Legiunea blestematilor (4)

Sven Hassel

Una dintre pacostele noastre era inspecţia care avea loc în fiecare luni. Trebuia să ne prezentăm la apelul de dimineaţă echipaţi cu cască, în tunică de paradă şi pan­taloni albi ca neaua, cu dunga călcată precum o lamă de ras, cu raniţă, cartuşieră, săculeţii de muniţie, cazma de tranşee, baionetă, traistă şi puşcă, cu mantaua împăturită reglementar, atârnată peste piept.

Fiecare trebuia să aibă în buzunar o batistă curată, de culoare verde. Până şi batista aceasta trebuia să fie împă­turită reglementar.

Curăţenia nu a făcut niciodată rău nimănui. Şi nici ordinea. Iar într-o armată e firesc că trebuie să fie ordine şi curăţenie, organizate şi codificate, amândouă, în programe amănunţite. Soldatul conştiincios dedică incre­dibil de mult timp ordinei şi curăţeniei, dar soldatul care serveşte în cadrul unui batalion disciplinar le consacră întreg timpul său, sau mai bine spus, tot timpul care nu este ocupat cu alte activităţi.

Toate duminicile nu făceam altceva decât să spălăm, să curăţăm şi să împăturim, în mod reglementar, pe scurt să dăm fiecărui lucru locul său prevăzut de regulament, după ce i redasem aspectul regulamentar. Piesele din piele ale echipamentului nostru trebuiau să aibă luciul lacului. Şi pe faţă şi pe dos, diferitele noastre ţinute nu aveau voie să ascundă nici o urmă de murdărie. Pot afirma în deplină cunoştinţă de cauză că atunci când soldaţii din­tr un batalion disciplinar german se prezintă la apelul de luni dimineaţa, sunt întrutotul imaculaţi din cap până n picioare.

Cu toate acestea, cred că ordinea şi curăţenia cazonă păcătuiesc prin faptul că, după ce o duminică întreagă te ai străduit să le realizezi, nu simţi deloc acea mulţu­mire, acea linişte sufletească la care te ai putea aştepta după asemenea „mare curăţenie".

Inspecţia de luni nu era un festival justificator. Era un coşmar în stare trează, un concentrat de groază. Solda­tul curat şi spilcuit din cap şi până n picioare nu se simţea fără cusur. Mai mult ca oricând se simţea în pielea unei lighioane hăituite.

Cred că folosesc puţin prea des expresii de felul „li­ghioană hăituită", „teroare nebună", „groază". Ştiu că asemenea repetiţii nu sunt bune, iar un bun stil literar are o mare varietate de expresii; dar cum să foloseşti la ne­sfârşit expresii variate pentru a descrie ceea ce, dim­potrivă, e monoton? Poate altcineva ar izbuti s o facă. Eu personal nu mă cred capabil de aşa ceva. Sunt prea obosit, prea buimăcit, prea disperat, uneori şi prea furios pentru a mi pierde vremea şi forţele în zadarnice căutări de nuanţe şi subtile deosebiri. Ceea ce am de spus e atit de puţin literar! Chiar şi acum, după atâţia ani, amin­tirile acestea mă chinuiesc, uneori, într atât încât mă simt îndreptăţit să vă cer a mi trece cu vederea lipsurile din vocabular. Dacă izbutiţi să înţelegeţi, pur şi simplu, ceea ce am vrut să spun, prea puţin îmi pasă dacă sărăcia mea verbală vă va face din când în când să clătinaţi din cap mormăind: „Ar fi putut explica asta nud frumos...".

Deci, noi ăştia, soldaţii fără cusur şi fără pată, ne simţeam neîncetat suflete de lighioane hăituite. Orice s ar fi întâmplat, eram siguri că tot nouă ni se va sparge în cap. Mai paradoxal decât orice era poate faptul că ştiam că dacă sergentul major nu va găsi absolut nimic să ne reproşeze, va face un tărăboi monstru şi, pentru a şi potoli furia şi dezamăgirea, va găsi un ţap ispăşitor. Dumnezeu să l ferească pe cel pe care vor cădea sorţii! Şi nu era deloc uşor să ştii cum să te porţi într o asemenea situaţie.

— Primul rând, un pas înainte... marş! Al doilea rând, un pas înapoooi... marş! Un... doi.

Timp de câteva minute ce par o veşnicie, sergentul-major observă rândurile care s-au depărtat. Oricare ar mişca cât un fir de păr, este slobozit pe loc pentru nesupunere. Dar învăţasem să ne transformăm în stane de piatră şi să rămânem aşa şi câte o jumătate de oră. E un fel de a cădea în transă sau catalepsie care i dă celui care e în stare s o atingă valoarea propriei greutăţi în aur. O po­ziţie de drepţi rigidă precum o bârnă de lemn, pentru că eşti realmente preschimbat într o bârnă de lemn.

Sergentul major urlă:

— Sunteţi gata pentru inspecţie?

Întreaga companie răspunde în cor:

— Da, Her Hauptfeldwebel.

Şi, din nou:

— N-a uitat nimeni ceva necurăţat?

Corul companiei răspunde:

— Nu, Herr Hauptfeldwebel.

Ne străpunge cu o privire feroce. Acum suntem în mâinile lui. Este clipa care i place mai mult...

— Nu mai spuneţi! Dacă-i adevărat, ar fi pentru prima dată în istoria acestui batalion. Dar vom vedea noi imediat...

Se apropie încet de prima bârnă de lemn, o încon­joară o dată, de două ori... Să te învârţi în jurul adversa­rului fără să scoţi un sunet este o formă foarte eficace de „război al nervilor". Ceafa arde, palmele năduşesc, mintea se înceţoşează, respiraţia ţi se opreşte şi ţi simţi propria duhoare!

— Mda, da, vom vedea noi! repetă sergentul-major în spatele celui de-al treilea din primul rând.

Domneşte tăcerea în timp ce inspectează pe al pa­trulea şi pe al cincilea. Apoi izbucnesc răgetele:

— Compania a treia... dreeepţi!

Odată cu torentul obişnuit de trivialităţi... Despre mult iubitul nostru Hauptfeldwebel obişnuiam să spunem că nu putea slobozi murdării fără ca mai înainte să nu slo­bozeazscă murdăria din el. Poate că nu era prea spiritual, dar noi ne mulţumeam şi cu atât şi asta îl caracterizează destul de bine pe acest mic burghez sadic, putred până n măduvă, căruia îi fusese dat să guste puţin din beţia puterii.

— Ce-i cu compania asta de batjocură? V aţi pe­trecut duminica tăvălindu vă în balegă? Bălăceală n bă­legar. Asta e de voi. Am privit cinci dintre voi! Parcă ar fi cinci codoşi fătaţi de târfe sifilitice...

Nu mai era o gură omenească, era o gură de canal, de mare debit. Îi plăcea mult să pomenească de „boala fran­ţuzească", dar el însuşi era atins de boala prusacă, în­tr un stadiu foarte avansat, acea jalnică sete de a şi umili aproapele. Este cu adevărat o boală, dar o boală care nu afectează doar batalioanele disciplinare. Ea s a răspândit în toată armata germană, precum o epidemie de furun­culoză. Şi în fiecare furuncul poţi fi sigur să găseşti un tablagiu, unul din tipii ăştia care cred că reprezintă ceva dar în realitate sunt nimeni.

Pedeapsa obişnuită, în asemenea cazuri, constă în trei ceasuri de exerciţiu special, din care piesa de rezistenţă e un şanţ lung, plin pe jumătate cu noroi dezgustător, în plină fermentaţie, acoperit la suprafaţă de o spumă vâscoasă , gălbuie. De fiecare dată când ordinul „culcat" ne prăvăleşte în fundul şanţului, trebuie după aceea să ţi freci şi aproape să ţi smulgi pleoapele pentru a ţi recăpăta vederea. Vine apoi ora prânzului. În halul în care ne găsim, înfulecăm haleala. Avem o jumătate de oră la dispoziţie pentru a ne prezenta, curaţi ca lacrima, la apelul de după amiază.

Pentru aceasta foloseam o metodă simplă pe care v o recomand: este suficient să treci sub duş aşa echipat, complet îmbrăcat. Apoi, trebuie curăţată puşca şi .celelalte piese ale echipamentului, să le usuci cu grijă cu ajutorul unei cârpe curate şi să le ungi. Atenţie mare, mai ales pe interiorul ţevii flintei...

Asemenea operaţii de demontare, curăţire şi ungere nu ocupă decât o singură dată pe săptămână timpul unui soldat obişnuit. Cel mult de două ori, în cazul vreunui exerciţiu în condiţii deosebit de murdare. Noi însă aveam parte de ele de cel puţin două ori pe zi.

La apelul de după amiază era clar că ne prezentam uzi leoarcă. Dar cu asemenea prilej aveau totuşi bunătatea să nu ne caute neapărat nod în papură. Era suficient să fim curaţi...

De un singur lucru ne mai temeam la fel ca de această cumplită inspecţie de luni, anume de controlul dormi­toarelor, la orele douăzeci şi două. Ce era în stare să facă subofiţerul de serviciu cadavrelor ambulante ce eram, după o zi istovitoare, atingea uneori sublimul...

Înainte de sosirea subofiţerului, fiecare trebuia să se lungească pe pat, fireşte, în poziţie regulamentară, adică pe spate, cu braţele lipite de trup, cu labele picioarelor goale expuse inspecţiei. Şeful de dormitor avea sarcina să vegheze ca nici măcar un fir de praf să nu existe prin orice ungher al dormitorului, ca picioarele să fie la fel de curate ca cele ale unui nou născut, ca toate lucrurile să fie rânduite şi împăturite strict conform regulamen­tului.

La începutul fiecărui control, şeful de dormitor era obligat a spune pe nerăsuflate formula:

— Herr Unteroffizier, şeful de dormitor Brand, pre­zent la raport, declară că totul este în ordine în dormitorul 26, efectiv doisprezece oameni, din care unsprezece pe paturile lor. Sala a fost aerisită şi curăţată cum se cuivne, nu este nimic deosebit de raportat.

Bineînţeles că subofiţerul de serviciu nu i acorda nici o importanţă şi începea să scotocească cam peste tot. Nenorocirea şefului de dormitor dacă descoperea cel mai mic grăunte de praf, ori o cutie din echipament prost închisă, ori o umbră de murdărie pe talpa unui singur picior.

Subofiţerul ce purta numele Geerner — cred sincer că locul lui adevărat ar fi fost într o celulă capitonată, urla realmente precum un câine. Auzindu l aveai impresia că era gata gata să izbucnească în plâns, şi, într adevăr, îl puteam vedea adesea vărsând lacrimi de furie. Când era Geerner de serviciu curăţăm, spălam şi rânduiam şi mai abitir ca de obicei...

Într o seară de tristă amintire, şef de dormitor era Schnitzius. Amărâtul acesta de Schnitzius parcă era făcut să fie ţap ispăşitor, băiat bun de altfel, dar într atât de slab cu duhul încât servea drept cal de bătaie tuturor superiorilor, începând cu Stabsfeldwebel ii şi coborând fie­care treaptă a ierarhiei.

Schnitzius era la fel de crispat cum eram şi noi toţi, lungiţi pe paturi şi întrebându ne ce mai putusem uita şi de data asta. Îl auzeam pe Gerner în dormitorul de alături. De unde eram ni se părea nici mai mult, nici mai puţin că era pe cale să facă ţăndări dulapurile şi stinghiile paturilor desfundându le cu cizmele, într un amestec de înjurături, scâncete, javre râioase, porci jegoşi ş.a.m.d. Am fi avut de ce să ne piară culoarea din obraji, de n am fi fost gata livizi. Geerner era în mare formă. Va fi bine încins când va ajunge şi la 26. Mai bine să riscăm totul părăsindu ne cuşetele să mai controlăm o dată camera la sânge. Ceea ce şi am făcut fără a descoperi urmă de praf...

Toată lumea îşi reluase locul când uşa fu dată violent de perete.

Oh! dacă cel puţin altul decât Schnitzius ar fi fost şef de dormitor în seara aceea, unul mai puţin papă lapte!

Dar Schnitzius rămăsese acolo buimac, palid ca un mort, cu mintea scurt circuitată. Nu putea face altceva decât să l privească pe Geerner cu ochii măriţi de groază. Dintr un singur salt, Geerner a fost lângă el şi răcni, cu obrazul la o palmă de cel al lui Schnitzius:

— Ce i cu raportul? Crezi c o să l aştept toată noaptea?

Mai mult mort decât viu, Schnitzius debită formula cu voce tremurătoare.

— Totu i în ordine? zbieră Geerner. V aţi apucat acum să raportaţi fals, hai?

— Nu, Herr Unteroffizier, bâlbâi Schnitzius, rotin­du se încet în jurul său, pentru a face faţă subofiţerului.

O tăcere de plumb domni timp de mai multe minute în dormitor. Doar ochii se mişcau. Ochii noştri care l ur­măreau pe Geerner în goana sa după urme de praf, de la un capăt la celălalt al camerei. Ridică pe rând picioarele mesei din mijloc, trecându şi palma dedesubt. Nimic. Examină tălpile încălţărilor noastre. Fără cusur. Feres­trele şi firul lămpii. La fel. Ne inspectă picioarele cu atenţia pasionată a unuia care ar cădea mort pe loc dacă nu ar găsi ceva de zis,

În cele din urmă, îşi plimbă de jur âmprejur privirile îndoliate, încărcate de ură. Se părea că de data aceasta, într adevăr, trebuia să se resemneze. Avea expresia unuia căruia iubita nu i venise la întâlnire şi care urmează să se culce singur, cu dorinţele sale frustrate şi cu deza­măgirea sa.

Tocmai era să închidă uşa în urma lui când se răzgândi brusc.

— Totu i în ordine, ai? Ia să vedem...

Năpustindu se deodată precum o fiară turbată, sări la cafetiera noastră, un ceainic uriaş de aluminiu de cinci­sprezece litri. Constatase mai înainte, spre marele său regret, că era lustruită fără cusur şi plină cu apă curată, conform regulamentului. Dar toţi am priceput imediat — şi inimile noastre încetaseră să bată — că Geerner născocise ceva nou.

Examină dintr o parte suprafaţa nemişcată a apei. Chiar dacă ceainicul fusese umplut cu puţin înainte de venirea lui Geerner, câteva fire de praf se depuseseră totuşi inevitabil...

Zbieretul lui Geerner a fost de a dreptul de basm:

— Asta numiţi voi apă curată? Care i nespălatul care a turnat în ceainic zeamă de hârdău? Vino ncoace, scursură de gunoi pe două picioare.

Se urcă pe un scaun iar Schnitzius trebui să i dea ceainicul.

— Dreeepţi! Capul pe spate şi deschide botul!

Încet, întreg conţinutul se scurse in gura deschisă a lui Schnitzius, aproape sufocân - du-l. După ce termină, turbatul subofiţer zvârli recipientul de perete, ieşi în goană din dormitor, iscând mare gălăgie în sala de baie, de unde, pe rând, ieşi cu vreo şase găleţi pline pe care le azvârli din zbor pe podeaua dormitorului. Cum nu aveam decât două cârpe zdrenţuite pentru a şterge dezas­trul, asta ne a luat ceva timp.

Gluma aceasta o mai repetă de patru ori înainte de a se plictisi. După care se duse la culcare, în sfârşit potolit, pe când noi ne regăsirăm liniştea.

Vechii romani au denumit furor germanicus încrân­cenarea de care s au lovit în luptele din războiul împo­triva triburilor de la nord de Alpi. Pentru romani şi ceilalţi duşmani învederaţi ai rasei germanice ar fi fost oare o mângâiere să afle că germanii se comportă între ei cu aceeaşi demenţă cu care îşi tratează vecinii?

Furor germanicus, boala prusacă.

Geerner nu era decât un amărât de subofiţer, un gunoi dezechilibrat cerebral care trebuia să se mulţumească cu întâlnirile sale zilnice cu ţărâna.

Pace celei în care probabil s a transformat.

Antrenamentul nostru se încheie în apoteoză, printr un exerciţiu de şapte zile şi şapte nopţi aproape albe, care avu loc pe un gigantic câmp de manevre numit Sennela-ger. Fuseseră construite aici sate întregi, cu poduri, răs pântii de drumuri, şine de tramvai. Nimic nu lipsea, în afară de locuitori şi aveam aici prilejul să ne arătăm talentele, prin mlaştini, râuri şi mărăcini, peste punţi ce se clătinau, aruncate neglijent deasupra unor adevărate prăpăstii.

Toate acestea sună poate puţin romantic, un joc gen de a pieile roşii, la scară mare, dar aceste jocuri au costat viaţa unuia dintre noi, care s a prăbuşit de pe una din punţile acelea mişcătoare şi şi a frânt gâtul.

Alt joc foarte preţuit consta în a săpa locaşuri adânci doar cât să ne cuprindă, în qare ne chirceam apoi, morţi de frică, în timp ce tancurile grele ne treceau peste spinare.

Senzaţiile tari se succedau, noi trebuind să ne aruncăm apoi pe burtă sub aceleaşi tancuri, partea de dedesubt a maşinilor de război ştergându ne fesele în timp ce şenilele treceau cu zgomot asurzitor pe stânga şi pe dreapta.

Scopul era să ne facă nepăsători la întâlnirile zilnice cu tancurile.

Trăiam într o spaimă aproape neîntreruptă, ceea ce este, de altfel, ceva normal, soldatul german fiind din­totdeauna dresat prin frică, antrenat să reacţioneze pre­cum o maşină sub imboldul fricii şi nu să se lupte curajos, înflăcărat de un nobil ideal, care l ar face să şi sacrifice cu bună ştiinţă şi viaţa, dacă ar fi necesar, pentru binele poporului său. Poate că tocmai această inferioritate morală este trăsătura caracteristică a mentalităţii prusace şi boala cronică a poporului german.

Două zile mai târziu compania fu dezmembrată în mici grupe de cinci până la cincisprezece oameni care primiră echipamente noi. Împreună cu alţi câţiva, eu am primit uniforma şi bereta neagră a trupelor de blindate. A doua zi un Feldwebel ne conduse la cazarma din Biele­feld, unde am fost imediat încorporaţi într o companie gata de plecare pe front şi urcaţi claie peste grămadă într un tren militar.

„Ca şi cum compania asta n ar fi fost plină ochi cu ucigaşi de teapa voastră! Îmi vine să vărs privindu vă... Dar nu care cumva să vă prind că faceţi un singur pas greşit, mă auziţi? Să fiu spânzurat dacă nu va fi trimis înapoi la ocnă, în care aţi fi putut avea măcar buna cu­viinţă să crăpaţi! La puşcărie e locul vostru adevărat..."

În felul acesta mă blagoslovi în semn de bun venit comandantul companiei a cincea, bădăranul de căpitan Meier, călăul recruţilor, teroarea bobocilor. Dar cuvântă­rile de soiul acesta nu erau nimic nou pentru mine.

Am fost afectat escadronului numărul doi, sub ordi­nele locotenentului von Barring. Şi abia aici mă aşteptau unele lucruri cu care nu eram obişnuit...

Von Barring îmi întinse mâna, o cuprinse pe a mea cu o strângere viguroasă, priete - noasă... Nu-mi venea să cred. Este unul dintre lucrurile pe care un ofiţer al arma­tei prusace pur şi simplu nu poate să le facă; dar el îl făcu, şi făcându l, îmi spuse:

— Fii bine venit, băiete, fii bine venit în compania a cincea. Te-au potcovit bine, azvârlindu-te într-un regiment de tot rahatul, dar aici, în companie, mai toţi ne ajutăm între noi şi ne descurcăm binişor. Caută camionul 24 şi prezintă-te la raport în faţa subofiţerului Beier, el e şeful plutonului unu...

Apoi surâse, zâmbetul deschis, sincer, prietenos al unui tânăr ofiţer neînfumurat, băiat bun, simpatic.

Rămăsesem fără suflare!

Am găsit camionul 24 şi cineva mi-l arătă pe Unteroffizierul Beier, un bărbat scund, în jur de treizeci şi cinci de ani, bine legat, care juca cărţi împreună cu alţi trei tipi, aşezaţi în jurul unui butoi. M am oprit la distanţa regulamentară de trei paşi, mi am ciocnit cu putere căl­câiele şi am început cu glas răsunător:

— Herr Unteroffizier, soldatul Sv...

Nu am putut continua. Doi dintre cei patru tipi ţâşniră ca la comandă de pe găleţile cu gura în jos pe care şe­zuseră şi încremeniră în poziţie de drepţi, cu degetele lipite pe cusătura pantalonilor, în timp ce subofiţerul şi al patrulea individ căzură pe spate, cu picioarele n sus, iar cărţile de joc zburau în jurul lor precum frunzele moarte luate de o vijelie de toamnă. O clipă toţi mă pri­viră fix. Apoi un Obergefreiter mare şi roşcovan exclamă:

— Sfinte Doamne, măi omule, ne ai tras o spaimă! De parcă însuşi marele nostru Adolf s ar fi strecurat în pielea ta! Măi, proasta satului, ce ţi veni să ţi permiţi să întrerupi ocupaţiile inocente ale unor paşnici cetăţeni ce suntem? Ia spune!

— Soldat Sven Hassel raportează, Heer Obersegrefrei­ter. Ordin de la locotenentul von Barring să mă prezint la şeful plutonului numărul unu, Unteroffizier Beier...

Beier şi al patrulea se ridicară, cvartetul măsurân­du mă cu priviri îngrozite. Încă un gest din partea mea, exprimau chipurile lor terorizate şi toţi ar lua o la fugă urlând. Apoi, dintr odată, izbucni un râs nebun, colectiv, homeric.

— Auziţi la el! Herr Obergefreiter. Ha, ha, ha! Herr Unteroffizier Beier, ha, ha, ha!

Obergefreiter ul roşcovan făcu o plecăciune foarte adâncă în faţa lui Beier şi continuă:

— Onorabila dumneavoastră Excelenţă! Graţia dum­neavoastră dăruită cu toate virtuţile! Fermecătoarea dumneavoastră măreţie, Herr Unteroffizier Beier, vă implor bunăvoinţa...

Priveam buimac de la unul la altul, nefiind în stare să înţeleg hazul situaţiei. După ce se mai potoliră, sub­ofiţerul mă întrebă de unde naiba veneam şi răspunsul meu îmi aduse pe loc toate simpatiile.

— Las o baltă, amice! reluă roşcovanul. Batalionul disciplinar din Hanovra! Acum pricep de ce şi cum! La început am crezut că ţi baţi joc de noi când ai pocnit călcâiele în halul ăsta; dar bănuiesc că i o minune a lui Dumnezeu că ţi au mai rămas călcâiele. În fine, acum iată te acasă!

Cuvintele acestea au marcat intrarea mea în plutonul unu şi peste nici o jumătate de oră eram în drum spre Friburg, unde urma să fim încadraţi în unităţi de luptă care vor fi trimise, pentru antrenament suplimentar, prin toate colţurile Europei cuprinsă de nebunie. În timp ce străbăteam traseul acesta în zăngănit de arme, am făcut cunoştinţă cu cei patru camarazi ai mei, împreună cu care aveam să port războiul meu personal.

Willie Beier era cu zece ani mai în vârstă decât noi, din care cauză îi spuneam „Bătrânul". Era însurat şi tatăl a doi copii. Mai era berlinez şi tâmplar. Părerile sale po­litice îi atrăseseră optsprezece luni de lagăr de concen­trare, după care fusese „graţiat" şi trimis într un batalion disciplinar.

— Şi de aici nu mă mai mişc, încheie el zâmbind, până când într o bună zi mă va găuri vreun glonţ.

Bătrânul era tovarăş de nădejde. Veşnic calm şi ne­tulburat. În cei patru ani înspăimân tători pe care i am pe­trecut împreună nu l am văzut o dată măcar pierzându şi hăţu - rile. Era un om din soiul acela ciudat care avea darul să împrăştie calm în jurul său, calm de care aveam atâta nevoie în clipele grele. Cu toate că nu ne despărţeau decât zece ani, avea faţă de noi o purtare aproape părin­tească şi nu o dată am mulţumit soartei care mă aruncase în tancul Bătrânului.

Joseph Porta, Obergefreiter, era unul dintre acei incorigibili farsori pe care nimic din lume nu l putea atinge. Îi păsa de război precum de izmenele sale şi sunt ferm con - vins că nici Dumnezeu, nici diavolul nu au cutezat vreodată să i se aşeze în cale, de teamă de a deveni ridicoli. Toţi ofiţerii companiei se temeau de el şi îl ocoleau ca pe un ciumat, căci era în stare să i facă să şi piardă prestigiul, uneori pentru totdeauna, doar privindu i ino­cent în ochi.

Oricăruia îi tăia calea, nu uita niciodată să i spună că era un roşu. Într adevăr, făcuse un an la Oranienburg pentru activităţi comuniste, activităţi care, în 1932, se mărgi - niseră să ajute pe câţiva să pună două trei steaguri social democrate pe turla bisericii Sf. Mihail. Gluma îl costase cincisprezece luni de puşcărie, dealtfel uitate cu prompti tudine, până ce, în 1938, Gestapo ul îl arestă pe neaşteptate, încercând să l convingă că ştia unde se află misterioasa ascunzătoare a marelui şi invizibilului Wol­lweber, conducătorul comunist. Brutalizat şi supus în­fometării timp de două luni, fu apoi târât în faţa unui tribunal, judecata bazându se pe o fotografie mărită peste poate, reprezentându l pe Porta şi drapelul său roşu, în drum spre biserica Sf. Mihail. Sentinţa: doisprezece ani de muncă silnică pentru activităţi comuniste şi profanare a casei Domnului. Cu puţin înainte de deschiderea ostili­tăţilor, la fel ca mulţi alţi deţi - nuţi, fu graţiat aşa cum se obişnuia, adică vărsat într un batalion disciplinar. Soldaţii au ceva comun cu banii, n are importanţă de unde provin...

Născut şi crescut la Berlin, Porta poseda în cel mai înalt grad humorul echivoc, gura bogată şi fantasticul tupeu al berlinezului tipic. Era suficient să deschidă gura şi toată lumea se şi tăvălea de râs, mai ales atunci când imita inflexiunile tărăgănate şi inso - lenta aroganţă a va­letului unui boiernaş prusac.

Avea şi un talent înnăscut, autentic, de muzician, cânta la fel de bine la ghitară cât şi la orga bisericii şi căra pretutindeni după el flautul său, din care scotea minuni, cu ochii săi precum bumbii de la ghete, plini de viclenie, aţintiţi undeva înaintea lui, cu chica sa roşie fluturând ca o căpiţă de paie în furtună. Orice interpreta, fie o me­lopee populară, fie o improvizaţie pe teme clasice, notele ţâşneau din instrument jucând ca fiinţele vii. În ochii lui Porta o partitură muzicală era o adevărată chinezărie, dar era de ajuns ca Bătrânul să i fluiere melodia ca el s o preia ca şi cum ar fi cunoscut o dintotdeauna, ba ca şi cum el ar fi compos o.

În sfârşit, mai avea harul povestitorului înnăscut, isto­risirea cea mai aiurită putea dura, la el, şi câteva zile, cu toate că era migălos născocită de la început până la sfârşit.

Ca orice berlinez ce se respectă, Porta adulmeca de la kilometri orice sursă de haleală şi găsea şi modul în care putea să şi o procure, ba uneori, când avea de ales, chiar şi metoda cea mai indicată. Fără îndoială, evreii trebuie să fi avut un Porta al lor care i a ajutat să supra­vieţuiască în timpul exodului prin deşert...

Susţinea sus şi tare că are multă trecere la femei, dar privindu l de aproape nu se putea să nu te îndoieşti. Lang cât o prăjină şi la fel de slab, gâtul de barză îi ţâşnea drept în sus din gulerul uniformei şi, când vorbea, mărul lui Adam te ameţea tresăltând neîncetat. Faţa sa triunghiu­lară era presărată la întâmplare cu pete de roşeaţă. Ochii săi porcini, de culoare verde, erau împodobiţi cu lungi gene albe şi păreau că l străpung pe interlocutor cu săgeţile lor viclene. Claia de păr de un roşu aprins se zbârlea necontenit ca un acoperiş de paie. Cel mai mândru însă era de nasul său, naiba ştie de ce. Când deschidea gura se vedea un dinte, unul singur pe gingia de sus. Susţinea că mai avea şi alţii, dar cum era vorba de măsele, nu se vedeau. Dumnezeu ştie de unde dibăcise o pereche de ghete destul de mari pentru el! Probabil că purta cel puţin patruzeci şi şapte.

Al treilea din acest cvartet, Pluto, era un munte de muşchi. Avea gradul de Stabsgefreiter şi în realitate se numea Gustav Eicken. În cazul său nu politica, ci infracţiuni cinstite de drept comun îl aruncaseră, de trei ori, în lagărele de concen - trare. Docher la Hamburg, după bunul exemplu al tovarăşilor săi ciordise o groază de mărunţişuri prin antrepozite şi de pe vasele ce se descăr­cau. În urma acestor activităţi, se aleseseră toţi cu câte şase luni de puşcărie.

Pluto nu fusese eliberat decât de patruzeci şi opt de ore când venise poliţia să l caute. De data aceasta era vorba de fratele său, care falsificase un paşaport şi care pentru aceasta îşi pierdu capul. Pluto mai făcu încă nouă luni de pârnaie, fără a fi interogat vreodată. Apoi, într o bună zi fu aruncat pe stradă, după ce fusese snopit în bătaie, tot fără nici o explicaţie.

După trei luni fu din nou arestat. De data asta pentru furt, era vorba de un întreg cami on cu făină. Pluto habar n avea nimic în legătură cu acest camion, dar încasă totuşi încă o scărmăneală, apoi fu pus faţă în faţă cu un tip care jură că i fusese complice în „lovitura cu făina" şi se trezi condamnat, după o judecată de zece minute, la şase ani muncă silnică. Doi ani îi făcu într un lagăr, apoi fu transferat, ca toată lumea, într un batalion disciplinar şi sfârşi prin a eşuă, împreună cu noi, în Regimentul 271 disci - plinar. Dacă voiai să l vezi cuprins de o furie oarbă, nu aveai decât să pronunţi cuvintele „camion" şi „făină".

Ultimul din cei patru, Anton Steyer, Obergefreiter, nu era numit niciodată altfel decât Tom Degeţelul. Măsura abia un metru cincizeci şi era originar din Köln, unde lucrase în industria parfumurilor. O ceartă mai aprinsă, într o berărie, îl dusese drept în lagărul de concentrare, cu doi dintre amicii săi. Unul căzuse în Polonia, celălalt de­zertase, fusese prins, executat.

Trenului nostru îi trebuiseră şase zile să şi atingă ţinta, respectiv Friburg, pitoreasca aşezare din sudul Germaniei. Ştiam că nu vom rămâne aici prea mult timp. Locul unui regiment disciplinar nu este în spate, ci mereu în primele linii, acolo unde se scriu cele mai însângerate pagini din istoria popoarelor. Circula zvonul că vom fi expediaţi în Libia, via Italia, în realitate »însă nimeni nu ştia nimic. Prima zi s a scurs cu formalităţile de cla­sificare, predarea foilor de drum şi alte asemenea fleacuri. Ba am avut şi răgazul să petrecem câteva clipe plăcute la hanul Zum Goldenen Hirsch al cărui patron jovial se numea, evident, Schultze şi, mai puţin evident, se potrivi să fie un vechi prieten al lui Joseph Porta al nostru.

Vinul era din belşug, fetele nostime, iar dacă glasurile noastre nu sunau prea melo - dios, erau în schimb răsună­toare.

Se scursese atâta vreme de când nu mai luasem parte la asemenea chiolhanuri şi atâtea lucruri hidoase continuau să mă apese, încât mi a fost foarte greu să îngrop trecutul sau, mai bine zis, să l elimin până peste noapte, fiindcă se ivise prilejul. Dacă am izbutit să fac aceasta în seara aceea şi apoi în multe alte seri, a fost mulţumită lui Porta, Bătrânului, lui Pluto şi lui Tom Degeţelul. Şi ei trecuseră prin toate iar acum erau nişte duri, iar când aveau de pileală, fete ascultătoare şi cântece, puţin le păsa de trecut şi de viitor.

(va urma)