Demascarea (1)

Grigore Dumitrescu

CUVÂNT ÎNAINTE
Paginile ce urmează destăinuie acţiunea de teroare declanşată de regimul comunist din ţară în penitenciarul Piteşti din anii 1950-1951, după cum şi gândurile şi simţămintele ce m'au stăpânit în acest răstimp cât am fost deţinut acolo.

Aşa cum titlul cărţii o spune, e vorba de « masca » ce — potrivit părerii iniţiatorilor acelei acţiuni — o purtau toţi deţinuţii, şi care trebuia să fie dată jos.

O parte din oribilele fapte descrise aici vor fi poate pentru unii cititori de necrezut. Dar, de se va face cândva lumină completă asupra întregii acţiuni criminale de la Piteşti, atunci se va vedea, de bună seamă, că în cuvintele mele nu se exprimă întreaga tortură fizică şi morală la care au fost supuşi cei peste o mie de deţinuţi politici din acest penitenciar.

Teroarea descrisă în această carte, sistemul ei diavolesc, are un început îndepărtat. II găsim învăluit de mister în închisorile din Rusia în primii ani după revoluţia bolşevică. Ceea ce s'a întâmplat în penitenciarul Piteşti este, desigur, reeditarea — după 30 de ani — a « reeducării » prin teroare din Uniunea Sovietică, reeditarea unei terori şi mai inumane, căci mai perfectă, şi care viza anihilarea personalităţii individului.

Ceea ce s'a petrecut la Piteşti urma, după cât se părea, să se înfăptuiască şi în celelalte închisori. Dar, slavă Cerului! — când teroarea ajunsese la paroxism, când Piteştiul devenise un infern, un ordin îi pune capăt! Cum s'a ajuns la el? Ce l-a determinat? Răspunsul e mai complex decât s'ar părea!

Am căutat să redau cât mai fidel inumanul manifestat atât de bestial la Piteşti. Retrăindu-l în paginile ce urmează, m'am străduit să-l sustrag influenţei simţămintelor dureroase ce mi le-a trezit pentru a nu exagera cu nimic forma în care s'a prezentat. O strădanie inutilă, s'ar putea spune! Căci, ce fantezie bolnavă l-ar putea întruchipa mai sălbatec, mai oribil, mai neomenesc?!

Bineînţeles, numele deţinuţilor, care mai sunt în viaţă, sau am crezut astfel, a fost schimbat.

Miinchen, Februarie 1978



Ieşim din închisoarea Jilava. Scăpaţi de sub bolta lată de mai mulţi metri a porţii, urcăm panta care ne duce afară. Suntem un grup de 22. În faţa noastră se desfăşoară la infinit câmpia Munteniei. E atât de tristă! Cum aş putea-o găsi altfel în acest început de iarnă. Azi e 21 Decembrie 1949.

Sentimentele mi se învălmăşesc: întinderea mă vrea liber, goliciunea ei mă întristează, necunoscutul vieţii de închisoare îmi dă griji. Cu şase luni în urmă, într'un minunat sfârşit de Iunie, lăsam în spatele meu aceeaşi întindere, atunci bogat înverzită şi-mi făceam intrarea în Jilava, tot pe această poartă!

Un camion ne aşteaptă. Sunt nerăbdător să fiu cât mai repede, departe de această închisoare subterană — pe timpuri fort militar — în întunericul căreia am petrecut un calvar de timp. Jilava este însă necruţătoare şi în afara zidurilor ei. Nu se vrea uitată cu una cu două. Ni se pun lanţuri la picioare! Măsura a fost luată, desigur, pentru a face impresie. Atât şi nimic mai mult. Să pleci în deznădejde şi să fii dus de aici, copleşit de nesiguranţa viitorului!

Ştiu numai că grupul nostru e transferat la Piteşti, penitenciar rezervat studenţilor. Am mai stat acolo între Octombrie 1948 şi Iunie 1949.

Suntem bruscaţi, mai mult azvârliţi, în camionul descoperit. Primim ordinul: « chirciţi »! Nu trebuie deci, să fim văzuţi pe parcurs, probabil până undeva în triajul gării de nord a Bucureştiului, ca de acolo să fim îmbarcaţi într'un vagon dubă.

Nu ştiu ce ar putea fi mai ipocrit în lume, decât comunismul! În timp ce în România anilor 1949 ne găsim în închisoare peste o sută de mii de deţinuţi, în acelaşi timp presa comunistă (cea anticomunistă nu mai există de mai bine de doi ani) urlă împotriva injustiţiei şi teroarei care s'au abătut asupra comuniştilor din ţările capitaliste. Câteva sute în Spania, cam tot atâţia în Portugalia, patru — cinci în Germania occidentală, câteva duzini aiurea. Se scrie atât de mult despre aceşti oameni, se fac proteste, se organizează mitinguri!

Despre noi nici o vorbă. Şi nici despre cei din celelalte ţări, devenite şi ele «democraţii populare ». Peste noi s'a tras o cortină de fier. Mă simt, făcând această comparaţie, un paria între multe alte milioane, uitat de pe urma unei împărţiri nesăbuite a lumii în zone de influenţă. Totul a fost ca şi cum Dumnezeu ar fi împărţit oamenii în două: cei buni la Apus, în faţa cortinei de fier, cei răi la răsărit, în dosul ei.

Noi, românii, facem parte din cei răi, alături de bulgari, albanezi, sârbi, croaţi, unguri, cehi şi slovaci, polonezi, o parte din austrieci, cam o treime din germani şi apoi multe popoare de pe propriul teritoriu al Uniunii Sovietice.

Suntem cu toţii în camion. Ne-am trântit pe podea, aşa cum am primit ordinul. Suntem escortaţi de patru gardieni postaţi în cele patru colţuri ale camionului şi încă de doi, aşezaţi în cabină. Sunt bine înarmaţi: pistoale automate. Au şi uniforme noi. Băleanu, medicinist, cu o voce năbuşită îşi spune părerea:
— Dictatura îşi schimbă uniformele. În cele vechi, treceau neobservaţi; în astea nu mai par gardieni, se apropie de securişti. Unul din păzitori se uită fix la noi. Parcă ne-ar fi ghicit gândul. Ne luăm, de precauţie, un aer de inocenţă. După o comandă scurtă, camionul porneşte. Mergem o bună bucată de timp, pe o vreme rece, morocănoasă. După un timp, camionul se abate din drum, intră pe o şosea, parcă mai îngustă, şi-şi face intrarea pe o poartă păzită de santinele.

Noua postură — lanţuri la picioare — mă face să uit de foamea care m'a chinuit o jumătate de an, zi de zi, ceas de ceas, minut de minut. Două sute cincizeci de grame de pâine, un fel de ceai dimineaţa, un polonic de apă chioară la prânz şi altul seara. Ciorba de arpacaş sau de cartofi trebuie să conţină şapte grame de ulei. Oficial, asta este raţia zilnică de grăsime pentru un deţinut politic.

Suntem în curtea unei alte închisori: în faţa noastră„ penitenciarul Văcăreşti îşi înalţă zidurile, în care sunt croite ferestre mici, zăbrelite. De unde sunt, văd turnul fostei biserici. Pe timpuri, aici îşi făceau de lucru călugării Mănăstirii Văcăreşti. Constatăm că trebuie să aşteptăm. De ce? în definitiv, puţin mă interesează! Când eşti lipsit de libertate, devii inert, ştii că nu te mai poţi folosi de voinţa de a acţiona! Suveran, îţi rămâne numai dreptul de a gândi.

Iarna a sosit: fulguieşte uşor. Instinctiv, ne strângem hainele pe noi.

Gardienii ne aduc un tovarăş de drum. îi pun şi lui lanţuri de picioare şi-1 dau grămadă peste noi. Suntem deci 23. După o scurtă privire asupra noului venit, îmi zic că trebuie să fie evreu. Să tot aibă 24 - 25 de ani, blond, înalt, plin la corp şi la faţă. Trebuie deci să fi fost de curând înhăţat de Securitate!

Unul din gardieni, ce-şi are locul în faţă, în cabina şoferului, deschide portiera, se trage pe jumătate afară, se saltă peste oblon, la noi:
— O să intrăm în oraş, nu ridică nimeni capul de oblon în sus.

Dă comanda de plecare. E şi cazul. începe să se lase frig. Mă întreb de ce o fi trebuind să stăm chirciţi? Motivul pentru care nu trebuie să fim văzuţi, îl ştiu numai ei, gardienii sau Securitatea. Teama, că pe parcurs tre­cătorii ar vedea oameni arestaţi, nu cred să-i fi determinat să ia această măsură. Afară nu mai e un secret pentru nimeni că arestările se fac în masă, în toate categoriile sociale şi la toate vârstele.

O sută de mii de oameni se găsesc în puşcărie! Desigur că Ministrul de Interne n'a dat un comunicat în această privinţă. Un astfel de comunicat n'ar fi dat de nici un minister de interne din lume. Noi însă o ştim. La Jilava, unde e un permanent du-te — vino de noi arestaţi, de transferaţi din alte în chisori, de pe tot cuprinsul ţării, s'a putut face soco­teala. Acesta e bilanţul democraţiei populare la sfârşitul anului 1949.

Cum s'a ajuns aici?

1944-1949. Cinci ani. S'au întâmplat multe în acest scurt timp: creări de noi instituţii, răsturnări de aşezăminte vechi, înfiinţări de noi partide şi dărâmarea altora, apoi maziliri şi oameni noi.

La 23 August 1944 partidul comunist număra, nici mai mult, nici mai puţin, — 802 membri. Apoi, la numai un an, nu reuşise să-şi recruteze, cu excepţia câtorva figuri de mai mare sau mai mică importanţă, decât oameni de la periferiile oraşelor sau din pleava satelor. Impopularitatea nu 1-a descurajat, ci din potrivă. întărâtat şi cu un nou impuls, venit din vârful baionetelor armatei sovietice, a încercat să-şi impună punctul de vedere în ţară. Reacţia a fost puternică. Dându-şi seama că impopularitatea nu-i scade, s'a ascuns în spatele altor partide.

Noi formaţiuni politice « progresiste » apar ca ciupercile după ploaie

Generalul Rădescu formează un nou guvern. Cele două guverne precedente ale Generalului Sănătescu nu i s'au părut destul de « democrate ». Presiunile Uniunii Sovietice se făceau din ce în ce mai simţite.

Generalul Rădescu alarmează ţara; într'un discurs, ţinut în sala cinematografului ARO, spune răspicat: « oameni fără neam şi fără credinţă vor să pună stăpânire pe ţara noastră ».

Urgia invadatorilor şi a comuniştilor e atât de mare încât Generalul Rădescu e nevoit să fugă în străinătate. A scăpat ca prin urechile acului!

Se formează un Front Popular, aşa numitul « Bloc al Partidelor Democrate ». Din comunişti şi nişte sucursale ale partidului — Partidul Naţional Popular şi Frontul Plugarilor — cât şi din dizidente ale partidelor istorice. Partidul Social-Democrat ia drumul chemării naţionale; nu se alătură comuniştilor. Desigur că s'a găsit şi aici o dizidentă : Voitec. Cu acest front popular, comuniştii s'au prezentat în alegerile parlamentare din 19 Noembrie 1946. Alegerile au fost câştigate cu majoritate zdrobitoare de opoziţie: Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Social — Democrat Independent. Cu cinism, cu calm desăvârşit s'a dat rezultatul votului: « Marea Victorie a Blocului Partidelor Democrate. Poporul român a ales lumina. întunericul a dispărut pentru totdeauna din viaţa poporului român. »

Răsturnarea rezultatului sufragiului naţional a indignat pe cei mai mulţi, dar a şi demoralizat. Dezorientări. Treceri timide, în ascuns, la partidele Blocului. Ameninţarea comuniştilor e prea mare ca să nu se găsească timoraţi!

Dizidenta liberală a lui Gheorghe Tătărescu, rămâne pentru unii o speranţa. Naivitate, iluzie...

Răfuiala: Partidele Naţional Ţărănesc, Liberal şi Social Democrat sunt ţintuite la stâlpul infamiei. Conducerea ţărănistă e azvârlită în închisoare.

În mitinguri înjghebate din solicitanţi pentru poziţii mai mari sau mai mici, în noua rânduială a ţării, se cere moartea lui Iuliu Maniu. Ion Mihalache: « trădătorul care a luptat voluntar împotriva Uniunii Sovietice ».

30 Decembrie 1947: înlăturarea monarhiei constituţionale.

Petru Groza, Preşedintele Consiliului de Miniştri, Preşedintele Frontului Plugarilor, latifundiar, marioneta comuniştilor, autorul cărţii « în Umbra Celulei » (a stat trei zile închis înainte de 23 August 1944): « Ma-jestate a sosit timpul să divorţăm ».

Am devenit astfel cetăţeni ai Republicii Populare Române!

Mai-Iunie 1947: arestări de naţional-tăranişti şi liberali şi mulţi alţii. Unde mai e nevoie de o justificare, se aruncă un pistol ruginit în grădina victimei. A doua zi, percheziţie: armă de foc dosită!

Recunoştinţa: Presa scrie de clasa muncitoare şi reprezentanţii ei. Se organizează şi mitinguri în acest sens. Pe unde scoateţi cămaşa dizidenţilor! Anton Alexandrescu, dizidentul ţărănist e aruncat la gunoi. Gheorghe Tătărăscu, dizidentul liberal, e încă ministru de externe şi are încă oameni acolo şi în legaţii!

Ziarele, la pagina evenimentelor externe, dau şi informaţii mărunte: Bruxelles — Secretarul Legaţiei Republicii Populare Române în capitala Belgiei a cerut azil. E tătărăscean. Şi aşa mereu, la fiecare două trei zile un astfel de anunţ. Gheorghe Tătărăscu e sufocat.

Mazilirea: colaboraţionistul primeşte domiciliu forţat, dar are voie să se plimbe în grădină.

Ministerul de Externe trece în stăpânirea Anei Pauker. Numărul 1 al Partidului comunist român.

Unica speranţă: America; Occidentul.

Planul Marshall pentru Europa apuseană ne dă speranţe.

Comuniştii şi « paşnica » Uniune Sovietică se alarmează: Imperialiştii americani vor să atace lagărul păcii. Armatele americane sunt în faţa Cortinei de Fier.

Întruniri ale miniştrilor de externe din Occident, care, scriu ziarele, pregătesc un nou război.

Doamne, ajută-ne!

Mai 1948. Speranţe mari: America nu va tolera dictatura comunistă în estul Europei. Aşa, cel puţin, reiese din cele spuse la posturile de radio apusene.

Comuniştii îşi urmează drumul: o nouă constituţie progresistă şi democrată este votată de Marea Adunare Naţională încă din Februarie. Nu se îndoieşte nimeni că nu e progresistă. Şi programul-platformă al Blocului Partidelor Democrate fusese progresist. în mai puţin de doi ani s'a ales praful de el, dar şi de libertăţile cetăţenilor.

Radioul şi presa vin cu ceva nou: « clica manisto-legionară ». Dar Iului Maniu e în închisoare. Ea pentru legionari deci.

La 15 Mai 1948, într'o singură noapte sunt arestaţi cinci mii.

Comuniştii schimbă faţa ţării. Siguranţa de Stat e înlocuită cu Securitatea Poporului, Poliţia cu Miliţia Poporului, primăriile se numesc de acum sfaturi populare, armata e în uniforme noi — asemănătoare cu ale sovieticilor. Este şi ea tot a poporului.

Cei care au strigat cât i-a luat gura la mitinguri, n'au făcut-o de pomană. Sunt făcuţi preşedinţi de sfaturi populare, preşedinţi de cooperative (cu toate că sunt încă goale). Unii dintre ei, mai pretenţioşi, intră în diplomaţie, alţii devin directori de fabrici, preşedinţi de organizaţii sindicale, ofiţeri ai armatei poporului (nu e nevoie să fi fost prea mult la şcoală, totul e să spui că eşti alături de popor.)

Presa şi radioul au o nouă temă la ordinea zilei: social-democraţia din ţările capitaliste. Peste tot social-democratilor li se dă acelaşi calificativ: sunt lacheii capitaliştilor. Iar şefilor sindicalişti: cozile de topor ale patronilor. Social-democraţii dizidenţi din România pălesc. Trebuie să le vie şi lor rândul!

Şi iată că, aşa peste noapte, ne pomenim că partidul comunist şi cel social-democrat se unesc şi formează Partidul Muncitoresc Român. Fiindcă clasa muncitoare nu poate fi călăuzită decât de un singur partid marxist! Numele de partid comunist îl va lua mai târziu. Aşa dar, dintr'o trăsătură de condei, a dispărut social-democraţia din România.

Noul partid stăpâneşte totul. E suveran absolut, fără cea mai ştearsă umbră de opoziţie. La scurt timp, noul partid şi-a închis porţile sau spus altfel:« acum nu mai avem nevoie de sprijinul nimănui. Ştim noi cum să ne aranjăm şi fără colaboraţionişti».

Ţara a rămas cu două clase sociale: membrii de partid, deoparte, sus, şi poporul de cealaltă parte, jos.

Sociali-democraţii, transformaţi peste capul lor în comunişti, mai au o singură consolare: « suntem membri de partid, dar provenim de la social-democraţi ».

Poporul trebuie apărat de duşmani: Securitatea e militarizată.

Începe prăpădul.... şi ca să faci prăpăd ai nevoie de oameni aleşi pe sprânceană. Au fost recrutaţi pentru Securitate: golani din mahalalele Bucureşţiului, şmecheri de cafenele (desfiinţate de altfel), meseriaşi tineri puturoşi, foşti dezertori de pe front....

Poporul nu cedează: rezistenţă activă şi pasivă. Unii iau drumul codrilor.

Comuniştilor nu le pasă de voinţa poporului: arestările se ţin lanţ. Au loc noaptea, ziua, pe stradă, sau la lucru. Mânia populară creşte...

Câteva zdruncinături ale camionului mă dezmorţesc. Suntem în triajul Gării de Nord. îl recunosc după unele clădiri. Cu ani în urmă am mai trecut pe aici...

Camionul se opreşte, gardienii se dau jos şi se îndreaptă spre un grup ce pare că-i aşteaptă. Spre surpriza noastră recunoaştem încă şase gardieni de la Jilava. Îl zăresc şi pe Ivanică, prim-gardian al închisorii. Oamenii pazei vorbesc, gesticulează, se uită spre noi. Ceva trebuie să se întâmple! Un ceas, nu departe de noi, arată ora unu şi jumătate. Ivanică pare nerăbdător! Noi, la rândul nostru, suntem curioşi să ştim, de ce e necesar ca doisprezece gardieni, înarmaţi cu pistoale mitralieră, să ne îmbarce într'un vagon dubă. Stăm aşa până la ora două, când iată că Ivanică dă ordin să ne dăm jos din camion. Cu lanţurile târşite de picioare, ne aşezăm în coloană. La vreo cincizeci de metri, în stânga noastră, zăresc vagonul dubă. Gardienii ne încadrează. Cinci pe o parte, cinci pe alta, unul în coadă, iar Ivanică în capul coloanei. Nu pricep nimic! Nu e nevoie să parcurgem cincizeci de metri cu asemenea escortă!

Prim-gardianul dă ordin de plecare, dar o ia spre dreapta, în partea opusă a dubei.
Sunt surprins!

Peste şinele de cale ferată, mergem vreo două sute de metri, până în faţa unei înşiruiri de clădiri. Ne oprim. Gardienii se dau înapoi mai mulţi paşi. Îşi scot de pe umăr pistoalele mitralieră. Fiori mă cuprind. Mă uit la ceilalţi. Trăsăturile schimonosite ale feţelor trădează frica, la unii chiar disperarea.
Deodată, toţi doisprezece încep să zbiere. Totul a început ca la comandă.
— Unde vă uitaţi bandiţilor? La pământ. Executarea. Aşa! Stai pe burtă.
Executăm ordinul cu stricteţe. Nici n'am putea face altceva!
Gardienii încep să-şi vânture pistoalele. Apoi, toţi deodată: « Culcat! »
Comenzile ţin de patru-cinci minute....
Mă liniştesc. Panica ce-am încercat-o în primele momente s'a şters cât ai clipi din ochi. Fiindcă e vorba de altceva, nu să-şi bată joc de noi.

În stânga noastră, la toate ferestrele clădirilor înşiruite pe o lungime de vreo sută de metri — sunt birouri ale Căilor Ferate — oameni sunt îngrămădiţi la ferestre. Trag cu coada ochiului. Îi văd cum îşi întind gâturile peste capetele celor din faţă, să poată vedea mai bine; cei mici de statură îşi fac loc cu coatele să apuce un loc mai bun.

Gardienii strigă la noi mai departe.

Ivanică trage şi el cu coada ochiului la ferestre.

Ne luminăm la faţă.... căci dăm numai o reprezentaţie. Suntem figuranţi ai unui spectacol căruia se încearcă să i se dea o notă exemplară.

Spectatorii trebuie îngroziţi. Sunt funcţionarii CFRului. între timp oamenii au deschis ferestrele. Acum au ei feţele schimonosite, prinse de o paloare cadaverică.
— Culcat... sculat... capu'n pământ bandiţilor. Vă învăţăm noi minte să mai loviţi în clasa muncitoare.

Clasa muncitoare — cei de la ferestre — e îngrozită... în dreapta noastră, la vreo cincizeci de metri, după un vagon, un grup de cinci-şase persoane ne observă cu multă atenţie. Sunt regizorii spectacolului. Gardienii, actorii debutanţi, iar noi, figuranţii acestui spectacol sui-generis, producţie a democraţiei populare.

La mai bine de o sută de metri, vis-a-vis de birourile CFRului, s'a strâns o grămadă de lucrători feroviari.

Privesc la noi cu spaimă. Parcă nu le vine a crede ochilor. Mulţumit de efectul produs de spectacol, Ivanică dă ordin să ne încolonăm. Ne îndreptăm spre vagonul dubă; muncitorii feroviari se dau înapoi.

Lângă roţile vagonului, trântiţi la pământ, ni se scot în grabă lanţurile de la picioare. Suntem predaţi celor doi gardieni ai dubei; în rând, câte unul, urcăm treptele vagonului, strecurându-ne în întuneric, prin deschizătura portierei dată la perete....

Vagonul — dubă, ataşat unui tren cu direcţia Piteşti, străbate şesul Munteniei. S'a înserat, iar prin crăpăturile obloanelor de la cele patru ferestre fug fâşii de lumină plăpândă.

Suntem obosiţi şi lihniţi de foame. Dimineaţa, la Jilava, după ce-am primit ceaiul, ni s'a dat şi sfertul de pâine zilnic. Ciorba, n'am mai apucat să avem parte de Aşteptăm cu nerăbdare sosirea mai de grabă la Piteşti. Un loc mai larg pe prici, la închisoare, e pentru noi unica dorinţă în această zi şi ne bucurăm la gândul ca o să avem linişte peste câteva ore.

Stăm înghesuiţi în dubă.

Murdăria de pe mine se adaugă incomodităţii şi face să-mi fie silă de mine însumi.

Alături de mine, în dreapta, Dinu Georgescu, coleg de la Facultatea de Drept din Bucureşti, cu privirea aţintită în crâmpeiul de podea dintre picioare, rupe tăcerea:

I-au băgat în sperieţi, comuniştii, pe ăştia de la CFR. Au vrut să le arate că nu au de gând să înghită nici-o abatere — să nu mai vorbim de opoziţie — de la linia partidului. Sunt prea mulţi cu provenienţă social-democrată şi carnet de membru al Partidului Muncitoresc. Nu prea le vine la socoteală metamorfozarea lor în comunişti. Au desigur reticenţe.

Îi împărtăşesc părerea şi adaug:

Dacă nici pe CFRişti nu-i au alături de ei, nu le rămâne decât să dezlănţuie teroarea, chiar dacă cu ajutorul ei nu poţi să convingi pe nimeni. Adevărul se face recunoscut numai pe bază de dovezi. Cu teroarea nu poţi decât să intimidezi. Dar guvernul e mulţumit şi cu atâta. La urma urmei nu e vorba numai de social-democraţi. Câţi nu sunt cu carnet de membru de partid şi n'au nicio legătură cu social-democraţia, sau comunismul. Numai eu câţi ştiu cu alte convingeri!

Între timp cel nou între noi, luat de la Penitenciarul Văcăreşti, ni s'a prezentat: Fuchs.

A fost prins cu patru luni în urmă la graniţa cu Ungaria şi condamnat la patru ani. Stă vis-a-vis de mine, între Băleanu şi Miulescu. E student la Chimia Industrială. Băleanu s'a împrietenit cu el; îi spune Fuchsi.

Trenul aleargă mereu. Mai trece aşa o oră....

Dar iată că brusc, roţile vagonului îşi schimbă zgomotul: e ţăcănitul roţilor ce trec pe alte sini, la macazuri.

Trebuie să fim la Piteşti. Trenul se opreşte. După un timp, duba noastră e trasă încet de o locomotivă. Vagonul se opreşte; uşa se deschide şi în faţa noastră apare prim-gardianul Penitenciarului Piteşti, Ciobanu. îl recunosc: mic de statură, cu pieptul mereu umflat, băţos şi cu chipiul apăsat pe frunte.

Ciobanu nu ne dă nici o clipă de răgaz şi strigă:
— Ia-ţi imediat bagajul şi coboară după mine. Executăm ordinul. Ai zice că ieşim dintr'o vizuină, aşa ne îmbulzim spre ieşire, pentru a ne bucura mai repede de aerul curat. Toate încheieturile îmi sunt ca înţepenite şi foamea mă chinuie groaznic.

Suntem în triajul gării, la vreo sută de metri de peron. Mă întreb, de ce nu ne-or fi dus până la halta de cale ferată, la vreo cinci kilometri de aici, care se găseşte direct în spatele închisorii.

Sunt nemulţumit la perspectiva celor cinci kilometri pe jos, aşa lihnit de foame. Dar, pentru Ministerul de Interne suntem ca nişte obiecte de care te foloseşti cum vrei! îmi zic că, în asemenea situaţii, e mai bine să nu faci reflecţii.

La lumina palidă a unui bec fixat în vârful unui stâlp telegrafic, îmi analizez hainele de pe mine. Scurta îmblănită e parcă şi mai largă, iar unicul nasture ce-1 mai are, de-abia se mai ţine într'un plăpând fir de aţă. Soiul de pe ea îi dă un luciu respingător. Pantalonii şi vestonul sunt la fel. Şase luni de zile la Jilava le-am avut pe mine zi de zi, sau mi-au servit de pernă. Pantofii sunt de o culoare ciudată, amestec de praf şi stropi de urină săriţi din tinetele pe care la Jilava le-am scos seara din celule în pas alergător. Ceilalţi, au acelaşi aspect.

Gardienii se uită la noi cu dezgust, dar şi cu oarecare milă.

După o scurtă consfătuire între prim gardianul Ciobanu şi subalternii săi, în număr de 10, ni se ordonă:
— Încolonarea de marş. Patru gardieni pe dreapta, patru pe stânga, doi în coadă şi Ciobanu în frunte.

Prim-gardianul ne dă amănunte:
— Vom merge pe jos la penitenciar, vom traversa oraşul, aşa că.... fii atent, n'ai voie să întorci capul la dreapta sau la stânga. Te uiţi numai în spatele ăluia care îl ai în faţă.

Gardienii trag de pe umăr pistoalele automate. Trecem liniile de cale ferată ale triajului şi prin dosul gării intrăm în bulevardul care duce în centrul oraşului.

Dinu Georgescu, lângă mine, parcă îmi ghiceşte gândul; îmi spune:
— Urmează a doua reprezentaţie.

Ceasul de pe peretele gării arată ora şase şi jumătate.

Mergem aşa cum am primit ordinul. Cu coada ochiului îmi arunc fugitiv privirea pe trotuarul din dreapta. Puţinii pietoni, la această oră, se opresc buimăciţi când dau cu ochii de noi.

Ne apropiem de centrul oraşului. Străzile sunt din ce în ce mai pline de oameni. Ciobanu se îndreaptă spre artera principală, unde la această oră se obişnueşte, ca în toate oraşele de provincie din România, să se iasă în centru.

Ciobanu, în frunte, începe să strige:
— Un, doi, un, doi...

Îmi arunc o privire la lumea de pe trotuar. Izbiţi de spectacol, oamenii se opresc brusc şi rămân cu ochii fixaţi pe noi. Unii încearcă să-şi descopere vreun cunoscut. Suntem priviţi cu îngrijorare; unii sunt chiar înspăimântaţi.
— Ciobanu strigă mereu:
— Un, doi, un, doi....

Oamenii se ţin după noi, pe trotuar. Aşa ieşim din centrul oraşului. Ne apropiem de penitenciar; îi zăresc silueta. Intrăm pe poarta principală a curţii din faţa închisorii, sub privirile a două sentinele mute.

Suntem cu toţii grăbiţi, şi noi şi gardienii.

Ciobanu, mereu în frunte, urcă drept cele câteva trepte ce duc la intrarea în penitenciar; gardienii se dau în lături şi noi ne ştergem prin deschizătura uşii dată la perete. Intrăm într'un hall slab luminat, după care Ciobanu strigă:
— După mine.

Coborîm în urma lui scările la subsol; trecem pe un coridor îngust, unde sunt postaţi gardieni. în fundul coridorului, o uşă, prin care ne facem intrarea într'o cameră. Uşa se închide în urma noastră.

Terminus. Călătoria de la Jilava la Piteşti s'a încheiat în această cameră de subsol.

Ziua de Miercuri, 21 Decembrie 1949, se aproprie şi ea de sfârşit.

Încă un efort şi punem capăt zilei de astăzi.

Paturile de fier suprapuse sunt puse la întâmplare, iar saltelele de paie sunt aruncate în toate părţile. Pături de culoare gri închis, stau morman, părăsite după colţul uşii.

O fereastră cu zăbrele de fier dă într'un zid interior al închisorii.

Un bec, în mijlocul tavanului, ne luminează palid.

Suntem sleiţi de puteri şi foamea ne chinuie. O sfârşeală venită de la stomac face să-mi tremure picioarele şi mâinile. Sunt cincisprezece paturi, iar noi suntem două zeci şi trei. Dar n'are importanţă; totul e să ai unde să te întinzi şi să fii lăsat în pace. Le aranjăm aşa, ca în mijlocul camerei să rămână un loc liber.

Luăm în mână păturile; au stropi închegaţi de zeamă de fasole sau cartofi.

Patul îl împart cu Dinu Georgescu.

O cheie învârtită în broasca uşii şi apoi paşi care se pierd pe culoar ne fac să înţelegem că gardianul şi-a încheiat ziua.

E prea târziu ca să mai primim ciorba de seară. Încet, cad pradă somnului...


E mult prea devreme; prin fereastra ce dă în zidul interior al închisorii văd încă întuneric. Rămân un timp cu ochii ficşi în fundul patului de deasupra. îmi arunc apoi privirea asupra lui Dinu Georgescu, care încă doarme. E oribil. Nebărbierit de câteva săptămâni, cu pielea cadaverică, cu ochii în fundul orbitelor, tuns la piele, cu fire răzleţe, mai lungi, scăpate de tăişul maşinii.

Hainele-i sunt mototolite, murdare şi au un luciu respingător.

Chinul foamei mă apucă din nou. îmi pare rău că m'am trezit prea devreme! Poate că până la terciul de dimineaţă mai e mult de aşteptat; aş fi putut scăpa de acest chin dacă aş mai fi dormit.

Rămân în aşteptare... După un timp se scoală pe rând şi ceilalţi.

Afară, pe culoar e oarecare mişcare. Se aud comenzi scurte, date pe gardieni, probabil deţinuţilor de drept comun. Sunt singurii care fac curăţenie sau se ocupă de bucătărie.

Uşa se deschide pe neaşteptate şi un gardian împinge în cameră un coş cu gamele, linguri şi căni.
— Ia-ţi fiecare o garnitură şi aşteaptă în linişte până vine terciul. Primeşti porţie dublă ca să fie şi pentru ciorba de-aseară.
— Vrem să ne bărbierim — spune Miulescu, şi....dacă s'ar putea să facem şi o baie. Suntem atât de murdari!

Gardianul, care parcă n'are timp de pierdut, răspunde, mai mult întors cu spatele la noi:
— O să primeşti apă şi ai să te bărbiereşti..... şi să fie doi gata, să scoată tineta.

După vreun sfert de oră, gardianul îşi face din nou apariţia în uşă:

— Hai, luaţi doi tineta şi veniţi după mine. Miulescu şi Paraschivescu păzesc deja uşa.

La întoarcere, după câteva minute, cei doi ne spun încălecându-si vorbele:
— Nici ţipenie de om; parcă au intrat toţi în pământ; ai zice că suntem numai noi în închisoare.

Ciudat! Anul trecut « Piteştiul » era plin de viaţă; deţinuţi de drept comun îşi făceau de lucru prin curte, de unde îi auzeai strigând; de undeva de la o fereastră prindeai fredonarea unui cântec...

Aşteptăm cu nerăbdare terciul.

Între timp, ne-am şters cu grijă gamelele presărate cu pete negre lăsate de smalţul spart şi am frecat fierul negru al lingurilor.

În fine, terciul soseşte. Suntem cu ochii pe hârdăul tras în pragul uşii.

Miulescu, la semnul gardianului, înfaşcă polonicul, îl trece adânc prin lichidul gros, gălbui, şi-1 deşartă cu grijă în gamela celui din capul rândului. Şi apoi, încă un polonic.

Împărţirea fiind terminată, ne aşezăm la locurile noastre, cu gamelele pe genunchi. îmi impun voinţa şi aştept un lung sfert de oră. Mălaiul fiert se întăreşte încet. Aşa e mai spornic.

Ne-am astâmpărat foamea.

Batem la uşă şi cerem un lighean şi apă. După o oră începem spălatul. De bine, de rău, ne împrospătăm; apoi ne curăţăm hainele la fereastra ce dă în zidul interior al închisorii.

Timpul trece anevoie.

Nu sunt lămurit de ce suntem ţinuţi în această cameră din subsol. Suntem izolaţi! în afară de zgomotul venit de la transportul hârdaielor, dimineaţa, la prânz şi seara, nu se mai aude nimic. E linişte totală. Am simţământul că ne găsim într'o încăpere a unui vast cavou. Am avut multe perioade de timp neplăcute în viaţă, dar liniştea de aici îmi dă un simţământ de neîncredere în viitor. Suntem cu toţii căzuţi într'o grea aşteptare. Lipsa de contact cu viaţa de afară te nelinişteşte; vrei să se întâmple ceva, să ţi să dea un ordin, să fii pus în mişcare ca piesele unui joc de sah.

Nimic!

Trec aşa trei zile.

Prim gardianul Ciobanu, deschide uşa şi din prag ne spune că avem de stat aici mai multe săptămâni. Nici o altă explicaţie. În fine, cel puţin ştim cât avem de îndurat această izolare!

Mă uit în jurul meu, la mizeria din această cameră şi mă gândesc că omul a fost făcut să-şi ducă singur amarul; pentru asta i s'a dat rezistenţă morală atât de mare. Şi mai mă gândesc că poţi suporta mult, cu condiţia să te poţi suporta pe tine însuţi, să poţi să înduri atâta timp cât eşti capabil să-ţi asculţi propria gândire...

Dinu Georgescu rupe tăcerea:
— De la început am văzut atâtea şi în celularul de pe Rahovei şi la Jilava; am trecut prin umiliţi şi torturi, încât stau şi mă întreb, cât vom mai putea ţine piept valurilor de suferinţă. Să nu fim aruncaţi într'o mare a deznădejdii.

Cu toate că a vorbit încet, toată lumea 1-a auzit.
— Cu voia lui Dumnezeu — intervine un altul, le vom trece pe toate. Să avem nădejde în El!

Tăcem cu toţii. Liniştea e apăsătoare.

Ciulesc urechea, în speranţa să prind de undeva, din vreun colţ al penitenciarului, un sunet, o frântură de vorbă. Nimic şi iar nimic.

Mă lungesc pe pat, închid ochii; liniştea e parcă şi mai desăvârşită. Jilava îmi trece prin faţa ochilor închişi...

Suntem luaţi de pe celularul de pe Rahovei şi transportaţi la Jilava într'o dubă a Securităţii.

Suntem un grup de 30. Cobor din dubă şi în faţa mea am întinderea nesfârşită a câmpiei, de un verde care te cheamă la libertate.

E o zi încântătoare de Iunie.

Ofiţerii care ne însoţesc, nu se arată deloc grăbiţi; parcă vor să ne prelungească contactul cu natura.

Câteva sute de metri de mers domol şi apoi drumul coboară brusc. Îmi întorc capul să privesc încă odată câmpia.

Dispare!

Coborîm spre poarta croită în zidul închisorii. Deasupra, pe o tablă de lemn, stă scris efectivul zilei: 5300.

Poarta se închide greu, cu scârţâieturi în spatele nostru şi după şapte-opt paşi ieşim de sub boltă. Dau de ziduri enorme, vechi, mucegăite.

Privesc în jurul meu şi mă întreb, cum or fi trăit oameni aici ani de-a rândul? Şi cum s'a putut zidi aşa ceva sub un soare atât de strălucitor, pe un bărăgan atât de liber?

Ne aflăm într'o curte, unde razele soarelui nu pot ajunge decât cândva la ora prânzului; acum, astrul e departe de bucata de boltă cerească, dincolo de zid, spre apus. în stânga, cazane enorme fumegă deasupra unui foc liniştit. Deţinuţi de drept comun, în haine vărgate le dau târcoale; alături, hârdaie aşezate în linie dreaptă aşteaptă să fie umplute.

Pe sub bolta parcă şi mai masivă decât cea de la poartă, intrăm într'un culoar întunecos. în dreapta şi în stânga noastră se deschid două galerii umede, mucegăite. Sunt lungi, de nu le pot desluşi fundul în semi-întunericul lăsat de câteva becuri slabe, fixate în boltă, la distanţe prea mari unul de altul. Dealungul celor două culoare, o înşiruire de uşi: intrarea în celule.

Peste tot ziduri enorme; mă simt copleşit între ele. Un simţământ de neîncredere mă încearcă: să trăieşti într'un asemenea loc! Nu sunt în stare nici să mai gândesc, capul mi-e plin de surprize neplăcute, inima mi se strânge. Viaţa poate să fie atât de aspră câteodată!

O duzină de gardieni ne aşteaptă. La ordinul unuia, ţigănos la faţă, ne înconjoară de parcă le-ar fi frică să nu le scape vreunul din noi.
— Puneţi-vă bagajul la picioare şi dezbrăcaţi-vă la piele — strigă la noi şeful gardian.

Pun legătura cu două cămăşi, două perechi de izmene şi nişte ciorapi, lângă picioare. Mă dezbrac sub privirile unui gardian care se proţăpeşte în faţa mea.

Ia pe rând hainele şi le purică centimetru cu centimetru. În buzunarul de sus al vestonului dă peste două lame de ras pe care le confiscă. Îmi ia capul în mâini şi-1 pipăie pe toate părţile. Apoi trece la urechi şi la nas. Mă caută la subţiori şi între degetele picioarelor. îmi ordonă să mă întorc cu spatele la el şi să mă aplec în faţă; îngenunche, şi-mi sfredeleşte cu privirea orificiul anal.

Cert e că omul îşi face datoria până la capăt!

Suntem lăsaţi să ne îmbrăcam în linişte. Gardienii au strâns obiectele interzise într'o ladă: creioane, carneţele, lame de ras, ceasuri de mână, piepteni.... Aşteptăm. Ordinul se aude din nou:
— După mine.

Trecem printr'un gang îngust, mânaţi din spate de gardieni. Traversăm o curte lată de vreo două zeci de metri, care înconjoară un zid ce se pierde în curbă la câteva sute de metri.

Pe sub o altă boltă, intrăm într'un gang întunecos şi după vreo cincisprezece metri, ne oprim în faţa unei uşi. E veche, masivă şi întărită cu şipci negre, de fier.

Câţiva gardieni ne numără din ochi.

Şeful gardian trage uşa şi ne ordonă:
— Dă-i drumul înăuntru.

În faţa mea e o adevărată catacombă. Oameni dezbrăcaţi la piele, numai în chiloţi, sunt parcă aşezaţi cu grijă de-a latul, pe patru priciuri lungi de vreo 20 de metri: două în dreapta, două în stânga — parter şi etaj. Un val de căldură mă cuprinde şi un miros greu îmi taie respiraţia. în fund, o fereastră vopsită în gri lasă să pătrundă o lumină slabă.

Sunt aici circa 200 de oameni.

Aceasta e Jilava, de care am auzit vorbindu-se atât de mult!

Mă uit mai cu atenţie în jurul meu: lângă uşă, în dreapta şi în stânga, două tinete mari ţin loc de WC. E şi un hârdău de apă acoperit. Tavanul e în formă de boltă, zidul în care e croită fereastra e lat de un metru şi jumătate. Priciurile sunt acoperite de pături roase, de culoare închisă.

Să trăieşti într'un asemenea loc! Ce poţi să devii aici? Renunţi parcă la orice ambiţie de a mai face ceva în viaţă.

Dar, în acelaşi timp, speranţa ce-o porţi mereu cu tine te duce cu gândul la ziua când vei pune capăt acestei existenţe......

N'au trecut decât patru zile de când ne găsim în această cameră de subsol a Penitenciarului Piteşti. Mi s'au părut cu mult mai lungi decât cele petrecute la Jilava, sau cu opt luni înainte, tot aici, sus pe celular.

Izolarea în care suntem azvârliţi, liniştea mormântală care parcă pătrunde până la noi de după ziduri, ne fac clipele mai lungi.

Tăcerea mă înfioară şi un al şaselea simţ îmi spune că lucruri ciudate se petrec în închisoare. Gândurile mi se încâlcesc: nu mai e nimeni în penitenciar, afară de noi; toţi ceilalţi au fost ridicaţi şi duşi undeva, unde nu li se poate da de urmă, iar noi, cei de aici de la subsol, vom avea aceeaşi soartă.

E ajunul Crăciunului! Mă gândesc la pom, la sarmale, la porc, la cozonaci, la zăpadă şi la ger...

E al doilea Crăciun pe care îl petrec în închisoare, rupt complet de viaţa de afară. Fără nici un contact, fără o scrisoare, fără ziare, fără radio. La Jilava puteam totuşi să ştiu ce se întâmplă afară, din relatările noilor arestaţi.

Chiar prezenta noastră aici şi regimul care ni se aplică e secret pentru toată lumea, cu excepţia personalului administrativ, care ne are în pază şi a celor care dispun.

Au trecut poate două ceasuri de la ciorba de seară.

Suntem lungiţi pe locurile noastre. Tăcem. Deasupra noastră e aceeaşi tăcere mormântală.

Seară tristă! Şi ce lungă e aşteptarea pentru acei care nu pot face altceva decât să aştepte!

Nimeni nu îndrăzneşte să-şi dezvăluie sentimentele, ca şi cum propria-i mâhnire ar îngreuna-o pe a celorlalţi, încerc să adorm ca să curm acest ajun de Crăciun. Dar somnul nu vine; şi nici ceilalţi nu dorm.

Deodată, tăcerea în care suntem scufundaţi e străpunsă de un răcnet care încetează brusc, de parcă ar fi fost ştrangulat.

Într'o clipă suntem cu toţii în picioare. Teama face să-mi bată inima tumultos, sângele îmi aleargă în vine cu febrilitate.

Am impresia că odată cu năbuşirea urletului a încetat şi viaţa în jurul meu. Capul îmi vâjâie...

Nu, în Penitenciarul Piteşti nu e linişte; aici groaza a amuţit totul! Cum am putut timp de patru zile să nu bănuiesc că liniştea în care e scufundat penitenciarul, aduce cu ea moartea?! Aici se ucid oameni! Cine să fie asasinul deţinutului care a scos răcnetul de moarte? A fost parcă ultima răbufnire a aceluia care trebuia să moară peste câteva clipe.

Sau poate a vrut să strige:
— Ajutaţi-mă să scap de moarte!

Dinu Georgescu îmi face un semn care înseamnă: aici se sfârşeşte totul.

Ne strângem în mijlocul camerei. Aşa, toţi laolaltă, suntem parcă mai în siguranţă.

Mătăsaru, student la politehnică, spune cu o voce slabă:
— Ce pericol poţi să ai în faţă ca să zbieri în felul ăsta?

În loc să răspundem, rămânem cu toţii pe gânduri.

Ciulesc urechile, poate mai prind un zgomot cât de mic. Linişte totală! E, ca şi cum nimic nu s'ar fi petrecut! Mă gândesc puţin, apoi:
— Urletul a venit de la camera 4 Spital, de la etajul doi. E o cameră mare, de circa două zeci şi cinci de metri lungime şi doisprezece metri lăţime. Anul trecut am stat acolo vreo şaptezeci de oameni.
— În definitiv, mă întrerupe Burcea, de la medicină, să nu luăm lucrurile prea în rău. Nu e exclus ca vreun deţinut de drept comun să fi fost bătut de vreun gardian; şi ştiţi cum e ţiganul: zbiară ca din gură de şarpe, când e băgat în sperieţi. Nu e de conceput ca un deţinut politic să fie bătut atât de groaznic.

Aprobăm unanim, dar nimeni nu pare să fie convins de explicaţia lui.

Trebuie să fie târziu, poate trecut de unsprezece. Ne întindem, fiecare pe locul lui, grăbiţi parcă să încheiem mai repede acest ajun de Crăciun.

Înfiorătorul urlet, cum nu-mi închipuisem niciodată că ar putea să fie, mă ţine treaz până târziu în noapte. Mi-e frică să adorm; vreau să-mi fiu propria strajă.

Zilele Crăciunului le-am trecut posomorâte, hămesiţi de foame şi fără să mai pomenim de urletul din ajun. În viaţă, de multe ori, răul e dat uitării!

În închisoare, prezentul se scurge încet, e aspru, iar viitorul e în ceaţă. în felul acesta te simţi legat mai mult de întâmplări din trecut, — fie ele chiar neplăcute. Te bucuri sau te întristezi, după cum şi întâmplările, au fost bune sau rele îmi amintesc aşa, de camera 8 de la Jilava.......


(va urma)