Ambuscada la Palermo (2)

Colin Forbes

Pentru Jane

NOTA AUTORULUI
Anumite evenimente care constituie cadrul acestei povestiri sunt adevarate; personajele sunt însa fictive. În 1943, guvernul american, cautând aliati în spatele liniilor inamice, a luat o hotarâre ciudata — a recurs la ajutorul mafiei siciliene.

Iulie 1943, ora zero.

În zona mediteraneana, Sicilia reprezinta cheia iminentei debarcari a Aliatilor în Europa. Insula este însa aparata de o puternica armata germana.
Iar întariri pot fi aduse oricând, cu feribotul, din Italia. Maiorul Petrie aterizeaza împreuna cu un coleg al sau, specialist ca si el în operatiuni de sabotaj, la Palermo.
Cei doi, maiorul britanic si americanul Ed Johnson, au venit cu o singura misiune : aceea de a scufunda feribotul. Singuri pe teritoriul dusmanului, având de înfruntat SS-ul, Gestapo-ul si armata germana, ei nu au nici o sansa de a izbuti daca nu vor fi ajutati de localnici. Asa se face ca apeleaza la... Mafie !
Dar pot ei oare sa aiba încredere în Mafie ?
Vor fi oare sprijiniti pâna la capat ? Si cât de mult va intra în joc hazardul ?

Joi, 8 iulie, înainte de miezul noptii

Fereastra cabinei se afunda pe neasteptate, marea era învolburata ca un cazan în fierbere, valurile napadeau din toate partile vedeta italieneasca de patrulare care înainta prin întuneric, valuri care o ridicau deasupra, pe creasta spu- megânda, dupa care o coborau tot mai adânc, ca într-o groapa imensa, parca voind s-o înghita cu totul sub ele, dar în cele din urma prova reusea sa se ridice cu greu si din nou era gata sa înfrunte zidul puternic de apa care venea cu urmatorul val, prabusindu-se deasupra puntii, aruncând un munte de apa care ameninta sa scufunde vasul înainte sa fie ajuns de valul urmator. Suierul vântului nu se mai auzea atunci când coborau în abisuri, fiind înabusit de peretii de apa care dansau pe mare de jur împrejur, dar când ajungeau pe creasta valului urmator suierul spargea urechile celor de la bord, deja uzi pâna la piele, cu trupurile chinuite de izbiturile la care-i supunea vasul care-si schimba atât de brusc si de imprevizibil directia, rostogolindu-i dintr-un perete într-altul, fortându-le la maximum muschii si asa epuizati de efortul de a se tine pe picioare, de a-si pastra un echilibru fragil într-o lume complet lipsita de echilibru cum era acest vas care, mânat de niste motoare care trudeau din greu, se îndrepta catre coasta de nord a Siciliei.
— A dracului vreme, striga Petrie, cât putu de tare, ca sa se poata face auzit de comandant, capitanul Vosper, aflat la timona.
— Si asta înca nu-i nimic, ia uita-te la ce vine, tipa Vos- per ca raspuns.
— Si când te gândesti c-ar fi trebuit sa venim cu parasuta ! comenta Johnson.
Americanul, care statea lânga Petrie în cabina oarecum ferita a pilotului, nu fusese prea încântat de perspectiva de a atârna de sforile unei parasute pe deasupra prapastiilor siciliene, dar acum îsi zicea ca planul initial al lui Stoneham parea oricum mai bun în comparatie cu cel oferit de marea asta furioasa. Petrie nu se sinchisi sa raspunda, straduindu- se sa reziste gestului instinctiv de a-si pleca iar capul vazând un nou val de apa prabusindu-se peste fereastra cabinei, în timp ce Vosper rasucea un pic timona si privea în sus pe masura ce se ridicau pe alt val.
Nici unul dintre cei aflati la bordul acestui vas italienesc de patrulare, capturat de Aliati pe la sfârsitul campaniei din Tunisia, nu era îmbracat corespunzator. Echipajul britanic al vasului, aflat sub comanda capitanului Vosper, purta uniforme militare ale marinei italiene, iar Petrie si Johnson, nebarbieriti, erau îmbracati în straie taranesti care se purtau în mod obisnuit pe insula : camasi ponosite, pantaloni de doc, iar peste ele haine înca si mai ponosite, în buzunarele carora erau înghesuite sepci din acelea pe care taranii sicilieni le poarta mai tot timpul anului, fie vara, fie iarna. Poate ca ar fi fost mai putin murati daca n-ar fi iesit la intervale regulate din cabina, pe puntea scaldata de valuri, nerabdatori sa zareasca, în sfârsit, coasta Siciliei. Vosper îi avertizase de mai multe ori asupra pericolului iesirii pe punte, dupa ce americanul aproape ca fusese aruncat peste bord de un val.
— Nu acesta este vasul pe care l-as fi ales eu pentru o astfel de calatorie, comenta Vosper.
Alegerea vasului cazuse de fapt în sarcina lui Petrie. Aceasta vedeta era aidoma numeroaselor vase italienesti care patrulau pe coasta de nord a Siciliei, vase care asigurau principala aparare a coastei, socotita de inamic a fi cea mai putin expusa la atacuri pornite de Aliati de la bazele lor din Africa. Lânga Vosper, Petrie scruta marea ca sa vada ceea ce de fapt spera sa nu vada pe acolo — vreun alt vas de patrulare, dar unul cu adevarat italienesc, inamic, cutreie-rând prin întuneric ca sa descopere posibili invadatori. Daca ar fi vazuti, li s-ar cere imediat sa raspunda la parola, care era schimbata la fiecare 24 de ore de catre comandantul italian al portului Palermo. Daca ar fi vazuti...
— Se desprinde husa..., striga Johnson dintr-o data si, înainte ca Petrie sa-si dea seama, deschise usa cabinei si se îndeparta pe puntea alunecoasa, maturata de un val doar cu câteva secunde înainte. În spatele cabinei de comanda, o mica barca pescareasca siciliana statea acoperita cu o husa, iar un colt al acesteia fusese desprins de revarsarea de ape si flutura în vânt. Tocmai se înaltau pe creasta altui val, iar marea napadea din nou puntea. Dar apa de-abia se scursese peste bord când Johnson ajunse la husa, apuca coltul desfacut, îl înfasura în jurul unei verigi de la bord si-l lega strâns, dupa care încerca sa se întoarca, împleticindu-se, spre cabina, exact când vasul se scufunda din nou ca un bolovan catre valul urmator.
De-abia ajunsese lânga cabina, când vasul începu sa se ridice din acel hau. Johnson era cât pe ce sa fie aruncat peste bord, dar se agata în ultima clipa de inelul de siguranta; simti mâna lui Petrie prinzându-l pe sub brat si amândoi ramasera asa, înlantuiti, cu ochii la pupa virând salbatic într-o parte. Pe jumatate prabusit pe puntea de fier, Johnson avu senzatia înfricosatoare ca de data asta Vosper gresise manevra, ca vasul avea sa se rastoarne pe spate, cu pupa servindu-i drept pivot. Privind în sus, vazu pâlnia valurilor rotindu-se deasupra lui si pe Petrie aplecat peste el, cu fata tensionata ca o masca, dupa care scapa din mâna inelul de siguranta si doar mâna lui Petrie înclestata de bratul sau îl mai tinea legat de vasul care salta si se rasucea, gata-gata sa se rastoarne. Era ca într-un cosmar: bratul stâng al lui Petrie era rasucit dureros spre spate, în timp ce cu cealalta mâna se agata cu disperare de rampa, singurul lucru care-i mai tinea pe vas, mâna care amortise si îsi pierdea din putere pe masura ce încerca din rasputeri sa preia greutatea amândurora. Pupa se ridica pe un val, în vreme ce Petrie înca îl mai tinea strâns pe Johnson, apoi îl trase, îl întoarse si-l târî în cabina, unde americanul se trânti istovit si tusi pâna când respiratia îi reveni la normal.
— Blestemat vas... se ducea la fund...
Nu putu spune mai mult. Petrie îl duse spre un colt al ca-binei, se aseza pe podea lânga el, scotocind într-un buzunar al hainei, de unde scoase o sticla de coniac italienesc ieftin. Dupa ce-i scoase dopul, i-o dadu americanului, care sorbi câteva înghitituri, începu din nou sa tuseasca si sa scuipe, dar mai lua o înghititura. Cu fata ravasita, îi înapoie sticla.
— Multumesc..., zise el, reusind sa zâmbeasca usor în timp ce-si stergea gura cu dosul palmei. Scârboasa bautura... nu prea seamana cu coniacul frantuzesc.
De-a dreptul mortala, îsi spuse Petrie dupa ce lua si el o gura si-i pasa sticla si lui Vosper. Acesta scutura din cap si striga spre ei ca niciodata nu bea în timpul serviciului, dar apoi trase si el un gât.
— Buna treaba ai facut afara, Ed, spuse Petrie, punând dopul la sticla.
Ca si sticla de coniac italienesc ieftin, tot ce aveau cu ei putea fi obtinut usor în Sicilia. În cazul în care ar fi fost opriti si cercetati la debarcare — daca vor ajunge vreodata la tarm — nimic nu se putea gasi asupra lor care sa-i tradeze ca fiind agenti ai Aliatilor. Anumite lucruri aflate asupra lor i-ar putea demasca, este adevarat, dar numai ca sicilieni dubiosi, care obisnuiesc sa sterpeleasca tot ce li se iveste în cale. Pistoalele erau de fabricatie italiana sau germana, dar ele ar fi putut fi usor procurate de la depozitele din insula ale inamicului, culese de prin gramezile uriase de munitii italienesti si nemtesti capturate atunci când o întreaga armata a Axei capitulase în Tunisia. Chiar si cele vreo treizeci de kilograme de exploziv ascunse într-un sac din cabina erau de provenienta germana, iar cele patru detonatoare erau produse curent de Wehrmacht.
Desi furtuna continua sa-i izbeasca cu destula violenta, valurile care navaleau înspre ei din toate partile, învaluindu-i
sub munti de apa, parca mai pierdeau din înaltime, haurile în care cadeau pareau mai putin adânci, sus pe cer, printre nori, se ivea din când în când luna, aruncând o lumina rece care facea ca marea sa para înca si mai urâta, pentru ca acum puteau vedea mai limpede zvârcolirile ei hidoase. Fereastra cabinei se ridica din nou când zarira pentru prima data coasta Siciliei. Johnson se ridica în picioare, alaturi de Petrie, lânga timona. Primul care zari coasta fu Petrie, doar ca o umbra vaga în departare, pe care o arata cu degetul, în timp ce Vosper privea busola, întorcând timona cu câteva grade spre tribord.
— Uite, acolo ! spuse Petrie. Pare un fel de nor, dar cred ca...
— Asta-i Sicilia, confirma Vosper. Ajungem acolo în mai putin de o ora. Exact la tanc ca sa va întâlniti cu prietenii vostri, daca vor veni si ei la întâlnire pe o noapte ca asta.
— Parca buletinul meteo zicea ca furtuna nu va atinge coasta Siciliei, remarca Johnson. Dar nu-mi prea vine sa cred.
Pe când puntea se ridica si cobora, iar valurile mari se lo-veau de vas împroscând peste tot stropi care-i udau si mai mult, Petrie se uita de jur împrejur ca sa vada vreun semn al prezentei inamice, dar se parea ca întreaga Mare Tireniana era numai a lor, nava coborând între valuri din ce în ce mai line, iesind din ele, leganându-se dintr-o parte în alta, în timp ce se apropiau tot mai mult de ceea ce ei vedeau ca pe un lant neclar de munti. Când Vosper lasa timona unui matroz si veni lânga Petrie, Johnson trecu lânga usa cabinei. Se aflau acum chiar la granita zonei de furtuna, unde vremea se poate schimba brusc, fara avertisment, parând sa se calmeze, pentru ca imediat dupa aceea sa devina din nou furioasa.
— Flota aia de pescuit promisa nu va iesi niciodata în larg pe o astfel de vreme, îi spuse Johnson lui Petrie.
— Depinde cum e mai departe, îi raspunse Petrie. În apropiere de tarm s-ar putea sa fie o vreme mult mai calma. Raspundea automat, în timp ce scruta marea cu ochii îngus-tati de încordare. Vosper, care-si terminase cercetarea, toc-mai se întorcea catre cabina când Petrie îl apuca de brat, aratând cu mâna spre vest.
— Ce-i acolo ?
— Acolo ? Nu vad nimic, raspunse Vosper, încruntat.
— Uita-te mai atent unde arat eu. Vad un fel de umbra, ceva. Tocmai a disparut dupa un val... uite-o din nou !
Din pragul usii cabinei de comanda, Vosper îsi ridica binoclul de noapte atârnat de gât, îl focaliza repede, privi câteva clipe si-l lasa sa cada.
— Vas de patrulare italienesc ! striga el. O vedeta, vine direct spre noi, cred ca ne-a vazut. Mai bine ascundeti-va, sa nu va zareasca în hainele astea ciudate ale voastre.
Intra în cabina si începu sa dea ordine prin portavoce:
— Nava de patrulare spre prova, tribord. Toti oamenii la mitraliere. Motoarele la viteza de acum...
Vedeta se ivi dintre valuri, în timp ce oamenii echipajului lor, îmbracati în uniforme italienesti, îsi luara pozitiile pentru a da impresia ca vasul se afla într-o misiune neobisnuita de patrulare : în spatele mitralierei de 13,2 mm, la posturile de aruncatoare de torpile. În vremea asta, din fundul cabinei de comanda Petrie si Johnson priveau silueta stearsa a vasului inamic catarându-se pe creasta unui val si disparând apoi din vedere. Încordarea lor crestea pe masura ce veritabilul vas italienesc se apropia de ei dinspre tribord, o încordare fata de care Vosper parea ca ramâne indiferent; scoase o lanterna de semnalizare dintr-un compartiment al bordului si astepta sprijinit de marginea ferestrei deschise, cu ea alaturi.
Petrie se uita la lanterna cu oarecare neliniste. Intrasera într-un moment critic de care se temuse mereu, pentru ca într-o astfel de situatie destul de multe lucruri o pot lua razna. Mitralierele erau încarcate, tuburile torpilelor de 17,7 toli armate, britanicii din spatele lor îsi stiau bine meseria si, în conditii normale, Vosper ar fi capatat o nota excelenta pentru felul cum a condus vasul. Dar acestea nu erau conditii normale — nu-si doreau nici un incident care sa-l faca pe radiotelegrafistul vasului inamic sa trimita vreun semnal de alarma catre Cartierul General Naval din Palermo. ?i chiar daca vasul care se apropia ar fi scufundat iute, înainte ca radiotelegrafistul sa apuce sa transmita un mesaj, zgomotul bataliei ar fi auzit cu siguranta pe tarm, ceea ce ar fi fost cam totuna cu transmiterea unui mesaj radio. Secretul operatiunii ar fi fost încalcat si operatiunea însasi ratata, si nici nu s-ar mai fi putut pune problema debarcarii lui Petrie si a lui Johnson si nici a întâlnirii pe care o aveau lânga Palermo. Vosper astepta calm semnalul codificat de pe celalalt vas.
— Crezi ca vom reusi sa scapam de ei ? întreba Johnson, în vreme ce statea pitit împreuna cu Petrie pe fundul cabinei.
— Cu siguranta, daca Scelba ne-a transmis corect parola de raspuns pentru noaptea asta, raspunse Petrie, în timp ce-l privea atent pe Vosper. Omul lui infiltrat la Cartierul General Naval e foarte bun, plus ca se zice ca italienii folosesc a- celasi semnal timp de 24 de ore.
— Se zice ?
Lui Johnson nu-i prea placea raspunsul acesta conditionat, dar Vosper îi explica, în timp ce observa vedeta italiana urcând pe un val si coborând.
— În conditii normale, îi spuse Vosper lui Johnson, semnalul ramâne neschimbat 24 de ore. Dar în momente grele semnalul poate fi schimbat mai des, ca o precautie suplimentara. Si noi facem la fel.
— Iar momentul asta, adauga Petrie, poate fi numit greu. Inamicul stie ca am pus pe mare enorme forte navale si ca se pregateste o invazie. Asa ca poti sa te astepti la ce e mai rau.
— Tocmai mi-am pus la loc în buzunarul din spate banii pe care voiam sa pariez.
Înghesuiti pe podea, sprijiniti de peretele din spate al cabinei, Petrie si Johnson erau mai încordati chiar decât Vos-
per si decât timonierul, pentru ca nu putea vedea ce se întâmpla. Tot ce puteau face era sa priveasca fata lui Vosper, palid luminata de luna, iar expresia capitanului nu trada nimic; stateau chirciti, cu hainele ude lipite de ei, cu motoarele vibrând dedesubt, cu orizontul ivindu-se doar atunci când vasul se ridica pe un val. Vosper se îndrepta brusc si-i spuse timonierului sa tina vasul pe curs drept. Vasul de patrulare italienesc nu era nici macar la un sfert de mila departare când un reflector de la bord începu sa arunce primele semnale ale parolei de recunoastere, semnale pe care Vosper le privi cu atentie în timp ce-si tinea lanterna pregatit sa raspunda. Un minut greu pentru Petrie si Johnson, în vreme ce Vosper le relata ce se petrece, caci n-aveau cum sti daca acesta era sau nu semnalul valabil. Dintr-o data Petrie observa un amanunt nelinisitor — pe fruntea lui Vosper lucea un strat de transpiratie si asta nu putea însemna decât un singur lucru, ca el nu recunostea semnalul primit. Cartierul General Naval din Palermo trebuie sa-l fi schimbat între timp, de când omul lui Scelba a transmis informatia, asa ca nu era de mirare ca Vosper se afla în încurcatura, nestiind ce sa le raspunda. Petrie îi arunca o privire lui Johnson si ghici din expresia fetei sale ca si el se gândea la acelasi lucru. Dupa care Vosper începu sa-si transmita mesajul. Terminându-l, astepta, cu lanterna la îndemâna, pe pervazul ferestrei cabinei.
— E-n regula ? îl întreba Johnson în soapta.
— Era cum îl asteptam, dar se poate ca ei sa fi schimbat numai semnalul de raspuns, în care caz urmatoarea lor miscare va fi sa traga asupra cabinei noastre.
— Si atunci, La multi ani ! si Sa Traiesti ! murmura americanul.
Perioada de dupa transmiterea raspunsului fu cea mai grea, dar dupa o vreme zgomotul motoarelor vasului inamic se schimba.
— Se pare ca-i în regula, spuse Vosper cu voce neutra, vad ca o iau din loc. Apoi vocea i se schimba brusc, lua un aer de comanda, strigând spre timonier :
— Cu toata viteza înainte, spre Palermo !

Pronosticul ofiterului meteo de la Tunis începea sa se adevereasca pe masura ce vasul lor se apropia de tarmul muntos: marea deveni mai calma si în curând nu mai simtira
decât o unduire usoara a valurilor lucind în lumina lunii care se ivise printre nori, o unduire atât de slaba încât Petrie si Johnson puteau sta acum în picioare pe punte, fara sa se tina de balustrada, privind prin întuneric spre un vârf de munte izolat.
— Asta-i Monte Pellegrino, spuse Petrie. Poate ca ti-l amintesti când ai fost aici ultima data.
— Cred ca încep sa ma orientez — Palermo trebuie sa fie imediat spre est. Hei ! Dar ce-s luminitele acelea care licaresc pe apa ?
— O mica flota de barci pescaresti, despre care Scelba spunea ca se va afla în afara portului Palermo. Pe aici se pes- cuieste noaptea, iar la prova au niste lampi care-i ajuta pe pescari sa atraga pestele în plase. Pentru numele lui Dumnezeu, sper ca e si Guido printre ei.
Tacura, în timp ce Vosper reduse viteza, si cu fiecare turatie a motorului vedeau ca se apropie tot mai mult de coasta, silueta muntelui devenea mai clara, luminile barcilor mai apropiate, dar nervii celor doi deveneau din ce în ce mai încordati. Îi astepta faza cea mai riscanta a debarcarii, momentul când ajungeau la mai putin de o mila de coasta inamica. Distanta dintre ei si tarm se micsora minut cu minut. Ca sa nu-i zareasca cineva în hainele lor taranesti, se lasara pe vine pe punte, sprijiniti de peretele cabinei, în timp ce luminitele barcilor se apropiau tot mai mult, iar lampile lor portocalii pareau ciudat de sarbatoresti sub lumina lunii.
— Pâna aici, toate bune ! suspina Johnson, stergându-si cu mâneca sudoarea de pe frunte, care i se scurgea în ochi. Pe punte era frig, dar amândoi erau transpirati, stiind bine ca erau de fapt singura „marfa“ care avea sa fie descarcata de Vosper pentru întâlnirea programata cu mafia.
Petrie nu raspunse la exclamatia optimista a lui Johnson; scruta cu atentie marea valurita pentru a zari la timp vreo eventuala alta vedeta de patrulare. Daca s-ar apropia de ei înca una, s-ar putea sa nu le mearga tot atât de usor ca prima data : vasul inamic ar fi acum în stare sa-i cerceteze mai de aproape în aceasta mare calma, iar posibilitatile de a-l însela ar fi cu mult mai mici. Era etapa care-l îngrijora pe Petrie cel mai mult, acest interval ce le trebuia ca sa se amestece printre barcile pescaresti. Motoarele îsi încetara duduitul, care se transforma treptat în turatii rare. Vosper dirija usor vasul spre marginea flotei de barci, zari clar o barca ce tocmai îsi schimbase directia spre Palermo, probabil socotind ca si-a facut plinul la peste pe noaptea asta. Pâna acum nici una dintre barci nu aratase vreun interes pentru micul vas, atât de familiar, care se îndrepta spre ele ca si cum s-ar afla într-o misiune obisnuita de patrulare, iar Petrie astepta ca o lampa de-a lor sa înceapa sa se agite si sa semnalizeze stingându-se si reaprinzându-se de patru ori — semnalul convenit cu Guido pentru a-l recunoaste din roiul acela de barci. Dar lampile continuau sa ramâna cu încapa-tânare linistite, în timp ce Vosper se apleca peste timona si-i spuse lui Petrie în italieneste :
— Înca nici un semn de bun venit.
— Niciodata nu se petrece ceva exact asa cum prevezi, raspunse calm Petrie. Îi facu un gest scurt lui Johnson si amândoi trecura în spatele cabinei de comanda.
— Sa trecem la babord, îi spuse, sa ne pregatim de debarcare.
Începura sa lucreze rapid, dezlegând corzile care tineau husa peste barca pescareasca. Printre bataile motorului si izbiturile valurilor pe carcasa vasului, puteau auzi pescarii intonând o melodie marinareasca în timp ce-si scoteau din mare navoadele. Din câte stiau, toti pescarii tineau de acea cosca a lui Scelba, un fel de sindicat care controla pe ascuns drepturile la pescuit pe întreaga coasta a Siciliei, în ciuda încercarilor carabinierilor de a lichida acest monopol. Sub Moro3, înca înainte de razboi, carabinierii reusisera sa desfiin-teze practic mafia, dar, asemenea unei caracatite, aceasta înca îsi tinea tentaculele ascunse sub apa, înca lupta sa tina sub control populatia locala. Cu siguranta ca Vosper nu-l invidia pe Petrie pentru faptul ca urma sa aiba de-a face cu astfel de oameni.
Parâmele cu care barca pescareasca urma sa fie coborâta erau deja fixate sub aceasta si câtiva oameni aparura din întuneric ca sa-i ajute sa o salte peste bord, dupa care, la ordinele lui Petrie, o coborâra la apa. Nu a fost prea simplu, deoarece vasul se legana si se deplasa înca usor înainte pentru cazul în care ar aparea vreun alt vas inamic, care ar observa ce se întâmpla si ar transmite prin radio la Palermo. Într-o astfel de situatie debarcarea ar trebui abandonata. Barca se aseza usurel pe apa, toate parâmele fura retrase în afara de una, dupa care Vosper dadu ordinele pentru ca vasul sa se apropie si mai mult de barcile de pescuit. Iesi un minut din cabina si trecu spre babord, unde îsi puse mâna pe umarul ponosit al lui Petrie, în timp ce Johnson îsi ridica în spate sacul cu exploziv si munitii.
— Bafta, Jim. Înca nici un semnal de la Guido, dar cred ca ve?i reusi.
— De reusit trebuie sa reusim, spuse Petrie încet. Si-ti multumim pentru ca ne-ai adus pâna aici...
Coborî în urma americanului în barca leganata de valuri; Johnson îsi aruncase acolo sacul si încerca acum sa porneasca motorul. În mai putin de un minut, înca remorcati de vasul de patrulare, motorul barcii lor începu sa mearga în relanti, iar Vosper executa o manevra delicata: îi facu un semn matrozului ghemuit lânga cabina timonei si acesta dadu drumul ultimei parâme. Petrie trase frânghia în barca si o înfasura cu îndemânare sub felinarul portocaliu pe care îl aprinsese la prova, în timp ce Johnson apuca timona exact în momentul cel mai important. Miscându-se cu prudenta purtati de propriul lor motor, vazura peretele protector al vasului alunecând pe lânga ei, dupa care ramasera brusc singuri, expusi privirilor.
Cea mai apropiata barca siciliana se afla doar la câtiva metri de ei. Pescarii erau aplecati peste marginile barcii, tru- dindu-se sa traga din apa navodul, iar lampa lor portocalie se clatina gata-gata sa cada pe când încercau sa ridice în barca plasa cu peste. Se pare ca lui Vosper îi reusise manevra de plecare, strecurându-se printre doua barci — a lui Petrie si înca una — si pe masura ce marea viteza, dâra alba din urma vasului sclipea în lumina lunii. Acum erau cu totul singuri, la mai putin de o jumatate de mila de tarmul inamic, cârmind spre partea de est a barcilor pescaresti.
— Ia-o un pic mai încetisor, Ed, sopti Petrie în italieneste. N-as vrea sa ne apropiem prea mult înainte ca Guido sa ne dea un semn.
— Daca Guido o fi pe-aici.
— O sa fie sigur.
Petrie tacu, uitându-se la urmatoarea barca, al carui echipaj parea absorbit de lucru. Nu aratau ca cei mai placuti vecini, acesti pescari oachesi, cu fete osoase si cu priviri de oameni care ar fi gata oricând sa înfiga cutitul în spatele cuiva doar pentru pretul unei ciorbe. Petrie era înca îngrijorat la gândul ca Guido fusese prins. Un zgomot îl facu sa-si întoarca brusc capul. Privindu-l, Johnson întepeni:
— Ce se petrece ?
— Mi se pare ca avem companie exact când nu trebuie.
De fapt, ceea ce auzise era accelerarea brusca a motoarelor navei de patrulare a lui Vosper; cresterea vitezei vasului i se parea lui Petrie o idee foarte nimerita pentru a iesi cât mai repede din acest iad. Siajul sclipea în lumina lunii, în vreme ce vasul urma un drum cotit spre nord, îndepartându-se de Palermo. Aceasta accelerare era explica-bila — un alt vas inamic aparuse dinspre est, îndreptându-se direct spre flota de pescuit. Petrie arunca o privire iute în jur, sa vada vreun semn dinspre barci; Guido, daca era cu adevarat acolo, pierduse exact momentul potrivit contactarii.
— Ed, da-mi te rog automatul, îi striga el americanului, în timp ce vedea cum o barca pescareasca se apropia de ei. Johnson, tinând timona cu o mâna, si-o afunda pe cealalta în sac si-i pasa lui Petrie arma automata, în timp ce vedeta de patrulare italieneasca se apropia zgomotos de ei.

Mauser-ul nemtesc automat de 7,63 mm este o arma ucigatoare, care poate fi folosita fie ca pistol, fie ca automat cu foc rapid. I se poate atasa un încarcator cu douazeci de gloante, iar folosit doar ca pistol, este purtat într-un toc de lemn. Alegerea ciudata a materialului tocului are de fapt un scop — atunci când este folosit contra unor tinte aflate la distanta mare, tocul este atasat de capatul pistolului si e folosit ca sprijin pe umar, pentru ca tragatorul sa poata deschide un foc devastator pe o distanta considerabila. Cu un pic de noroc si cu ceva iscusinta, acesta ar putea doborî întregul echipaj al unui vas de patrulare. Rugându-se sa nu aiba nevoie sa treaca la o astfel de executie zgomotoasa chiar în apropierea coastei, Petrie astepta pâna ce zgomotul motoa-relor vasului crescu, moment în care doua barci pescaresti se îndreptara spre el. La o comanda scurta a lui Petrie, Johnson rasuci timona si se strecura printre barci si, cu ele, spre mijlocul flotilei. Se auzi o izbitura pe copastie. Petrie îsi apuca strâns arma pe sub haina, în timp ce privea cum un cârlig se agata de marginea barcii lor, apoi la omul care-l tinea la o distanta de nici un metru jumatate. Vocea sicilianului era aspra si grabita si li se adresa în italiana :
— Ai prins ceva noaptea asta ? întreba el.
— Nu cât m-as fi asteptat în iulie, cred ca submarinele astea cam rascolesc apele, raspunse Petrie, completând parola.
— Eu sunt Guido. Nu sufla o vorba când se apropie vasul...
Probabil ca se lansase vreun semnal pe care Petrie nu-l vazuse, pentru ca brusc barca lor fu înconjurata de alte barci, pierzându-se într-un roi, timp în care cei doi pescari din barca lui Guido întindeau un navod între ei. Johnson, cu motorul oprit, apuca navodul fara sa ezite, iar Petrie îl ajuta sa-l ridice în barca. Cu motoarele încetinite, vedeta inamica îsi facea loc încetisor printre barci, pâna când carcasa ei imensa se înalta chiar lânga barca lui Petrie, cu comandantul tinând în mâna un portavoce. Pescarii bombaneau de zor, suparati de intrarea vasului printre ei, iar Petrie îsi strecura din nou mâna sub haina. Situatia parea primejdioasa: mitraliera de pe vasul italian avea echipajul pregatit în spatele ei, iar pe puntea de deasupra erau soldati înarmati cu pusti. Oare ce dracu’ l-o fi facut banuitor pe comandant ? Italianul îsi ridica portavocele si urla spre ei:
— Ati vazut o vedeta britanica în noaptea asta ?
— Nici vorba ! raspunse Guido. Doar un alt vas de patrulare. Vezi ca ne încurci navoadele !
— Va aflati cu mult prea departe de tarm ! Garnizoana din Palermo nu permite acum pescuitul atât de departe.
— Mergem si noi acolo unde-i peste ! Doar si voi aveti peste la popota, nu-i asa ? raspunse Guido cu insolenta.
— O sa raportez vorbele voastre la comenduirea portului, tuna comandantul italian.
Vasul de patrulare se retrase dintre barci, coti spre vest si se îndeparta spre larg. Petrie se destinse. Prin urmare, Guido trecuse dincolo de limitele permise pentru a-i întâmpina; foarte bine, acesta era un semn de cooperare din partea lui Scelba, semn pe care îl aprecia. Auzi motorul barcii lui Guido si se întoarse spre el, vazând ca îi face semn catre mal. Asadar, porneau direct spre Palermo, unde trebuia sa faca fata urmatoarei etape periculoase: strabaterea portului, masiv aparat. Nu putea spune ca ardea de nerabdare sa ajunga acolo, dar Johnson porni motorul si o lua pe urma barcii sicilianului, prin întuneric.
Dintr-un anumit motiv, barca pescareasca pe care Vosper o vazuse îndreptându-se spre tarm se oprise la mica distanta de acesta. Dar când barca lui Guido o lua din nou catre sud, acea barca, situata acum în frunte, se puse si ea în miscare în aceeasi directie, iar în spatele lor veneau celelalte, strâns grupate. Aici e un plan, îsi spuse Petrie, un plan care, fara îndoiala, fusese conceput de mintea întortocheata a lui Vito Scelba. Sicilienii cântau din nou, melodia lor împrastiindu-se pe întinderea marii ca o pata de ulei negru, o mare care acum era tot atât de calma ca un iaz la tara, asa ca lui Johnson îi venea greu sa creada ca numai cu câteva minute în urma scapasera cu viata dintr-o furtuna groaznica. Petrie statea la prova, în timp ce se apropiau de chei, un fel de dig înalt, întins spre est. Se apropiara destul ca sa zareasca o baterie de tunuri, protejata cu saci de nisip, chiar si siluetele tunarilor si o santinela patrulând cu pusca pe umar. Totul parea favorabil unei debarcari linistite.
Urmându-l pe Guido, Johnson micsora brusc viteza, asa ca acum abia înaintau la adapostul cheiului de deasupra lor. Îl privea cu atentie, în timp ce sicilianul, în picioare în barca lui, si-o conducea doar cu câtiva metri mai în fata; daca intervenea ceva, nu aveau decât câteva secunde ca sa prinda reactiile lui Guido. Petrie pleca de la prova si se apropie de Johnson. Pentru a patrunde în portul Palermo trebuia sa navigheze de-a lungul digului pâna ce ajungeau la un al doilea dig, mai îndepartat si mai scund, care trebuia sa se iveasca dinspre sat, aproape ascunzând digul principal pe lânga care treceau acum. Totul parea linistit, pe masura ce se strecurau pe sub meterezele din piatra. Motoarele mergeau molcom, apa lovea usor piatra pe care Petrie ar fi putut-o atinge cu mâna — dar cântecul pescarilor se opri dintr-o data. În barca din fata lor, Guido statea în picioare, atent, ca si cum s-ar fi asteptat la o surpriza neplacuta.
— Ceva nu-i în regula cu tipul asta, spuse Petrie. Înca nu a învatat sa se relaxeze.
— Sa se relaxeze ? În asemenea momente...
Dar Johnson nu-si mai gasi cuvintele. Apuca zdravan timona, încordat ca un arc, auzind un scârtâit slab raspândindu-se peste apa. Lantul de închidere al portului se deschidea ca sa lase flotila de barci sa intre în portul Palermo. Pe când treceau pe lânga capatul digului exterior, Petrie privi în sus si zari teava unui tun antiaerian îndreptata spre cer, dupa care alunecara încet pe sub dig si putu vedea portul, acoperisurile vechi ale cladirilor dincolo de el, docurile întunecate. Pe cerul scaldat în lumina lunii se împrastiase fumul iscat de mecanismul de deschidere al portului. Tocmai cotea spre dreapta, urmându-l îndeaproape pe Guido si barca din fata lui. Lui Johnson totul i se parea ca merge prea usor si din cauza asta nu se putea relaxa ; poate ca ar putea-o face daca ar aparea un semn de primejdie. Si doar o secunda mai târziu, un fascicul orbitor izbucni dintr-un reflector, luminând intrarea portului ca în plina zi. Petrie înjura în gând si apuca din nou Mauser-ul.
Reflectorul era plasat pe culmea digului interior, îndreptat în jos în asa fel încât sa poata cerceta orice barca trecând pe sub el. Fac pariu ca tipii astia stiu sa scotoceasca, gândi Petrie cu amaraciune, sa numere barcile care ies din port si care vin înapoi. Iar noi avem acum cu una mai mult. Si nu-i exclus sa-i poata identifica pe fiecare dintre ocupantii lor, sub lumina asta orbitoare îndreptata spre ei. Barca din fata lui Guido aproape ca se opri, dar Petrie întelese manevra: barca din frunte îi astepta pe Guido si pe ei sa ajunga în spate, sa poata trece deodata prin lumina reflectorului.
Uitându-se înapoi, vazu o alta barca la doi pasi de el. Johnson îsi dadu si el seama de ce se petrece.
— Sa bag un pic în viteza ? întreba el.
— Tine-o cum e, spuse Petrie, aproape automat.
Orice crestere a vitezei ar putea atrage atentia asupra lor. Privi scurt în jur, în portul pe care îl stia bine, uitându-se dupa vase de razboi, dupa trupe plasate pe docuri, dar locul i se parea la fel de linistit ca si ultima oara când îl vazuse.
În timp ce Johnson roti un pic timona ca sa reintre în flotila de barci ale mafiotilor din fata, Petrie murmura din nou :
— În spatele reflectorului e o mitraliera. Daca deschide cumva focul, întoarce brusc spre stânga, ca sa pot trage mai usor spre reflector...
Se miscau încet, când doua barci din spate luara viteza si-i depasira pe dreapta si trecura repede înaintea barcii lui Guido, patrunzând sub lumina izbitoare a reflectorului. Cei aflati în cele doua barci se distingeau clar, observa Petrie cu îngrijorare. Dar dupa ce depasira fisia de lumina, se petrecu un lucru pe care numai Scelba l-ar fi putut pune la cale. Cele doua barci se ciocnira violent. Urma un cor de înjuraturi siciliene, strigate furioase, ca si cum ar fi izbucnit o lupta.
Omul din spatele reflectorului actiona instinctiv, îndrepta fasciculul de lumina spre stânga ca sa vada ce se petrece acolo, iar în timp ce acesta era centrat spre locul ciocnirii, Guido si Johnson trecura pe dupa capatul digului, celelalte barci urmându-i de aproape. Dându-si seama dintr-o data ca pierduse restul flotilei, italianul muta din nou fasciculul. Acesta zabovi doar o secunda asupra barcii lui Petrie, dupa care se muta asupra barcii din spate, lasându-i doar cu lumina propriei lor lampi. Si pariez, îsi spuse Petrie, ca o alta barca a fost lasata pe mal, undeva, la plecare, astfel ca la întoarcere sa vina cu acelasi numar de barci ca la iesire. Scelba nu putea uita un mic amanunt ca acesta.
— Iata-ne ajunsi, îi spuse el lui Johnson, în timp ce înaintau încet pe apa, urmându-l pe Guido catre un debar-cader parasit.
Johnson mormai nemultumit; se aflau înca în zona bine pazita a portului. Pe masura ce se apropiau de debarcader, la suprafata apei se adunau spuma, zgura si bucati de lemn. În noapte mai plutea si un miros de ulei statut, un miros care semana cu cel de peste putrezit. Observând nemultumirea americanului, Petrie se simti dator sa adauge:
— Cunosc debarcaderul asta ca pe propriul meu buzunar, Ed. Aici se afla un pasaj subteran care ne va scoate repede din port.
Zgomotul unei izbituri îi avertiza ca Guido atinsese debarcaderul ; Johnson opri motorul si lasa barca în voia ei pâna se lovira de barca sicilianului. Ajunsesera, în sfârsit, în Sicilia. Inamicul nu se vedea pe nicaieri si în cel mult o ora vor ajunge la cartierul general al mafiei. Si abia acolo, gândea Petrie cu teama, va începe adevarata lupta cu Vito Scelba.

Vineri, 9 iulie, înainte de rasaritul soarelui

Don Vito Scelba, omul-cheie al acestei operatiuni, singurul om din Sicilia care, dupa parerea lui Petrie, era în stare sa duca de nas masivele forte italiene si germane, care ar putea — daca ar si vrea — sa conduca un comando de sabotori de-a lungul insulei si sa-l faca sa treaca prin puternicele ziduri de aparare ale portului din Messina, afla în numai câteva minute ca cei doi agenti ai Aliatilor reusisera sa debarce la Palermo. Mesajul telefonic de la omul sau din mafie, plasat într-o casa de unde se putea vedea portul, fusese scurt si bine codificat: „Cerealele au sosit.“
— Multumesc, Nicolo. Ramâi acolo înca o vreme.
Scelba puse receptorul la loc, stiind ca Nicolo o va lua din loc repede, conform întelegerii. Nimeni dintre cei implicati în aceasta operatiune nu trebuia sa riste sa fie prins de carabinieri — iar carabinierii ascultau convorbirile telefonice de pe jumatate din insula, într-un efort disperat de a distruge întreaga organizatie mafiota. La adapostul palmei facute caus, îsi aprinse un trabuc de culoare închisa si ramase tacut în încaperea mare, complet golita de mobila; pâna acum trei zile, acest palazzo, care era acum sediul cartierului sau general, apartinuse familiei Gonzago, una dintre cele mai bogate familii din Sicilia. Dar acum, acesti bogatasi, urmând exemplul altora, fugisera în Italia continentala din cauza asalturilor parca fara sfârsit ale fortelor aeriene ale Aliatilor.
Scelba nu era chiar singur în camera goala, dominata doar de un imens candelabru; pititi în spatele ferestrelor înalte ce dadeau spre curtea interioara, câtiva mafioti pri-veau în întuneric cu armele pregatite, oameni scunzi, cu fete întunecate, înarmati cu cele mai periculoase arme care se puteau gasi pe insula, lupara. Cuvântul acesta purta trei întelesuri — munitia, arma însasi si modul de a ucide. Chiar si în Sicilia era strict interzis sa topesti plumb pentru gloante, sa umpli cartuse si sa le bagi într-o arma, dar fara aceste mijloace mafia ilegala nu putea supravietui. Multi au murit în Sicilia de aceasta boala temuta, lupara, o boala careia nu i s- a gasit înca leacul. Indivizii nemiscati de pe lânga ferestrele camerei întunecate asteptau, împreuna cu Scelba, pierduti în gânduri. Acesta ar putea fi cel mai hotarâtor moment din lunga sa cariera, momentul crucial pe care îl asteptase atâtia ani, dintre care multi amari. Petrie se întorsese.
Signor Scelba stia mai multe despre cariera militara a maiorului James Petrie, DSO, decât ar fi banuit vreodata ofiterul; stia ca Petrie este de regula trimis ca sa distruga obiective vitale, ca recenta sa sedere de doua luni pe insula fusese neobisnuita, pentru ca nu jucase doar simplul rol de ofiter de legatura între Cartierul General al Fortelor Aeriene ale Aliatilor si mafie si, mai mult, ca aceasta întoarcere a lui Petrie pe insula avea un scop cu totul deosebit. Mai întâi, fusese acea cerere urgenta pentru o masina, cu rezervorul plin. Aceasta indica o calatorie lunga de la Palermo si doua posibile destinatii sau obiective — fie tunurile de pe tarmul Siracuzei, fie bacul de trenuri, Cariddi, de la Messina. Reteaua sa de mafioti raspânditi prin întreaga insula îl tinea în permanenta la curent pe Vito Scelba cu ultimele vesti, asa ca el auzise de disperata încercare a Aliatilor de a scufunda ultimul bac care putea transporta trenuri prin strâmtoarea Messina. Da, probabil ca Petrie se va îndrepta spre unul din aceste doua orase, fie Siracuza, fie Messina. Iar mesajul de la Cartierul General al Fortelor Aeriene, semnat chiar de Petrie, spunea ca el însusi ar trebui sa fie prezent atunci când vor veni cei doi de la Tunis. Asta parea o situatie foarte intere-santa, care putea fi la nesfârsit exploatata.
Abia stiind sa scrie, baiat de pastor, Scelba se catarase tot mai sus pe scara mafiei, mai cu vorba, mai cu intrigi, mai cu bâta, pâna când, la douazeci si cinci de ani, reusise sa devina un capo, un sef al oribilei organizatii care-i „proteja” pe cei sarmani din Sicilia, în acelasi timp storcându-i de bani. Ca intendent al unui mare mosier, avusese control deplin asupra taranilor care trudeau pe rupte pe mosie. Daca unii dintre acestia cooperau cu mafia, el le acorda protectie când se aflau în încurcatura, dar celor care refuzau le acorda cu totul alt fel de rasplata — un cutit înfipt în spate pe vreo ulita dosnica, o picatura de otrava turnata în paharul cu vin sau un glont tras direct în fata atunci când omul se întorcea acasa. Apoi veni Mussolini la putere si cum fascismul nu putea tolera nici o alta putere, situatia s-a schimbat pentru mafie. Treptat. Pe la începutul anilor ’30 a venit în insula Moro, însotit de politisti incoruptibili si de trupe puse pe treaba, pregatite sa dea gata debandada siciliana. Asa ca Scelba a fost nevoit sa se dea la fund.
Desi fara educatie, Scelba avea judecata si spirit de prevedere. El stia ca Aliatii vor fi victoriosi — pentru ca altfel politia fascista ar ramâne acolo, iar mafia ar muri — si în victoria Aliatilor el vedea deschizându-se posibilitati nemasu-rate. Pentru renasterea puterii mafiei. Pentru Vito Scelba însusi. Pentru o reluare a legaturilor cu Napoli si cu Marsilia si — se întelege — cu New York-ul. Vito Scelba visase din- totdeauna sa cladeasca o organizatie internationala destul de puternica pentru a fi în stare sa lupte cu guverne, chiar si cu tari întregi, organizând crima pe scara mondiala, desi cuvântul „crima“ nu-i venise niciodata în cap. Lui Scelba toate acestea îi apareau ca o problema de afaceri. I se parea chiar ciudat ca singurul om care putea sa-l ajute a-si atinge scopul era un ostas din armata Aliatilor care nu avea încredere în el. Scelba medita cu amaraciune asupra acestei împrejurari, tragând cu pofta din trabucul ascuns în podul, palmei. Peste doar câteva minute va trebui sa treaca în pivnita, iar acolo locul era strâmt, aproape claustrofobic. Din fericire, îi mai ramânea ceva timp pâna atunci.
Se uita la ceas. Putin dupa unsprezece. Petrie, socoti el, avea sa soseasca cam pe la miezul noptii. Îsi arunca trabucul si îl strivi cu gheata, dar apoi se apleca si baga chistocul în buzunar — nu trebuia lasata în camera nici o urma a pre-zentei lor. Înainte de a coborî pe scara, arunca o privire cu-rioasa spre tavanul pictat cu fresce, slab luminat, spre oglinzile înramate însirate pe pereti, spre podeaua din mar-mura scumpa. Tot luxul acesta nu însemna nimic pentru el. În felul lui, era un om simplu, care n-avea nevoie decât de un acoperis sub care sa poata dormi. Dând un ordin scurt în siciliana, deschise usa care ducea spre pivnite si coborî acolo în asteptarea lui Petrie. Seful mafiei siciliene, care controla întreaga retea clandestina din Palermo si din împrejurimi, îsi pregatea propriul sau atac — un atac pentru timpurile ce aveau sa urmeze dupa razboi.

— E acolo, esti sigur ?
Petrie îl apuca strâns de brat pe Guido, îl trase spre o in-trare întunecata din strada pustie, în vreme ce Johnson era undeva înainte, pregatit sa-i acopere. Venisera din port pe drumuri ocolite, croindu-si cale printr-un labirint de stradute care împrejmuiau cartierul Albergheria, si de doua ori nimeri-sera peste patrule de carabinieri, pe când în departare se auzea necontenit uruitul masinilor armatei. Acum ajunsesera în apropierea Albergheriei si Petrie privea spre acel palazzo, una dintre cele mai mari cladiri din Palermo. În fata zidurilor de piatra se ridicau elegante scari curbate care ajungeau la o terasa, dupa care se ridicau si mai sus, spre o a doua terasa. Acoperisul palatului era decorat cu statui, siluete nedeslusite pe care Petrie le confundase o clipa cu niste santinele stând la pânda.
— Guido, spuse el cu hotarâre, Scelba n-are cum sa fie aici.
Sicilianul paru speriat de mentionarea numelui si pro-testa.
— Este aici, signore, spuse el. Asta e vila Gonzago. Fa-milia toata a plecat la Napoli acum câteva zile si vila e acum goala. Hai repede, sa nu zabovim aici ! Dupa mine, signore !
Guido voia sa plece cât mai curând din strada si desigur ca Petrie nu-l condamna pentru asta, asa ca-l urma pe sici-lian prin curtea pavata catre o poarta dintr-un al doilea zid de piatra, care îi duse spre spatele palazzo-ului. Acum era tare întuneric si înca nu-si acomodasera ochii. Scormonindu- se prin buzunare, Guido strabatu mai lent o portiune pie-truita ca sa poata si ei tine pasul. Odata ajuns în spatele cladirii, baga o cheie în broasca unei usi scunde de lemn, o rasuci si împinse usa. O lanterna sclipi brusc dinauntru si în lumina ei vazu un pistol învechit îndreptat direct spre gâtul lui Guido. Urma un schimb de cuvinte în siciliana, o limba atât de diferita de italiana încât Petrie abia daca mai prindea câte un cuvânt când si când, dupa care el si Johnson fura condusi pe un coridor lung. Sicilianul cu pistolul îi lua lui Guido cheia, încuie usa la loc si o zavorî la lumina lanternei pe care o tinea un alt mafioso, dupa care îi conduse catre o scara ce ducea în jos.

— Bine ai venit din nou la Palermo, maior Petrie !
— Afara atmosfera pare cam agitata, signor Scelba, spuse Petrie repede, în timp ce-si strângeau mâinile. Ce se întâmpla, de fapt ?
Se aflau la vreo zece metri sub nivelul orasului, în atmo-sfera de mormânt a unei pivnite mari de vinuri, luminata de felinare atârnate de grinzi. Lui Petrie îi patrundea în nari un miros de vin acru, iar pe obraji simtea ceva umed si rece, în timp ce seful mafiei îl conducea politicos catre o masa de lemn din mijlocul încaperii.
— N-ai sosit într-un moment prea bun, îi spuse Scelba. Generalul Bergoni tocmai face o razie prin oras — dar asta-i doar un pretext. Va urma, ceva mai târziu, o adevarata inva-zie în cartier. Casele vor fi scotocite de sus pâna jos, oamenii vor fi scosi afara, în plina noapte. Înca mai umbla dupa noi, vezi.
— Care cartier ?
— San Pietro, dupa câte am fost informat.
— Dar nu si Albergheria ? insista Petrie.
— Nu, cu conditia sa nu-si schimbe parerea în ultimul moment, ca masura de prevedere.
Scelba îl privi pe oaspete cu zâmbetul pe buze, iar Petrie întelese ca din nou il capo voia sa accentueze riscurile pe care ?i le asuma colaborând cu Aliatii.
— Vom avea un pahar de vin peste o clipa, continua Scelba. Cum vedeti, avem rezerve destule aici...
Petrie îl prezenta pe Johnson, dupa care se asezara la masa cu to?ii, iar cei doi îsi continuau convorbirea. America-nul nu-l mai întâlnise niciodata pe seful mafiei, pentru ca Scelba se întâlnea rar cu agenti ai Aliatilor, dar acum atentia îi era îndreptata asupra celorlalti oameni din pivnita, care cu greu ar fi putut trece drept tovarasi de bautura. Cei cinci sicilieni care sedeau pe niste pietre în jurul pivnitei aproape ca nu se zareau în lumina palida aruncata de lampile cu gaz, dar asta nu prea conta. Din ce se vedea, Johnson putea trage concluzia ca toti acestia erau doar scursura Palermo-ului, barbati cu fete încruntate, îmbracati în haine taranesti ca si ale sale, oameni care au fost cu grija alesi ca sa-l apere pe seful mafiei în ascunzisul lui; era clar pentru oricine ca fiecare dintre ei savârsise câteva omoruri abominabile, în vreun fel sau altul. Stateau tacuti în umbra, cu pustile în brate, iar unul dintre ei, care-si pierduse, se pare, un ochi în cine stie ce rafuiala, îsi trecea vremea scobindu-se în dinti cu cutitul, înainte de izbucnirea razboiului, americanul întâlnise multi indivizi dubiosi de-a lungul granitei cu Mexicul, dar, în comparatie cu cei de fata, toti aceia i se pareau acum niste sfinti.
— Sanatate ! spuse Scelba, ridicând paharul, si noroc în misiunea dumitale, domnule capitan Johnson.
— Sanatate ! raspunse americanul, ridicând paharul si bând cu grija.
Scelba se asezase în capul mesei si pentru prima oara Johnson îl putea vedea limpede. Chiar daca avea spre saizeci de ani, il capo din Palermo parea o figura impresionanta, desi era îmbracat doar într-o camasa cu mâneci scurte si pantaloni cu bretele. Un sicilian cu trasaturi dure, cu falcile patrate si cu ochii greu de zarit în spatele ochelarilor de soare cu rame de baga. Cu umeri imensi, seful mafiei parea solid facut, dar când îi întâmpinase la venire vazuse ca era cu vreo palma mai scund decât Petrie. Stergându-si discret sudoarea de pe frunte cu dosul mâinii, Johnson era impresionat de felul sau de a fi nepasator, de modul în care arata ca detine controlul unei situatii extrem de periculoase, asa cum statea linistit, cu mâinile încrucisate peste masa goala, cu un trabuc între buzele lui groase. Ochelarii fumurii îi ascundeau cu totul ochii si americanul avu sentimentul nelinistitor ca din spatele lentilelor acestia îl scrutau, cautându-i punctele slabe. Petrie îsi puse paharul pe masa, se uita fix la mafiot si arata spre cei de lânga pereti.
— Nu prea avem timp de pierdut, spuse el, si am avea câte ceva de discutat.
Scelba vorbi repede ceva în siciliana, oamenii se ridicara în picioare si parasira pivnita pe o a doua scara, care urca chiar din spatele locului unde statea il capo. Astepta pâna când auzi zgomotul usii închise, dupa care îl privi întrebator pe Petrie.
— Ce te readuce în Sicilia atât de curând ? Vreo misiune importanta ? întreba el usor.
— Ce te face sa crezi asta ?
— Pentru ca mesajul radio pomenea de o masina.
— Si masina e pregatita ? spuse Petrie, evitând întrebarea si încercând sa afle cât putea mai mult înainte ca Scelba sa înceapa obisnuita lui târguiala.
— Nu prea, a avut loc un incident.
— Dumnezeule ! ofta Petrie. Cazusem de acord sa ne asiguri transportul. Cu rezervorul plin.
— Care acord ? întreba Scelba, lasându-se pe spate în scaun, cu trabucul în gura. Mesajul vostru îmi cerea doar o masina, iar eu am primit doar mesajul. Si mai voiati pe deasupra si un rezervor plin.
În vocea sicilianului era o nuanta de ironie care îl irita pe Johnson, dar Petrie parea ca nu o observa, pe când gazda continua:
— Oare pe la comandantul vostru nu s-a auzit ca aici benzina este sever rationalizata ?
— Atunci n-aveai decât s-o procuri de pe piata neagra, replica Petrie. Stim bine cine controleaza piata asta în Palermo.
Interveni Johnson, simtind ca Petrie mersese un pic cam departe:
— Adevarul e ca trebuie sa plecam din Palermo cât mai curând posibil, spuse el.
Sicilianul se întoarse catre el, ca si cum si-ar fi dat dintr-o data seama ca mai e si el acolo, iar în vocea lui razbatu din nou o nuanta ironica:
— Domnule capitan Johnson, o masina era pregatita pentru voi înca de acum cinci ore, dar imediat dupa asta carabinierii au facut o razie, au patruns în garajul unde o tineam si au rechizitionat-o.
— Asa ca ne-ai gasit alta masina, presupuse Petrie, cu încredere prefacuta.
— Poate ca aveti prea mare încredere în puterea mea, raspunse mafiotul. Stiti, desigur, ce necazuri avem pe aici. Sper ca se stie la Cartierul General al Fortelor Aeriene ale Aliatilor ca pe-aci ne punem viata permanent în pericol colaborând cu voi, ca autoritatile de pe insula îsi intensifica întruna eforturile ca sa ne distruga, ca familiile ne sunt mereu în pericol...
Ceva în vocea sicilianului îl alarma pe Petrie.
— Dar ce mai face signora Scelba ? întreba el.
— Nu mai e aici, la Palermo, raspunse el. Am trimis-o împreuna cu baiatul în Catania. Scelba facu o pauza, ca sa accentueze cât de critica devenise situatia, dar informatia asta îi atrase atentia lui Petrie: ghicise oare sicilianul ajutorul pe care ei aveau sa i-l ceara, determinându-l sa-si expedieze familia în siguranta în alta parte cât timp va lipsi ?
Dar urmatoarele lui vorbe devenira mai încurajatoare :
— Va voi da chiar masina mea...
— Acum ?
— De îndata ce va fi reparata. Oamenii mei lucreaza peste noapte ca s-o pregateasca...
— Peste noapte ? Atunci când dracu’ va fi gata ? întreba Petrie. Planuisem sa plecam din Palermo în urmatoarea ora.
— Imposibil ! Masina nu va fi gata de drum înainte de rasaritul soarelui. Va fi pregatita si ne va astepta la o raspân-tie de drumuri dincolo de oras, pentru ca circulatia prin Palermo este prea periculoasa.
— Dar în zori e târziu, mult prea târziu...
— Sunt sigur ca vei reusi, domnule maior Petrie. Trebuie sa reusesti, pentru ca masina nu poate fi gata mai devreme. Aveti de parcurs un drum lung.
— De ce presupui asta ?
— Pentru ca ati cerut rezervorul plin, raspunse Scelba, aruncându-si bratele în laturi, în semn de scuza. Si, îmi pare rau s-o spun, avem câteva vesti neplacute. Radiotelegrafistul vostru, sergentul Fielding, a fost ucis azi-dimineata de carabinieri pe când încerca sa ajunga la transmitator. Scelba vazu spaima de pe fata lui Johnson si o întelese. Purta haine taranesti ca si voi, spuse el, si nu avea asupra lui nici un document dupa care ar fi putut fi identificat.
Petrie îsi aprinse si el o tigara, straduindu-se sa evalueze situatia. Vestile acestea nu erau deloc bune. De vreme ce bietul Fielding era pierdut, asta însemna ca urma sa plaseze el însusi explozivul în burta feribotului. Iar plecarea abia în zori îi cam aducea în pragul dezastrului, pentru ca terme- nul-limita expira la miezul noptii; le mai ramâneau doar nouasprezece ore ca sa strabata întreg drumul de la Palermo la Messina, sa treaca prin apararea portuara si sa ajunga pe bordul bacului. Asta însemna ca Scelba trebuia sa vina neaparat cu ei, sa-i duca acolo cât mai repede cu putinta. Asa ca se hotarî sa treaca peste formalitati si sa intre direct în subiect.
— Signor Scelba, spuse el, ne aflam aici ca sa lovim un obiectiv foarte important de la Messina. As vrea sa ne conduci acolo chiar dumneata, sau macar sa ne servesti ca ghid. Vom merge pe drumul din interiorul insulei, prin Sco- pana.
— Nici vorba ! replica Scelba, mirat. Messina e la capatul celalalt al insulei ! Iar drumul din interiorul insulei e foarte greu. Tot ce pot face e sa va dau unul dintre oamenii mei ca ghid...
— Nu ! spuse Petrie, trântindu-si paharul gol pe masa. Nu unul dintre oamenii dumitale, ci chiar dumneata ! Esti singu-rul om din Sicilia pe care ma pot bizui ca sa ajungem acolo la timp.
— Dar asta e imposibil, spuse din nou Scelba. Trebuie sa ramân aici, sa pregatesc organizatia pentru momentul în care ve?i face marea debarcare.
— Treaba asta deja ai facut-o, spuse Petrie, la fel de ferm. Cartierul General crede ca cel mai mare serviciu pe care ni-l poti face acum e sa ne duci la Messina. Trebuie sa fim acolo mâine, înainte de miezul noptii.
Scelba protesta cu un sarcasm evident.
— Dar asta-i partea cea mai bine pazita a insulei ! tinti el cu trabucul catre Petrie. Nemtii se afla acolo cu toate fortele si nu prea-i poti duce de nas. Nici vorba sa patrunzi în docuri...
— Nici pentru un om care controleaza mafia de pe chei ? întreba Petrie linistit.
— De fapt, îmi ceri sa-mi risc viata...
— Dar faci treaba asta înca de când ai început sa ne furnizezi informatii despre miscarea trupelor din insula.
— Dar nu cu un risc atât de mare. Sunt sute de kilometri pâna la Messina pe drumul interior. Fiecare kilometru poate fi ultimul, oricare cotitura poate deveni o capcana mortala...
— Vei veni cu noi, nu-i asa ?
— Nu ! spuse Scelba dupa o pauza, privindu-l pe Petrie peste vârful trabucului. Nici chiar daca mi-ai promite ca ma numiti prefect al regiunii Palermo dupa debarcarea Aliatilor.
Deci asta era; venise vremea târguielii. Prudent, Petrie nu scoase nici un cuvânt în timp ce sicilianul umplea din nou paharele. Ajunsesera la punctul culminant, când seful mafiei scosese ultimul as din mâneca: ori îl numesc prefect, ori nu-i duce la Messina. Si asta dupa atâta târguiala ! Deoarece Cartierul General al Fortelor Aeriene ale Aliatilor n-ar fi fost niciodata de acord cu un astfel de târg, trebuia acum sa-l convinga pe acest capo sa accepte un post mai mic, de exemplu pe cel de primar al orasului Palermo. Si, în ciuda celor spuse la întrunirea de la Tunis, nu putea fi sigur ca Scelba va fi acord cu asta.
— Oamenii cu care lucrez nu-ti pot oferi prefectura, spuse el cu duritate. Daca numai asta vrei, sa uitam toata povestea.
— În orice caz si voi va trebui sa uita?i misiunea.
— O sa ajungem acolo chiar si fara tine, pe Dumnezeu ! tuna Petrie cu mânie prefacuta. Da-ne doar masina si benzina si vom ajunge acolo singuri.
— Dar nu noaptea ! Nu cunoasteti drumul...
— Am harta, rosti scurt Petrie. Am venit pregatiti si pentru cazul ca vei încerca sa ne duci de nas.
— Are harta ! izbucni în râs Scelba, scuturându-si umerii largi, lovind masa cu palmele. Încercati sa va descurcati singuri ! Încercati sa gasiti singuri cararea aceea numita drum în tara asta. Va veti pierde în numai doua ore...
Se opri din vorba când Petrie se ridica si-si împinse scaunul în spate, privindu-l crunt pe capo.
— Când ma voi întoarce la Cartierul General, înteleg ca pot sa raportez ca ai refuzat sa cooperezi cu noi ?
— Poate ar fi mai bine sa spui „daca ma întorc”, exclama Scelba cu sarcasm.
— Sa le raportez refuzul absolut de a ne ajuta ? repeta Petrie.
— Nu prea poti face asta, daca va dau masina si benzina.
— Dar avem nevoie si de tine. Chiar tu ai spus asta. Din câte vad, ti-ai pierdut orice speranta de a capata un post oficial în administratia Aliatilor în Sicilia.
Johnson tresari auzind aceasta afirmatie. Din experienta sa trecuta cu mafia de-a lungul granitei mexicane învatase ca organizatia punea mare pret pe ceea ce ei numeau „respect” în timpul tratativelor; pâna acum Petrie nu daduse nici o atentie acestui aspect si Johnson se întreba cam care sunt sansele lor de a pleca vii din pivnita aceea de vinuri. Dar Scelba îi privea lung peste vârful trabucului, neparând deloc suparat.
— Ramâne în continuare deschisa posibilitatea ca nemtii sa va arunce din nou în mare, spuse el cu un surâs rautacios. În încheiere, cam pe unde ma aflu eu ?
— Nu esti nicaieri ! replica Petrie, spunând lucrurilor pe nume. Nu vezi cum carabinierii îsi intensifica goana dupa voi ? Daca noi pierdem, si tu esti mort, Scelba. Iar daca vom câsti- ga, vei avea tot ce-ti doresti. Asa cum stam acum, ai la îndemâna ambele solutii, asa ca alege.
— Ce spui suna bine, dar vad ca n-ai nici o oferta precisa sa-mi faci.
— N-am spus asta !
— N-ai spus ? întreba Scelba, sprijinindu-si coatele pe masa si aruncându-i prin ochelarii aproape opaci o privire sinistra.
Ajunsesera la momentul decisiv, îsi spuse Petrie, foarte aproape de clipa când va trebui sa faca o oferta clara, dar clipa asta trebuia bine calculata, pentru ca sicilianul sa-si dea bine seama ca ei nu pot oferi nimic mai mult. Dincolo de lumina firava a lampilor cu gaz erau niste firide, în care probabil stateau ascunsi mafiosi, gata sa-si descarce prompt armele daca Scelba ar hotarî sa încheie brusc tratativele. Nu era un sfârsit prea probabil, dar mafia era cu totul imprevizibila si Petrie avea senzatia ca sta pe un butoi cu pulbere.
— Esti autorizat sa-mi faci o propunere concreta, sau nu ? întreba il capo dupa o lunga tacere.
— Da.
— Daca trimit cu voi pe altcineva, un om de încredere...
— Nu. În cazul asta o lasam balta. Vom încerca sa facem singuri treaba.
— Mi se pare ca încerci sa ma santajezi, spuse sicilianul cu blândete. Nu uita ca v-am furnizat informatii vitale asupra miscarilor de trupe, care v-au ajutat sa va puneti la punct planurile de invazie...
— Dar si alti agenti ne-au dat informatii, asupra altor parti ale insulei.
— Aveam impresia ca eu sunt mai mult decât un simplu agent...
— Asta depinde mult de cum vei raspunde acum.
— Esti un om cu care greu se poate vorbi, domnule maior Petrie. Îmi dau seama acum de ce te-au trimis în Sicilia tocmai pe dumneata.
— Stiau ca o sa am de-a face cu tine ! zâmbi Petrie, pen-tru prima oara de când intrase în pivnita, si vazu cu placere ca un zâmbet sters aparu si pe fata lui Scelba.
— Înca n-am auzit vreo oferta, comenta acesta.
— Ai putea fi numit primar al orasului Palermo de îndata ce Aliatii vor controla vestul Siciliei.
— Asta nu-i cine stie ce...
Petrie izbucni:
— La dracu’, Scelba. Stii bine ca asta înseamna foarte mult. Postul îti va da putere maxima în propriul tau oras ! Practic, îti va oferi controlul asupra Palermo-ului...
— Palermo este deja al meu.
— Pai, daca-i asa, condu-ne direct afara din oras si nu ne trimite la o masina ascunsa pe undeva pe la o încrucisare de drumuri !
Scelba îl privi aspru pe Petrie, care, inexplicabil, parea vesel. Sosise momentul prieteniei, al limpezirii atmosferei, caci mândria este pretioasa pentru mafie si Petrie simti ca nu trebuie sa întinda prea mult coarda. Asa ca-si cauta o alta tactica de a continua atacul.
— Iata ca acum capeti tocmai ce urmareai înca de când am venit pentru prima oara aici, continua el. Ai tintit sus de tot si iata ca esti pe cale sa obtii ce voiai. Sa fiu al dracului daca eu ti-as fi oferit acest post, Vito, indiferent cât de mult as fi avut nevoie de tine.
— Ah ! Un emisar cu rezerve, asadar ! Il capo nu se putu stapâni sa nu-si arate un pic din ironia sa rautacioasa. Stii bine, desigur, ca ati oferit foarte putin, dar tinând seama de sentimentele mele fata de Aliati, voi accepta...
— Bineînteles, oferta e valabila numai daca mergi tu cu noi la Messina.
— Voi încerca sa fac si asta. Brusc, Scelba deveni serios si pus pe treaba. Va trebui sa plecam de aici cu doua ore înaintea zorilor ca sa ajungem la timp la încrucisarea aceea de drumuri. Dar înainte ar trebui sa mâncam ceva. Nu vom avea decât macaroane si vin, dar destul ca sa ne umplem stomacul...
Mâncarea le fu adusa de o taranca dintr-o alta pivnita, iar Petrie, cu experienta multor prânzuri întrerupte, mânca la repezeala, pe când Johnson nu se grabea, poate si pentru ca tovarasia mafiotilor lui Scelba care li se alaturasera acum nu avea cum sa-i sporeasca pofta de mâncare. Americanul avea o acuta senzatie de claustrofobie, închis în acest beci, mult sub nivelul orasului, o impresie ca se afla prins într-o capcana, iar fetele întunecate si crunte din jurul mesei nu-l ajutau deloc sa priveasca lumea cu optimism, asa ca mesteca impasibil, cu atât mai mult cu cât macaroanele erau insuficient fierte. Nici nu terminase jumatate din portie când Carlo, nepotul lui Scelba, aparu brusc în usa, cu un mesaj urgent.

Un taran masiv, aratând cam flamând si care lui Petrie nu-i inspira nici un pic de încredere de cum îl vazu, navali pe usa, urmat de câtiva dintre sicilienii care îi adusesera si pe ei înauntru. Începu sa vorbeasca fara nici un fel de ceremonie, iar Scelba se încrunta pe când cuvintele acestuia se revarsau poticnit, printre gâfâituri.
— Signore, vin carabinierii, vin cu sutele. Cu tancuri, cu masini blindate. Au înconjurat întregul cartier Albergheria. Scormonesc peste tot...
— Si când a început toata treaba asta ? întreba il capo calm.
— Cu vreo ora în urma.
Seful mafiot sorbi din pahar, iar ceva în felul lui de a vorbi îi spuse lui Petrie ca nepotul acesta al lui nu-i era deloc pe plac. Nu se observa de la prima vedere; la suprafata, Scelba îsi mentinea un aer impasibil, ca si cum ar avea totul sub control, vestile proaste aduse de Carlo neparând sa-l tulbure câtusi de putin. Dar în timpul celor opt saptamâni pe care le petrecuse înainte pe insula, Petrie ajunsese sa-l cunoasca bine pe il capo, si acum se întreba daca el crede macar un singur cuvânt din cele spuse de nepotul sau.
— A fost tare greu, don Scelba, spuse nepotul, turuind ca o morisca. Erau aproape sa ma prinda, sunt atât de multi. N-am mai vazut niciodata pâna acum atâtea trupe în oras. Au înconjurat Albergheria din toate partile, nimeni nu mai poate scapa...
— Nici nu vom încerca atunci. Vom astepta aici pâna trec dincolo de noi.
Petrie avu impresia ca acest raspuns nu-l satisfacea pe nepot. Rasucindu-si sapca în mâini, Carlo ezita o clipa, aruncând o privire scurta catre cei doi straini asezati la masa lânga Scelba. Petrie îl privea insistent pe Carlo, întrebându-se de ce este atât de nervos. Iar nervozitatea lui se raspândea si asupra celorlalti din încapere; mai multi mafiosi se uitau spre Scelba, parca asteptând un ordin ca sa plece de-acolo. Daca nu ne purtam cu grija, gândi Petrie nelinistit, începutul asta de cearta s-ar putea sa se termine cu o panica în toata regula. Îndreptându-si umerii, nepotul începu din nou sa vorbeasca :
— Cauta peste tot. Or sa ajunga aici în jumatate de ora, poate chiar mai repede. Au trimis deja oameni spre palatul contelui Lucillo, asa ca sigur vor trimite si aici...
— Linisteste-te, prietene, îi spuse Scelba. Nu te-am mai vazut într-o asemenea stare. Cazu o clipa pe gânduri, privin- du-si nepotul prin lentilele sale întunecate, pe când acesta se legana de pe un picior pe altul. De fapt, continua el, nu te-am vazut niciodata în halul asta. Nu cumva mai e ceva care sa te îngrijoreze, Carlo ?
— Pai, ce altceva ar mai putea fi, signore ?
— Tocmai asta te întrebam eu.
— Mi-e teama de siguranta dumitale, don Scelba. Daca ramâneti aici, s-ar putea sa va gaseasca...
— Asa ca ti-ai adus prietenii ca sa ma pazeasca, nu-i asa ?
Ceva se misca în coridorul care ducea spre fundul beciului, iar Petrie întepeni observând simultan doua lucruri: mâna dreapta a lui Scelba se lasa sub marginea mesei si pe genunchi îi aparu un revolver care mai înainte nu fusese acolo, iar pe coridor aparura câtiva barbati, toti sicilieni si cu pusti în mâna. Situatia parea mult mai serioasa decât îsi închipuise. Acoperindu-si gura cu palma, îi sopti lui Johnson:
— Treci sub masa, Ed, daca izbucneste vreo lupta...
Carlo îsi rasuci sapca si mai tare.
— Au venit cu mine ca sa fie siguri ca ajung aici, spuse el.
— Apreciez grija ta pentru mine. Nu ramâi cu noi, Carlo ? îl întreba Scelba pe un ton politicos.
— Trebuie sa trec pe acasa. Nevasta... Întelegi, nu ?
— Sigur, Carlo. Frumos din partea ta ca ai venit pâna aici sa ma previi.
Scelba se ridica si-i întinse mâna foarte prieteneste, lasându-si fara sa se observe revolverul pe scaun si spunând din nou ca vor ramâne pe loc pâna trece razia. Carlo mai arunca o privire asupra celor doi straini, refuzând paharul cu vin oferit de Scelba si pleca în graba pe coridor, urmat de oamenii sai. Mafiotii ramasi în pivnita se destinsera, îsi cobo- râra pustile care parusera îndreptate ca din întâmplare în directia coridorului si privira întrebator catre Scelba.
— Nepotul asta al tau, e si el membru al organizatiei ? întreba Petrie.
— Bineînteles ! Scelba parea imperturbabil, dând pe gât paharul cu vin. Trebuie sa plecam imediat catre locul acela de la încrucisarea de drumuri ! Data fiind razia asta militara, va trebui sa ne deplasam cu mare grija. Sunteti gata ?
Privi spre farfuria numai pe jumatate golita a lui Johnson.
— Nu stiu de ce, dar nu prea mi-e foame acum, spuse americanul indiferent. Sunt gata.
— Iesim tot prin pivnite ? întreba Petrie, în timp ce-l privea pe Scelba bagând revolverul în buzunar, dar ferindu-se sa comenteze.
— Nici vorba, raspunse acesta, carabinierii le vor cerceta cu mare grija. Dar nu va faceti griji, vom iesi pe acoperisuri. Iar la ivirea zorilor vom fi acolo unde trebuie.


(va urma)