
Iată‑i. Un zgomot de fiare. Cineva râde. Scapără o flacără mică. Ce adunătură de nătărăi, să fumeze în prima linie! Mă mâncau pur şi simplu degetele! Ştiam că ceilalţi din pluton trebuie ce simţeau aceeaşi poftă ca şi mine. Asemenea nebunie ar fi trebuit să fie pedepsită cu moartea. Pesemne că erau boboci, pentru prima oară pe front. Nu ne va fi greu să‑i surprindem.
Cerul se înroşi către răsărit. Îşi schimba culoarea la fiecare minut. Buricul pământului, muntele blestemat, era aproape frumos în dimineaţa aceasta. Aveam chef să cânt un imn.
Măcar de‑aş putea pleca acum. Pesemne că nu voi mai putea pleca niciodată liber. Mizasem pe negru şi ieşise negru! Fiecare îşi urmează soarta.
Zarurile au fost aruncate. Trebuie să‑l ucid pe tipul din faţă.
Acum era aproape ora. Din nou schimbul posturilor. Căştile lucesc. Mi‑am reglat binoclul. Iată‑i. Pe cel care se apropia urmează să‑l ucid. Va fi înlocuit la ora 10 şi se va întoarce în post la amiază. Pieptul îi era împodobit cu două panglici colorate. Avea ochii de un albastru ciudat. Cel pe care îl schimba îi arăta ceva. Fotografii pornografice desigur. I‑am auzit numele. Îl chema Robert, dar i se zicea Bob, cum mi se spunea şi mie. Iata un Bob care trebuie să omoare un alt Bob.
Aş vrea să‑ţi rupi un picior, Bob, pe când te vei înapoia acum. Te‑ai duce la spital şi nici n‑ai şti cât de norocos ai fost. Iartă‑mă că trebuie să te omor. Nădăjduiesc că mă vei ierta, când vei fi în cer. Doar eşti soldat, vei înţelege.
Am încercat să‑l previn prin sugestie. Citisem într‑o carte că aşa ceva era posibil. Dar nu mergea. Autorul cărţuliei era un mincinos.
Pentru numele lui Dumnezeu, Bob Americanul, trage‑ţi un glonţ în picior! La douăzeci de metri de tine te pândeşte o fiară. Dacă nu te răneşti, în curând îţi va suna ultimul ceas.
Nu dădea nici o atenţie sugestiilor mele. Se sprijinea nepăsător de mitraliera sa, fumul albăstrui al ţigării sale se înălţa în aer. Îşi împinse casca pe ceafă.
Deodată mi‑a îngheţat sângele în vine. Apucă binoclul care îi atârna pe piept şi îl îndreptă către mine. Mi‑am ţinut răsuflarea. O muscă mi se aşeză pe pleoapă. Un om care are o muscă pe pleoapă nu poate fi decât mort. Era mai bine să încetez cu experienţele mele de telepatie. Nu doream să‑mi sacrific scurta mea viaţă pentru Bob Americanul. Pentru mine nu însemna nimic. Nu avusesem timp să trăiesc. Cel de dincolo poate că mai apucase să bea şampanie într‑un marc restaurant, însoţit de o fată frumoasă. Poate că avea un smoking alb, cu o garoafă roşie la butonieră.
Soarele începea să‑mi ardă ceafa. Insectele mă înnebuneau. Iată, dincolo a sosit schimbul. Dacă nu se întâmplă nimic deosebit, Bob al meu se va întoarce peste două ore. Mă întrebam dacă îl aştepta vreo fată acasă la el, în the States.
Măcar de ar trece la atac. Atunci s‑ar alege praful şi de comandoul ăsta. Începeam să bat câmpii. Trebuia să mă mişc. De zece ore stau încremenit în nemişcare. Poate or fi fachiri care să poată face una ca asta, dar nici ei nu au în faţă gura mitralierei unui Bob Americanul. Noroc că medicul ne administra o spălătură înainte de a pleca în misiune. Ultimele patruzeci şi opt de ore nu avusesem drept hrană decât o ciocolată. Ciocolată cu droguri. Greţoasă cioco­lată. Imposibil de închis un ochi măcar, timp de opt zile, chiar de ai fi murit de somn. Instinctele noastre, rinichii noştri, totul înceta să funcţioneze. Cio­co­la­ta asta era o „armă secretă". Interzis de a vorbi despre ea, sub pedeapsa cu moartea. Micuţul ne băgase în bucluc, ducând o cutie întreagă fetelor de la Ida. Zadarnic încercasem să le împiedicăm să mânânce.
A fost un tărăboi nemaipomenit când ne‑am întors la Ida. Mobilele au fost făcute ţăndări. Doi dintre băieţi au trebuit duşi la spital. Damele erau încredinţate că ne bătusem joc de ele. Pe Porta au vrut să‑l înece în cada de baie. Micuţul era prea voinic pentru a sări la el, Până la urmă a trebuit să mărturisim Idei adevărul. Dar din ziua aceea nimeni de la tractir nu a mai vrut să primească daruri sub formă de ciocolată.
Ia te uită, căşti! Ultimul schimb. Dar ce se întâmplă? Erau mai nume­roşi. Bob era şi el printre ei. Îl deosebeam foarte bine. Ah! Înţelesesem. Ins­pec­ţia şefului de detaşament. Zbiera, da din mâini, îl şmotruia pe responsabi­lul grupei. Îi cunoşteam bine pe şefii de soiul ăsta: nişte nemernici, nişte go­moşi de cazarmă, care nici în prima linie nu‑şi puteau lăsa oamenii în pace!
Aşteaptă tu puţin! N‑ai nici o şansă de scăpare. Îţi mai rămân de tras exact cincizeci şi şapte de minute. Micuţul şi Heide se vor ocupa de adăpostul tău.
Iată cine îşi mustruluieşte oamenii care urmau să moară peste câteva minute. Desigur, nu ştia, dar oricât! Era dintre cei cărora supremă ambiţie este să ajungă First Sergeant. Chiar de‑ar fi să treacă peste trupurile oameni­lor săi. Îşi dorea cele şase galoane cu o stea.
Bob stătea în poziţie de drepţi, aşteptând să treacă furtuna. Un tăun îmi bâzâia în jurul capului. Se aşeză pe mâna mea. Aş rezista dacă m‑ar înţepa? Întotdeauna îmi fusese frică de tăuni şi de albine. M‑a înţepat în timp ce îl priveam. O durere ascuţită mi‑a străbătut braţul.
Mi‑am muşcat buzele până la sânge. Dar ce însemna o înţepătură de tăun, faţă de un umăr zdrobit sau un pântec perforat? Bob începu să fluiere, nu prea tare, doar pentru el. Desigur că timpul se scurgea greu şi pentru el. Nici prin cap nu‑i trecea că trăieşte ultimul său sfert de ceas.

My Bonnie is over the ocean,
My bonnie is over thea sea.
Bring back, oh bring back my bonnie to me...

Peste zece minute tunurile vor deschide dansul. Comandantul artileriei îşi verifică acum tabelele. Opt minute. Gurile tunurilor încep să ţintească spre înălţimi.
Îl priveam pe Bob cu binoclul. Iată‑l pe Private First Class U.S. aprinzân­du‑şi ultimul Camel.
Bucură‑te de ţigară, camarade! Nu‑ţi mai rămân decit şapte minute. Sper că îi vor trimite mamei tale medalia Congresului. O merită. Să‑şi trimită fiul în Italia să fie ucis, la douăzeci de ani, în floarea vârstei. Apoi, cortina... doar un simplu soldat!
Doar un simplu soldat, de câte ori nu auzisem cuvintele acestea! Cu o urmă de dispreţ. Dar noi suntem cei care plătim cu vieţile noastre uzinele voastre, industria voastră. Iar când totul se va sfârşi, veţi trata afaceri în birouri elegante; veţi face schimb de contracte; veţi da comenzi la Krupp, Armstrong şi la alde Schneider.
Cânta cu voce joasă:

Show me the way to go home...
Roll out the barrel,
We'll have a barrel of fun...

Îşi îndreptă din nou binoclul spre mine.
Doamne nu‑l lăsa să mă descopere cu două minute mai devreme!
Lăsă binoclul jos şi începu să cânte.
În spatele meu tună. Cerul s‑a deschis. Bateria în do. Rachetele au căzut în faţa poziţiilor americane. O privelişte care i‑ar fi inspirat lui Liszt o rapsodie eroică. Îmi mişcam muşchii în cizme. Sângele reîncepea să circule. Furnicăturile în picior puteau fi fatale. Mi‑am retras piciorul stâng îndoit sub mine. Era cel în care aveam putere mai mare. În cinci secunde lansatoarele de rachete îşi vor înceta tirul.
U.S. Bob nu cunoştea regulile jocului. De frica obuzelor se lipise de pământ pe fundul tranşeei. Nu avea nervii unui vechi soldat de pe front, care poate să rămână în mijlocul focului privind pe deasupra marginii gropii sale.
Priveam în jur cu coada ochiului. Iată‑l pe lunganul de Porta. Din câmpul verde de trifoi jobenul său galben sărea în ochi. Am pus mâna pe cuţit. Cuţitul pe care îl şterpelisem unui puşcaş siberian.
Hop! Dintr‑un salt m‑am repezit înainte.
Proiectilele armelor automate Zumzăiau precum roiuri furioase de tăuni. Dar nu mă temeam de ele. Era tirul de baraj al artileriei noastre.
U.S. Bob apăru la marginea tranşeei sale. L‑am îmbrâncit, în avântul meu. Scoase un strigăt ascuţit şi încercă să mă respingă. Două gloanţe de revolver mi‑au trecut pe lângă cap, cuţitul meu se înfipse în gâtul lui Bob. Se răsuci, crispându‑se. Din gură îi curgea sânge cu bale.
Am răsturnat mitraliera aruncând o ultimă privire lui U.S. Bob, ale cărui degete se agăţau de marginea tranşeei.

Show me the way to go home...

Cu capul răsturnat pe spate, cu ochii larg deschişi, mă privea. Îmi venea să mă las să cad lângă el, să‑i alin suferinţa, dar nu aveam nici timpul, nici dreptul pentru aşa ceva. Nu eram decât un simplu soldat. Am dat cu piciorul în casca sa.
Dintr‑un adăpost au apărut doi oameni. Ridicând automatul, am tras din şold. L‑am văzut pe Porta făcând o mişcare cu mâna. Două grenade zboară. Un zgomot înăbuşit izbucni înăuntrul adăpostului.
Jobenul galben al lui Porta depăşea marginea tranşeii. Pălăria asta sfida soarta. Doi americani se apropiau în pas de fugă. Se treziseră. Peste tot izbucneau explozii.
Heide ateriză lângă mine. Un sergent şi trei răcani se îndreptau exact în tirul automatelor noastre. Am călcat cu cizmele peste cadavrele lor. Ne apropiam de adăpostul despre care Chiorul ne spusese să ne ferim. Flăcări gălbui lingeau intrarea camuflată a adăpostului.
Mi s‑a părut că o umbră se repezea la mine. Instinctiv m‑am aplecat şi m‑am răsucit în jurul meu. Un trup greu se prăvăli lângă mine. I‑am trimis două salve din pistolul meu automat. Trăgeam în timp ce mă rostogoleam pe jos.
Dar nu era de ajuns. Se ridică ca împins de un arc. I‑am repezit de două ori cizmele în obraz. Scăpasem automatul. Degetele sale mi se strângeau în jurul gâtului. I‑am tras un picior în testicule. Strânsoarea a slăbit o clipă. A fost destul pentru a‑mi putea scoate revolverul din toc. Am golit încărcătorul. Eram înnebunit de groază. Tipul era de două ori cât mine. Eram acoperit de sânge. Era iar peste mine. Lama unui cuţit mi se înfunda între coaste. Am mai zvâcnit o dată din şale, am apucat cuţitul din cizme. Am lovit, iar şi iar. Strânsoarea slăbea din ce în ce mai mult. Începeam să respir.
L‑am văzut pe Micuţul prinzând un tip de piept, aruncându‑l la pământ şi călcându‑l în picioare. Mi‑am cules automatul, l‑am reîncărcat şi am tras în adăpost. Cineva strigă.
O rachetă luminoasă se înălţă pe cer: semnalul lui Barcelona. Infanteria noastră înainta. Acoperiţi de ea, trebuia să ne urmăm drumul. I‑am văzut pe ceilalţi ivindu‑se de prin tranşee. Aici apărea pălăria galbenă a lui Porta, colo melonul Micuţului. I‑am urmat cât puteam de repede. Era o întrecere cu moartea. Obuzele artileriei noastre explodau exact în urma noastră. L‑am ajuns din urmă pe Bătrânul, care cobora gâfâind. Destul de bine pentru un om de vârsta lui.
Am ajuns în sfârşit la râu. Ne aşteptau doi soldaţi italieni din trupele de comando, deghizaţi în ţărani.
— Avanti, avanti, bombăni unul dintre ei. Îşi culese automatul, ascuns în stuf.
Au luat un start de maratonişti. Abia ne puteam ţine după ei. Obuzele explodau din ce în ce mai aproape. Apoi italienii s‑au oprit, arătând către râu:
— Treceţi pe aici. Vă aşteptăm lângă troiţă, pe partea cealaltă.
Legionarul privea apa tulbure. Întorcându‑se către italieni, spuse:
— Sunteţi siguri? Nu văd nimic.
Unul dintre italieni înjură furios şi intră în apă. Îi ajungea până la brâu.
— Podul ăsta subacvatic l‑am făcut cu mâna noastră, crezi că ne putem înşela?
Am trecut râul în şir câte unul. Încărcături explozive biciuiau apa. Ne‑am ascuns în stuful de pe malul celălalt. Bătrânul avea o rană lungă la braţ. Heide îi făcu un pansament.
— Totul s‑a petrecut cu bine, râse Porta.
— Găseşti? murmură Bătrânul. Pentru mine nu va fi niciodată o plăcere să omor un om.
— Soldat de cârpă, zbieră Micuţul cu dispreţ.
Bătrânul trase piedica pistolului său automat.
— Dacă mai scoţi o vorbă, te culc la pământ ca pe un câine, ucigaş smintit ce eşti!
— Ce te‑a apucat? interveni Legionarul. Îl ucizi pe unul, ori te ucide el pe tine. Aşa‑i războiul.
— Am omorât un subofiţer bătrân, un tată de familie, hohoti Bătrânul. Uite actele lui. Ne întinse o fotografie îngălbenită. Un bărbat în uniformă de sergent privea spre noi. Alături de el era o femeie. Înaintea lor aşezaţi, surâdeau trei fetiţe şi un băiat. Puştiul să fi avut zece‑doisprezece ani. De‑a curmezişul fotografiei era scris: Good luck, Daddy!
Bătrânul era distrus. Blestema lumea întreagă şi pe noi în special. L‑am lăsat să‑i treacă furia. Se întâmplă uneori să afli pe cine ai ucis; aveai de ce să fii descumpănit. Nu puteam face nimic pentru bietul om, doar să veghem să nu facă vreo prostie, să dezerteze, să se omoare, sau mai ştiu eu ce. O prostie care ar fi avut cele mai neplăcute urmări pentru familia sa.
Am ajuns la pod după douăzeci şi patru de ore. Paza era asigurată de doi infanterişti; doi canadieni.
Micuţul şi Barcelona i‑au ucis la repezeală. Am lăsat pe pod doi dintre ai noştri. Avionul, un Ju 52, a venit la ora hotărâtă, dar abia apucă să ne azvârle lucrurile că au şi apărut două Mustanguri.
Junkers‑ul se prăbuşi în flăcări. O siluetă se desprinse de avion, dar paraşuta nu s‑a deschis.
— Amin, oftă Heide.
Ne‑am ascuns ceva mai departe, pe după dealuri. Un batalion defila foarte aproape de noi. Scoţieni la instrucţie. Pârâiau neîncetat din mitralierele lor. Micuţul prinse pică împotriva unui sergent‑major cu o uriaşă mustaţă roşcată. Îi maltrata pe soldaţi, pretindea Micuţul, hotărât să‑l împuşte. Am avut mult de furcă cu el până l‑am potolit.
A doua zi am înaintat până la tancuri. Ne‑am hotărât să ne odihnim înainte de a trece la atac. Am pătruns în pădure. Acolo Bătrânul şi‑a dat seama că, în ciuda interdicţiei Chiorului, Porta şi Micuţul strânseseră dinţi de aur. Dacă am fi prinşi, asta ne‑ar sorti pieirii.
După o încăierare bună, ne‑am căutat alinarea în băutură. Apoi totul râncepu, când Legionarul ne făcu soldaţi de trei parale, scursoare prusacă.
— Ia te uită la el, javră a Legiunii Străine, urla Porta din adâncul plămânilor, uitând că nu trebuia să facem gălăgie. Zici că te‑au jugănit la Fagen. Asta n‑o mai credem, bufniţă bătrână şi castrată! Fanfara turcească ţi‑a mâncat fuduliile fripte!
— Îmi faci greaţă! strigă Legionarul, zvârlindu‑şi cuţitul care se înfipse în jobenul galben al lui Porta.
Pe acesta îl apucară pandaliile.
— Da‑r‑ar damblaua în toate târfele franceze, zbieră el.
Înşfăcând automatul, îi goli încărcătorul la picioarele Legionarului. Am sărit să ne adăpostim de gloanţele care ricoşau. Santinelele noastre, speriate, se apropiau în goană.
Micuţul trase în ei, scoţând urlete sălbatice. Olle Karlsson era cât pe‑aci să fie ucis.
După scurt timp ne‑am potolit. Am fi vrut să dormim, dar nu puteam din pricina ciocolatei drogate.
Am zărit în depărtare o coloană de camioane.
— Ne ducem? propuse Porta. Nu‑s decât de la transporturi. Apoi ne vedem de drum.
Dar Bătrânul refuză. Ca întotdeauna, el era meseriaşul încăpăţânat şi lipsit de fantezie care, neţinând seama de propriul său interes, nu ştia altceva decât să urmeze ordinul primit. Ştiau ce fac cei care numeau plutonieri asemenea meseriaşi de nădejde! Cei ca noi, nu ne prea sinchiseam de asemenea mărunţişuri. Nu odată prezentasem câte un raport măsluit, care costa câteva milioane! Asemenea lucruri ne făceau să ne stricăm de râs.
Izbucni o nouă ceartă.
— Eşti cel mai fricos dintre toţi proştii de pe lumea asta! strigă Porta către Bătrânul. Nu te‑ar plăcea nici măcar un maimuţoi! Socoteşte‑te fericit că te înghiţim noi, dar te previn că şi răbdarea noastră are o limită. Într‑o zi, îţi vom căra rămăşiţele înapoi!
Camioanele treceau. Ni se scurgeau ochii după ele. Bătrânul rămăsese neclintit, ca de obicei. Au nimerit‑o bine în ziua în care l‑au numit Feldwebel. Oricare altul ar fi păţit‑o de mult. Bătrânul nici nu bănuia măcar că stă pe un butoi cu pulbere.
La apusul soarelui am pornit la drum. O companie defilă atât de aproape de noi încât am simţit mirosul ţigărilor Camel!
— Ehei! Ce uşor i‑am putea curăţa pe răcanii ăştia, şopti Porta.
— Am face bani grei! spuse Micuţul visător.
— Ce zici, Bătrânule, se linguşiră ei, o facem? La întoarcere ne vom jura că tu singur i‑ai doborât pe toţi! Îţi vor da crucea de cavaler, înţelegi? Gândeşte‑te puţin la nevastă‑ta. Va avea pensie pe viaţă!
Dar Bătrânul nu se lăsă înduplecat. Nici măcar nu răspunse.
Porta şi cu mine, care eram în frunte, era să dăm buzna drept în nişte corturi. Ne‑am ascuns repede pe după copaci şi le‑am făcut semn celorlalţi să se oprească. Erau treizeci de corturi. Îi auzeam pe unii sforăind.
La un semn al lui Barcelona, am smuls ţăruşii. Cei din corturi erau prinşi ca într‑un sac. În câteva minute totul s‑a sfârşit. Doar câteva strigăte pe jumătate înăbuşite vesteau că se dă o luptă. Băieţii au murit aproape în somn.
Ne‑am dus în vârful picioarelor până la tancuri. Santinelele au fost doborâte cu laţul, trupurile le‑au fost aruncate în tufişuri. Am examinat tancurile cu interes. Erau care blindate M4 şi M36. Jackson‑uri care arătau ca vagoanele de cale ferată.
Am început să le punem încărcăturile explozive. Unele vor zbura în bucăţi la pornirea motorului, altele la deschiderea unei trape.
Legionarul a dat dovadă de o ingeniozitate diabolică. O dulie de bronz aşezată ca din întâmplare pe capota din faţă a unui tanc, dacă ar fi căzut sau dacă cineva ar fi ridicat‑o, s‑ar fi declanşat explozia unei încărcături. Am îngropat mine S.
Micuţul, în căutarea de cadavre cu dinţi de aur, a dat peste depozitul lor de benzină. Era ascuns cu asemenea dibăcie, încât Micuţul fu cuprins de bănuieli.
Am pitit grenade antitanc într‑un copac; printr‑un sistem de sfori, ele vor exploda în benzină la atingerea butoaielor.
Porta se smiorcăia în gura mare:
— Asta nu‑i dreptate, nu‑i păcat de tot aurul ăsta de care nu va profita nimeni, ce zici, Bătrânule? Dacă Micuţul şi cu mine am rămâne aici, doar cât să‑l adunăm?
— Gura, mârâi Bătrânul.
Am lăsat o cască franţuzească la faţa locului, iar în spatele unui tufiş am ascuns o cutie de spaghete şi porthartul unui soldat italian. Ca să aibă la ce se gândi. Vor fi convinşi că a fost opera partizanilor şi a dezertorilor italieni. Ne vom putea termina misiunea în linişte.
Am ajuns seara târziu la pod. Eram mulţumiţi. Nimic nu era mai plăcut decât să arunci un pod în aer. Toţi voiam să apăsăm pe detonator. Bătrânul se supără. Barcelona începu să strige că asta era o treabă pentru el, expert în poduri. În Spania fusese în trupele de geniu. Până la urmă am lăsat zarurile să hotărască. Pe drumul care ducea spre pod se apropia încet un camion greu. Ceva mai departe am zărit un jeep.
— Încetaţi cu prostiile astea, grăbiţi‑vă, bombăni Bătrânul.
Vru să apese pe detonator, dar Micuţul îl pocni cu automatul peste mână.
— Jos labele! Podul rămâne la locul lui, până când zarurile hotărăsc sorţii!
Julius Heide ţinea socoteala. Eram primul la rând, dar nu am dat decât şapte. Porta fu mai norocos cu optsprezece. Micuţul sări în sus de bucurie când dădu douăzeci şi opt. Nimeni nu‑l luă în seamă pe Bătrânul care dădu patrusprezece. Rudolf Kleber obţinu nouăsprezece. Micuţul era să‑l omoare pe Heide când acesta dădu şi el douăzeci şi opt.
— Ucigaş sadic de evrei, ai trişat. De două ori am încercat să scap de tine! Pentru o piele de evreu ai călca şi peste trupul mamei tale!
— Ah! şuieră Heide gânditor. Va să zică tu eşti cel care a asmuţit Sigu­ran­ţa pe urmele mele?
— Exact! strigă Micuţul — şi nu mă las până nu te‑oi vedea spânzurat la Torgau!
Se ocărâră în continuare, dar n‑am stat să‑i ascultăm. Fiecare se gândea la jocul său. Însă nimeni nu depăşi douăzeci şi opt.
Heide şi Micuţul au trebuit să o ia de la început. Camionul trecu de cotitură.
Micuţul ridică paharul deasupra capului. De camion nici nu‑i păsa. Ocoli de trei ori detonatorul, apoi îşi frecă nasul de stâlpul indicator. Asta îi va aduce noroc, pretinse el. Scutură paharul şi, cu o mişcare unduită de profesionist, aruncă cele şase zaruri pe covorul verde al lui Porta. Şase şesari. De necrezut. Dar cele şase zaruri erau într‑adevăr acolo, în faţa noastră. Micuţul ţopăi de bucurie.
— Ai pierdut, Julius!
— Nu se ştie, râse Heide adunând zarurile.
— Aţi terminat, da? strigă Bătrânul. Camionul a ajuns aproape de pod.
Nu‑l ascultam. Heide scuipă zarurile, le scutură de patru ori la dreapta, de două ori la stânga. Ţinând paharul deasupra capului, sări în jurul covorului verde, cu genunchii îndoiţi. Apoi răsturnă paharul cu gura în jos peste covor. Zarurile au rămas sub pahar. Îl ridică puţin încercând să privească pe dedesubt.
— Dacă mişti paharul măcar cu un milimetru, ai pierdut, îl preveni Micuţul.
— Ştiu, mârâi Heide prost dispus. Dar am dreptul să‑l bat cu degetul deasupra!
Micuţul încuviinţă.
Camionul şi jeep‑ul mai aveau doar cincizeci de metri până la pod. Ne‑am apucat să punem rămăşag pe rezultatul zarurilor. Heide nu se grăbea câtuşi de puţin. Lovi de patru ori paharul răsturnat. Foarte încet îl ridică. De şase ori unu, cel mai mic zar!
Micuţul se tăvălea pe jos.
— Am câştigat, am câştigat, ţipa cât putea. Ehei, băieţi, ce mai tărăboi veţi auzi! Mângâie detonatorul.
Camionul intra pe pod. Micuţul se pregătea să intre în acţiune.

Eine Strassenbahn ist immer da!

Camionul aproape ajunsese pe cealaltă parte.
— Ce mai aşteaptă tâmpitul ăsta? bombăni Barcelona.
— Vrea şi jeep‑ul făcu Rudolf Kleber.
— E smintit, mormăi Bătrânul.
— La naiba, aţi văzut camionul? Are steag roşu! Opriţi! strigă Heide îngrozit.
Am încercat zadarnic să‑i atragem atenţia Micuţului. Ne răspundea prin semne de voioşie.
O adevărată catastrofă. Un camion de cincisprezece tone, plin cu muniţii.
— Hello, yankeii, hai să vă arăt de unde îşi lua Moise berea!
În jeep s‑au ridicat în picioare doi bărbaţi, privind în direcţia Micuţului. Din cabina camionului se ivea capul unui negru voinic.
— Pentru onor! urlă Micuţul, apăsând pe detonator.
Ne‑am aruncat la pământ. O explozie care cred că a fost auzită la sute de kilometri depărtare. Jeep‑ul a fost azvârlit în aer ca o minge. Un brâu de foc se înălţă la cer. Camionul dispăruse pur şi simplu.
Unda de şoc îl aruncase pe Micuţul la câteva sute de metri. Resturi de oţel fierbinte planau deasupra noastră. O roată de camion, pornită de pe pod, suia dealul. Se ciocni de o stâncă şi cobori înapoi panta cu o viteză nebună. Barcelona a fost la un pas de moarte când roata trecu chiar pe lângă capul său. Apoi roata se îndreptă spre Micuţul, care era aşezat, pe cale să‑şi şteargă obrazul însângerat. În loc să sară în lături, se porni să alerge la vale, cu roata pe urmele sale. Era de necrezut ca un om să poată fugi atât de repede. Se împiedică, apoi continuă să se rostogolească ca o minge înspre podul în ruine, urmărit mereu de roată.
Un nor de praf ni l‑a ascuns. Se auzi un pleoscăit uriaş în clipa în care se prăbuşi în râu împreună cu roata. Înjurând şi blestemând, se căţără pe malul râpos în sus.
— Bandă de asasini, mugi. Aţi vrut să mi‑o faceţi. Aţi umblat la încărcă­tură, firul a fost prea scurt! De‑asta m‑aţi lăsat să câştig, ticăloşilor, mâncă­tori de varză puturoşi!
Urcă panta cu o vigoare extraordinară, ţinând în mână cuţitul său lung. Se repezi mai întâi la Barcelona.
— Ai pierdut într‑adins! Ai vrut să‑mi las aici pielea!
Barcelona fugea să şi‑o scape pe a sa, strigând cu disperare:
— Lasă‑mă să‑ţi explic!... Lasă‑mă să‑ţi explic!...
— Îmi vei explica în timp ce‑ţi voi cresta fuduliile!
În furia sa aruncă cuţitul înspre Barcelona.
Ne străduiam să‑l oprim pe Micuţul înainte de a‑l omorî pe Barcelona, cum era hotărât s‑o facă.
Bătrânul îşi cuprinse capul cu amândouă mâinile:
— Simt că înebunesc, ăsta nu mai este comando, ci balamuc.
Legionarul a fost cel care l‑a salvat pe Barcelona. Cu o mişcare de judo îl făcu pe Micuţul să muşte ţărâna şi îi strânse gâtul cu o mână de oţel. Dar Micuţul nu putea fi biruit uşor. Şase oameni abia am izbutit să‑l potolim. Barcelona vru să‑i strivească capul sub picioare, dar Bătrânul se împotrivi.
Legionarul încercă să‑l lămurească pe Micuţul că era victima unei regretabile neînţelegeri.
— Vrei să spui că transporta muniţii? Micuţul nu‑şi credea urechilor. Nemernicii, n‑aveau steagul!
— Ba aveau, unul mic de tot, iubitule, surâse Legionarul.
Micuţul fu indignat când pricepu că pe camion nu fusese arborat decât un singur fanion.
— Auzi obrăznicie, exclamă el revoltat. Aş fi putut fi omorât! Asta‑i curată crimă. Cred că mă voi plânge în scris generalului Clark!
Bătrânul îşi pierdu răbdarea şi ne ameninţă cu automatul.
— Înainte marş, în şir câte unul, după mine. Şi mişcaţi‑vă mai repede!
L‑am urmat ocărând şi năduşind. Trebuia să urcăm muntele. De fiecare dată când poposeam în vârful unei pante, crezând că am ajuns, descopeream îndată o alta în spatele ei. În sfârşit, după cea de‑a zecea sau poate a douăze­cea, nu‑mi mai aduc aminte, ne‑am prăbuşit în iarbă, leoarcă de năduşeală. Nimeni nu lua în seamă priveliştea minunată. Ca de obicei, ne‑am ciondănit pentru fleacuri. Când lui Gregor Martin îi trecu o şopârlă peste cizmă, fu cuprins de furie. Se năpusti asupra micuţei şi sprintenei vietăţi, o sfârtecă în bucăţele şi o strivi sub picioare ca un nebun.
Heide şi Barcelona au început dintr‑o dată să se păruiască. Barcelona insinuase că Julius ar avea sânge de evreu. I‑am luat partea lui Barcelona, descoperind la Heide numeroase trăsături care dovedeau că ar fi evreu.
— Sunt sigur, mugi Porta. Acum înţeleg de unde ura lui împotriva evreilor. Începând de astăzi te vei numi Isaac. Hai, vin' la tata, Isaac Heide.
— Iar de ziua lui îi vom dărui Talmudul! se tăvălea de râs Rudolf.
— Îi vom tatua steaua lui David, urla Micuţul.
Heide se luă după Micuţul cu cuţitul ridicat.
— Lungeşte pasul, Isaac, mititelule, striga Micuţul înecându‑se de râs, altfel îţi vei toci prea mult tălpile şi se supără tata Moise.
Heide aruncă în Micuţul cu o piatră care însă îl atinse pe Gregor. Acesta se clătină buimăcit de lovitură. Durerea îl scoase din minţi. Izbuti să se ridice în picioare, scoase o grenadă şi o aruncă înspre Heide care, lovit drept în piept, căzu în mijlocul nostru. Din fericire, în furia lui, Gregor uitase să numere.
Ne‑am împrăştiat ca potârnichile care încotro, căutând adăpost. Grenada explodă cu zgomot înăbuşit. Printr‑o minune nu a fost ucis nimeni.
— Să‑l împuşcăm, strigă Micuţul.
Douăzeci de pistoale s‑au ridicat. Gregor îl apucă pe al său, armă, gata să tragă la cea mai mică mişcare.
Heide se apropie de el prin spate. Au căzut la pământ, de‑a valma, muşcând, mârâind, zgâriind.
Gregor se rostogoli pe povârniş în jos, din ce în ce mai repede. Dacă s‑ar fi lovit de o piatră ar fi fost făcut bucăţele.
— Aşa‑i trebuie, chicoti Barcelona.
— Îi voi lăsa oasele sfărâmate colo jos, râse şi Porta. Va avea astfel timp să se gândească la firea lui de porc, înainte ca soarele să‑l ardă de viu!
Gregor însă izbuti să se oprească din goana sa nebună. Şiroind de sânge, începu să urce. Era pus pe moarte de om, nu‑i scăpa nici o mişcare a lui Heide, voia să‑l prindă prin spate.
Heide îl aştepta pregătit să‑l lovească peste faţă. Izbuti de două ori. Încăpăţânat, Gregor se săltă în sus. Chipul său era năpădit de sânge. Întinşi pe burtă, noi ceilalţi urmăream răfuiala cu interes.
— Predă‑te, spuse Heide dispreţuitor şi sigur de biruinţă.
— Nici nu mă gândesc, otreapă! urlă Gregor.
Schimbă tactica aruncând cu cuţitul. Asta se prinse. Heide îşi îndreptă atenţia asupra cuţitului, ţintind prea târziu capul lui Gregor. Acesta izbuti să‑l prindă de gleznă. Se rostogoliră împreună la vale, într‑o avalanşă de bolovani şi pietriş. Se ridicară în picioare, îşi scoaseră cuţitele şi începură să se lovească cu sălbăticie.
După ce îl lovi pe Gregor în pântece, Heide se pregăti să‑i dea lovitura de graţie. Dar Gregor, care învăţase şiretlicul de la Legionar, făcu un salt primejdios înapoi şi apoi înainte. Heide primi amândouă cizmele drept în figură. Scoase un ţipăt de porc înjunghiat. Gregor îl apucă de urechi şi îl lovi cu capul de stâncă. Heide îşi pierdu cunoştinţa. Gregor se clătină o clipă, apoi se prăbuşi la rândul rău.
Micuţul îşi freca mâinile.
— Le voi da lovitura de graţie (se juca cu cleştele de dentist). Heide are botul plin de dinţi de aur iar Gregor are şi el doi. Sunt de mult pe lista mea.
Începu să coboare, dar nu făcuse nici jumătate din drum că ceilalţi şi‑au revenit.
Gregor îl văzu primul pe Micuţul cu cleştele în mână. Iată‑i acum pe Heide şi pe Gregor aliaţi! Micuţul se simţea nedreptăţit.
— V‑aţi ars! Dă‑mi caninii, urlă el, repezindu‑se la Heide care era mai aproape.
A început altă încăierare. Cei doi erau mai sprinteni decât uriaşul. Dar împotriva forţei sale de Hercule nu puteau face nimic. Gregor a trebuit să se recunoască învins. Micuţul nu i‑a dat drumul decât după ce‑i golise buzunarele.
Heide încercă să fugă; alerga ca o veveriţă, dar Micuţul l‑a ajuns din urmă.
— Îi vreau, nu pricepi?
Heide capitulă. Pentru a‑şi păstra dinţii fu silit să scuipe 275 dolari, inelul papei şi, culmea nenorocirii, pistolul său Kalaşnikov. Nu aveam decât două asemenea arme minunate. Una era a Legionarului iar acuma cea de a doua devenise a Micuţului. Am fi făcut orice pentru a pune mâna pe un asemenea automat, şi nu puţini şi‑au pierdut viaţa încercând aşa ceva. Fericitul posesor dormea cu arma legată sub braţ. Cu toate acestea, se întâmpla ca uneori furtul să reuşească. În plutonul nostru mai aveam şi patru pistoale ruseşti model '41. Unul singur dintre ele valora cât o întreagă baterie grea Haubitz. Dar, vorba lui Porta, care‑i spusese unui artilerist gata să‑i dea o baterie Haubitz pe un '41: „Cum vrei să car Haubitz‑ul după mine?"
De cinci ori a încercat Heide să‑şi ia înapoi automatul şi inelul. Ultima oară aproape că a izbutit. Era în noaptea în care părăsisem Monte Cassino. Micuţul era cât p‑aci să‑l omoare pe Heide, care a fost salvat în ultima clipă de sosirea Chiorului.
Heide asistă de trei ori la slujba părintelui Emmanuel, pentru a‑şi asigura sprijinul Domnului în lupta sa împotriva Micuţului. Dar se pare că bunul Dumnezeu a refuzat să se ocupe de povestea aceasta.
Am găsit cu greu baraca statului‑major britanic. Santinelele erau pe jumătate adormite. Le‑am tăiat beregata înainte de a putea spune „uf". Am încercuit baraca. Mâncasem toată ciocolata noastră drogată, pentru a ne calma nervii. Eram plecaţi în misiune de şase zile şi şase nopţi.
Prin obloane se strecura o lumină slabă.
— Să batem politicos la uşă, propuse Micuţul. Când vor da cu ochii de automatul meu, vor face toţi în pantaloni.
— De data asta ne vom alege cu un colonel, hotărî Porta. N‑am avut niciodată parte de unul!
— Eu îl voi duce, ceru Micuţul. Îi vom petrece o frânghie de după gât şi va trebui să tropăie după mine ca o capră pe care o duci la staul s‑o mulgi.
— Ia mai potoliţi‑vă, spuse Bătrânul. Totul trebuie făcut la repezeală, şopti el.
— Aşa cum le facem pe toate, i‑o întoarse Porta.
Micuţul arătă înspre baracă.
— Ce spuneţi, fraţilor, aţi văzut? Au şi băutură?
Am tăcut vrăjiţi. O femeie îmbrăcată în uniformă străbătu cu paşi mari locul din faţa barăcii.
— Ia te uită, au şi puicuţe, suspină Micuţul.
— Asta‑i o UAF1. lămuri Heide.
Micuţul îl privea cu ochii mari.
— Pentru că latră?
— Tâmpitule, şuieră Heide furios.
Fata deschise uşa; în lumină am văzut că era drăguţă. O fată drăguţă într‑o uniformă pocită.
Barcelona găsise firele telefonice.
— Le tai, anunţă el.
Bătrânul încuviinţă lăudându‑l şi împărţi ordinele.
— Trei să rămână de pază în timp ce‑i vizităm!
— Îşi vor uda nădragii, chicoti Porta.
— Nu uitaţi să umflaţi cutiile cu corned beef, după ce îi veţi fi lichidat.
Se deschise o fereastră. Un bărbat privea afară.
— Iată omul nostru, şopti Heide. Ne aşteaptă.
O umbră apăru din beznă. Am tresărit cu toţii. Se îndrepta direct către noi.
Legionarul trase cuţitul din teacă după ce îşi pusese automatul pe jos. Era un englez uriaş. Tipul scoase un grohăit familiar.
— Micuţul! exclamă Barcelona neîncrezător.
— Eu sunt, râse Micuţul.
Purta o tunică şi o cască englezească. Am dat colo peste un tip de pază. L‑am doborât cu laţul. Ne arătă doi dinţi de aur.
Bătrânul începu să bombăne.
— Mai devreme sau mai târziu tot veţi fi spânzuraţi!
— Era negru, urmă Micuţul în chip de scuză, arătându‑ne şi o ureche tăiată. Mi‑a pasat parola lor. Peste zece minute îi soseşte înlocuitorul. N‑am decât să suspin „Wellington" înainte de a‑l sugruma şi de a‑i tăia o foaie, dacă e şi el negru.
— Sunteţi scrântiţi, murmură Bătrânul. Mi se face rău când văd urechile astea tăiate.
— De ce? întrebă Porta cu neprefăcută mirare. Oare arabii nu ne taie şi ei urechile? După faptă şi răsplată.
— Toate astea nu se vor sfârşi bine, spuse Bătrânul.
— N‑are nimeni un aparat de fotografiat? întrebă Micuţul. Aş fi vrut să mă văd în ţoalele lui Churchill. E ciudat câte îţi pot trece prin minte, când eşti de unul singur în noapte. M‑am întrebat dacă n‑ar fi o idee bună să vă curăţ şi apoi să dau alarma la Tommies. Voi odată puşi în groapa comună, cine m‑ar mai putea contrazice? Cine ştie ce‑ar mai fi ieşit de aici. N‑ai în fiştecare zi baftă să salvezi un întreg stat‑major al lui Churchill.
— Ce‑ţi mai trece şi ţie prin cap, făcu Porta cu o privire ciudată. Nu te gândi prea mult Micuţule, s‑ar putea sfârşi rău, doar ai auzit ce‑a zis Bătrânul.
— Mă întreb ce au de gând să facă cu ofiţerul, spuse Heide.
— Să‑l arate unor P.K.2, explică Porta atotştiutor.
— Ce‑ar spune dacă le‑am duce un caporal în locul unui ofiţer?
— Ar spune să încetezi, făcu sec Bătrânul.
— A sosit momentul, mă duc să‑i tai foaia şi celuilalt, râse Micuţul nepăsător.
— Mi‑e teamă, şopti Legionarul. Mă duc după el. Sunt sigur că a şi uitat parola „Wellington"...
Noroc că Legionarul era atât de prevăzător. Micuţul fu cuprins de o furie oarbă când englezul îi strigă o înjurătură în cockney. Drept urmare, pe Micuţul îl luă gura pe dinainte:
— Gura, porcule. Fă bine şi vorbeşte‑mi în germană.
Englezul făcu instinctiv un pas înapoi. În clipa următoare îşi dădea ultima suflare în mâinile de oţel ale Legionarului.
Nu mai aveam de pierdut nici o secundă. Ne‑am repezit înainte, spăr­gând uşa şi ferestrele. Automatele noastre scuipau moarte. Porta şi Heide au pus mâna pe un ofiţer superior, ameninţându‑l cu patul armelor. Pe toţi ceilalţi i‑am ucis.
Micuţul apăru în goană, tot în uniforma englezească.
— Scoate‑ţi imediat ţoalele astea! se răsti Legionarul.
— Am adunat paisprezece dinţi de aur, spuse Micuţul mulţumit.
În spatele nostru au izbucnit focuri de arme automate. Legionarul mă trase lângă el într‑o groapă din marginea drumului. Porta şi Heide l‑au târât pe ofiţerul căzut în nesimţire. Apăru şi Olle Karlsson. Strigă câteva cuvinte de neînţeles, se întoarse către gurile de flăcări din noapte. Trase. Scoase un strigăt pătrunzător, se îndoi din mijloc şi se prăbuşi.
— Mii de draci, şuieră Legionarul. Trebuia să ne fi aşteptat.
Trei dintre ai noştri s‑au ivit o clipă, apoi s‑au mistuit în întuneric. Sosi şi Rudolf Kleber. Se aşeză în genunchi, trăgând salve scurte. Deodată scăpă arma, duse mâna la cap şi căzu.
Ceilalţi trei s‑au întors să‑l ducă cu ei. Am vrut să trag. Legionarul făcu „nu" din cap şi duse degetul la buze.
Unul dintre cei trei se prăbuşi aproape retezat în două de o salvă. Ceilalţi doi se pregăteau să fugă. Deodată unul dintre ei scoase un strigăt înfiorător.
— Am orbit, am orbit...
Apăru un englez cu capul descoperit, doar în cămaşă. Strângea la subţioară o mitralieră uşoară. În urma lui veneau şapte‑opt englezi. Unul dintre ei era înarmat cu o carabină Mark 1T, ultimul model.
Legionarul făcu semn că da. Cel orbit şedea în genunchi. Englezul voinic îi puse arma pe ceafă. Răsună o serie de împuşcături. Englezul râse.
— Damned Kraut!
Am strâns la umăr patul automatului meu PPSH. Dintre copaci ieşea o altă ceată. Gâfâiau, strigând şi înjurând. Cuvântul Kraut revenea întruna.
Rudolf gemea. Un caporal ridică pistolul şi goli încărcătorul în trupul tresăltând.
Am văzut roşu. Le arăt eu lor. Legionarul fredonă:
— Viens, viens, la mort!
Englezul din drum împietri. Din străfundul gâtlejului Legionarului izbucni strigătul marocan de luptă:
— Allah el akbar!
În aceeaşi clipă automatul său scuipă foc.
S‑au prăbuşit ca popicele.
Ne‑am ridicat trăgând în cei care mai mişcau. Legionarul râdea cu sălbă­ticie. Muind un deget într‑o băltoacă de sânge, însemnă câte o cruce pe fruntea fiecărui mort.
I‑am ajuns pe ceilalţi din urmă. Ofiţerul de stat‑major, un locotenent‑co­lo­nel, se trezise. I‑am pus o frânghie în jurul gâtului, explicându‑i că dacă mişcă va fi sugrumat.
— Cine‑i şeful vostru? întrebă el semeţ.
— Ce‑ţi pasă? i‑o reteză Heide. Mai bine ţi‑ai ţine gura, dacă nu vrei s‑o păţeşti!
— Oh! încetează, mârâi Bătrânul făcându‑i vânt lui Heide într‑o parte.
— Domnule colonel, Feldwebel Willi Beier, conducătorul acestui comando.
— Învaţă‑ţi oamenii cum să se adreseze unui ofiţer!
— Ne face greaţă, urlă Porta.
Ofiţerul britanic nici nu se uită măcar la Porta.
— Va trebui să păstrezi disciplina printre oamenii dumitale, Feldwebel, altfel mă voi plânge superiorilor dumitale.
Porta îşi ridică măreţ jobenul galben, îşi potrivi monoclul spart, scoase cutia cu tutun de mestecat şi se servi. Apoi se adresă ofiţerului, făcându‑i cu ochiul:
— Sir colonel, să mă prezint. Urmă, fornăind puţin: În faţa dumneavoas­tră se află celebrul Obergefreiter, prin mila Domnului, Iosef Porta de Weding. Cu ce vă pot fi de folos? Eventual cu un picior în fund?
Porta dădu roată prizonierului, privindu‑l cu mult interes.
— Feldwebel Beier, unde ai pescuit scrumbia asta? Ciudat exemplar!
Ofiţerul britanic îşi pierdu sângele rece. Se întoarse furios către Bătrânul.
— Nu admit să fiu tratat astfel.
— Mi‑e teamă că vei fi nevoit să admiţi, râse Barcelona.
Porta se apropie din nou de prizonier şi numără:
— Unu, doi, trei.
Ofiţerul îl privea cu gura căscată.
— Câţi dinţi de aur aveţi, Sir? Am zărit doar trei.
Glasul locotenent‑colonelului se frânse de furie. Îl ameninţă pe Bătrânul cu toate nenorocirile din lume.
— Lasă‑l în pace. Ne va aduce necazuri, spuse Bătrânul enervat.
În ciuda protestelor Micuţului, i‑am scos prizonierului frânghia. Legiona­rul se lipi de el:
— Domnule colonel, un cuvinţel doar şi vă înfig cuţitul în burtă. Cu un zâmbet ameninţător, îi arătă cuţitul său arăbesc.
Dinspre front auzeam bubuitul tunurilor. În jurul nostru începuse să fie mişcare. Lungi coloane de camioane şi infanterie în marş.
Un timp am mărşăluit alături de un batalion de marocani care ne luau drept trupe speciale. Dintr‑un singur salt ofiţerul englez ar fi fost în sigu­ranţă, dar lama cuţitului Legionarului era îndreptată înspre coastele sale, iar în spate simţea pistolul lui Barcelona. În faţă avea spinarea uriaşă a Micuţului. Să fugă ar fi însemnat moarte sigură.
Ne‑am ascuns în spatele liniilor americane, aşteptând să se înnopteze.
Pe front nu era linişte. Cât vedeai cu ochii, gloanţele trasoare îşi lăsau dârele.
Am străbătut linia frontului, puţin după miezul nopţii, sărind dintr‑o groapă de obuz în alta. Doi hinduşi au încercat să ne oprească, dar i‑am secerat într‑o clipă. Am pierdut trei oameni sub focul propriei noastre infanterii.
Am sosit sleiţi de puteri la adăpostul comandantului de batalion. Chiorul a venit să ne vadă şi ne‑a strâns în braţe pe fiecare dintre noi. Mike ne‑a dăruit trabucele sale groase. Pierdusem jumătate dintre oameni. Printre ei Rudolf şi Olle Karlsson.
Am primit cinci zile de permisie, de petrecut în spatele frontului. Pe când plecam de‑a lungul şoselei frontului, am fost depăşiţi de un Mercedes mare, cenuşiu. Pe bancheta din spate se afla ofiţerul britanic, aşezat lângă un general german. Maşina de lux ne‑a împroşcat cu noroi. Am scuipat în urma ei.
Apoi am început să vorbim despre ce bine va fi la Ida‑Gălbejita. Cu gândul la fetele de Ia Ida, am uitat totul.

(va urma)