vineri, 22 noiembrie 2013

Blondele sunt moartea mea (7)



James Hadley Chase






CAPITOLUL VII


Am deschis încet usa cu geam de la Pompele funebre din Cranville. Fundul încaperii în care am intrat era ascuns de o perdea de catifea neagra suspendata de o bara de cupru, în spatele careia probabil ca se afla o usa. Dupa un moment, perdeaua s-a dat într-o parte si a aparut un barbat. Avea o fata îngusta si un corp scheletic. Parul galben ca paiul era pomadat si i se lipea de craniu, iar ochii negri si adânc înfipti în orbite luceau ca niste carbuni aprinsi.
S-a uitat la mine banuitor si m-a întrebat, cu o voce fara timbru, daca îmi putea fi de folos cu ceva.
Asa de tare semana cu un vampir încât, câteva clipe, am ramas fara grai.
— Domnul Esslinger e acasa? am întrebat eu în cele din urma, facând un efort.
— Pe cine sa-i anunt? a întrebat el fara sa se miste.
— Spune-i ca un agent de la Investigatiile Internationale ar vrea sa-i vorbeasca un moment, am raspuns.
Si-a ferit privirea, dar am avut timp sa citesc în ea un fel de teama.
— Ma duc sa-i spun, a zis el. Dar este foarte ocupat în acest moment.
— Nu sunt grabit. Spune-i doar ca doresc sa-l vad.
Mi-a aruncat o privire ostila si s-a retras. Dupa un moment, m-am apropiat de un sicriu din imitatie de lemn de abanos care se afla în încapere. Era foarte frumos lucrat si m-am întrebat daca mi se potrivea.
— Doriti sa-mi vorbiti? m-a întrebat încetisor o voce din spatele meu.
Am tresarit fara sa vreau.
Max Esslinger era replica perfecta a fiului sau, dar mai în vârsta. Avea trasaturile mai ridate si privirea mai matura, dar asemanarea era frapanta.
— Poate ca deja ati auzit de mine, am zis. Am lucrat pentru Wolf pâna în dimineata asta.
A zâmbit.
— Cum sa nu, bineînteles, a zis el cu o voce placuta, de bariton. Sunteti detectivul de la New York, nu? Îmi pare bine de cunostinta. Nu mai lucrati pentru domnul Wolf?
Am dat mâna cu el putin cam descumpanit.
— Cred ca e greu sa te întelegi cu un om ca Wolf. Poftiti în biroul meu...
L-au urmat prin usa acoperita de perdeaua de catifea neagra pâna pe un culoar îngust, din care se deschideau mai multe usi. A treia era usa biroului sau.
Esslinger m-a invitat sa iau loc într-un fotoliu si el s-a asezat la birou.
— Ei bine, domnule Spencer, ce pot sa fac pentru dumneata? a întrebat el deschizând un sertar si scotând o cutie de trabuce.
— Nu, multumesc, am zis aprinzând o tigara. Dupa cam v-am spus, de azi-dimineata nu mai lucrez pentru Wolf. Dar cazul asta m-a afectat foarte mult, domnule Esslinger, si mi-am zis ca poate nu veti avea nimic împotriva daca as continua sa lucrez împreuna cu domnisoara Sheridan. N-o sa va coste nimic, bineînteles. Wolf a achitat cheltuielile pentru acest caz si n-am intentia sa-i dau banii înapoi. As dori tare mult sa lamuresc povestea asta înainte de a ma întoarce la New York.
Spre surprinderea mea, fata i s-a luminat imediat.
— Ar fi foarte generos din partea dumneavoastra, domnule Spencer. Trebuie sa va spun ca sunt foarte necajit ca înca nu s-a obtinut nici un rezultat pozitiv.
Mi-am amintit tot ce spusese Audrey despre imposibilitatea ca acest om sa fie amestecat în vreun fel în disparitia fetelor. Esslinger avea ceva care ma convingea ca probabil avea dreptate.
— Perfect, am zis. La drept vorbind, ma asteptam la unele reticente din partea dumneavoastra. Auzisem ca ati dori sa-i dati mâna libera domnisoarei Sheridan.
M-a privit cu un aer stingherit.
— De ce?... Nu, va asigur... Evident, când am auzit ca Wolf a angajat un expert si ca spera sa profite de pe urma acestei povesti oribile ca sa obtina avantaje politice, am fost obligat sa ma aliniez si eu. Dar va asigur, domnule Spencer, ca nu voi avea liniste pâna când nu vor fi gasite aceste fete si asasinul nu va fi arestat.
L-am privit gânditor.
— Sunt într-adevar niste asasinate, am zis. În privinta asta nu poate sa existe nici o îndoiala.
I-am povestit cum descoperisem cadavrul tinerei Marian French.
Dupa ce am terminat, Esslinger a pus lent trabucul pe marginea scrumierei. Se vedea foarte bine ca asta îl emotionase profund.
— Cine a putut sa comita un lucru atât de oribil? a întrebat el. Nu-mi vine sa cred ca cineva a putut sa le ucida deliberat pe toate aceste biete fete... si fara nici un mobil. E aproape de neconceput.
— Poate ca exista un mobil, am zis. Sau exista un mobil, sau asasinul este un sadic.
— Mi-ati spus ca cadavrul acelei biete fete a disparut? a întrebat Esslinger. Dar cum? Unde a putut sa-l duca asasinul?
Am scuturat din cap.
— Habar n-am, am zis. Dar... mai e ceva ce-as vrea sa lamuresc.
M-am oprit o secunda, apoi am zis brusc:
— De ce-ati angajat-o pe Audrey Sheridan? Dupa câte am înteles, nimeni din Cranville n-a crezut ca ea ar putea sa rezolve cazul.
O clipa mi s-a parut ca descopar un fel de reticenta în privirea lui, dar totul s-a petrecut foarte repede si n-am putut sa fiu sigur.
— Nu înteleg foarte bine ce vreti sa spuneti, a zis el. În vocea lui era o oarecare raceala.
— Eu cred ca da, domnule Esslinger. Audrey Sheridan este o fata de treaba, am zis. Tin la ea, tin mult la ea, dar nu are experienta necesara pentru a lamuri un astfel de caz. Pot sa va marturisesc ca din cauza ei am pierdut mai multe piste, pentru ca tinea neaparat sa rezolve ea cazul. Dar o femeie nu are cum sa se descurce în fata unei situatii de acest fel. E prea periculos... de ce-ati angajat-o?
Esslinger s-a înrosit usor la fata. A luat trabucul, s-a uitat la el, a vazut ca se stinsese si l-a aprins.
— Chiar credeam ca domnisoara Sheridan era în stare sa le gaseasca pe fete, a zis el în cele din urma. Trebuie sa va amintiti, domnule Spencer, ca în momentul acela nimeni nu banuia ca fusesera asasinate.
M-am uitat fix la el; si-a ferit privirea.
— Toate astea sunt aiureli, am zis. Dar daca nu vreti sa vorbim sincer, nu pot sa va fortez.
— Dar va asigur ca...
Am ridicat mâna.
— Sa nu mai vorbim despre asta. Când v-am vazut, mi-am zis ca sunteti un tip corect. Dar acum nu mai sunt chiar atât de sigur. Ati avut un gând când ati angajat-o pe Audrey Sheridan, si nu ca ati crezut ca le va gasi pe fete. Exista alt motiv. Poate ca, dimpotriva, nu voiati sa fie gasite. Angajând-o pe Audrey, puteati sa fiti linistit ca nu le va gasi niciodata!
A sarit de pe divan.
— Cum îndraznesti sa spui asa ceva! a zis el cu un aer mânios. Audrey Sheridan conduce singura agentie de detectivi din oras. Era cât se poate de natural sa ma adresez ei.
— Mda? am zis dând din cap. Exista o multime de agentii cu reputatie – si nu prea departe de Cranville – care ar fi fost foarte bucuroase sa se ocupe de caz. Nu te-ar fi costat mai mult decât Audrey Sheridan si ai fi fost sigur de rezultat. Ceea ce-mi spui e departe de a ma satisface, domnule Esslinger.
A facut un efort pentru a se stapâni si s-a reasezat pe scaun.
— Sunt constient ca am facut cum m-am priceput mai bine cu mijloacele pe care le-am avut la dispozitie, a zis el straduindu-se sa-si pastreze calmul. Si doresc mai mult ca niciodata sa continui sa te ocupi de acest caz. La nevoie, sunt gata sa te finantez.
— Perfect, am zis strivind restul de tigara în scrumiera. Dupa parerea dumitale, ce sanse ai sa fii ales primar?
Am simtit ca aceasta întrebare nu-i placea si acum era în defensiva.
— Nu cred ca Wolf e un concurent jenant, a raspuns el. Nu e prea popular. Iar acum, când nu mai lucrezi pentru el, ma îndoiesc ca va reusi sa gaseasca fetele.
— Crezi ca Macey ar putea sa sprijine alt candidat, acum când Starkey a fost scos din cursa?
A dat usor din umeri.
— S-ar putea... Nu stiu.
— Cine e slabanogul care m-a primit?
S-a încruntat.
— La cine te referi? La Elmer Hench? E cumnatul meu. El conduce afacerea în locul meu. Politica îmi ia prea mult timp.
M-am ridicat.
— Ei bine, domnule Esslinger, asta era aproape tot ce voiam sa-ti spun. Din acest moment trec la actiune. Vom avea ocazia sa ne revedem.
A ramas nemiscat.
— Am toata încrederea în dumneata, a zis el, cu privirea spre birou. Sunt sigur ca va veti stradui.
— Asta e sigur, am zis întorcându-ma spre usa. Dar m-am oprit brusc.
În prag se afla o femeie. De cât timp se afla acolo? Nu stiam. Era înalta, avea parul usor carunt si ochii umezi. Purta o rochie de matase neagra, care plutea în jurul ei ca un sac, si avea cercei de jais. Cu o voce de bariton, taioasa si autoritara, i-a zis lui Max Esslinger:
— Cine e?
— Domnul Spencer, detectivul de la New York, a raspuns el aruncând spre nevasta lui o privire jenata si ostenita.
— Nevasta mea, a adaugat el întorcându-se spre mine. Doamna Esslinger s-a uitat la mine, trecându-si peste buze vârful roz al limbii. Ai fi zis ca e pântecele vâscos al unui limax.
— Ce doresti? a întrebat ea.
— Am aranjat totul, a zis cu vioiciune Esslinger. Acum pleaca. Ar vrea s-o ajute pe domnisoara Sheridan. Nu mai lucreaza pentru Wolf.
Doamna Esslinger si-a încrucisat lent mâinile.
— Audrey n-are nevoie de ajutor, a zis ea. Spune-i sa plece.
— Plec, am zis, trecând prin fata ei în drum spre usa.
Femeia aceea înalta cu privire de vipera avea ceva înspaimântator. Semana tare mult cu fratele ei. Aceeasi constructie osoasa, acelasi nas colturos si ascutit, aceleasi buze alburii si pline de cruzime.
— Nu-mi place sa fiu spionata la mine acasa, a zis ea în momentul când ajungeam la usa. Fa în asa fel încât sa nu te mai vad.
Am parcurs culoarul si am intrat în salonul de primire.
Elmer Hench se afla acolo, lânga sicriul din imitatie de abanos, cu mâinile lungi si osoase lipite în fata si capul aplecat într-o parte de parca ar fi tras cu urechea.
M-a urmarit cu privirea, în timp ce traversam încaperea, dar nici unul nu a pronuntat vreun cuvânt.
Am deschis usa de la intrare si, tragând aer în piept, am regasit lumina soarelui si zarva strazii.

*
* *

Am lasat doua vorbe pentru Reg si pentru Audrey la receptia hotelului, cerându-le sa vina sa ne întâlnim la Joe's Bar, nu departe de-acolo.
Când am intrat în local, putin dupa sapte, nu erau decât clientii de la bar, iar restaurantul era înca gol.
L-am anuntat pe barman ca sunt la restaurant daca ma cauta cineva.
— Bine, a zis el.
Am intrat în sala restaurantului si m-am instalat la o masa, într-un colt, departe de intrare.
O chelnerita în uniforma albastra s-a repezit la mine si m-a întrebat daca doream „meniul special”.
— Astept niste prieteni, i-am explicat. Dar poti sa-mi aduci ceva de baut.
A zâmbit aratându-si dintii foarte frumosi. Când m-am uitat mai bine la ea, am vazut ca are un sasiu care merita sa te holbezi la el.
— Ce doriti? a întrebat ea aplecându-se spre mine. Parfumul ei m-a ametit.
I-am spus ca eram foarte multumit daca îmi aducea un whisky mare sec, si m-am uitat dupa ea în timp ce se îndrepta spre bar.
Înainte de a mi se aduce bautura, Reg a intrat în local si a rânjit multumit când m-a zarit. S-a trântit pe un scaun.
— Mor de foame, a zis el. Viata asta a început sa ma macine serios.
— Bine, bine, am zis. Macinat sau nu, mi-ai adus ceva? Chelnerita mi-a adus paharul de whisky.
— Salut, bebelusule! i-a zis ea lui Reg care s-a facut stacojiu la fata.
A pus paharul în fata mea.
— Ce servesti? l-am întrebat pe Reg.
— Nu-l îndemna la bautura, a zis chelnerita privindu-l protector. O sa-i aduc o coca-cola.
Am lasat-o sa se departeze, apoi l-am întrebat pe Reg:
— O prietena? Deci, ce ziceai?
Reg a încercat sa-si aranjeze o suvita rebela.
— Ted e cunoscut la magazinul foto, a zis el. A venit acolo de multe ori si a cumparat câteva fotografii, dar tipa de la casa nu-si aminteste daca era vorba de cele ale fetelor.
— Nu puteai sa-i împrospatezi memoria? A dat din umeri.
— N-aveam ce scoate de la ea, a zis el cu un aer dezgustat. Ai mai vazut specimene de felul asta. Le e greu sa-si aminteasca si cum le cheama.
— Atunci cum de-si aminteste ca Ted a venit în magazin?
— S-a dat la ea, a raspuns Reg. Tipul e un fustangiu. Ea crede ca fotografiile erau doar un pretext pentru a-i face avansuri.
— Alte detalii? l-am întrebat împingând spre el o tigara.
— A început sa frecventeze magazinul cu aproximativ o luna în urma. Si s-a pus imediat bine cu ea. De fiecare data când venea, cumpara doua-trei fotografii ale fetelor, dintre cele care se aflau pe tejghea. Dupa ce-i îndruga vorbe dulci, platea si se cara. Tipa era atât de ametita încât niciodata n-a remarcat ce fotografii lua.
— Nu i-a dat niciodata un tichet?
— Aiurea! Nu e nebun. Altceva. Fotografiile facute în ajun sunt totdeauna expuse a doua zi pe tejghea. Cred ca el e faptasul, dar va fi greu de dovedit.
— Toate astea nu ne duc prea departe, am mormait eu. Asta e tot?
Reg a dat fumul pe nas.
— M-am dus la un coleg de-al lui. Unul pe nume Roger Kirk. Îl cunosc, dar n-a vrut sa spuna nimic. Ai putea sa dai ochii cu el?
L-am privit un moment.
— Ai ceva în minte?
— Tipul cu pricina ar putea sa stie pâna unde ajunsesera relatiile lui Ted cu fetele care au disparut. Daca-l sperii, s-ar putea sa vorbeasca.
— E o idee, am zis, dar trebuie sa fim foarte atenti. Daca Kirk se va duce sa-i spuna lui Ted ca-l banuim, asta ar putea sa strice totul. Totusi, nu trebuie neglijat nimic. O sa vad ce voi putea face cu acest Kirk.
— Când halim? a întrebat Reg. Mi-e o foame!
— Imediat ce vine Audrey, am zis golind paharul. Ce stii despre Elmer Hench?
— Tipul ala? Ma sperie. Ai mai vazut unul ca el? Ar face o cariera frumoasa ca actor de cinema.
— În afara de asta... Ai informatii despre el?
— Nu multe. De fapt, el conduce treaba în locul lui Esslinger. Am auzit ca e un specialist. Se pare ca e neîntrecut la îmbalsamat oameni. Când un cadavru trece prin mâna lui, juri ca traieste.
— E fratele doamnei Esslinger?
— Da... Ea l-a adus când Esslinger a început sa se ocupe de politica. De atunci, Esslinger nu se mai baga.
— Este adevarat ca doamna Esslinger bea? am întrebat. Dixon mi-a spus asta, dar parca nu arata a betiva.
Reg a dat din cap.
— Nu pot sa-ti spun. E ciudata... Am impresia ca lui Esslinger îi e frica de ea.
— Cum asa?
— Ea îl conduce si pe el si pompele funebre. Am auzit ca ea l-a împins sa faca politica. Îl adora pe Ted, dar asta probabil ca stii.
Chelnerita a adus coca-cola.
— Mâncati acum? a întrebat ea.
— Hei! a protestat Reg vazând ca-i fac semn sa mai astepte putin. Unde naiba e Audrey? Parca ti-am spus ca mor de foame!
— Bine, am zis. Doua „meniuri speciale”. Dupa ce chelnerita a plecat, m-am aplecat spre el.
— Ma întrebam daca fata n-a dat iar de vreun necaz.
Reg a rânjit privind peste umarul meu.
— De data asta, nu, a zis el. A venit.
Am întors capul.
Audrey traversa sala mai draguta ca niciodata. Ochii îi straluceau. Mi-am dat seama ca se întâmplase ceva important.
— Ce-i? am întrebat.
Audrey a aruncat pe fata de masa un mic tichet albastru.
— Tocmai mi s-a dat asta, a zis ea asezându-se la masa. Nu a fost nevoie sa ma uit de doua ori la tichet. Stiam despre ce era vorba mai înainte sa fi citit ce scria pe el:

Va anuntam ca v-am fotografiat.

M-am uitat lung la Audrey.
— Hei! a zis zâmbind. Ar trebui sa fii multumit. Nu e asta ocazia ideala?
— Cum? Ce vrei sa spui? am întrebat eu încercând sa alung primele efecte ale socului. Sa nu-ti închipui ca am sa te las sa te joci cu povestea asta! Ce, nu esti în toate mintile?
A suspinat si s-a întors spre Reg, în cautarea unui sprijin.
— Tu îl întelegi pe tipul asta? a întrebat ea. Îi aduc pe tava mijlocul de a ajunge drept la asasin, si uite cum ma primeste!
Reg parea si el putin zdruncinat.
— Asculta, surioara, a zis el, pune-te în locul lui. E topit dupa tine...
Acum Audrey s-a simtit jenata.
— Si eu care credeam ca asta e secret! a zis ea zâmbind stingherita.
— Si un surdo-mut si-ar da seama ca individul asta nu mai doarme noaptea, a zis el cu un aer dispretuitor... De unde ai pescuit asta?
Audrey si-a pus geanta pe masa.
— Am fost fotografiata în dupa-amiaza asta, a zis ea cu un aer vesel. Eram cu Ted Esslinger si a fost fotografiat si el o data cu mine.
Chelnerita a adus cele doua „meniuri speciale”. S-a chiorât la Audrey cu un aer invidios.
— La fel? a întrebat ea.
Am împins farfuria spre Audrey.
— Ia-o pe-a mea, am zis. Nu-mi mai e foame.
— Dar trebuie sa manânci, a insistat Audrey. Doar n-ai sa-ti faci sânge rau pentru mine...
— Mie poti sa-mi mai aduci un whisky.
— Ce-nseamna dragostea! a zis Reg. Când o sa-mi pierd pofta de mâncare, o sa stiu acum de ce!
— Gura! am zis putin cam agasat. Ma gândesc la ceva.
— Ar fi bine, a zis el, înghitind de parca n-ar mai fi mâncat de opt zile.
Am batut în masa cu tichetul albastru.
— Nu-mi prea place povestea asta, am zis. Din clipa asta, Reg, nu te mai desparti nici o secunda de Audrey.
Reg a ridicat nasul din farfurie.
— Îmi convine, a zis el. La ce ora faci baie? a întrebat-o el pe Audrey.
— Nici nu vreau s-aud! a zis ea. Crezi, domnule Spencer, ca nu sunt în stare sa am grija de mine?
— Ti-am spus ca nu-mi place deloc povestea asta. Începând din seara asta vei avea o garda de corp.
— Si ce garda! a mormait Reg între doua îmbucaturi. În ceea ce priveste corpul...
— Daca nu luati în serios ce va spun, sa stiti ca va sucesc gâtul! Ei, fir-ar sa fie! Te rog sa ai grija de ea. M-ai înteles? Daca i se întâmpla ceva, ai încurcat-o cu mine!
M-am întors spre Audrey.
— Ted a spus ceva când ati fost fotografiati? am întrebat.
A parut putin cam speriat, a raspuns Audrey. M-a sfatuit sa fiu foarte prudenta.
— Nu ma mira! am zis cu dispret. Ce-ai mai scos de la el?
— Nu mare lucru, a marturisit ea cu modestie. La drept vorbind... nimic.
M-am uitat la ei cu aceeasi privire severa.
— Am impresia ca nici unul dintre voi nu meritati salariul pe care vi-l dau. Nici macar n-ati reusit sa aflati daca are sau nu alibi pentru seara în care a fost asasinata Marian?
Audrey s-a oprit din mâncat.
— Asculta, domnule Spencer, a zis ea cu un ton acerb, sa stii ca daca mai iei aerul asta superior, îmi dau demisia si lucrez singura!
— Si ce-ai sa faci? am zis eu rânjind. Dar, lasând gluma la o parte, chiar n-ai aflat nimic despre alibiul lui?
— Nu. N-am putut sa-l fac sa vorbeasca. În schimb, mi-a cerut sa ne întâlnim mâine seara.
Am luat paharul adus de chelnerita.
— Adica ti-a dat întâlnire?
Audrey a dat din cap.
— Ca detectiva, poate ca priceperea mea cam lasa de dorit, a zis ea. Dar mi-a ramas puterea de seductie.
— Ia sa ne gândim putin, am zis. Tu si Ted sunteti prieteni din copilarie?
— Asta nu înseamna nimic, a zis Reg. Un tip poate sa fie coleg cu o fetiscana, s-o traga de codite si sa-i verse cerneala pe sortulete, dupa care îi vine pandalia. Mi s-a mai întâmplat.
— Mai taci odata! O sa-ti spun când o sa am nevoie de pagini alese din cariera ta amoroasa...
— Nu vreau neîntelegeri interne, a zis Audrey. Eu si Ted ne-am vazut foarte putin în ultimii ani... dar hazardul ne-a împins unul în bratele celuilalt si... asta pare ca îl intereseaza...
M-am întors spre ea.
— Mi se pare ca te gândesti la ceva!
— Nu ghicesti la ce? Daca Ted e asasinul, asta e singurul mijloc de a-l prinde asupra faptului. Imediat m-am gândit la asta când am fost fotografiata. Am facut în asa fel încât Ted sa creada ca nu-mi e indiferent si a înghitit momeala. Ne aflam în fata acelorasi date care au dus la toate celelalte asasinate. Sunt noua iubita a lui Ted. Am fost fotografiata. Mâine, poza mea va fi în vitrina magazinului, si mai ramâne doar sa dispar pentru ca cercul sa se închida. Dar de data asta, lucrurile nu vor mai merge atât de departe.
Am reflectat un moment.
— Mai esti în siguranta pâna când fotografia va aparea în vitrina... S-ar putea sa nu fie pusa. Dar daca e pusa, nu trebuie sa mai fii singura nici o clipa.
— Va fi pusa, a zis Audrey. Am telefonat la magazin si am aranjat. O vor mari si mi-au promis ca mâine dimineata va fi în vitrina.
Reg i-a aruncat o privire admirativa.
— N-o lalai, a zis el. Poate ca acum prindem ceva!
Toata povestea asta nu ma entuziasma deloc, dar îmi dadeam seama ca era inutil sa obiectez.
— Bine, am zis. Nu mai esti lasata singura nici o clipa. Unde va întâlniti mâine seara?
— Trebuie sa-mi telefoneze. Mi-a zis ca vom cina împreuna si vom merge la dans, dar înca n-am fixat nimic.
M-am întors spre Reg.
— Cum se face noapte, toti trei vom pleca într-o mica expeditie... Cimitirul din Cranville. As vrea sa arunc o privire. Dupa care, o vei aduce pe Audrey la hotel si vei ramâne cu ea. Eu ma voi duce sa fac o mica excursie suplimentara la „Pompele Funebre”.
— De fapt; a zis Audrey aplecându-se usor înainte, de ce n-ai face o mica vizita si în camera lui Ted? Mi-a spus ca în seara asta se întoarce târziu acasa. Am putea merge imediat.
Ideea mi se parea buna.
— Stii unde e camera lui? am întrebat-o pe Audrey. Pot sa ajung usor la ea?
— E în spatele casei, a zis Audrey. Ajungi cu usurinta. Vino. Te conduc.
M-am ridicat si am împins scaunul în spate.
— Bine, am zis. Haide.

*
* *

Casa lui Esslinger era o cladire modesta cu doua etaje, la intrarea în oras.
Noaptea se lasa cu repeziciune. Era trecut de zece si jumatate când Audrey a oprit masina în spatele casei, pe o strada îngusta si putin frecventata. Primul etaj era complet cufundat în bezna, dar era lumina într-o camera de la parter.
Am coborât.
— Aici e, a soptit ea aratându-mi cu degetul fereastra mica ce iesea în relief din panta acoperisului. Mergi apoi pe aleea din mijlocul gradinii si urci pe burlanul de scurgere pâna pe acoperit. De acolo vei ajunge cu usurinta la fereastra.
— Crezi ca e Tarzan? a zis Reg tresarind.
— Bine, am zis. Ma asteptati aici. Daca e ceva miscare, claxonati putin.
Audrey m-a prins de mâna.
— Fii prudent... N-as vrea sa-ti rupi ceva.
Am privit-o zâmbind. As fi vrut ca Reg sa fie la sute de kilometri de-acolo.
— Nu-ti face griji pentru mine, am zis. Ma voi descurca.
— Daca vreti sa va luati un ramas bun mai intim, pe mine nu ma jeneaza, a zis Reg sarcastic.
I-am închis pliscul cu mâna si i-am dat o palma amicala peste umar. Apoi am sarit gardul si am aterizat pe pamântul moale al unui strat de flori.
Am strabatut fara zgomot gradina, mentinându-ma tot timpul în umbra. Lumina salonului cadea asupra gazonului, si mi-am dat seama, chiar mai înainte de a fi ajuns la casa, ca va trebui sa traversez pata aceea mare de lumina. Am încetinit pasul si m-am oprit la marginea cercului de lumina, dupa care am aruncat o privire prudenta în interior.
Doamna Esslinger statea chiar în fata mea, într-un fotoliu mare. Tricota. Desi mâinile ei se miscau cu o rapiditate incredi­bila, se uita drept în fata, pe fereastra deschisa. Ai fi zis ca ma priveste pe mine drept în ochi, iar expresia ei fixa si plina de raceala m-a îngrijorat putin. M-am tras înapoi instinctiv si am asteptat un moment în întuneric. Ma întrebam daca ma vazuse dar, pentru ca nu parea ca se misca din loc, am aruncat înca o privire.
Doamna Esslinger privea tot drept înainte, pe fereastra deschisa, dar acum eram sigur ca nu putea sa ma fi vazut în întuneric. Dar trebuia sa fiu foarte prudent la traversarea petei de lumina.
M-am lasat în patru labe si m-am târât încet. În cele câteva secunde cât mi-a trebuit sa ajung în întunericul din cealalta parte, am avut senzatia groaznica ca ma aflu gol în mijlocul unei multimi de cincizeci de mii de persoane.
M-am ridicat si am tras cu urechea. În afara unei masini care a trecut cu mare viteza prin fata casei, n-am auzit nici un zgomot.
Am ramas un moment sprijinit de balustrada din lemn de la intrare, fara sa ma misc.
N-am remarcat nimic anormal, dar dupa un minut, am vazut o umbra pe gazon lânga mine. Probabil ca era doamna Esslinger care venise la fereastra. Lumina încaperii îi proiecta silueta alungita grotesc pe iarba tunsa scurt. Inima a început sa-mi bata cu putere si mi s-au uscat brusc buzele.
M-am lipit si mai mult de balustrada. Locul era destul de întunecos, dar simteam ca ma cuprinde panica. Undeva în subconstient eram mirat de aceasta teama. Era clar ca apropierea de doamna Esslinger nu facea bine la nervi.
Am asteptat, tinându-mi respiratia, lac de o naduseala rece. Umbra s-a miscat brusc si am zarit capul doamnei Esslinger. Se uita în gradina, tacuta si atenta. Mi-am dat seama ca tragea cu urechea.
Era atât de aproape de mine, încât as fi atins-o daca faceam trei pasi. Daca ar fi întors capul si s-ar fi uitat în directia mea, eram sigur ca m-ar fi vazut. Nu-mi amintesc sa fi trecut printr-un moment mai teribil ca acesta.
Probabil ca a fost convinsa ca nu era nimeni în gradina, caci a plecat de la fereastra si a tras brusc perdelele. Gradina a fost cufundata în întuneric, si pret de câteva secunde n-am mai vazut nimic. Ochii mi s-au obisnuit treptat cu bezna si casa si-a recapatat forma.
Ezitam sa intru în casa. Ma întrebam unde era Hench. Ma mai întrebam daca doamna Esslinger urcase la etaj.
Am vrut sa fiu cu sufletul împacat si m-am apropiat de fereastra cu pasi usori. Perdelele erau bine trase, dar fereastra ramasese deschisa. M-am aplecat în fata, cu inima cât un purice. Mi-a trecut prin cap ca doamna Esslinger ma astepta în spatele perdelelor, gata sa sara la mine. Gândul asta m-a facut sa ma înfior pâna în vârful picioarelor. Am auzit un zgomot slab de andrele si am plecat de la fereastra putin mai linistit.
Daca voiam sa intru în casa, trebuia sa ma grabesc. Nu se mai vedea nici o alta lumina. Speram ca Hench si Esslinger erau plecati de-acasa.
Am gasit burlanul de scurgere de care-mi vorbise Audrey. Era la celalalt capat al casei si destul de departe de camera în care tricota doamna Esslinger. Înainte de a începe escaladarea, mi-am scos pantofii si, apucând burlanul cu amândoua mâinile, am început sa ma catar cu greu spre acoperis.
Când am ajuns sus, m-am agatat de streasina si am reusit sa ma salt pe tigle. Eram lac de naduseala din cauza efortului si abia atunci mi-am dat seama ca noaptea devenise foarte calda si apasatoare. O masa mare de nori negri se apropia lent dinspre orizont si am avut impresia ca în curând va izbucni furtuna.
M-am ridicat pe acoperis încercând sa zaresc drumul de dincolo de gradina. Dupa un moment am reusit sa disting masa întunecata a masinii parcate nu departe de-acolo. M-am întors si am început sa urc lent panta domoala a acoperisului pâna la fereastra camerei lui Ted.
Nu avea perdea si camera era cufundata în întuneric. Am apucat de marginea ferestrei si am împins ridicând în acelasi timp. S-a deschis fara zgomot. Am aruncat o privire în încapere. Lumina lunii era destul de puternica ca sa-mi pot da seama ca nu era nimeni.
Am sarit usor peste pervaz si m-am apropiat de usa. Am crapat-o încet si n-am auzit nici un zgomot. Am închis-o la loc, am luat din buzunar o mica pana de lemn si am vârât-o între parchet si latura de jos a usii. Trebuia sa evit intrarea pe neastep­tate a oricui care m-ar fi prins cu mâna în sac.
M-am apropiat imediat de birou si am început sa scotocesc sertarele. În ultimul am gasit ce doream. Sub un teanc de camasi de matase se afla un anumit numar de fotografii. M-am apropiat de fereastra si, la lumina lunii, am vazut ca erau fotografiile celor cinci fete. Am simtit cum mi se strânge inima revazând fata calma si atragatoare a tinerei Marian French.
Am pus fotografiile în buzunar si ma pregateam sa ma întorc la birou când, oprindu-ma brusc, am simtit ca mi se ridica parul în cap.
Lumina lunii cadea acum peste usa vopsita în alb si am vazut foarte clar clanta lasându-se în jos. Usa a început sa se deschida, dar a fost imediat blocata de pana.
Era destul. M-am întors fara zgomot la fereastra, mi-am trecut un picior peste pervaz si am iesit pe acoperis. Am alunecat repede pâna la streasina si m-am agatat solid de ea. Am ramas un moment suspendat în gol, cu inima batându-mi cu putere, apoi mi-am dat drumul în gradina.
M-am încaltat în doua secunde si, fara sa-mi mai leg siretu­rile, ma pregateam s-o iau la sanatoasa pe gazon.
Deodata, un fel de suierat slab m-a facut sa sar într-o parte. Am simtit ca ceva ma atinsese la umar. Am vazut un lat alunecând pe gazon si, pur si simplu terorizat, am luat-o la fuga.
Am traversat gradina într-un timp record, am sarit gardul viu si am aterizat aproape la picioarele lui Reg.
— Repede! am zis gâfâind. Sa nu mai stam aici nici o secunda!
Audrey a pornit motorul si m-am aruncat pe scaunul din fata. Reg s-a strecurat pe bancheta din spate.
— Repede! am repetat. Am fost descoperiti!
Urmatoarele minute au trecut în tacerea cea mai profunda.
Audrey accelera si era atenta la drum. Eu ma prabusisem lânga ea, încercând sa-mi limpezesc gândurile.
— Ajunge, am zis dupa un moment. Sa ne oprim aici. Acum suntem destul de departe.
— Esti foarte grabit! a zis ea privindu-ma cu atentie. Bietul de tine! Pari foarte zguduit...
Am respirat adânc.
— Zguduit? am zis. Subestimezi situatia... Era gata sa fac un stop cardiac. Cineva ma astepta în gradina si putin a lipsit ca sa nu ma sugrume ca pe un iepure.
— Ai prea multa imaginatie, a zis Reg. Mai bine spune ca ti-e frica de întuneric si ca ai întins-o când ai dat cu ochii de pisica casei!
— Reg... Nu-l mai tachina, a zis Audrey cu o voce blânda. Cred ca spune adevarul.
Am scos fotografiile din buzunar si le-am pus pe genunchii lui Audrey.
— Ia uita-te la astea si spune-mi ce crezi, am zis.
— Unde le-ai gasit? a întrebat Audrey dupa ce-a vazut despre ce e vorba.
— Erau ascunse sub un teanc de camasi, în comoda lui Ted, am raspuns eu. E prima dovada mai serioasa pe care o avem. Sunt pozele tuturor, chiar si a lui Marian.
— E adevarat ca era gata sa fii strangulat? a întrebat Audrey privindu-ma cu ochii ei mari.
— Aproape... am zis luând o tigara si oferindu-i si ei una. Cineva a încercat sa ma prinda cu lasoul. Daca n-as fi facut un mic salt într-o parte, latul mi-ar fi aterizat în jurul gâtului. Cam ca la circ.
M-am întors spre Reg.
— Nu cumva Ted se distreaza cu lasoul în timpul liber?
— E prima oara când aud de asta, a raspuns Reg, putin dezamagit.
— În orice caz, asa au fost ucise fetele. E bine de stiut. Acum stim la ce trebuie sa fim atenti.
— Presupun ca n-ai avut timp sa vezi cine era? a întrebat Audrey.
— Nu... Ti-a spus cumva Ted unde îsi va petrece seara? Daca el e asasinul, atunci el ma astepta cu lasoul.
— Mi-a spus ca se va duce la Ciro Club. Mergem sa vedem?
— Bineînteles! Hai întâi sa gasim un drugstore de unde sa putem telefona. Pe urma mergem la cimitir. Am impresia ca povestea se apropie de sfârsit.
—Chiar crezi ca Ted e asasinul? a întrebat Audrey.
— Asa mi se pare. Daca actionam inteligent, fotografiile sunt o dovada suficienta ca sa-l bagam la zdup. Iar tentativa de a ma suprima este o proba în plus. Daca gasim cadavrele, cred ca tipul e terminat.
Audrey a oprit masina în fata unui drugstore. I-am spus lui Reg sa sune la Ciro Club si sa întrebe daca Ted e acolo. În timp ce asteptam, am întrebat-o pe Audrey:
— Te-ai gândit ce vei face dupa ce se termina cu povestea asta?
Si-a ferit privirea.
— Nu... înca nu. Cred ca am sa ma las de meseria asta. Nu par prea dotata.
Am prins-o de mâini.
— Cu mine, vei face progrese surprinzatoare. De ce nu ne-am asocia?
— Ramâne sa ne mai gândim, a zis ea prudenta. Dar esti cumplit de tiranic.
— Nu si daca as fi sotul tau, am zis eu cu un aer degajat. Mi-am petrecut bratul dupa umerii ei si am tras-o usurel spre mine.
— Stii bine ca nu te poti lipsi de mine. Spune da.
Reg a bagat capul pe fereastra masinii.
— Chiar nu poate omul sa va lase singuri doua secunde! a zis el cu severitate. Cum sa faci o treaba serioasa cu doi porumbei în calduri!
— Nu credeam c-o sa vii atât de repede, am zis retragându-mi repede bratul.
A deschis portiera si a urcat în masina.
— Am lucrat repede, a zis el facând cu ochiul.
— Bine, bine... Ce-ai aflat? Mai e acolo?
— Nu. Si chestia cea mai tare e ca n-a fost acolo în seara asta. Ce ziceti de asta?
Am schimbat o privire cu Audrey.
— Bine, am zis. Cred ca suntem pe drumul cel bun. Înainte! Prima statie: cimitirul din Cranville!
Când am ajuns la cimitir, un orologiu batea undeva miezul noptii. Deasupra noastra, nori mari si negri acopereau aproape în întregime luna si în departare se auzeau sunete slabe.
Audrey a pus frâna si masina s-a oprit.
— Bun... Si acum? a zis ea privind fara entuziasm zidurile înalte, negricioase si lugubre din jurul cimitirului.
Am deschis usa masinii si am iesit la aer. Atmosfera era din ce în ce mai apasatoare. Venea ploaia. În departare, spre est, câteva fulgere au brazdat cerul.
— Ne asteapta o furtuna de toata frumusetea, am zis scrutând drumul.
Parea pustiu.
— Pe mine ma sperie mai mult locul decât furtuna, a zis Reg.
— Sa nu ne mai gândim la asta, am zis.
Totusi nici eu nu ma simteam în largul meu.
M-am îndreptat spre poarta mare de fier forjat si am tras cu putere de cele doua batante, care s-au deschis încet cu un scârtâit îngrozitor, punându-mi nervii la grea încercare.
— Gata! Puteti intra.
Masina a intrat pe poarta si s-a oprit la mijlocul aleii principale a cimitirului.
Am închis poarta si i-am cerut lui Audrey sa stinga farurile. Aerul era plin de parfumul florilor care împodobeau mormintele.
Pietrisul scrâsnea sub pasii nostri. Audrey si Reg stateau lânga mine.
— De ce naiba ne-ai adus aici? a soptit Reg uitându-se la dreapta si la stânga. Ce vrei sa facem?
— O sa aruncam o privire pe registru, am zis aratând spre cosmelia paznicului, aflata în apropierea portii de la intrare. Vreau sa vad cine a fost îngropat de curând.
— Ce idee! a zis Reg suspinând. Chiar era nevoie sa asteptam miezul noptii pentru asta? Nu puteai s-o faci ziua?
— Si sa-i dau de stire asasinului? Mai bine i-as fi trimis o ilustrata!
Audrey s-a uitat la mine gânditoare.
— Chiar crezi ca vei gasi ceva?
— Daca nu m-am înselat pe toata linia, atunci le voi gasi pe fete chiar în seara asta, i-am raspuns.
Reg a suspinat zgomotos.
— Nu ma simt prea bine, a zis el cu o voce sovaielnica. Si, fireste, nimeni nu s-a gândit sa ia un întaritor!
— Am o sticluta de whisky în masina, a zis Audrey. Ma duc s-o aduc.
Am baut fiecare o dusca, dar asta n-a schimbat cu nimic situatia. Bubuitul tunetului se apropia din ce în ce mai mult si fulgerele aruncau din când în când asupra cimitirului o lumina galbuie.
— Sa mergem! am zis.
Am pornit pe cararea care ducea la cosmelia paznicului.
Am fost obligat sa sparg un geam. Audrey si Reg s-au strecurat în urma mea într-o încapere umeda si mirosind a mucegai. Dupa patru-cinci minute de cautari, am dat de un registru mic legat în piele.
— Iata-l, am zis asezându-l pe masa. Reg, tine lanterna sa pot citi.
La lumina palida a lanternei, am deschis registrul la ultima pagina si am început sa citesc.
În ultimele zece saptamâni nu fusesera decât doua înmormântari. Dar rasfoind cu atentie registrul, am gasit o alta pagina cu titlul „Cripte particulare”:

CRIPTA Nr. 12
Proprietar: Max Esslinger
Maxwell Drive nr. 18, Cranville
14 iulie Harry MacClay
23 iulie Mary Warren
2 august Edward Cook
11 august Sheila Ross
19 august Gwen Hurst

— Ce mai e si asta? a soptit Reg citind numele cu un aer uluit.
— Îi cunosti pe oamenii astia? l-am întrebat pe el, apoi pe Audrey.
Nici unul dintre ei nu-i cunostea.
— Nu v-ati prins? Sunt nume inventate ca sa-l însele pe paznic. Haideti... Vom face o plimbarica la cripta nr. 12.
Tipatul de spaima a lui Audreys fost pe jumatate acoperit de bubuitul tunetului. S-a agatat de mine. Inima a început sa-mi bata cu putere.
— Cineva se uita la noi pe fereastra, a zis ea cu un aer speriat. Am vazut un cap... lipit de geam.
Am împins-o usor într-o parte si am alergat la fereastra. Era întuneric bezna. Am scos capul pe fereastra si am ascultat cu atentie, dar n-am auzit decât vuietul vântului care agita copacii. Deodata s-a auzit din nou bubuitul tunetului.
M-am întors spre Audrey.
— Esti sigura ca ai vazut pe cineva?
Audrey s-a înfuriat.
— Semana ca un cap. L-am vazut doar câteva secunde, dar as fi jurat ca era cineva care ne spiona.
Capul lui Reg capatase subit nuantele burtii de peste mort.
— Sa ne caram de-aci, a zis el cu o voce nesigura. Nu-mi place deloc chestia asta.
— Nu mai înainte de a fi aruncat o privire în cripta 12, am zis cu încapatânare. Cheia trebuie sa fie pe-aici pe undeva.
Ceilalti doi n-au mai spus nimic, în timp ce eu scotoceam în cautarea cheii. Pâna la urma am gasit mai multe, agatate pe o placa de lemn din spatele usii.
— Iat-o, am zis.
Numarul era scris pe o eticheta mare, din lemn, atasata de cheie.
— Nu-mi vine deloc sa ies în bezna de-afara, a zis Reg privind nervos pe fereastra.
— Daca vreti, puteti sa ma asteptati aici, am zis trecând peste pervazul ferestrei.
— Nu, nu! Venim cu tine, a zis imediat Audrey. N-as putea sa ramân singura aici.
Am pornit înainte, cu lanterna aprinsa. Ceilalti doi veneau în urma mea. N-aveam habar unde putea sa fie cripta 12, dar eram hotarât s-o gasesc.
În curând am ajuns la prima cripta, cea cu numarul 7. Parea ca nu exista nici un plan anume al numerotarii criptelor. Urmatoarea avea numarul 23 si a urmat numarul 15. Brusc, un fulger imens a sfâsiat întunericul, tintuindu-ne pe loc pe toti trei; tunetul a urmat abia dupa câteva secunde. Bubuitul a fost îngrozitor si a facut-o pe Audrey sa se refugieze în bratele mele.
Ne-am continuat drumul printre morminte, pasind peste mici patrate de gazon, calcând peste straturi de flori, ocolind cripte, strabatând poteci cu pietris, lovindu-ne de morminte vechi abandonate, namolindu-ne pe parcelele de pamânt proaspat sapate. Era o adevarata plimbare de cosmar.
Deodata am gasit-o. Chiar în momentul în care voiam sa renunt. Eram frânti, lac de naduseala si stapâniti de o senzatie nesanatoasa, care se accentua cu fiecare minut. Deodata am zarit în fata mea ceva alb care se desprindea din întuneric. Era o cripta mare de marmura, înconjurata de un gard de fier forjat. Fasciculul lanternei a luminat numarul 12.
— Pe toti dracii! am zis. L-am gasit!
Un fulger enorm a sfâsiat în zigzag cerul si, pret de o secunda, a învaluit cimitirul într-o lumina aproape orbitoare. Reg si Audrey erau lânga mine. La dreapta mea se afla cripta de marmura alba si, la vreo cincizeci de pasi de-acolo, Elmer Hench.
Am vazut totul într-o secunda la lumina fulgerului, apoi totul s-a cufundat în bezna.
Am apucat instinctiv revolverul.
— Stati pe loc! i-am strigat lui Reg, si m-am repezit în directia în care îl zarisem pe Elmer Hench.
Am blestemat lumina slaba a lanternei. Nu vedeam cu ea nici la doi metri.
N-am vazut nici urma de Elmer Hench, dar stiam ca e acolo, îl vazusem, înalt, scheletic, înspaimântator, ca un mort iesit din groapa ca sa ne reproseze ca îi tulburam pacea.
O sudoare rece îmi naclaia camasa care mi se lipea de piele. Panica de care ma simteam cuprins îmi usca buzele, îmi îngheta sângele si îmi secera picioarele.
Era inutil sa încerc sa dau de el. Putea sa fie oriunde. În spatele meu sau în fata mea. La dreapta sau la stânga. Sau poate chiar plecase.
Am revenit de unde plecasem si i-am gasit pe Reg si Audrey lânga cripta, pe jumatate morti de spaima.
— Ce Dumnezeu faci? m-a întrebat Reg clantanind din dinti.
— Hench e în cimitir, am zis. L-am vazut adineauri. Reg a holbat ochii de mirare.
— Hench... mumia aia? a zis gata sa se sufoce. Asta mai lipsea! Sa ne caram de-aici cât mai repede cu putinta!
I-am pus revolverul în mâna.
— Ma duc sa arunc o privire în cripta împreuna cu Audrey, am zis. Ai grija ca Hench sa nu ne deranjeze. Asta e treaba ta.
— Nu cred ca voi putea sa fiu vreodata detectiv, a zis el cu o voce tremuratoare. Îmi dau demisia.
Nu l-am ascultat. Am introdus, cu o mâna tremuratoare, cheia în broasca portii de fier forjat si am deschis-o. Am ajuns la usa criptei, cu Audrey în spatele meu. Aceeasi cheie se potrivea si acolo. Usa criptei s-a deschis fara probleme. Era o usa de marmura masiva care s-a miscat greoi. Am coborât doua trepte si am patruns sub bolta.
Audrey m-a prins de mâna. Avea degetele reci.
— Mi-e... mi-e foarte frica, a zis ea.
— Ssst!
Am tras cu urechea. Tunetul a bubuit asurzitor deasupra noastra, pierzându-se lent în departare. Am luminat încaperea cu lanterna. Era o camera mica si patrata. Am vazut mai multe etajere si pe fiecare câte un sicriu. Am numarat cinci.
M-am întors la usa unde l-am gasit pe Reg încercând cu disperare sa vada în întuneric.
— Fii cu ochii-n patru... i-am soptit. Daca vezi ceva care nu-ti place, tragi fara ezitare.
— Pentru numele lui Dumnezeu, miscati-va mai repede! a implorat el. Simt ca albesc înainte de termen.
Stiam ce simte. Aveam si eu aceeasi stare. Mi se facea pielea ca de gaina la gândul ca Elmer Hench ma astepta afara în întuneric. Nu m-ar fi deranjat chiar atât de tare daca macar l-as fi putut vedea, dar cimitirul, bezna, bubuiturile tunetului si Elmer Hench pe deasupra, toate astea la un loc erau cam prea mult.
I-am dat lanterna lui Audrey.
— Ramâi aici si tine lanterna dreapta, ca sa vad ce fac, am zis. Voi deschide unul din sicrie.
— Nu... nu, nu face asta, a zis ea cu o voce tremuratoare. Marc... Te rog... E groaznic! Nu... Nu poti sa faci asta!
Am scos din buzunar o surubelnita mare pe care o luasem din masina.
— Sunt obligat s-o fac, iepurasule. Alta posibilitate nu exista.
M-am apropiat de o etajera lata si adânca pe care se aflau doua sicrie de acaju.
Am încercat sa citesc ce era gravat pe mica placa din cupru prinsa în partea de sus a unuia dintre sicrie, dar în momentul acela lumina lanternei a început sa se bâtâie în toate sensurile.
M-am întors si m-am uitat la Audrey. Era alba la fata ca varul si am crezut ca va lesina. M-am repezit la ea si am prins-o de umeri.
— Îmi... îmi pare rau! a zis ea agatându-se de mine. Mi-am mai revenit. Cred ca din cauza lipsei de aer de-aici... si... mi-e si frica. O sa ma asez putin. Într-o clipa o sa-mi fie foarte bine.
I-am luat lanterna din mâna si am ajutat-o sa se aseze lânga usa, pe treapta de sus a scarii.
— Ce este? a întrebat Reg cu o voce nesigura.
— Nu te ocupa de ce se petrece aici, i-am spus. Casca ochii la Hench.
— Îi casc, îi casc! a raspuns el. Numai ca e bezna ca într-un tunel si nici macar nu mai fulgera. Poate ar fi bine sa te grabesti... Parca vreau acasa!
— Mai rezisti cinci minute? am întrebat-o pe Audrey. Îti promit ca nu dureaza mai mult.
— Bineînteles, a raspuns ea.
Dar eram destul de speriat de paloarea ei.
Am luat lanterna si m-am întors la sicrie. Si eu ma simteam destul de stingherit.
Am citit placa de pe primul sicriu: Harry MacClay, 1900-1945. Am început treaba macabra de deschidere a sicriului. Mâinile transpirate îmi tremurau de frica. Surubelnita îmi aluneca mereu.
În fine, ultimul surub mi-a cazut în mâna si am facut o jumatate de pas înapoi, speriat la gândul ca acum urma ultima miscare. Raza lanternei a luminat o întreaga latura a boltii proiectându-mi umbra pe perete. Am pus surubelnita pe etajera si mi-am sters mâna cu batista.
— Ce-i? m-a întrebat Audrey cu voce scazuta.
M-am întors spre ea. S-a ridicat, a facut câtiva pasi si s-a oprit.
— Nimic, am zis. Aproape am terminat.
Am ridicat capacul greu de acaju. în acea clipa, un fulger stralucitor a luminat puternic bolta. Pret de o secunda, am zarit fata groteasca si dilatata a celei care fusese Marian French, privindu-ma din interiorul sicriului, si deodata Audrey a tipat.
Am lasat capacul sa cada si m-am întors brusc.
Audrey statea parca ghemuita acoperindu-si mâinile cu fata. Am privit spre usa. Reg îsi tinea gâtul cu ambele mâini si, mai înainte sa fi avut timp sa fac vreo miscare, a fost înghitit de întuneric. Aproape în acelasi timp, usa grea a criptei s-a închis cu un zgomot înabusit. Am auzit clar zgomotul cheii si a zavorului care a intrat în alveola de piatra.


(va urma)











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu