sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Perle (7)



Colin Falconer






Pentru Rones. Perla cautata de mine


Nu pot sa mor daca nu mi-a venit ceasul.
Zicala obisnuita printre cautatorii de perle japonezi din Broome.


Cameron deschise atât de violent usa bancii încât mai multi clienti se dadura înapoi alarmati. Cameron sari peste tejghea tinând în pumnul drept o scrisoare mototolita. Unul dintre functionari sari în picioare, încercând sa-i bareze drumul. El îl împinse înapoi pe scaun si intra furtunos în biroul lui Dalziel trântind usa dupa el.
Dalziel era în spatele biroului examinând un registru principal în timp ce contabilul se apleca de lânga umarul lui drept. Fata lui Dalziel deveni alba ca hârtia. Cameron îi trânti pe birou scrisoarea mototolita:
— Ce-i asta?
— Domnule McKenzie, n-aveti dreptul…
Contabilul încerca sa se strecoare pe lânga Cameron spre usa. Cameron îi iesi în fata:
— Ramâi pe loc!
— Daca vreti sa va faceti o programare ca sa discutam aceasta…
— N-am nevoie sa-mi fac o programare, Dalziel. Sunt aici si o sa discutam. Acum spune-mi ce înseamna asta!
— E foarte clar ce înseamna. Banca va refuza împrumutul.
— De ce?
— Este politica bancii.
Cameron îl apuca de cravata si rasuci nodul sufocându-l.
— Spune-mi un singur lucru. E mâna lui George Niland?
Dalziel scoase un sunet înfundat în timp ce ochii i se bulbucau de frica. Nu raspunse.
— Cred ca mi-ai spus tot ce vroiam sa stiu — Cameron îi dadu drumul — Nenorocit marunt!
Îi arunca lui Dalziel scrisoarea în fata si iesi în goana, iar clientii si functionarii abia îndraznira sa respire. Nimeni nu misca, abia câteva clipe mai târziu un functionar tânar baga capul pe usa adresându-se lui Dalziel:
— Acum ati dori o cana cu ceai, domnule?

* * *

Elvie era în curte, hranind gainile. Ceva nu era în regula. Cameron nu mai vorbea de zile întregi si chiar si mami era în toane proaste. Pe veranda erau o gramada de sticle goale de gin. Ar fi vrut sa-i spuna cineva ce se-ntâmpla.
Îl auzi pe Black Jack — Cameron îl botezase asa dupa ce încercase sa-l mângâie si se alesese cu o muscatura la deget pentru asta — latrând furios în curtea din fata. Scapa cutia cu boabe si ocoli casa sa vada ce s-a întâmplat. Spera ca Jack nu gasise vreun sarpe.
Afara era parcata o masina Sunbeam lucioasa si neagra. Un japonez scund si îndesat, cu costum alb si casca de colonist statea lipit de usa ei în timp ce Black Jack îi molfaia energic fluierul piciorului drept.
— Jack, pleaca de-acolo!
Elvie prinse catelusul de ceafa si-l trase deoparte. Japonezul îsi studie pantalonii zdrentuiti. Tibia îi sângera. Dar în loc sa fie furios, el zâmbi si facu o plecaciune catre fetita spunând:
— Îti ramân foarte recunoscator.
În acelasi moment, Cameron iesi în graba pe veranda:
— Pentru numele lui Dumnezeu, ce se-ntâmpla aici?
Elvie îl apuca pe Black Jack si alerga spre pomi. Jack chiar c-o patise de data asta. Fetita auzi din spate vocea lui Cameron:
— Câinele asta blestemat! Domnule Tanaka, sunteti bine?

* * *

Tanaka statea cu piciorul sprijinit pe un taburet, iar Rosie îi punea o compresa rece pe tibie. Cameron intra în camera cu o sticla de whisky si doua paharele.
— Scuzele mele, domnule Tanaka. Câinele acela nenorocit v-a stricat costumul.
Tanaka zâmbi stânjenit:
— Va rog, McKenzie-san, nu va faceti griji. Doar un accident.
— Nu-i de mirare ca cineva l-a pus într-un sac!
Cameron se aseza si turna doua degete de whisky în fiecare paharel.
— În sanatatea dumitale, domnule Tanaka.
Tanaka ridica paharul si bau taria. Arata ca un om care chiar avea nevoie de asa ceva.
— V-ati cumparat o masina grozava.
— Zeii mi-au zâmbit.
Cameron zâmbi si el. Stia ca recentul succes al lui Tanaka n-avea nici o legatura cu zeii. Tanaka era cel mai prosper asiatic din Broome, poate cu exceptia lui Tom Ellies. Tanaka era bancher, negustor si consilier financiar pentru aproape toti scufundatorii japonezi din Broome si existau zvonuri insistente ca avea propria flota de lughere. Aceasta era de fapt ilegal, fiindca nici un cetatean strain nu putea obtine licenta de comert cu perle, dar deja în practica era o chestiune adânc înradacinata. Afaceristii albi cumparau sau închiriau lughere cu bani luati de la japonezi si apoi permiteau ca vasele sa fie deservite de un echipaj japonez. Uneori primeau o cota din profituri dar mai adesea primeau o suma fixa anuala si deveneau „afaceristi de veranda” care rar se aventurau pe tarm sub pretextul ca îsi verifica propria „flota”. Din cauza ca multi afaceristi autentici foloseau si ei echipaje formate din japonezi, aceasta practica ilegala cunoscuta sub numele de „fatada” era aproape imposibil de dovedit ori de pedepsit.
— Am auzit c-ai avut ghinion, zise Tanaka.
— Nu ghinion, ghinionul de-a ma numi McKenzie.
— Nilan’ san.
— Nu pot s-o dovedesc dar ce altceva as putea crede? Dalziel n-avea alt motiv sa faca ce-a facut. Pentru asta ai venit sa ma vezi, domnule Tanaka?
— Am o propunere de afaceri pentru dumneata.
Cameron se uita la Rosie care statea lânga fereastra bucatariei cu bratele încrucisate, privindu-i. Ea îsi misca încet buzele schitând „Ai grija!”
— Ei, spune ce-i, domnule Tanaka.
— Poate nu pierzi lugher. Poate alta persoana poate plateste împrumut, cumpere vas. Mergi ca scufundator principal, ai cota de profit. Lasa pe altul cu griji.
— Daca aceasta alta persoana este un japonez, ceea ce-mi propui este ilegal, domnule Tanaka. — Cameron îsi goli paharul — Multumesc pentru oferta dar nu pot s-o fac.
— Daca nu faci, banca ia Roebuck.
— Am mândria mea. Am spus ca nu voi mai lucra pentru altcineva si-o sa ma tin de cuvânt.
Tanaka ramase putin tacut.
— Multi ani trecut de când mi-ai salvat viata. Îti amintesti?
— Da, mi-amintesc.
— As fi mort daca nu ajutat dumneata. Acum poate platesc datoria mea.
— Ti-ai platit datoria când m-am întors în Broome dupa razboi.
— Viata face mai mult ca un vas.
Tanaka îsi trecu degetul grasut peste suprafata aspra a mesei schitând linia coastei:
— Uite. Barred Creek e-aici. Aici — vas malaiez. Nu licenta. Ce face vasul politiei coasta daca gaseste?
— I-ar confisca toate scoicile si le-ar arunca peste bord.
— Da, probabil asa face. Asa cred.
— Vrei sa spui…
— Nu spun nimic. Poate doar informatia foloseste dumitale. Toata informatia buna la ceva. — Tanaka se ridica, îsi puse cascheta si facu o plecaciune — La revedere, McKenzie-san. Gândeste la cuvintele mele.
Porni spre usa, schiopatând. Dupa plecarea lui, Cameron ramase pe veranda uitându-se cum masina dispare în directia Dampier Terrace.
— Ce-a vrut sa spuna? întreba Rosie, venind mai aproape. Ce era chestia asta cu braconierii malaiezi?
— Vroia sa spuna ca am ocazia sa câstig usor niste bani si poate sa ies din belea, îi raspunse Cam.
Intra în casa si începu sa scotoceasca prin sertarele garderobei.
— Unde-i uniforma aia veche a mea de ofiter în Marina, Rosie? Sper ca n-au mâncat-o moliile pe toata!


Trecusera opt ani de când Cameron nu mai purtase uniforma de locotenent în Marina Regala. Mirosea puternic a naftalina, iar pe spatele gulerului si mâneca era plina de gauri mici acolo unde insectele se înfruptasera din material. Fireturile aurii de la mansete erau murdare si zdrentuite.
Cameron îmbraca jacheta si aduse reverele unul lânga altul. Încheie jacheta si îsi studie imaginea în oglinda crapata a garderobei. Fu destul de încântat de el însusi când vazu ca înca îi vine bine. De fapt, se gândi ca arata destul de bine îmbracat cu ea. Zâmbi, vazând în oglinda imaginea lui Rosie. Se uita la el din usa dormitorului.
— Nu-i rau, nu, Rosie?
— Ce mai înfumurat îmi esti! Si-acum esti dragut sa-mi spui si mie ce naiba faci?!

* * *

Ajunsera la marele prahu12 malaiez de la Scott’s Reef exact înainte de asfintit. Capitanul malaiez nu baga în seama vasul Roebuck pâna când nu-si dadu seama, prea târziu, ca venea drept spre ei. Pâna sa ridice el ancora, Cameron era cam la o suta de iarzi de pupa. Malaiezul nu mai încerca sa scape. Vântul nu era decât o briza si stia ca Roebuck, care avea motor auxiliar, putea cu usurinta sa-l depaseasca.
Pe puntea lui Roebuck, Wes îsi dadu ochii peste cap vazând un kris sclipind în soare pe celalalt vas.
— Poate nu-i chiar asa buna idee, zise el.
— Ia-o usurel, domnule Redonda, murmura Cameron.
Îsi lua revolverul masiv si trecu peste bord în barca. Wes si doi dintre malaiezii din echipaj, Assan si Ismail, apucara vâslele. Câteva minute mai târziu se urcau la bordul vasului de braconaj. Erau doisprezece oameni pe acest prahu. Capitanul era un individ ursuz, cu ochi galbeni, dinti stricati, cenusii, si avea un kris cu mâner din perle ascuns sub sarong.
Pe punte sclipeau în soare o gramada de scoici. Probabil pescuiau de-o saptamâna, poate si mai mult. Scoicile erau mari si de buna calitate. Cameron se întoarse catre Assan:
— Spune-i capitanului ca sunt ofiter în Marina Regala Australiana. Spune-i ca pescuitul în apele Australiei e ilegal.
Assan îi comunica informatia capitanului, care ridica din umeri de parca asta nu l-ar fi interesat câtusi de putin. Spuse ceva rastit în malaieza.
— Ce-a zis?
— A zis ca-i pare rau. Credea ca e înca în Malaya.
Cameron arata cu degetul spre tarmul dinspre est, plaja lunga si alba si tufisurile de dincolo de ea.
— I se pare ca asta seamana cu jungla?
Capitanul zâmbi dispretuitor si ridica iar din umeri. Cameron se întoarse catre Assan:
— Spune-i ca-i confiscam scoicile. Spune-i ca trebuie sa le arunce peste bord si sa paraseasca imediat apele teritoriale australiene.
Assan repeta asta în limba malaieza si membrii echipajului începura sa comenteze în soapta. Ca raspuns, Cameron scoase din toc revolverul si ridica piedica. Wes sopti:
— S-ar putea sa trebuiasca sa-l folosesti curând.
— As vrea, Wes, dar n-am munitie pentru el.
— Iiii-suse!
Capitanul începu sa tipe si sa gesticuleze furios.
— Ce zice?
— Sefu’, zice ca nu te lasa sa-i iei scoicile. Zice ca nu poti sa-l obligi sa le-arunce.
— Asa crede? — Cameron se-ntoarse catre Wes — Arunca scoicile în apa!
Wes ezita.
— Fa-o!
Wes lua o mâna de scoici, se duse la babord si le arunca în apa. Imediat, capitanul porni în directia lui cu kris-ul pregatit. Dar Cameron îl astepta. Îl lovi cu revolverul peste încheietura mâinii si se auzi cum osul se rupe. Omul tipa ascutit si scapa cutitul pe punte. Ismail îl ridica imediat, usurat sa aiba în sfârsit o arma.
Restul oamenilor din echipajul malaiez ezitara. Unul din ei puse mâna pe mânerul cutitului pe care-l purta la brâu dar o retrase imediat când Cameron îndrepta revolverul spre capul lui. „Te rog, Doamne, nu-i lasa sa-si dea seama ca-i o cacialma!” se ruga Cameron.
Câteva secunde, nimeni nu misca. Chila se clatina deasupra valurilor. Singurul sunet era vaietul capitanului malaiez care se zvârcolea pe punte, tinându-se de încheietura rupta. Wes iesi primul din impas. Era înspaimântator la vedere mai ales dupa pierderea celor doi dinti din fata. Îi însfaca pe cei doi malaiezi care stateau între el si scoici, pe câte unul sub flecare brat, si-i arunca în apa. Ceilalti malaiezi batura în retragere, uluiti si îngroziti de aceasta etalare de forta si cruzime. Cameron se întoarse catre Assan:
— Spune-le, în numele Majestatii Sale Regale, sa arunce armele pe punte.
Assan traduse si jumatate de duzina de kriss-uri cazura cu zgomot pe punte. Cameron se întoarse catre Wes si Ismail:
— Continuati!
Un sfert de ora mai târziu scoicile disparusera în ocean, aruncate peste bord. Ca o precautie, Cameron îl pusese pe Wes sa arunce si cutitele. Înainte de a se întoarce în barca îi permisese lui Ismail sa puna o atela pe bratul capitanului.
— Spune-i ca daca vrea sa faca plângere împotriva mea poate sa-i scrie regelui George V la Londra. Deocamdata îi dau drumul doar cu un avertisment.
La ceasul când soarele apunea sângeriu deasupra oceanului, Cameron statea la prova lui Roebuck si se uita cum prahu malaiez disparea la nord, spre orizont. Zise:
— Lasa la apa niste plumb de marcaje, Wes. Am sentimentul ca mâine dimineata vom gasi cel mai mare depozit de scoici de prin partile de nord-vest!


În clipa în care Cameron deschise usa bancii Commercial Union Bank de pe Dampier Terrace, contabilul sari în picioare si o lua la fuga ca un iepure speriat. Cameron îi ignora pe functionari si secretari, îndreptându-se direct spre biroul lui Dalziel.
Dalziel apuca telefonul dar Cameron trânti la loc receptorul, tinându-l pe bancher de încheietura.
— Te previn, se bâlbâi Dalziel, angajatii mei au fost instruiti sa-l informeze pe Sergentul Clarke…
— Nu va fi necesar.
Cameron baga mâna în buzunar si trânti pe birou un cec.
— Cu asta îmi lichidez împrumutul, domnule Dalziel. Nu-mi mai ramân decât vasul si hainele de pe mine dar cel putin nu-ti mai simt mâinile murdare cum ma strâng de gât — se apropie de fata celuilalt — O sa regreti asta într-o zi, domnule Dalziel. Tot asa si George Niland. Poti sa-i spui asta.
Apoi pleca.

* * *

Bungaloul lui Tanaka era ascuns de arborii de ceai de la marginea orasului. Cu toata averea lui, Tanaka nu reusise sa-si cumpere o casa în una din zonele albilor din Broome, printre „afaceristii de veranda”. Dar reusise sa aiba o multime de gradinari bastinasi, asa ca veranda lui era o revarsare de iasomie parfumata si de caprifoi. În timp ce Cameron urca scarile din fata, auzi clinchetul gingas al furin-ului, niste mici tevi muzicale japoneze agitate de zefirul care adia dinspre golf.
Fumiko, fiica lui Tanaka, îi deschise usa dupa ce ciocani. El îi auzise fosnetul pasilor pe podeaua din lemn lustruit.
— McKenzie-san, zise ea cu voce cântatoare si dulce, facând o plecaciune.
— Fumiko-san.
Cameron o considerase mereu una dintre cele mai frumoase si mai delicate fiinte pe care le vazuse vreodata. Pentru o japoneza, era înalta si se misca cu o gratie de balerina, de parca ar fi plutit pe deasupra pamântului. Era subtire ca o trestie, cu mâini mici, înguste si fata ca un oval perfect. Dar ochii si gura erau cele mai remarcabile trasaturi. Ochii calzi, întunecati, sclipeau ca niste bucati de lignit, iar gura avea totdeauna colturile rasfrânte în sus într-un zâmbet strengaresc, asa ca, în ciuda comportarii ei rezervate, Cameron avea impresia ca se amuza si se bucura în tacere de tot ceea ce-o înconjura.
Cameron crezuse ca ea n-are mai mult de douazeci de ani dar aflase de curând de la Tanaka faptul ca avea douazeci si sapte. Sotul ei fusese scafandru principal pe unul dintre lugherele tatalui ei si murise în urma cu trei ani undeva lânga insulele Lacepede. Dupa câte stia Cameron, nu avea copii si locuia cu Tanaka, îngrijindu-se de gospodaria lui.
Cameron îsi scoase cizmele pe veranda, dupa obiceiul japonez, iar Fumiko îl conduse prin coridorul întunecat spre veranda închisa din spatele casei. Tanaka era asezat pe un covoras de rafie si statea cu picioarele încrucisate, îmbracat doar într-un simplu yukata. În colturile camerei erau arse betisoare parfumate.
Cameron facu o plecaciune si îi întinse darul de mici dimensiuni pe care-l adusese, învelit în batista traditionala din matase numita furosiki.
— McKenzie-san.
— Domnule Tanaka.
Se aseza, ca si gazda lui, cu picioarele încrucisate. Tanaka facu semn din cap lui Fumiko, iar ea se duse sa aduca ceai.
— Foarte frumoasa fata, zise Tanaka. Urizane-gao. Înseamna fata ca samânta de pepene. Forma perfecta, ovala, ca samânta de pepene.
— E cu siguranta o mica frumusete. Crezi ca o sa se mai marite?
— Daca vor zeii. Sunt onorat ca ai venit la umila casa mea.
— Nu-i asa de umila ca a mea, zise Cameron privind spre imensul animal din lut pus de straja într-un colt al camerei.
Obiectul era aproape de înaltimea unui om si se ridica pe picioarele din spate; semana cu un bursuc cu coada mare, turtita si urechi ascutite.
— Ce fel de animal e asta?
— E tanuki. Avem multi în Japonia. E foarte timid, foarte viclean. Ca vulpea, iese doar noaptea. Japonezii iubesc mult tanuki.
— Da?!
— Tanuki foarte destept. Nu poate sapa vizuina singur asa ca traieste în vizuina alte animale sapa. Lasa altii sa munceasca. Tanuki si foarte încet dar are creier mare.
— Admiri asta, nu-i asa, domnule Tanaka?
— Sigur ca da.
Fumiko se întoarse în camera aducând uchiwa, un evantai plat care servea si drept tava. Pe uchiwa era un ceainic mic cu mâner de bambus si doua cani de portelan de Satsuma. Îngenunche si îl puse pe covoras între barbati. Apoi turna ceai în cele doua cani, facu o plecaciune si parasi camera.
Tanaka dezveli darul pe care i-l adusese Cameron, înauntru era o perla mica.
— Multumesc, McKenzie-san.
— E de la braconierul malaiez. A fost o prada bogata. Trei perle mici, niste barrack si o tona de scoici bune. Cea mai buna zi de munca pe care-am avut-o vreodata. Multumita dumitale, domnule Tanaka.
— Împreuna facem echipa formidabila.
— Da, se poate.
Tanaka înveli perlele înapoi în furoshiki.
— Rascumperi Roebuck?
— Da, am facut-o. Nu mai am ce mânca, nu-mi pot plati oamenii sau cumpara provizii dar nu-l mai am pe Dalziel în cârca.
Tanaka îsi îndrepta din nou atentia asupra statuii tanuki.
— Se zice ca tanuki are puteri magice. Se zice ca se face om si le face farse oamenilor. Uneori e important sa te schimbi în altceva, nu?! Trebuie sa te deghizezi ca sa câstigi.
— La ce te gândesti?
— De când cauti perle? De sapte ani?
— Asta o sa fie al noualea sezon.
— Poti sa cauti mai mult si tot Nilan’-san sa fie sef. Da’ daca McKenzie-san vrea sa fie sef?
— Stii ca asta mi-e ambitia, domnule Tanaka. N-am facut un secret din asta.
— Si Tanaka vrea sa fie sef. Ce pacat. Tanaka e japonez.
— Nu te-ai descurcat deloc rau de unul singur.
— Nu prea rau nu înseamna sef. Poate Tanaka nevoie sa se deghizeze.
— Îmi propui sa fiu omul dumitale de paie?
— Vrei sa fii sef, ai nevoie de bani. Tanaka are bani. Ai nevoie echipaj. Tanaka presedinte la Asociatia Japoneza. Stie toti japonezii, toti japonezii cunosc Tanaka.
— Continua.
— Tanaka vrea sa fie sef, e nevoie fata alba, fata alba ia credit de la banca, fata alba cumpara lugher, fata alba e în Consiliul Drumurilor, are putere cu oameni europeni. Tanaka are nevoie fata alba, McKenzie-san are fata alba. Tanaka are nevoie om cinstit, om curat. McKenzie e.
— N-o sa fie cinstit sa fiu omul dumitale de paie, domnule Tanaka. E împotriva legii.
— Ce-i cinstit? Cinstit pentru om alb sau cinstit pentru om japonez? Mai important sa fii cinstit cu Tanaka.
— N-ai nevoie de mine ca sa-ti asigur fatada. Dupa câte se pare o faci deja altfel.
— Numai putin. Un om ici, un om acolo. Nu putere asa. Tanaka vrea sa fie sef în Broome, ca si McKenzie-san. Poate ne deghizam, ca tanuki. Schimbam. Fata alba devine Tanaka. Tanaka devine McKenzie-san.
Cameron reflecta la idee. Era tentant. Tanaka avea dreptate, împreuna erau mult mai puternici decât singuri. Dar avea mândrie si mândria îi spunea „nu”.
— Nu pot s-o fac. Vreau sa fiu stapânul pe coasta asta, cu siguranta, dar nu pot fi stapân daca nu sunt prin mine însumi.
— Tare pacat.
— Sunt o multime de oameni care vor dori sa-ti serveasca drept fatada, în caz ca asta vrei. Broome e plin de ei.
— Nu-ntelegi. Nu doar fatada. Mult, mult mai mult. Trebuie sa fie încredere.
— Si de unde stii ca poti avea încredere în mine?
— Stiu ca pot încredinta viata. Ce trebuie mai mult?
Cameron ofta:
— Raspunsul e acelasi. Nu pot s-o fac. Trebuie sa fiu propriul meu stapân, altfel mai bine mor.
Tanaka dadu din cap.
— Esti om curajos dar nu destept. Fara destept, Nilan’-san mereu ramâne stapân.
— Poate.
Tanaka ofta:
— Si ce faci acum?
— Nu sunt sigur. Trebuie sa gasesc undeva bani sa-mi acopar costurile pentru sezonul asta.
— Atunci Tanaka da împrumut. — întinse mâna ca sa opreasca protestele lui Cameron — Doar afaceri. Zece la suta. Dai înapoi la sfârsit de sezon.
Cameron ridica din umeri:
— E mai mult decât ar face banca. Accept.
Cameron se ridica. Tanaka facu acelasi lucru. Se înclinara unul catre celalalt cu politete.
— Îti multumesc pentru ajutor, domnule Tanaka. Ai salvat Roebuck.
— Sunt onorat ca putine informatii au fost de ajutor.
— Fara îndoiala, esti un om abil.
— Gândeste la tanuki, zise Tanaka. Putem facem tanuki grozav împreuna. Sayonara.
— Da, sayonara, domnule Tanaka.


Era în zori. Printre jaluzelele de trestie se strecura în camera o geana de lumina dar jumatate de camera ramânea întunecata. Rose, deja treaza, îl privea pe Cam îmbracându-se, încheind nasturii costumului de corp si fixându-si centura lata din piele maro cu compartimente pentru bani, apoi legându-si în jurul gâtului batista de matase.
— Rosie, sopti Cameron. Te-ai trezit frumoaso?
— Sunt treaza.
— Trebuie sa plec daca vreau sa mai prind fluxul de dimineata.
Rose întinse mâna catre el. Nu se barbierise si barba îi era aspra. Îi trase capul pe sânul ei si inhala aroma calda, familiara a parului si trupului barbatului. I se facuse deodata frica. El spuse:
— Cabinetul doctorului Halloran e aproape. Si Elvie-i aici. Totul o sa fie bine.
— Stiu.
— N-avem bani. Nu-mi permit sa mai pierd înca o zi buna.
Ea îl privi cum se strecoara încet în camera lui Elvie, auzi scândurile trosnind sub cizmele lui grele, apoi câteva cuvinte de alint pe care i le sopti lui Elvie si raspunsul ei murmurat cu voce somnoroasa.
Nu reusea deloc sa se obisnuiasca cu asta. Uneori el era plecat trei luni în sir în timpul sezonului. Despartirea era cea mai grea. Dupa aceea, Elvie era trista multe zile. Rosie îsi facea totdeauna griji pentru el, dar de data asta se temea si pentru ea însasi, pentru ca el va fi plecat la nasterea copilului.
Cameron se strecura înapoi în camera:
— Rosie? Esti în regula?
— Ia-ma-n brate, Cam.
El se aseza pe pat iar ea îsi îngropa fata în umarul lui. Era o prostie sa se simta asa. Dar îsi amintea de nasterea lui Elvie, cum fusese în travaliu timp de douazeci si patru de ore, o zi si o noapte care parusera lungi cât o viata de durere si disperare. Crezuse ca nu va reusi vreodata sa împinga copilul afara si la intervale de câteva minute, spasme incredibil de dureroase îi contorsionau trupul lasând-o stoarsa de vlaga. Nu stia daca va putea trece prin toate astea din nou, singura. Ar fi dorit ca el sa stea macar pâna la nasterea copilului. Dar era imposibil. Perlele asteptau sa fie culese. Sopti:
— Du-te acum.
— Te iubesc, Rosie.
— Pleaca odata.
El culese de pe jos sacul de pânza groasa, o saruta o data si disparu. Elvie aparu în cadrul usii. Plângea. Rose deschise bratele, iar fetita se strecura în pat lânga ea. Rose o cuprinse în brate recunoscatoare sa simta lânga ea un trupsor cald.
Dar înauntrul ei simtea o raceala de moarte.

* * *

Automobilul Sunbeam negru si lucios era parcat lânga tarm, cu capota îndreptata catre Roebuck, care ridica ancora în golf cu toate pânzele strânse. La volanul automobilului statea Tanaka, foarte impresionant în costumul alb si cu cascheta coloniala.
Cameron se apropie de masina, cu sacul de pânza aruncat neglijent pe umar, si se apleca la fereastra:
— Ati venit sa ma urcati la bord, domnule Tanaka?
— Mai fac dumitale o favoare, McKenzie-san.
— De ce?
— De ce sa nu vrei favoare?
— Vreau sa stiu de ce-o primesc.
— Aha, acum destept esti. Vezi, faceai tanuki minunat.
— Nu mi-ai raspuns la întrebare.
— Vreau sa-ti arat sa te faci sef mare în Broome. Arat dumitale cum fi destept.
— Si cum o sa faci asta?
— Mergi la Hanlon Reef. Coborî scafandru. Gasesti scoici bune, multe de tot.
— De unde stii asta?
— Scafandru de pe vas Nilan’-san gasit scoici. Dar nu luat. Când venit la Broome, el spus Tanaka. De obicei eu trimit lugher care ia. De data asta trimit pe dumneata. Favoare doar.
Cameron clatina din cap admirativ:
— Folosesti scafandrii lui George Niland ca sa cerceteze pentru dumneata, asta e? El plateste lefurile, dumneata doar comisionul.
Tanaka zâmbi. Dar mai era ceva în ochii lui negri, o expresie pe care Cameron n-o mai vazuse pâna atunci.
— Eu arat lucru destept, pe urma McKenzie-san si eu sefi mari în Broome. Gândeste la asta.
— Raspunsul e acelasi. O sa-l înving pe George Niland în felul meu.
Tanaka ridica din umeri.
— Ei, tot ai favoare si eu protejez împrumut. Nu vreau sa pierd banii.
— O sa-ti primesti banii înapoi, domnule Tanaka, îti promit.
— Te cred. Succes. Pescuit bogat.
Porni motorul automobilului si pleca.


Elvie statea pe o lada goala de bere în bucatarie si spala vasele când auzi un tipat.
Alerga în curte. Rosie urcase cu greu treptele. Galeata cu boabe pentru gaini cazuse alaturi în praf iar puii se agitau batându-se pentru ele.
— Ajuta-ma, zise Rosie.
Fusta avea pe ea o pata întunecata si mâna dreapta plina de sânge. Elvie o apuca de brat pe maica-sa, încercând s-o traga si s-o ridice în picioare, dar Rosie o respinse:
— Du-te si adu-l pe doctorul Halloran! Repede!
Elvie o lua la goana. Cel mai scurt drum spre oras era prin arbustii din spatele casei. Fugi urmarita de tipetele mamei si de imaginea petelor proaspete de sânge de pe jos. Alerga pâna simti ca-i ard plamânii si o dor picioarele, se-mpiedica aterizând cu capul înainte într-un tufis plin de ghimpi.
Pâna sa reuseasca sa iasa din el era plina de julituri, iar fata îi era uda de transpiratie si de lacrimi. Privi în jur si îsi dadu seama ca era doar la câtiva iarzi de garduletul alb al casei pe care ceilalti copii o numeau „a japonezului”. Acolo locuia japonezul cel gras muscat de Black Jack în dupa-amiaza când el venise în vizita la tati al ei. Îl vazu stând pe veranda îmbracat lejer camasa, citind ziarul. Elvie sari peste gard rupându-si tivul fustitei într-unul dintre pari.
Tanaka sari în picioare când o zari, la început paru furios si-i striga ceva în japoneza. Dar apoi o recunoscu, scapa din mâna ziarul, iar expresia fetei i se schimba.
— Domnule Tanaka!
— Ce s-a întâmplat?
Fetita urca în fuga veranda si-l apuca de mâna.
— Va rog! Mama!
Tanaka se apleca spre ea.
— Vine copil acum?
— E sânge! E sânge peste tot! Dadea de mâncare la pui. E sânge în curte!
— Kuwabara! înjura Tanaka.
Îsi elibera mâna.
— Fa ceva! tipa Elvie. Grabeste-te!
Tanaka o împinse repede înapoi pe trepte.
— Du-te înapoi mama ta! Repede! Eu aduce doctor, totul în regula. Grabeste, grabeste!
Elvie facu ce i se spuse. Sari peste gard si alerga înapoi prin tufisuri catre casa, strigându-si rugaciunile în curentul fierbinte de aer care îi biciuia fata.

* * *

Bungaloul doctorului Halloran era la mai putin de-o jumatate de mila distanta dar când Tanaka ajunse acolo, Joseph, vechiul lui servitor, îi spuse ca doctorul nu e acasa. A plecat la resedinta domnului Niland. Tanaka se clatina grav înapoi în Sunbeam.
Ideea îi veni abia în timp ce parcurgea în fuga aleea alba pietruita din fata casei lui Niland. Îsi aminti un fragment dintr-o discutie avuta cândva cu Cameron. Liddy deschise usa.
— Trebuie sa vad Nilan’-san.
Liddy îl cerceta îndelung din priviri.
— Tu, ce nume?
— Tanaka-san. Foarte urgent.
Câteva momente mai târziu, George Niland aparu în cadrul usii. Se uita de sus la Tanaka având expresia unui om care vede un cersetor.
— Da?!
Tanaka facu o plecaciune.
— E doctor aici?
— Halloran e-aici. Ce vrei cu el?
— Sotie McKenzie face copil acum.
George se trase de mustata stufoasa.
— Înteleg. E urgent?
Tanaka ezita.
Sansa.
De ce George Niland mi-a facut asta acum?
Sansa.
Cameron era un om curajos dar n-avea desteptaciune. Câteodata, omul trebuie sa aiba noroc sau desteptaciune ca sa câstige. Daca McKenzie nu poate sa se ajute singur poate ca el, Tanaka, trebuie sa aiba desteptaciune pentru amândoi.
— Nu. Nu urgent.
— O sa-l informez pe doctorul Halloran. La revedere.
Si închise usa.
Doctorul Halloran juca bridge pe bani, pe veranda din spate, cu Conrad van Heusen si Guvernatorul. Erau toti doar în camasi iar cartile stateau împrastiate pe masa. Cu exceptia lui Conrad, toti aveau în fata paharele cu whisky.
— Cine era, George? întreba Guvernatorul.
— Era profitorul acela de japonez, Tanaka.
— Si ce vroia?
George se aseza si lua cartile în mâna. Întoarse capul spre Halloran:
— Avea nevoie de tine, Pat. Nevasta lui McKenzie. A intrat în travaliu.
— E urgent?
— Nu, raspunse George.
Se încrunta vazând cum Halloran ofteaza si se ridica în picioare.
— Doar nu pleci, nu-i asa?!
— Ma cheama datoria, zise Halloran încheindu-si butonii camasii.
— Zau, a zis ca nu-i urgent. Hai sa terminam partida.
Halloran ezita. Se aseza din nou:
— Presupun ca e-n regula. Data trecuta a fost în travaliu mai mult de-o zi.
— Mai bea ceva, îl îndemna George.
Striga dupa Liddy sa aduca sticla de whisky. Apoi aduna cartile si începu sa le amestece.


Halloran se urca în automobilul lui marca Rodster si porni de-a lungul strazii lungi si prafuite catre casa lui McKenzie de la periferia orasului. Era o dupa-amiaza calda, luna august vestea sfârsitul iernii racoroase, iar el îsi slabi nodul cravatei. Bause cam prea mult whisky acasa la George.
Pe drum se ocarî ca jucase atât de prost. Din neatentie, licitase în numele lui si al partenerului, Guvernatorul, ceva imposibil de realizat si pierdusera jocul. O sa treaca ceva vreme pâna sa uite de asta. Nu era deloc îngrijorat în privinta lui Rosie McKenzie. Era o femeie tânara si sanatoasa. Toate îl chemau prea devreme.
Roadster-ul se opri în dreptul baracii de metal a familiei McKenzie. Vazu Sunbeam-ul negru al lui Tanaka parcat afara si simti prima unda de neliniste. În timp ce cobora din masina auzi tipetele. Nu erau normale pentru o femeie în chinurile facerii, nu erau strigate de durere ci de disperare.
— Oh, Dumnezeule! facu Halloran.
Îsi apuca servieta din piele neagra de pe scaunul din spate al Roadsterului si alerga pe alee. Usa era larg deschisa. Pe coridor, pe podea erau pete mari de sânge proaspat. O gasi pe Rosie întinsa pe podea în dormitor. Tanaka era aplecat deasupra ei si fetita statea în pragul usii cu ochii cât niste farfurioare, cu mâinile peste gura.
Rosie îsi suflecase fustele pâna la brâu si folosise bucati rupte din ele si din bluza, încercând sa-si opreasca hemoragia. Mâinile si bratele îi erau pline de sânge. Pielea îi era de culoarea cretei, ochii sticlosi se uitau tinta în tavan. În timp ce doctorul o privea, ea începu sa aiba convulsii.
Halloran întelese ca era deja prea târziu. Nu mai putea face absolut nimic.
Tanaka se uita la el furios si uimit. Striga:
— Spus la Nilan’-san ca urgent! De ce venit asa târziu?


Stralucirea soarelui de dimineata în apele Roebuck Bay era atât de puternica încât îti îndurera ochii. George Niland strângea ochii orbit de lumina, în timp ce conducea de-a lungul Dampier Terrace.
Trecu pe lânga un grup de aborigeni condamnati care lucrau la sosea. Erau aproape goi, cu exceptia pantalonilor patati si zdrentuiti pe care-i purtau ca sa crute sensibilitatea doamnelor din oras. Erau legati doi câte doi cu lanturi de gât si fiecare din ei avea pe cap o cutie de tabla plina cu pietre pe care le carau de la cariera de pietris pâna la drumul în reparatie. Lânga ei marsaluia un gardian în uniforma kaki, cu casca alba si cu o pusca Winchester purtata în diagonala pe piept.
George îi examina cu interesul proprietarului. Ca presedinte al Consiliului soselelor, starea drumurilor orasului era pentru el o sursa continua de nemultumire si de critici.
Nu-l vazu pe Cameron în parte din cauza luminii puternice si-n parte fiindca atentia îi era îndreptata catre detinutii înlantuiti. Si deodata el fu acolo, lânga Buick. Sari pe mica treapta exterioara de pe partea pasagerului si deschise usa. Fata îi era deformata de mânie.
Instinctiv, George apasa puternic cu piciorul pe frâna iar Buick-ul se opri atât de brusc încât Cameron fu proiectat peste bord si se rani la obraz. George încerca sa scape dar Cameron îl însfaca sfâsiindu-i buzunarul jachetei. George se arunca afara din masina aterizând cu genunchii în tarâna.
— Te omor! striga Cameron.
George se scula în picioare si o lua la fuga. Aborigenii se oprisera pe loc uitându-se cu ochii mariti de uimire la încaierarea albilor. Gardianul, nesigur de ce se întâmpla, puse mâna pe pusca si alerga spre masina abandonata. George începu sa-si agite bratele:
— Împusca-l, pentru numele lui Dumnezeu! A-nnebunit!
Ceva îl lovi tare în spate si el cazu în nas. Genunchiul lui Cameron îi strivea spinarea iar degetele lui îi înclestau gâtul sufocându-l.
— Tu ai omorât-o pe Rosie! Ticalos împutit!
George ar fi vrut sa-i spuna ca n-a fost vina lui dar nu putea sa vorbeasca, nu putea nici macar sa respire, începu sa-si piarda cunostinta. Dar deodata totul se opri. George trase aer în piept, se rostogoli într-o parte si voma de durere în praf.
Cameron zacea pe drum cu fata în jos, cu bratele si picioarele întinse. Avea sânge în par, iar gardianul statea deasupra lui cu patul pustii ridicat în aer.
— Sunteti în regula, domnule Niland?
Gardianul îl ajuta sa se ridice în picioare dar genunchii lui George tremurau asa de tare încât el nu reusi. Cazu înapoi în fund gemând:
— Adu-l pe Sergentul Clarke.


Tapiseria vietii omului e la fel de delicata ca pânza de borangic. La ultimele împunsaturi, iata-l pe Nosiro Tanaka stând în biroul lui de la Clubul Japonez în costumul alb facut de comanda, bând cu sete si facând inventarul realizarilor lui într-un oras al albilor. Are întâlnire cu Cameron McKenzie la ora unsprezece.
Îsi toarna înca un pahar de Suntory. În ultima vreme, noptile i-au fost lungi si bântuite de cosmaruri. Nu ar fi crezut vreodata sa-si faca atâtea mustrari pentru o târfa gaijin13. Tanuki al lui era înconjurat de capcane din toate partile, destept dar nu chiar atât încât sa poata trece pragul zilelor fara ajutorul bauturii.
Era un proverb: sa traiesti plin de ambitie înseamna sa dormi cu o piatra sub perna, sa traiesti cu regrete înseamna sa nu mai traiesti deloc. Din dupa-amiaza aceea, Tanaka regretase ceea ce facuse. Îi parea cu adevarat rau de femeie si mai ales ca McKenzie-san pusese atâta suflet. În ultima vreme, parea doar o umbra, ca si cum sufletul i-ar fi fost sfâsiat, ca si cum ar fi fost golit de dinauntru ca un peste. Vinovatia îi dubla durerea.
Poate ca McKenzie-san avea dreptate. Daca n-ar fi plecat la pescuit de perle, ea ar mai trai. Elvie n-ar fi alergat la el si soarta n-ar fi vrut ca el sa fie cel care aduce doctorul.
Soarta. Sansa.
Tanaka auzise toata povestea, cum McKenzie-san se însurase cu ea fiindca încercase sa-l ajute, ca o iubea înca pe nevasta lui Niland. Tanaka nu crezuse niciodata ca el va lua lucrurile asa în tragic. Dar ce e dragostea oricum? O femeie e exact ca oricare alta.
El facuse tot ce facuse doar în interesul lor. Fara el, Cameron nu va obtine niciodata ce vrea. Nu vedea asta singur. Era o slabiciune comuna multor barbati. Cât despre el însusi, era un om din rasa galbena si avea nevoie de-o fata alba, de-un alb în care sa aiba încredere, stia ca McKenzie-san îl întelegea. Aveau o legatura pe viata, o legatura facuta cu treisprezece ani în urma în adâncul oceanului.

* * *

Clubul Japonez fusese construit din tabla ondulata si azbest. La usa principala, în exterior, atârna o casca de scafandru marca Seibe si Gorman, emblema bursei japoneze în comert. Cladirea era formata dintr-o camera întesata cu mese si scaune, precum si un birou-dormitor, în spate, pentru Secretarul Clubului. Peretii erau împodobiti cu fotografii alb-negru ale comitetelor trecute si celui din prezent. Mai era si un altar pentru Nakimiro-Fudo, zeul marii, slavit de populatia din prefectura Wakayama, de unde se trageau majoritatea japonezilor din Broome.
Clubul servea nu numai ca loc de întâlnire pentru japonezi ci si ca sediu al sindicatului, un simbol al unitatii lor pe pamânt strain. Exact aceasta unitate le permisese sa domine treptat industria de perle. Spre deosebire de malaiezi, koepangeri si manilezi, japonezii erau foarte uniti. Îsi negociau lefurile în colectiv si chiar înfiintasera propriile societati de credit. Se stia ca mult din meritul pentru cresterea fortei lor i se cuvenea lui Tanaka-san, unul din membrii fondatori ai Clubului si în prezent Secretar.
Tanaka îl primi pe Cameron la biroul lui în aparenta modest. În timp ce se aseza pe rogojina tatami, studie cu resemnare si tristete capul bandajat al lui Cameron.
— Deci acum a trebuit sa ma scoti din închisoare pe cautiune, zise Cameron.
— Ai mult curaj McKenzie-san, dar nu desteptaciune.
— A omorât-o, e ca si cum i-ar fi pus pusca lânga tâmpla si-ar fi tras.
— Nu putem fi siguri.
— I-a spus lui Halloran ca nu e urgent. Exista martori. Nenorocitul a lasat-o sa sângereze pâna la moarte! Si tot asa mi-a omorât copilul. Un baiat. Stiai?
— Asa ca dumneata omori la el, spuse Tanaka. Si pe urma atârni în streang. Nu asa destept.
Cameron se apleca peste masuta cu fata neagra de furie:
— Nu-mi tine predici, domnule Tanaka. Vreau sa-mi reglez conturile cu el!
— Poate exista alta cale.
— Te-ascult.
— Si Tanaka vrea razbunare. L-ar face pe Nilan’-san sa sângereze.
— Cum?
— Am spus dumitale multe ori dar nu ai ascultat. Spus mie vrei sa fi propriu’ stapân. Esti propriu’ stapân acum?
Cameron accepta reprosul. Cu siguranta, avea dreptate.
— Te referi la chestia aia cu tanuki?
Tanaka încuviinta aproape imperceptibil din cap.
— Omori pe el de data asta si sângereaza doar o data. Iei bani de la el si sângereaza fiecare zi, cât traieste.
Cameron strânse din dinti:
— O sa dureze prea mult timp.
— La ce e bun timp daca nu sa faci ce vrei?
„Are dreptate” se gândi Cameron.
— La ce te-ai gândit?
— Facem parteneriat. Nu putem face asta fara partener.
— Un contract? — Cameron clatina din cap — Prea periculos. Nu putem sa punem nimic pe hârtie.
— Nu, nu contract. Ceva mult mai puternic decât hârtia. Fumiko-san.
— Fumiko?
— Însori cu ea.
Cameron facu ochii mari. Obrajii netezi, bronzati, ai lui Tanaka si ochii lui mici, negri, erau de nepatruns.
— Dumnezeule, omule, Rosie nici nu s-a racit în mormânt!
— Nu dragoste, doar casatorie. Nu trebuie iubit. În Japonia, dragoste nu asa importanta. E afacere.
Cameron sari în picioare:
— N-ar fi trebuit s-o las singura pentru nimic în lume!
— Pare rau pentru dumneata. Dar poate nimic de facut. Doctor zis nimic putea sa ajute, indiferent ce încercat.
— Mda, sigur, ticalosul acela betiv trebuia sa spuna asta.
— Poate adevarat. Ce-au vrut zeii.
— Vreau gâtul lui George Niland!
— O sa-l ai, taiat felii, crud, ca sashimi. Întâi te casatoresti Fumiko-san. Da?
Cameron ramase multa vreme tacut.
— Nu. Ajunge cu toate astea. N-am sa continui. Îmi pare rau, Tanaka-san. Mi-ai fost un prieten adevarat dar nu pot s-o fac.
Îsi lua palaria si pleca.

* * *

Cameron o tinea pe Elvie de mâna si amândoi coborau încet dealul catre locul unde erau îngropati Rosie si pruncul ei. Elvie lua buchetelul de zamosita din mâna lui Cameron si-l puse pe movilita de pamânt.
Statura o vreme în tacere; Elvie îsi aplecase capul pe genunchi.
— Elvie, când o sa cresti vreau sa-ti amintesti ceva. Ea ridica fata, cu ochii umezi si înrositi.
— Aminteste-ti ca dragostea e cel mai frumos lucru care exista. Nu doar sa fii iubita, fiindca pariez ca vor fi destui tineri care sa se întreaca pentru dragostea ta într-o zi. Dar sa fii îndragostita chiar tu. Ei da, asta conteaza.
— Si de unde-o sa-mi dau seama?
— Crede-ma, o sa stii, zâmbi Cameron.
Ea parea un biet catelus ratacit, tremurând în cautarea unui prieten. El o trase mai aproape si o învalui într-o îmbratisare puternica, de urs.
— Ti-aud inima cum bate, murmura fetita.
— Stii, Elvie, a fost o vreme când as fi facut orice ca sa ma razbun sau din ambitie sau pentru ca-mi pasa ce crede lumea despre mine. Vreau sa-ti amintesti ca nimic din toate astea nu conteaza. Ce auzi chiar aici, în inima ta, asta-i tot ce conteaza. Daca gasesti fiinta care o face sa bata mai tare atunci ai toate perlele din lume si nimeni nu-ti poate rapi asta în afara de tine însuti.
O cuprinse mai aproape, admirând soarele ruginiu ca arama cum se scufunda în ocean. Se gândi la tatal lui, îl vazu înfasurând cureaua peste mâna. „Când o sa-nveti sa fii barbat?”
Sa învete sa devina barbat fusese mult mai complicat decât îsi imaginase. Poate ca cele mai bune zile ale lui Cameron McKenzie trecusera dar în sufletul lui stia ca va rupe lantul. Cel putin îi va da lui Elvie cheia Raiului, îi va spune ca razbunarea si specularea sansei nu sunt cele mai bune lucruri în viata.
— Te iubesc, îi sopti fetitei.
— Si eu te iubesc, tati, murmura ea.
Iar în timp ce noaptea cobora peste toate si vântul racoros adia dinspre ocean, fetita adormi în bratele lui.


Kate statea lânga Buick pe Cable Beach încercând sa se hotarasca daca sa-i spuna lui Junzo s-o duca acasa la Cameron. El ramasese singur, asa auzise, singur si deznadajduit, îndurerat. Ar trebui sa mearga la el?
„Asta e ce-mi doresc?” se întreba. „De ce sunt înca atrasa de el dupa atâta timp?” Îsi spusese ca e slaba, ca atâta dragoste pentru el e ca o boala. Poate ca gresea. Poate ca gresea. De ce gândul de-a fi singura cu el din nou o facea înca sa se înfioare?
Îl mustrase pentru ca-si tintise atât de precis razbunarea. Dar ea nu facuse la fel? El o ranise cândva atât cât poate un om. Ea îsi dorise sa-l faca sa plateasca. Dar cum se spune? „Când te hotarasti sa te razbuni, sapa de la început doua morminte.”
Îsi imagina cum ar urca poteca spre casa lui, îl vazu în minte stând pe veranda luminata de-o lampa, încerca sa ghiceasca ce expresie ar avea pe fata. Ar mai arde focul acela în ochii lui? În ai ei înca ardea.
— Mi-e dor de tine, Cam! sopti Kate în adierea noptii.
Se întreba ce-ar putea spune el, cum ar arata, daca ea s-ar mai putea cuibari în bratele lui ca altadata, daca ar simti ca acolo e locul ei, casa ei, dupa ce statuse atâta la marginea vietii. Dar daca s-ar duce la el, cum i-ar fi viata? Era obisnuita cu viata ei în belsug, cu banii, cel putin acum stia ce-i aduce ziua de mâine. Se întoarse catre Junzo care statea la volanul Buickului:
— Du-ma acasa la McKenzie.
Fata japonezului era impenetrabila. Kate se întreba daca el îi va spune lui George despre asta. Dar de fapt nu-i mai pasa.
Valuri mici urcau si coborau de pe tarm. Noaptea lipsita de zgomote se închidea deasupra lor.

* * *

În interiorul casei se zarea o singura lumina. Kate auzi scârtâitul usii verandei în timp ce el iesi sa ramâna acolo, pe trepte, uitându-se la ea cum strabate poteca. Fata îi era în umbra dar silueta impunatoare. Simti ca o cuprind frisoane în ciuda adierii calde a noptii.
— Buna, Cam.
El nu-i raspunse.
— Îmi pare rau. De sotia ta.
— Multumesc.
Ramase acolo, asteptând ca el sa mai spuna ceva. Simti cum un strop de sudoare îi aluneca lent de-a lungul sirei spinarii.
— Mi-a fost dor de tine, Cam.
El se rezema de stâlpul verandei. Ofta:
— De-asta ai venit?
— N-ai de gând sa-mi usurezi clipele astea, nu-i asa?!
— E prea târziu, Kate.
Era ca si cum ar fi lovit-o în stomac. „La ce te asteptai, Kate?” Ei, bine, fusese în adâncul ei o voce care-i spusese mereu ca va putea oricând sa se întoarca într-o zi la el, ca mereu va fi timp pentru ei doi. Si deodata îsi dadu seama ca nu acesta era adevarul. El clatina din cap:
— Am facut un lucru groaznic. Nu neg. Dar ani întregi dupa asta te-am iubit asa cum nu te-a mai iubit vreun barbat. Poate a fost un moment pentru noi, Kate. Exact înainte ca tatal tau sa fie asasinat. Dar nu acum.
— Cam…
Mai vroia sa spuna ceva.
— Du-te acasa, Kate.
Îi întoarse spatele si intra înapoi în casa. Ea auzi cum se trânteste usa de plasa.
Se urca în Buick. Fara sa spuna o vorba, Junzo ambala motorul si baga automobilul în viteza. Kate se uita fix în fata dar nu vedea marea întunecata si învolburata dincolo de Cable Beach si spinifex14 cea întunecata. Îl revedea venind spre ea pe veranda bungaloului cu atâta vreme în urma, un strain frumos si arogant într-un costum alb de olanda.
„E rândul meu sa regret acum” îi trecu prin minte. „N-am crezut vreodata ca va durea atât de tare.”
— Într-o zi, îl voi avea înapoi! promise ea noptii, într-o zi, îl voi face sa ma iubeasca iar, o sa vad în ochii lui din nou privirea aceea. Într-o zi. O sa vezi, asa va fi!
Noaptea o înfasura încet ca o scoica ce ascunde în ea stralucitoarea perla visata.

SFARSIT
















Un comentariu:

  1. Aplicați pentru împrumut un mod rapid și convenabil de a plăti facturile și reluarea finanțării proiectului dvs. cu cea mai mică rată a dobânzii de 3% pentru a ne contacta astăzi prin: trustfunds804@outlook.com.

    RăspundețiȘtergere