Sfirsitul unei domnii singeroase (28)

Horia Sima

Constituirea Forului Legionar

Intr-o luna de zile s-au produs evenimente de importanta capitala pe plan legionar:
– In 13 Iunie sunt eliberat de la Directia Generala a Sigurantei;
– In 28 Iunie intru în guvern;
– In 14 Iulie ma înfrunt cu coalitia Noveanu-Budisteanu si salvez unitatea miscarii.
Toate aceste momente îsi au locul si însemnatatea lor în drumul spre victorie al Legiunii. Cu eliberarea mea, elemente de front ale miscarii si-au regasit încre- derea în lupta si unitatea de comanda. Intrând în guvern, am scos miscarea de la periferia politicii românesti, unde fuseseram izgoniti de la începutul prigoanei carliste, si am introdus-o în circuitul vietii publice, la egalitate cu celelalte parti- de. Tendintele centrifugale din miscare au fost oprite sa se dezvolte gratie inter- ventiei mele în casa lui Budisteanu.
– Nu stiam ca esti si orator, mi-a spus Stoicanescu dupa plecarea de la Budisteanu.
– Nu sunt orator, i-am raspuns, si în alte împrejurari as fi dar un examen lamen tabil. M-a inspirat Dumnezeu ca sa vorbesc pe întelesul tuturor, pentru ca acolo se juca destinul Legiunii. O Legiune împartita în clanuri, si-ar fi pierdut orice valoare politica si la urma s-ar fi dezagregat.
De mai multa vreme Colonelul Zavoianu ma tot îndemna sa constitui un organism central, un fel de for legionar, alcatuit din fruntasii miscarii, unde sa se dezbata toate problemele ce se vor ivi în Legiune sau în domeniul politic. L-am tot amânat, dându-i raspunsuri evazive, încât omul, pe buna dreptate, putea sa-si închipuie ca refuz constituirea acestei instante supreme,pentru ca nu vreau sa se exercite asupra mea nici un control.Nu era asa. Un alt motiv ma împiedica. Eu eram legat de Partidul Natiunii. De vreme ce am participat la formarea aces- tui partid, cu un numar mare de camarazi, nu mai puteam în acelasi timp sa întreprind actiuni politice paralele. Un for legionar, asa cum propunea colonelul Zavoianu, contravenea fiintei Partidului Natiunii. De aici ezitarile mele si nu pt. ca nu i-as fi recunoscut utilitatea. Nu vroiam sa dau prilej Palatului sa ma acuze de nelealitate. Partidul Natiunii era înzestrat cu un mecanism represiv, pentru eventualitatea ca se desfasurau activitati politice contrarii.
Eu am protestat contra acestor paragrafe penalizatoare, dar n-am reusit sa le înlatur si ele au ramas în vigoare, putând fi aplicate si noua, acelora care am pus bazele Partidului Natiunii. A crea un for legionar, echivala cu un început de re - constituire a miscarii, ceea ce era pasibil sa fie sanctionat de legile regimului. Era cu totul altceva daca eu, cu titlul individual, luam contact cu alti camarazi pt. a pentru a discuta problemele Legiunii, dar situatia putea sa ia alt aspect daca la Palat s-ar fi aflat de existenta unui organ diriguitor al miscarii.
Am luat în considerare propunerea col. Zavoianu abia dupa adunarea legionara din casa lui Budisteanu. Eu nu încalcasem pâna atunci legile în vigoare, dar iata ca vine grupul Noveanu si, probabil cu stirea Palatului, convoaca o adunare a capeteniilor legionare, cu scopul ca sa obtina dezavuarea mea. Lovitura n-a reu- sit, dar faptul ca Noveanu, Bidianu si Budisteanu s-au încumetat sa tina aceasta adunare, contravenind legislatiei în vigoare, am tras si eu concluziile mele:
1. De vreme ce Noveanu si-a îngaduit sa convoace o adunare legionara de oare- care proportii, pot si eu sa-mi dau consimtamântul la realizarea unei reuniuni mult mai restrânse.
2. Adunarea de la Budisteanu demonstra urgenta necesitate de a se constitui Forul Legionar, propus de col. Zavoianu. Nu mai era timp de pierdut. Capeteni-ile legionare care au participat la consfatuirea din casa lui Budisteanu puteau fi din nou manipulate în buna lor credinta, fie de aceleasi persoane fie de altii. Pentru a-i feri sa mai alunece într-o directie daunatoare intereselor miscarii, care se identificau în acel moment cu cele mai vitale interese ale tarii, trebuia sa se constituie cât mai în graba aceasta institutie. Odata integrati în acest for,frun- tasii Legiunii nu vor mai avea senzatia ca sunt abandonati, ca fac eu politica mis carii peste capul lor si fara stirea lor, ca cine vorbeste în numele lor nu este auto rizat de ei si ca ei nu stiu unde merge miscarea.
Primejdiile persistau, caci una era Noveanu când convoca o adunare si alta eram eu. Noveanu nu era de temut la Palat, în vreme ce toate miscarile ne erau urmarite. Dar daca lasam curentele din miscare sa se dezvolte la voia întâmpla- rii, primejdiile erau si mai mari.
Se putea ivi o noua constelatie de forte care sa provoace o ruptura. Intre doua riscuri am optat pentru cel ce mi s-a parut mai mic. Acum era momentul sa se constituie Forul, acum dupa limpezirea situatiei interne din miscare si refacerea unitatii ei.
Unitatea miscarii fusese asigurata pâna acum exclusiv prin eforturile mele individuale, prin numeroasele mele întâlniri cu legionarii, prin multi-prezenta mea, prin interventiile mele, unde se producea un început de destramare, cum a fost si cazul cu adunarea de la Budisteanu, dar aceasta situatie "de unul singur" nu se putea prelungi multa vreme. Sefii legionari, chiar si cei atasati de mine, vroiau sa cunoasca evenimentelor si sa fie consultati asupra masurilor ce trebu - iau luate, pentru a pune miscarea la adapost de primejdii si a-i asigura eficaci - tatea politica.
Cum se prezenta miscarea pâna la constituirea Forului Legionar?
Existau în Bucuresti o serie de grupe, de mici centre, care îsi disputau între ele întâietatea. Primul grup pe care l-am descoperit la eliberarea mea era grupul Dr. Noveanu, Dr. Rudeanu si Bidianu. Budisteanu nu facea parte din acest grup. El s-a atasat lui Noveanu ulterior, dupa ce a fost numit ministru. Primii trei for- mau un bloc, erau bine vazuti la Palat si chiar Regele mi-a vorbit elogios de ei. M-am întâlnit de câteva ori cu ei, mai ales la masa de seara, si am discutat într-un ton cordial problemele la ordinea zilei, dar fara a ne lua angajamente concre- te.
Dr. Rudeanu a iesit apoi din combinatie, nu stiu pentru ce, si a disparut chiar de la suprafata vietii politice.
Un alt centru care aspira la orientarea miscarii se afla sub conducerea lui Andrei C. Ionescu, vechi legionar. Avea ca reprezentanti principali, în afara de Andrei Ionescu, pe Dr. Nicolae Rosu si pe Fanica Anastasescu. Acest grup nu avea greutate în miscare. Andrei Ionescu era împiedicat de propria lui functie ca sa fie mai activ. Functionar la Camera, nu-si putea manifesta legionarismul sau decât cu oarecare prudenta, pentru a nu-si pierde postul. Dar chiar în situatia asta, înca de pe timpul Capitanului, adusese nepretuite servicii miscarii. Dr. Nicolae Rosu,medic, scriitor si ziarist în acelasi timp, nu era încadrat în miscare. Era un prieten al miscarii si a scris pagini frumoase despre Legiune si Capitan. Fanica Anastasescu era un legionar "sui generis". Nici el nu era în cadrat formal în miscare, desi facea regulat toate lagarele si închisorile. El se considera "prieten al capitanului", participa la toate activitatile legionare si se comporta cu o leali - tate desavârsita.
Aceasta grupare privea cu simpatie actiunea mea, gratie lui Andrei Ionescu, care ma cunostea din epoca studentiei, când fusesem initiat de el în miscare. Pe Dr. Nicolae Rosu nu l-am cunoscut pâna în momentul când l-am întâlnit la o sedinta a acestui grup. Mi-a vorbit si el, coincizând în vederi cu col Zavoianu, de necesitatea crearii unui For Legionar.
Intr-un manunchi aparte s-au grupat oamenii mai în vârsta din miscare, col. Zavoianu, farmacistul Aristotel Gheorghiu de la Râmnicu-Sarat si avocatul Constantin Popescu-Buzau. Acestia erau oamenii cu experienta politica, care pricepeau repede manevrele Palatului si reactionau cu precizie, ori de câte ori era în joc integritatea miscarii. Toti comandantii legionari, au fost de mare folos în perioada de consolidare a miscarii.
Mai putin sigur era grupul Oborenilor, a carui figura centrala era Petrica Bolintineanu.Din acest grup mai faceau parteComandantulLegionar Petre Tocu de la Galati si Titi Cristescu, recent întors din Germania. Inclinau spre grupul Noveanu si la adunarea din casa lui Budisteanu m-au primit cu raceala. Dupa cuvântarea mea, si-au schimbat atitudinea distantându-se de Noveanu. De atunci relatiile mele cu acest grup s-au normalizat si am fost deseori în casa lui Bolintineanu.
  Comandantii Bunei Vestiri nu formau un bloc. Radu Mironovici era câstigat de partea lui Noveanu. Ilie Gârneata si Mile Lefter nu aveau un punct de vedere bine precizat. Oscilau între diferite curente. La adunarea de la Budisteanu, încli- nau de partea lui Noveanu, pentru ca, dupa explicatiile mele, sa aprobe teza mea si sa-l abandoneze. De atunci nu ne-am mai despartit. Corneliu Georgescu nu era la Bucuresti. Statea cu familia la Miercurea Sibiului si a descins în Capitala abia în prima jumatate a lunii August. Tot asa Iasinschi. Statea la Radauti si co- bora foarte rar la Bucuresti. Eu nu l-am vazut decât de doua ori:când cu încerca- rea lui de împacare între mine si Noveanu si apoi în preajma lui 3 Septembrie.
Virgil Ionescu deschisese un fel de salon politic, la care invita legionari si alta lume. El ramasese oarecum singur. Budisteanu trecuse de partea lui Novea- nu, iar Doctorul Serban Milcoveanu nu-l urma. Acesta formase un grup al me- dicilor legionari, care sprijinea actiunea mea. Desi invitat insistent, nu m-am dus niciodata în casa lui Virgil Ionescu, deoarece stiam ca tot ce se vorbeste acolo, ajunge la Palat.
Marea majoritate a Razletilor erau cu mine. Principalii mei colaboratori în actiunea ce-o desfasuram erau din sânul lor: Radu Ghenea, Horia Cosmovici, Alexandru Ghica si Dr. Alexandru Popovici. Influenta acestui grup era conside- rabila si în înalta societate a Capitalei. Elementele de lupta de la Razleti se con - centrase în jurul lui Ilie Niculescu. Acestia formau un grup aparte oricând sa in- tre în actiune.In sfârsit, Dr. Iosif Dumitru îsi avea raza lui de influenta la Razleti. El lucra de obicei cu Constantin Stoicanescu, cu Fanica Anastasescu si cu scrii - torul Constantin Gane.
Daca se constituia acum Forul Legionar, el aparea ca o încoronare a unor sfortari de a reface unitatea miscarii, grav zdruncinata prin moartea Capitanului si a majoritatii elitei legionare. Acest For nu reprezenta un grup local de presiu- ne, cum puteau fi considerate celelalte fractiuni, ci o sinteza a unor curente si as piratii care convergeau spre unitate si îsi gaseau expresia lor naturala în acest organism suprem. Atât provincia cât si Capitala garantau prin masiva lor adeziu ne viabilitatea acestui For.
I-am comunicat col. Zavoianu ca sunt de acord cu ideea lui si, împreuna cu el, am fixat locul, ziua si persoanele care sa fie invitate.
Colonelul si-a oferit cu toata bunavointa casa lui din General Berthelot 100, ca loc permanent de reuniune al Forului Legionar. Nu-mi aduc aminte ce zi a fost când s-a tinut prima sedinta, dar, în orice caz, la scurt interval dupa aduna- rea din casa lui Budisteanu. Ne întâlneam saptamânal si chiar mai des daca se ivea vreo chestiune urgenta. Nu s-a procedat propriu-zis la o constituire formala si mai ales ne-am ferit sa întocmim vreun act, ci ne-am adunat cu totii în jurul aceleiasi mese, pentru adezbate în modul cel mai liber situatia politica a tarii si a Legiunii.
Prezida de obicei Colonelul Zavoianu.
Asa cum s-a marit Forul prin adaugiri succesive, a avut la începutul lunii septembrie urmatoarea configuratie: Colonelul Zavoianu, Aristotel Gheorghiu, Constantin Popescu-Buzau, Ilie Gârneata, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu (când venea în Capitala), Vasile Iasinschi (când venea în Capitala), Mile Lefter, Horia Sima, Constantin Stoicanescu, Nicolae Petrascu (când venea în Capitala), si Prof. Traian Braileanu.
Profesorul nu participa la sedinte, dar a fost informat de constituirea Forului Legionar si si-a dat aprobarea.

Problema sefiei

Veleitati la sefia miscarii s-au manifestat putine în vara anului 1940, iar când totusi s-au exprimat, au fost exprimate cu raceala si indiferenta. Singurul care a pretins în mod decis sefia Legiunii a fost Virgil Ionescu, în memorabila sedinta din casa lui Budisteanu. Cum am vazut, nimeni n-a fost încântat de aceasta propunere.
Noveanu vroia sa se împarta raspunderile conducerii legionare în doua sfere: partea politica si partea spirituala, iar el sa fie ales exponentul politic al miscarii.
Profesorul Codreanu se intitula sef spiritual al miscarii si îmi lasase mie reprezentarea ei politica. Titlul ce si-l luase Profesorul nu crea probleme Legiu - nii, deoarece Profesorul nu participa direct la lupta politica si nici nu se amest - eca în organizatie.
Dupa ce a ajuns ministru si si-a legat definitiv soarta de Regele Carol, în August 1940, Radu Budisteanu cazuse si el în tentatia sefiei. Umbla prin tara si din discursurile oficiale ce le tinea, reiesea ca este singurul îndreptatit sa ia con- ducerea miscarii.
Dintre figurile principale ale Legiunii ramase în viata nu am auzit pe nimeni reclamând conducerea Legiunii. Nici întemeietorii miscarii, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneata, nici Mile Lefter si nici Vasile Iasinschi nu au pretins în aceasta perioada ca li se cuvine sa ia locul Capitanului.Pâna la elibera- rea mea, Noveanu acaparase frontul politic, iar toti cei mai de sus acceptasera aceasta situatie de fapt.
Daca ne întrebam de ce între fruntasii Legiunii din Capitala si provincie se manifesta atât de putin interes pentru conducerea miscarii, trebuie sa avem în vedere împrejurarile nesigure de atunci. Afara de legionarii care gravitau în or - bita Palatului, nimeni nu era dispus sa-si asume raspunderea suprema, deoarece exercitiul corect al conducerii era legat de mari primejdii si de mari dificultati.
Tara era azvârlita pe masa de operatie pentru a fi amputata teritorial.
Intr-adevar se putea întâmpla una din doua cu Seful Legiunii în functie* în vara anului 1940: sau aluneca definitiv în orbita Palatului si atunci se desca - lifica, taindu-se de bazele miscarii, cum s-a întâmplat cu Noveanu, Bidianu si Budisteanu, sau risca sa fie din nou arestat, daca s-ar fi opus politicii Regelui. Cu toata destinderea ce exista, Regele putea reveni oricând la metodele de teroare. Aparatul executiv era intact si era în mâna lui.
In ce ma priveste, a trebuit sa tin seama la fiecare pas de aceste realitati. Corabia Legiunii naviga între Scylla si Caribda si eu trebuia sa fiu atent perma - nent la cele doua stânci, nu numai la cele vazute, dar mai ales la cele nevazute.
Sefia Legiunii nu m-a preocupat niciodata. Nu am îndemnat pe nimeni sa ma sustina sau sa-mi netezeasca drumul spre conducere. Nici cea mai usoara aluzie nu s-a auzit din gura mea si nici celor mai apropiati camarazi ai mei nu le-am spus ceva.As fi considerat un sacrilegiu fata de Capitan si fata de cei morti sa ma ocup de aceasta chestiune. In comandamentele legionare care s-au perin- dat în anul 1938 totdeauna am avut roluri subordonate. Conducerea Comanda- mentului de prigoana au avut-o succesiv Radu Mironovici, Ion Belgea, Ion Antoniu, Iordache, Constantin Papanace si Vasile Christescu. La Berlin, când s-a reconstituit Comandamentul, seful nostru era Preotul Dumitrescu-Borsa. Când mi-a propus Papanace, în Decembrie 1939, sa iau conducerea grupului Berlin, am refuzat.
Dupa eliberarea mea din arestul Sigurantei, mi-am facut datoria zi de zi si clipa de clipa, fara sa aduc vreodata vorba de "cine de conduca miscarea". Era treaba timpului si a camarazilor sa dezlege aceasta problema. Am dus o lupta loiala si dezinteresata, nu de sefie, ci pentru a usura soarta nefericitului nostru popor, lovit din toate partile si fara nici un sprijin extern.
Am aparat miscarea pentru a nu ajunge o unealta a unei politici facute de altii si a-si pierde prestigiul în fata poporului. Daca mai târziu am fost aclamat de multimile legionare si capeteniile miscarii m-au considerat vrednic sa fiu suc cesorul Capitanului, aceasta se datoreaza exclusiv aprecierii lor.

Jocul german

Dupa numirea mea în guvernul Gigurtu, l-am vazut din nou pe Hermann von Ritgen, în locul unde ne întâlneam de obicei, în casa lui Greceanu. M-a felicitat calduros, considerând intrarea mea în guvern nu numai o victorie a Garzii de Fier, ci si un indiciu al orientarii regimului spre Axa. Din interiorul guvernului, voi avea prilejul sa contribui si mai mult la îmbunatatirea relatiilor româno-germane. Mi-a comunicat apoi ca în ultimele lui rapoarte la Berlin a comentat în termeni elogiosi actiunea mea, descoperind în mine, cu toata vârsta tânara, un om constient si responsabil. I-am multumit pentru interesul ce-l arata mis - carii legionare, caci eu nu sunt decât o expresie a ei, si sper ca organizatia din care fac parte,care a platit cu grele sacrificii atasamentul ei fata de Axa,va fi con- sultata la Berlin când se va pune problema crearii noii ordini europene.
Mare mi-a fost mirarea când întâlnindu-ma cu el, dupa ultima mea audienta la Rege din 7 Iulie s dupa ce luasem decizia sa demisionez, chiar în dupa masa acelei zile, ca nu mai era atât de încântat de intrarea mea în guvern. "Pozitia d-tale e prea mica, prea neînsemnata în acest guvern".
Declaratia lui nu mi-a displacut în acel moment, când eram cu scrisoarea de demisie în buzunar.
Am încercat sa caut tâlcul acestei schimbari. Fara îndoiala, în intervalul de câteva zile de la prima declaratie,Von Ritgen primise instructiuni de la Berlin, care nu coincideau cu punctul de vedere anterior,iar, ca functionar constiincios, a reprodus vocea stapânului sau. Cum era mai bine pentru guvernul german si politica ce-o urmarea în bazinul dunarean?Sa fie reprezentata miscarea legiona- ra în guvern sau sa nu fie? Daca miscarea se alinia total cu regimul, atunci se crea un front românesc unitar în România, care ar opune rezistenta la Berlin si Roma în chestiunea revendicarilor maghiare si bulgare.
Daca însa miscarea ramânea în afara combinatiei guvernamentale existente, atunci Berlinul dispunea de un instrument de presiune pentru a sili pe Regele Carol sa accepte orice partaj i-ar fi cerut Puterile Axei.
Aceste reflectii m-au determinat sa continui campania de rasturnare a guvernului Gigurtu cu si mai multa vigoare, considerând ca orice întârziere cre- aza daune ireparabile tarii. Evident, miscarea nu putea accepta sa formeze front comun cu Regele Carol în conditiile ce ni le oferea acesta în guvernul Gigurtu. Eram la remorca acestui guvern, cum se gaseau si cei trei ministri legionari, de- oarece în aceste conditii nu puteam servi intereselor adevarate ale României, nu ne puteam valoriza potentialul politic si ideologic la Berlin si Roma, când s-ar fi tratat chestiunea frontierelor.
Numai un guvern de clara componenta legionara ar fi putut îndeplini rolul de paladin al tarii, în fata Puterilor Axei. în conditiile ce ni le oferea Regele în gu vern, deveneam un simplu al camarilei, care era dispusa sa cedeze oricât din trupul tarii pentru a salva regimul de la prabusire. Un front unit Rege-miscare ar fi fost eficace numai daca influenta miscarii legionare ar fi fost preponderenta în acest front, caci numai în acest caz putea sa azvârle în batalia de apararea frontierelor toata greutatea ei politica si ideologica. Ma gândeam, ce pacate uria- se îsi mai azvârlea Regele Carol asupra lui peste cele precedente, când si în acest ceas de mare strâmtoare nationala nu se gândea decât la el si camarila lui.
Intrezaream înca de atunci ca guvernul german nu e sincer cu noi, ca nu vroia ascensiunea miscarii la putere,ci utilizarea ei doar ca instrument de presiu ne contra Regelui Carol, pâna ce va fi cedat în chestiunea frontierelor.Experien- tele noastre precedente cu Berlinul nu erau deloc încurajatoare înca de pe tim- pul Capitanului,când l-au lasat sa fie rapus de calaii lui Carol.Un cuvânt raspicat rostit de atunci de Hitler, în întâlnirea de la Berchtesgaden cu Regele Carol, i-ar fi putut salva viata.
Si dupa litigiul frontierelor va fi rezolvat, ce va fi? Vor colabora Germanii cu Regele Carol, ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat în România? Ca si cum Capi- tanul nu ar fi zacând sub lespedea de la Jilava si elita legionara nu ar fi fost masa crata? Ne-ar fi abandonat pur si simplu si ar fi acceptat încadrarea României în Axa cu Regele Carol pe tron? Nu puteam crede, dar faptele erau aici, provocân- du-mi teribile îndoieli.
Situatia noastra era cum nu se poate mai tragica. Pentru Regele Carol nu eram decât un aliat marginal, cu ajutorul caruia spera sa câstige favoarea Berli - nului, iar pentru Berlin eram tot un aliat marginal, de care se putea servi pentru a obtine dominatia în sud-estul european.

Din nou la Palat

Dupa sfârsitul norocos al adunarii din casa lui Budisteanu, m-am gândit ca este momentul sa calc din nou pragul Palatului, pentru a explica si aici atitudinea mea si a îndeparta interpretarile rauvoitoare. Nu speram sa obtin o noua audien ta la Rege, dar as fi fost multumit sa fiu primit de Ministrul Palatului, Urdarea - nu, care, la rândul lui, va comunica Regelui convorbirea avuta cu mine.
Ma prezentam la Palat cu succesul avut în casa lui Budisteanu. Fara îndoiala ca Regele fusese informat de modul cum s-a desfasurat sedinta, de declaratiile mele si de faptul ca nu l-am atacat, ci, dimpotriva, mi-am reînnoit atasamentul pentru Tron si Dinastie.
Esecul actiunii Noveanu nu putea fi pe planul Palatului. In loc sa fiu dezavuat,cum se astepta camarila,ma întorsesem mai puternic de la aceasta adu- nare. Câstigasem batalia unitatii, iar ministrii legionari în functie, sub presiunea starii de spirit din sala, se asociase cu mine,iar demisia mea, completata cu codi- cilul lor, circula în tot Bucurestiul.
Am patruns la Urdareanu mult mai usor decât credeam. A fost suficient sa ma prezint Colonelului Rusescu, seful sau de cabinet, pentru ca acesta, dupa ce-a telefonat, sa-mi comunice sa ma pot prezenta Domnului Ministru. Nu m-a în- sotit nimeni si nu am întâlnit nici o paza în drumul meu. Prin coridoarele Palatului am circulat singur pâna la cabinetul lui Urdareanu, care stiam unde este de la audientele precedente.
Ma asteptam sa gasesc un Urdareanu agresiv, care sa ma acopere cu un potop de învinuiri. Dimpotriva l-am gasit calm si plin de bunavointa, ca si cum demi- sia mea nu l-ar fi afectat prea mult. Am pus aceasta moderatie, care nu concorda cu sentimentele lui rele, pe socoteala rezultatului obtinut în casa lui Budisteanu.
Nu numai ca nu eram contestat de nimeni în tara, dar reprezentam acum întreaga miscare, inclusiv pe ministrii legionari care se aflau înca în guvern.
– D-le Sima, ne-ai pus într-o situatie grea prin demisia D-tale, dupa ce noi ti-am acordat toata încrederea.
Majestatea Sa Regele este mâhnit de purtarea D-tale. Nu se astepta ca gene- rozitatea cu care a tratat D-tale sa fie rasplatita în modul acesta.
– D-le Ministru, am avut prilejul acum câteva zile sa stau de vorba cu d-l Moruzov, care este unul dintre intimii Palatului. Fara îndoiala ca dânsul v-a in- format de raspunsul meu la aceeasi problema pe care mi-o puneti d-voastra acum. Nu pot decât sa repet ceea ce i-am comunicat si Domnului Moruzov.
Lealitatea mea si a camarazilor mei fata de Majestatea Sa Regele nu este pusa în discutie prin demisia mea. Neîntelegerea este de ordin politic, este o divergen ta de pareri în cadrul regimului, repet în cadrul regimului, referitor la modul cum a rezolvat Majestatea Sa Regele criza de guvern. Noi n-am înteles sa fim în orice guvern, numai de dragul de a fi ministri, ci într-un anumit guvern, de o anumita structura, de unde sa putem actiona cu toata energia pentru apararea fruntariilor tarii. Nu ni s-a oferit oportunitatea de a ne servi tara, eu am preferat sa ma retrag, asteptând ca Majestatea Sa Regele sa se convinga de dreptatea punctului nostru de vedere.
Nu suntem dispusi sa ne macinam în aceasta perioada ingrata, fara ca sacrificiul nostru sa serveasca la ceva, fara ca el sa se compenseze cu rezultate favorabile în politica externa. Sa vina d-nii Maniu si Bratianu la guvern si sa aranjeze ei lucrurile la Berlin si Roma, ei care, cu politica lor titulesciana, au pre- gatit dezastrul de astazi.
Asta e tot. Nu ne putem îndeplini misiunea noastra salvatoare în guvern, ramânem pe dinafara, asteptând sa treaca aceasta perioada critica. La capatul ei, dupa ce litigiile teritoriale vor fi rezolvate, Majestatea Sa Regele va avea nevoie de tineretul legionar pentru refacerea tarii.
Cu tot respectul cuvenit, nu pot totusi sa avertizez pe Majestatea Sa Regele ca cu guvernul Gigurtu pierderile teritoriale vor fi mult mai mari decât daca noi am fi în fruntea guvernului. Hitler va cauta sa pedepseasca România pt. politica ei anterioara si nu va avea cine sa se opuna. Miscarea Legionara ar fi dus o poli- tica de demnitate nationala,obligând pe Hitler sa fie mai moderat si mai prudent în deciziile lui, stiind ca noi nu suntem dispusi sa acceptam orice ni s-ar cere pentru a fi primiti în Axa.
– Bine, D-le Sima, am înteles punctul d-tale de vedere si îl voi comunica Majes- tatii Sale Regelui. Dar ce facem cu Partidul Natiunii? Ai vazut ca eu m-am retras si Gigurtu a fost numit si sef de stat-major al partidului.
– Partidului Natiunii nu se poate organiza, cu tot impulsul dat de miscare,pt. ca nu s-a acceptat programul propus de mine. Intre altele ceream schimbarea uni- formei. Nu merge partid nou cu uniforma veche. Ramânând vechea uniforma, se crede ca Partidul Natiunii este o alta editie a Frontului Renasterii. Trebuie o noua uniforma.
– Stiu ce vreti d-voastra. Ati vrea ca actuala uniforma sa aiba un semn distinctiv care sa aduca aminte de miscarea D-voastra, de pilda gardul de fier, pe un fond verde.
– Nu, Domnule Ministru, nu cer aceasta. Nu m-am gândit la semnul nostru. Ar face o impresie penibila sa-l vedem agatat de uniforma Frontului Renasterii. E nevoie de o noua uniforma din cap pâna în picioare.
Cu aceasta m-am despartit de Urdareanu. Impresiile culese din convorbirea cu el au fost linistitoare.Regele nu va întreprinde momentan nimic contra noas- tra, cu toate ca îl lovise crud demisia mea. Se simtea prea slab atât interior cât si peste hotare. In interior avea o Legiune compacta si o opinie publica revoltata, iar de la Berlin îl ameninta necunoscuta hitlerista. Ce avea de gând cu el Hitler? Declaratiile mele de reînnoire ale devotamentului l-au calmat într-o anumita masura, dar l-au convins, desi eu la vremea aceea nu ma gândeam la nimic alt - ceva decât la rasturnarea guvernului Gigurtu.

Internarea Generalului Antonescu

Generalul Antonescu a fost internat la Mânastirea Bistrita în 9 Iulie 1940, dupa plecarea mea din guvern. Ce s-ar fi întâmplat daca ordinul de arestare al gene - ralului s-ar fi dat în timpul când eram ministru? Fara îndoiala ca m-as fi revoltat contra acestei dispozitii arbitrare. N-as putea suporta sa fiu eu în guvern si gene ralul la închisoare. As fi protestat în toate partile si daca nu ar fi fost eliberat, mi-as fi prezentat demisia. Noi, care am suferit lagare si închisori, nu puteam ramâne indiferenti când unul din cei mai ilustri generali ai armatei române era tratat în modul acesta infam.
Dar daca as fi parasit guvernul amânat de aceasta revolta, nu mai puteam invoca motivul politic. Demisia mea ar fi aparut ca un act de solidarizare al meu cu generalul Antonescu, cunoscut a fi un cenzor implacabil al Palatului. S-ar fi putut presupune chiar mai mult: ca exista o întelegere între mine si general pt. u rasturnarea Regelui si reactia mea vehementa la internarea lui ar fi un semn ne- îndoielnic ca conspiratia a fost decapitata la timp. Nimic mai logic, dupa episo- dul cu generalul, ca sa revizuiasca si situatia miscarii, si în primul rând Horia Sima trebuie pus la popreala, dupa ce si-a dezvaluit singur planurile frustrate.
Nefiind în guvern, nu aveam nici o raspundere de cele întâmplate. Si totusi mi-am facut datoria. La proxima mea întâlnire cu Moruzov, i-am aratat ca inter narea generalului Antonescu nu aduce nici un folos Regelui si ca, dimpotriva, tocmai prin tratamentul la care e supus, i se creaza o aureola si o popularitate mai ales în rândurile armatei. "Nu înteleg sensul acestei masuri si nu vad ce pe- ricol ar reprezenta pentru Rege, lasându-l în libertate. generalul e un om singur. Nu are partid. Abia dupa ce îl veti face martir, va deveni un pericol, caci de lichi dat nu puteti sa-l lichidati".
Moruzov s-a închis într-o mutenie totala. N-a scos o vorba în timpul pledoariei mele. Nici da, nici ba. N-a schitat nici cel putin un gest prin care sa-si dezvaluie gândul. Generalul a ramas internat toata vara anului 1940 si nu a fost eliberat decât dupa arbitrajul de la Viena.
Cauza îndepartarii Generalului Antonescu din Capitala trebuie cautata în primul rând în scrisoarea pe care i-a trimis-o Regelui, dupa rapirea Basarabiei si Bucovinei. Când m-am întâlnit cu el în casa Dr. Popovici, i-am atras atentia asupra tonului aspru al scrisorii, care poate avea consecinte. Nu m-am înselat. Dar ma întreb pâna astazi daca în luarea acestei masuri n-a influentat si demisia mea din guvern. Se gândea oare Regele la posibilitatea crearii unui front comun legiune-generalul Antonescu si vroia sa taie din radacini aceasta alianta, izolând pe omul capabil sa antreneze armata într-o lovitura de Stat?
Nu trebuie pierdut din vedere si un alt motiv: ura de moarte ce exista între generalul Antonescu si Moruzov. Generalul Antonescu fusese implicat într-un proces de bigamie, la instigatia Palatului, pe baza unor dovezi procurate de Mo- ruzov. Procesul s-a terminat cu achitarea Generalului. A fost un proces care a facut mare vâlva pe vremea aceea în Capitala. Avocatul care a pledat cauza Generalului a fost Mihai Antonescu (Ica). Din acele vremuri dateaza strânsa prietenie dintre cei doi Antonescu, fara sa fi fost nici o legatura de rudenie între ei. Nu este exclus ca Moruzov, temându-se de ascensiunea generalului, sa-i fi fortat mâna Regelui pentru a-l interna.
Mihai Antonescu i-a fost de mare folos generalului în timpul detentiunii lui la Mânastirea Bistrita.Imputernicit de general, se ducea des pe la Legatia ger- mana, unde ducea tratative cu Fabricius. A întocmit memorii, în care expunea ideile generalului asupra unei colaborari cu Puterile Axei. Nici generalul Antonescu si nici omonimul sau nu simpatizau cu Germania, dar, cu ura fata de Rege, erau gata sa se subordoneze Berlinului.
Ministrul Germaniei la Bucuresti, Fabricius, a fost captat de elocventa lui Mihai Antonescu si în rapoartele ce le trimitea la Berlin mereu semnala pe general ca "der beste Mann der Nation". Ca urmare a acestor referinte favora - bile, guvernul german a dat dezlegare lui Fabricius sa intervina pe lânga Rege, avertizându-l sa nu pregateasca generalului sfârsitul pe care l-a avut Codreanu!
Fabricius nu iubea miscarea si respingea o solutie legionara la conducerea României. Pentru acest motiv pleda la Wilhelmsstrasse cauza generalului, ca o alternativa valabila daca Regele Carol ar fi constrâns sa paraseasca Tronul.

Politica externa a Guvernului Gigurtu

Misiunea încredintata de Rege guvernului Gigurtu era sa întreprinda România de vechile aliante si sa o întoarca spre Axa.
Orientarea Regelui Carol spre Axa a început, din nefericire prea târziu ca sa se mai poata evita dezmembrarea României. De abia la 1 Iunie 1940 Grigore Gafencu, omul garantiilor engleze, este substituit la Externe cu Ion Gigurtu. Dar nici atunci Regele Carol nu era decis sa rupa cu puterile occidentale. Facuse un pas timid spre Axa, dar mai pastra o vaga speranta ca blindatele germane se vor împotmoli undeva înaintea Parisului.De abia dupa prabusirea frontului francez, si-a dat seama ca din Apus nu mai poate astepta nici un ajutor.
Din acel moment s-a apucat sa azvârle peste bord, în cea mai mare graba, toate piesele vechiului sistem de aliante anglo-franceze în care fusese angrenata pâna atunci România, în speranta ca se va mai putea agata la vreme de carul tri- umfal al Puterilor Axei.
La 1 Iulie, Argetoianu fiind Ministru de Externe în guvernul Tatarascu, se renunta la garantiile engleze, acceptate în 13 Aprilie 1939. De fapt aceste garan- tii, în momentul când s-a renuntat la ele, nu mai aveau nici o valoare, caci nu ne mai puteau apara nici de Rusi si nici de Germani. Cum putea sa ne ajute Marea Britanie, când ea însasi lupta din greu pentru salvarea propriei existente?
In declaratia-program facuta de Gigurtu în 4 Iulie a anuntat cu emfaza ca România aspira "la o sincera încorporare în sistemul creat de Axa Berlin-Roma" si pentru a da Puterilor Axei un nou gaj de buna credinta, în 10 Iulie anunta re - tragerea tarii noastre din Societatea Natiunilor. Aceasta retragere era un gest pur simbolic, care nu afecta cu nimic situatia europeana si nu aducea nici un câstig Puterilor Axei, deoarece Societatea Natiunilor murise de multa vreme de moarte naturala.
Pentru a întelege aparentele contradictii ale politicii Regelui Carol din vara anului 1940, revenim la ceea ce am spus în capitolele anterioare. Exista un leit motiv care l-a calauzit pe Rege în relatiile lui cu miscarea si cu Puterile Axei. Ceea ce-l interesa pe Rege în primul rând, nu erau atât pierderile teritoriale, cât supravietuirea regimului sau. Prin aceste gesturi precipitate, prin aceste declara- tii de dragoste ipocrite, el urmarea sa capteze bunavointa Puterilor Axei pentru propria lui persoana, pentru a fi acceptat ca partener valabil în noua ordine eu - ropeana ce-o vor instaura aceste puteri.
Gândul lui principal era sa nu beneficieze miscarea legionara de Puterile Axei, miscarea care s-a expus si a însângerat pentru Statele Revolutiilor Natio - nale, ci tot el, asupritorul acestei generatii, sa aiba parte de onorurile noilor sta - pâni ai Europei.
Regele era dispus sa dea totul, oricât i s-ar cere din trupul tarii numai sa fie lasat pe Tron si sa nu se atinga nimeni de puterea lui. Aceasta era preocuparea lui principala. Miscarea putea fi acceptata la guvernare, dar numai în masura în care îl servea personal, sprijinindu-l la Berlin si Roma ca sa obtina investitura. Regele se angajase într-un fel de concurenta cu miscarea legionara, pentru a iesi cu note mai bune la examen în fata guvernantilor de la Berlin si Roma. El ce pu- tea oferi nu era vapaia unei credinte, nobletea unui ideal, ci... bucati din trupul tarii. Cu cât se va bucura de mai multa apreciere la Roma si Berlin si va putea, la sfârsitul acestei curse, sa elimine pe primejdiosul lui rival, miscarea legionara. Asa se explica de ce Regele n-a vrut în ruptul capului sa formeze un guvern de preponderenta legionara – singura modalitate de a se înfrunta cu sorti de izbân- da batalia pentru apararea frontierelor. In mintea lui prevala "sistemul" si nu ce se întâmpla cu tara. A da puterea pe mâna legionarilor, ar fi însemnat sa renun- te la ceea ce tinea el mai mult, la puterea personala, la dictatura lui, la camarila lui.
In lupta lui de a înlatura competitia legionara la Berlin si Roma, Regele Carol dispunea de un avantaj însemnat, de care însa nu-si dadea seama. Nici Germanii nu erau interesati sa ajunga miscarea legionara la putere. Era utila în aceasta faza, când putea servi ca mijloc de presiune contra Regelui. Obiectivul lor principal în România era sa obtina de la Regele Carol tot ce vroiau pentru a satisface revendicarile vecinilor. Dar odata aceasta operatie terminata, guvernul german, si în special Ministerul de Externe, era dispus la o colaborare cu Regele. Ei s-ar fi opus oricaror tulburari în România, provocate de o reactie a Garzii de Fier, pentru rasturnarea Regelui de pe tron, atât pentru a nu da prilej Rusiei sa intervina cât si pentru telurile lor imperialiste în sud-estul european erau mai bine servite cu o Românie slaba decât cu o Românie puternica, condusa de o for ta politica care se bucura de un mare prestigiu intern si extern.

Germania si Italia nu puteau primi România în clubul biruitorilor pâna ce nu se lichidau anumite socoteli. România, sub Titulescu si Regele Carol, a facut o politica de permanenta ostilitate de Puterile Axei, a participat la marea mane- vra engleza de încercuire a Germaniei si era pe punctul sa intre în razboi contra acestei tari în momentul conflictului germano-polonez. Toate aceste acte de dus manie au fost înregistrate de cele doua guverne. Intre timp Germania si Italia si-au cautat noi aliati, Rusia, Ungaria si Bulgaria, cu regretul ca nu e România ali - ata lor. In timp ce România acceptase inutilele si primejdioasele garantii engle- ze, Hitler si Mussolini contractase obligatii fata de noii aliati si acum trebuia sa tina seama de revendicarile lor. România legându-si soarta de democratiile oc- cidentale, fiind un aliat potential al lor, nu putea sa fie tratata la egalitate cu aces te tari. Desi nu participase la razboi, România fusese de fapt învinsa si trebuia sa plateasca acum pretul pacii si prieteniei cu puterile biruitoare.
Dupa Rusia, care obtinea Basarabia, venea rândul Ungariei si Bulgariei ca sa fie compensate pentru lealitatea lor.
Eforturile Regelui de a schimba politica interna si externa nu puteau opri mersul ineluctabil al evenimentelor.
Singura miscarea legionara putea sa împiedice "diktatul" de la Viena, dar ea era tinuta departe de putere pentru motivul cunoscut.

Masuri contra evreilor

Primul guvern din România Mare care s-a încumetat sa se atinga de atotputer - nicia evreiasca a fost guvernul Goga-Cuza. Dispozitiile cele mai importante au fost doua:au fost suprimate gazetele evreiesti "Dimineata", "Adevarul", si "Lupta" si s-a hotarât sa se procedeze la revizuirea dreptului de cetatenie al evreilor. Mase mari de evrei intrasera clandestin în România la sfârsitul primului razboi, marind în proportie considerabila numarul acestei populatii dusmanoase Statului Român. Contra acestei categorii de evrei, intrati ilegal în România, era îndreptat noul decret. Dar acest decret n-a cunoscut nici cel putin un început de încurajare, la câteva saptamâni de la publicarea lui, guvernul Goga a fost conce- diat.
Aceste masuri au fost tolerate si chiar încurajate de Regele Carol al II-lea în spe- ranta ca popularitatea miscarii legionare va putea fi abatuta spre albia national-crestina a partidului Goga-Cuza. Regele nu urmarea o combatere efectiva a peri- colului evreiesc în România, ci o slabire a Legiunii, al carei succes în alegerile din 1937 îl speriase. Se facuse socoteala ca lasând partidul national-crestin sa su- praliciteze miscarea în materie de antisemitism, masele populare vor putea fi atrase sa voteze cu guvernul si, în modul acesta, cel putin temporar, pericolul Garzii de Fier va fi îndepartat. Partidul national-crestin iesind biruitor din ale - geri, va fi mai usor manevrat de Palat decât partidul lui Codreanu, care forma bloc în jurul sefului lui si a carui disciplina interioara era proverbiala.

Guvernul Gigurtu, tot din ordinul Regelui si tot cu acelasi obiectiv, reluase politica anti-iudaica a guvernului Goga-Cuza. Ca si în 1938, inaugurarea acestei politici nu avea ca scop sa puna o limita penetratiei evreiesti în România, ci sa câstige simpatiile Berlinului. "Nu e nevoie de Garda de Fier, vroia sa demonstre- ze la Berlin guvernul Gigurtu cu aceste masuri. Iata si noi putem fi antisemiti! Iata si noi putem aplica în România masurile luate de Führerul în Germania! Iata si noi adoptam doctrina national-socialista cu legile ei rasiale! Nu vedeti ca Regele este animat de cea mai mare bunavointa sa se încadreze nu numai poli - tic, ci si ideologic în Axa? Ce nevoie e de miscarea legionara?".
Masurile contra evreilor luate de guvernul Gigurtu fusesera mult mai anemice decât cele legiferate de guvernul Goga-Cuza. A dispus eliminarea evre- ilor din învatamântului si alte functii publice, a impus oarecare restrictii la intrarea evreilor în Universitate, a exclus copiii de evrei din "Straja Tarii" si a interzis casatoriile mixte între evrei si români.

Toate aceste masuri erau mai mult un spectacol destinat sa-si produca efectul la Berlin si nu atacau fondul problemei. Numarul evreilor în învatamânt si functiile publice nu era prea mare; oprirea copiilor de evrei de a participa la "Straja Tarii" nu avea nici o importanta, caci si asa acestia nu se simteau bine în aceasta organizatie; cât priveste casatoriile dintre evrei si români, erau extrem de rare.

Forta evreimii din România rezida în imperiul lor economic. Ei detineau 70 la suta din bogatiile tarii si cu imensele lor resurse financiare corupeau clasa conducatoare si împiedicau orice actiune de renastere nationala.

Intrevederi politice

Gratie trecerii mele prin cele doua guverne, mi s-au deschis larg portile lumii politice din Capitala. Am primit numeroase invitatii de-a vedea pe cutare sau cutare om politic. Niciodata n-am cerut ca sa fiu primit de cineva, ci întotdeau- na pasul prim a fost facut de persoana cu care ma întâlneam. Aceasta s-a întâm- plat nu pentru ca as fi dispretuit aceste contacte, ci pentru ca nu cunosteam per sonalul politic al României. Eu apartineam unei alte lumi, traisem în provincie si nu aflasem de aceste personaje decât doar din ziare. Ca intermediari serveau fie legionari din grupul Razletilor fie cunoscuti de-ai lor care întretineau legaturi cu clasa politica.
In acest capitol voi consemna numai acele întrevederi care au avut oarecare importanta pentru actiunea mea politica din acea vreme, fie prin rolul ce l-au jucat acesti oameni în viata publica a României fie prin conexiunea lor cu Palatul.

Aplicând regula ce mi-am fixat-o de când mi-am recuperat libertatea, am refuzat sa vad pe sefii celor doua partide din opozitie, liberal si taranist, si nici pe oamenii lor cei mai apropiati.
  Era si primejdios si inutil. Regele Carol avea o frica mortala de formarea unui front comun miscare-Maniu si daca s-ar fi realizat aceasta coalitie, tot noi am fi fost loviti, în timp ce Maniu s-ar fi retras la Badacin, cum s-a petrecut cu Capitanul în 1938. O astfel de alianta era si inutila, caci, în împrejurarile de atunci, vechile partide, prizoniere ale politicii titulesciene, nu puteau fi de nici un folos tarii. De câte ori ma întâlneam cu Moruzov, ma iscodea daca n-am vazut pe Maniu!
Am acceptat sa vad exclusiv oameni politici agreati de Palat, stiind ca nu supar pe Rege si, în al doilea rând, pentru ca aveam certitudinea ca tot ce spun la aceste întrevederi ajunge pâna la urechile Suveranului.
Consideram aceste legaturi extrem de utile, deoarece pe firul lor, prin repetatele mele declaratii de lealitate, puteam dezarma temerile Regelui, deter- minându-l sa accepte formula de guvernare propusa de mine.
In nici una din aceste convorbiri nu m-am abatut de la telul ce mi l-au propus si interlocutorii mei n-au putut sa auda o alta versiune. In toate aceste întrevederi, am sustinut necesitatea unui guvern de emanatie legionara, unicul guvern capabil sa se înfrunte cu succes la Berlin si Roma în chestiunea revendi- carilor maghiare si bulgare.
Intrevederile ce vor urma si pe care le voi expune pe scurt au avut loc între 15 Iulie – 15 August. Timpuriu de tot l-am vazut pe Nicolae Malaxa. Intr-o zi, adusa de un legionar, apare la mine o fata slabuta, cu ochelari, dar vioaie si plina de verva. Era secretara lui Nicolae Malaxa, d-soara Gheorghiu. Imi spune ca "D-l Inginer" vrea sa ma vada si daca se poate chiar din seara aceea.
– Bine, dar unde?
– Chiar în vila D-lui Inginer de la sosea.
Ne-am dat întâlnire si la ora 9 seara am descins din masina în fata vilei lui Malaxa. Se întunecase. Am fost introdus chiar de secretara în casa, apoi ea s-a retras, lasându-ne singuri. Ma aflam într-o camera mare, discret luminata de o lampa de masa cu abajur. Cât am putut sa disting, peretii si dusumeaua erau îmbracate în covoare si plus. Locul unde ma aflam mi-a facut o impresie stranie, ca si cum servea la savârsirea unor rituri misterioase. Un singur om, acela din fata mea, si o liniste mormântala. Mai târziu am aflat ca Malaxa prefera singura- tatea acestei case, unde putea sa mediteze în liniste asupra proiectelor lui.

Nicolae Malaxa era un om maruntel de statura, delicat, în care viata parea ca de abia mai pâlpâie. Nu avea nimic din managerul de astazi, robust si cloco - tind de energie. Parea un aristocrat, o remanenta a unei lumi apuse. Toata pu - terea lui era concentrata în luminile ochilor, care tradau o inteligenta putin comuna.
– D-le Sima, a început sa-mi spuna. D-ta nu ai de unde sa ma cunosti. Am înce- put sa apreciez miscarea prin Vasile Marin. L-am cunoscut când era student, i-am admirat inteligenta lui exceptionala si l-am ajutat sa-si continue studiile în Franta. Si ca proba, uite câteva scrisori de la el, pe care le pastrez pâna acum ca un talisman, dupa moartea lui în Spania. Le-am citit cu atentie. Erau scrisori de-ale lui Vasile Marin, datate de la Paris, prin care îi multumea inginerului pentru ajutorul primit.
Vorbea rar, încet si îsi cântarea fiecare cuvânt.
– Am vrut sa va cunosc, pentru a afla chiar din gura D-tale, cum vedeti situatia politica. Eu am creat în România o mare industrie, folositoare tarii, si as vrea sa stiu la ce ma pot astepta daca mergem cu Germania.
– D-le Malaxa, situatia tarii noastre este extrem de grava din cauza erorilor savârsite de guvernele precedente. Corneliu Codreanu a avizat la timp de marile prefaceri ce vor avea loc în Europa, dar n-a fost ascultat. Dimpotriva... Acum suntem la discretia Puterilor Axei, caci nimeni nu e dispus sa se alieze cu Rusia Bolsevica. Vom suferi amputari teritoriale. Ceea ce se poate face si cât mai este timp, este de a reduce aceste pierderi teritoriale la minimum, dar aceasta usura- re nu se poate obtine de la Roma si Berlin decât de un guvern legionar la cârma tarii. Am demisionat din guvernul Gigurtu pentru a forta formarea unui nou guvern, de componenta legionara, unicul capabil sa aiba audienta în cele doua capitale ale Axei.
Majestatea Sa Regele trebuie salvat, pentru ca este garantul continuitatii Statului Român. Fac cele mai mari eforturi sa conving pe Rege sa încredinteze guvernul miscarii legionare, pentru a putea mobiliza întreaga natiune în batalia de aparare a granitelor tarii. Nu vrem sa provocam tulburari interne. Politica externa are prioritate. D-voastra, de pilda, ati putea lua Ministerul Economiei într-un guvern de concentrare nationala.
– Nu, D-le Sima, mi-a raspuns Malaxa speriat, nu. Eu sunt industrias si vreau sa ramân în meseria mea. Nu râvnesc la posturile politice. Pe mine ma intereseaza sa cunosc pozitia d-voastra fata de industria tarii.
– Noi constatam ca pozitiile economice ale evreimii au devenit prea puternice în România. 70 la suta din bogatiile tarii sunt în mâinile lor. d-voastra ati creat o industrie nationala si, dupa cum sunt informat, ati dat precadere, în cadrul ingineresc si tehnic al întreprinderilor, elementul românesc. Nu ne vom atinge de fabricile d-voastra, pentru ca reprezinta o energie creatoare a poporului român.
– D-le Sima, ma bucur de ceea ce îmi spui si îmi face o deosebita placere sa comunic si Suveranului ideile D-tale echilibrate.
Intr-o dupa masa am fost invitat de Petre Andrei la el acasa, unde l-am întâlnit si pe Mitita Constantinescu, fostul ministru de finante si economie. Vroiau sa afle amândoi ce schimbari interne se vor produce ca urmare a intrarii României în Axa. Mitita Constantinescu a adaugat ca atât el cât si Petre Andrei sunt oameni înca tineri, dispusi sa colaboreze cu tineretul legionar la refacerea tarii.
Le-am raspuns ca regimul nu va suferi nici o modificare susceptibila sa rastoarne ordinea actuala, întrucât Regele va ramâne mai departe în fruntea lui. Ceea ce trebuia sa se schimbe, este conceptia de guvernare si oamenii care sa puna în aplicare aceasta conceptie.
Am accentuat si în fata lor, desi stiam ca ceea ce vor auzi nu le face placere, ca Regele ar trebui sa formeze un guvern cu legionarii în posturi de raspundere, deoarece miscarea este singurul partid care poate salva natiunea din furtuna în care am intrat. Miscarea nu urmareste o politica exclusivista, ci este gata sa cola- boreze cu toate elementele leale ale Regelui. In ce priveste trecutul, îl consider pe Armand Calinescu principalul responsabil. Fara de el nu s-ar fi ajuns la aces- te confruntari sângeroase, deoarece el nu putea ajunge unde am ajuns decât îm- pingând executivul în conflict cu miscarea.

Pe Valer Pop l-am vazut de mai multe ori. Era cel mai apropiat de noi, ne sprijinea la Palat si, în sinea lui, dorea ca Legiunea sa biruie. Era un om de o rara distinctie. Cucerea prin manierele lui alese si prin nobletea spiritului sau. Era un ardelean aclimatizat la Bucuresti, dar fara a-si fi pervertit caracterul în contact cu politicianismul, cum s-a întâmplat cu atâtia fruntasi de peste munti descinsi în Capitala. Era atasat Regelui, dar niciodata nu era dispus sa-l linguseasca, ascunzându-i adevarul. In toamna anului 1938 s-a opus politicii lui Armand Calinescu, sfatuindu-l pe Rege sa puna capat prigoanei. Intelegerea cu el a fost usoara, deoarece împartasea deplin punctul nostru de vedere si a promis ca-l va sustine si în fata Regelui.

Vasile Mailat m-a dus într-o zi la profesorul de drept civil, Anibal Teodorescu, fost fruntas averescan. Locuia pe Podul Sf. Elefterie. O figura usca- tiva, tras la fata, consumat în lucrari juridice si coduri. Partidul poporului dispa- rând dupa moartea Generalului Averescu, el nu mai juca un rol politic activ. Vroia sa se intereseze de situatia politica. I-am explicat cum am putut mai bine evenimentele în curs si atitudinea noastra fata de ele.

Pe Mircea Canciov l-am vazut prin mijlocirea unui domn Terianu, pe care l-am cunoscut cu acest prilej si despre care Stoicanescu îmi spunea ca era nelip- sit din casa profesorului Nae Ionescu, pâna în clipa mortii lui. Terianu nu avea o profesiune bine stabilita; în schimb enorm de multe legaturi pe care stia sa le speculeze.
Canciov m-a primit timid si rezervat. M-a ascultat cu atentie, dar nu si-a manifestat în nici o forma parerile proprii. Sotia lui, Georgeta Canciov, era scrii- toare, iar surorile ei erau legionare.
Andrei Ionescu mi-a facut legatura cu Vaida Voevod, pe care îl cunostea de la Camera, unde era functionar. Fostul prim-ministru si actualul consilier re- gal locuia în casa lui Constantin Angelescu, cel cu atentatul lui Beza.

M-am simtit mic si neînsemnat în fata acestui om care intrase în istorie. Speram sa gasesc în el un aliat în lupta de salvare a Ardealului, dar am constatat ca era inabordabil pe tema politicii actuale; ori de câte ori deschideam discutia principala, se refugia în trecut, povestindu-mi amintirile lui de când era student la Viena. Nu stiu daca folosea aceasta metoda pentru a scapa de orice declaratii politice sau daca, într-adevar, nu-l mai interesa prezentul. M-a invitat sa iau apoi masa cu el la "Continental", restaurantul frecventat de oamenii politici din Capitala si de ziaristi. Toate privirile erau atintite asupra mesei noastre.

Mai interesata a fost conversatia cu Constantin Argetoianu. Suferea de tulburari circulatorii si tocmai când am ajuns eu, iesea medicul care îi daduse o injectie. Mi-a spus cât de înteleapta a fost hotarârea Consiliului de Coroana de a renunta la Basarabia. "Am salvat Statul si armata". I-am expus apoi ideile mele asupra crizei actuale si modului de rezolvare a ei. M-a lasat sa vorbesc si la urma mi-a spus, batându-ma pe umar, ca sa n-am nici o grija, pentru ca el are bune legaturi la Berlin si poate lamuri toate problemele pendinte cu Germania.

Imi facea invitatia sa sugerez Regelui un guvern cu el ca presedinte de consiliu, în locul lui Gigurtu? Nu stiu, dar daca avea relatii atât de excelente la Berlin, de ce nu l-a mentinut Regele la guvern în toamna anului 1940 si de ce l-a înlocuit cu Tatarascu, cunoscut pentru orientarea lui anglofila? In realitate, Argetoianu avea legaturi de afaceri în mediile economice germane si credea ca pe firul lor poate înnoda si legaturi politice.

Târziu de tot l-am vazut si pe George Bratianu. De la prima întrevedere mi-am dat seama de ce George Bratianu nu s-a putut impune în lupta politica. Ii lipsea energia si calitatile unui conducator; toata viata lui a fost condamnat sa joace roluri secundare în serviciul altora, spre deosebire de tatal si bunicul sau.
  Fata de miscarea legionara a avut atitudini contradictorii. Uneori a sustinut-o, alteori a atacat-o. Sub dictatura Regelui Carol, si-a dezvaluit adevaratele sentimente. A facut mai multe calatorii la Berlin pentru a vorbi cu personalitatile celui de-al Treilea Reich si a drege situatia în favoarea lui Carol, ori de câte ori raporturile româno-germane se încordau, cum a fost dupa asasinarea Capitanului. Din conversatia cu el nu am retinut nimic important, nici o idee si nici o sugestie care ar fi putut lumina tragedia tarii. George Bratianu, ca multi alti lideri politici, ar fi vrut sa atraga tineretul legionar de partea lui, pentru ca sa-si întareasca propriul sau partid, dar nu era dispus sa-i recunoasca misiunea lui înnoitoare pentru Stat si Natiune. 

  Am avut mai multe întâlniri cu Dr. Valer Modoveanu, un ardelean de pe la Nasaud, recent numit secretar general al Partidului Natiunii. Cum însa vorbirile cu el se încadreaza într-un alt context, voi reveni asupra acestui episod mai târziu. Am fost si în casa lui Seicaru, invitat la o receptie, la care a participat multa lume. L-am vizitat si pe profesorul Herescu, atasat cercurilor germane, cum mi s-a spus. 

Din multele întrevederi ce le-am avut în aceasta perioada, am ajuns la concluzia- Regele Carol nu avea nici un adversar de talie în clasa conducatoare. Nimeni nu-i putea sta împotriva. Si nici nu îsi imaginau macar o lovitura contra lui. Cei ce îl detestau, sperau sa fie rasturnat de "evenimente" sau pozitia lui sa fie în asa fel zdruncinata încât ei sa profite de situatie.

Pe Maniu nu l-am vazut, dar din modul cum s-a comportat în perioada 1938-1940, mi-am dat seama ca nu putea sa treaca pragul unei opozitii negative. Dinu Bratianu, seful partidului liberal, era preocupat în primul rând sa salveze întreprinderile partidului, iar Regele îl tinea din scurt, amenintându-l cu repre - saliile economice. O singura exceptie, Valer Pop, sincer îngrijorat de soarta tarii si cu buna dispozitie de-a ajuta miscarea legionara. La mai toti pe care i-am cunoscut în aceasta perioada, am observat în primul rând grija de soarta lor, teama sa nu-si piarda pozitiile lor politice, sociale si economice în perioada de tranzitie de la vechile aliante la noua ordine europeana. Neamul românesc mergea la deriva evenimentelor, fara conducatori vrednici sa-l apere si fara sa se poata distinge când si unde se va opri procesul de destramare al Tarii.

Gigurtu si Manoilescu la Berchtesgaden

In 26 Iulie 1940 Führerul invita pe Ion Gigurtu si Mihail Manoilescu la Berchtesgaden pentru a trata chestiunea revendicarilor maghiare si bulgare.
In ajunul plecarii am avut o întrevedere cu Mihail Manoilescu la el acasa, pe Strada Viitorului. Era seara si ministrul îsi facea ultimele pregatiri pt. calato- rie: dosare, harti si alte documente. Am stat unul lânga altul pe doua fotolii în salon încât ni se atingeau umerii.
Manoilescu vroia sa afle parerea mea despre vizita lor la Berchtesgaden. I-am repetat ceea ce am declarat de atitea ori în întrevederile avute cu Moruzov, Nicki Stefanescu, Urdareanu, Rege si diversi oameni politici.
Nu aveam nimic împotriva lui ca ministru de externe. Ii cunosteam patri otismul si cred ca va apara cu demnitate interesele tarii, dar guvernul Gigurtu din care facea parte, luat cu totalitate, era un guvern slab, nu avea încrederea tarii si nu putea rezista presiunilor la care va fi supus din partea Puterilor Axei. E nevoie de un guvern tare, al carui epicentru trebuie sa fie miscarea. In interesul cauzei l-am sfatuit sa nu faca drumul la Berchtesgaden, cu Gigurtu ca presedinte. Sa demisioneze. Ca urmare a demisiei lui, va cadea întreg guvernul si se va netezi calea pentru formarea unui guvern de mare eficacitate politica.

A fost o înclestare de doua ore între mine si Mihail Manoilescu pentru a-l convinge sa demisioneze si sa provoace o criza de guvern. In sufletul sau s-a dat în acele momente o lupta grea, dar pâna la urma s-a decis sa ramâna.
Argumentul lui principal era ca el se bucura în Germania de o anumita ascendenta intelectuala si politica, ca economist de renume european si doctri- nar al corporatismului, si ca prezenta lui acolo va fi spre folosul tarii, în întreve- derile ce le va avea la Berchtesgaden.

Gigurtu si Manoilescu au avut mai întâi o conversatie preliminara cu Von Rib- betrop în castelul Fuschl de lânga Salzburg. De la început între Von Ribbentrop si Manoilescu s-au stabilit raporturi de antipatie reciproca. Discutia principala a avut loc la Obersalzberg cu Hitler. Führerul a cerut ministrilor români sa ajunga la o întelegere cu Ungaria si Bulgaria în chestiunea frontierelor pe o baza dreapta si rationala, care e schimbul de populatie. Principiul a fost acceptat de Gigurtu si Manoilescu, dar s-au ivit divergente când s-a discutat aplicarea princi piului în Transilvania. Au fost doua teme de controversa:
– Daca schimbul de populatie sa se faca imediat sau numai la sfârsitul razboiu- lui?
– In delimitarea partii ce trebuie cedata Ungariei sa se aiba în vedere suprafata locuita de Unguri în Transilvania sau densitatea populatiei?

Nu s-a ajuns la nici o solutie si a ramas convenit ca aceste chestiuni sa se trateze si lamureasca la proxima conferinta româno-ungara.
La masa data de Führerul în onoarea oaspetilor români. Manoilescu, crezând ca face placere lui Hitler, a deschis discutia miscarilor înrudite ca ideo- logie. Hitler i-a raspuns într-un mod neasteptat: nu-l intereseaza nici o miscare din alte tari si ca nici în Germania problema principala nu este cea ideologica: "preocuparea mea principala este sa dau de mâncare la 80 de milioane de Germani".
Manoilescu s-a întors deceptionat de atmosfera ce-a întâlnit-o în lumea conducatoare germana.
Cei doi ministri români si-au calatoria la Roma. In 27 Iulie au vazut pe Ciano si Mussolini, dar fara ca din discutiile avute sa rezulte un nou punct de vedere. Li s-a recomandat si aici întelegere cu Ungurii si Bulgarii.

Grigore Gafencu la Moscova

In timp ce Gigurtu si Manoilescu se aflau în calatorie la Berchtesgaden si apoi la Roma, Regele Carol savârsea un act care echivala cu sabotarea misiunii încre - dintate celor doi plenipotentiari români: în 27 Iulie numeste pe Grigore Gafencu Ministru al României la Moscova. Aceasta numire venea în flagranta contradictie cu declaratia de politica externa a lui Gigrutu, care, în momentul când a luat puterea, a anuntat aspiratia României de a se încadra în noua ordine europeana. Gestul Regelui era prea spectacular ca sa scape vigilentei germane. Persoana lui Grigore Gafencu era prea bine cunoscuta în cercurile germane ca sa mai existe un dubiu asupra semnificatiei acestei numiri si misiunii ce i s-a încredintat.
Grigore Gafencu apartinea liniei titulesciene a diplomatiei românesti, fiind unul din adeptii cei mai ferventi ai formarii unei coalitii antigermane în Europa, cu includerea Rusiei. Cât timp a fost Ministru de Externe, din Decembrie 1938 pâna în Iunie 1940, a facut dese calatorii în Europa cu scopul de a organiza aceasta coalitie, în care a vrut sa-l atraga si pe Mussolini sa participe. El este omul care nu numai ca a acceptat garantiile oferite de Marea Britanie la 13 Aprilie 1939, dar a si instigat la Londra acordarea lor Poloniei si României, prin mijlocirea lui Viorel V.Tilea, Ministrul României din aceasta capitala. Miscarile acestui personaj prin capitalele europene erau urmarite pas cu pas de serviciile germane si toate informatiile asupra lui coincideau în a-l indica total înfeudat intereselor engleze.

Ce cauta Gafencu la Moscova si tocmai în aceste zile când diplomatia româna trebuia sa fie extrem de circumspecta în relatiile cu Germania, pentru a nu îngre una si mai mult situatia externa a României, si asa destul de grava? Era ultimul lucru ce trebuia sa-l faca Regele, caci trimiterea lui Gafencu la Moscova nu pu - tea fi considerata la Berlin decât ca un nou act de provocare al lui Hitler.
Regele Carol niciodata n-a fost sincer cu Puterile Axei, nici atunci când a facut concesiuni economice masive Germaniei, cum a fost acordul din 25 martie 1939. El urmarea doar sa câstige timp pâna ce se va ivi o conjunctura favorabila, când România sa se poata angaja total alaturi de democratiile occidentale. De mai multe ori a vrut sa azvârle România în razboi contra Germaniei si tot de atâtea ori iuteala cu care s-au desfasurat evenimentele i-a frustrat planul. In vara anului 1940, democratiile apusene disparusera de pe continent si nu mai ramânea disponibila ca aliat potential al României contra Germaniei decât Rusia. Dar nici o alianta cu Rusia nu era probabila în acel moment, din cauza ca Rusia nu era probabila în acel moment, din cauza ca Rusia însasi era legata cu Germania printr-un pact de neagresiune. Regele Carol nu putea spera nici din aceasta parte sprijin efectiv, care sa-i permita sa se opuna Germaniei, cum îi era dorinta. Situatia externa a României s-ar fi stabilizat pe aceasta pozitie, adica, volens-nolens, Regele Carol trebuia sa mearga cu Germania, deoarece Rusia nu era dispusa în acel moment sa se înfrunte cu Germania.

Asa ar fi ramas lucrurile daca nu s-ar fi amestecat din nou Marea Britanie în afacerile României. Alungata de pe continent, Anglia nu abandonase planul de încercuire al Germaniei si urmarea sa-si ia revansa în estul si sud-estul euro- pean. Pe de-o parte diplomatia engleza a devenit foarte activa la Moscova,urma- rind sa determine Rusia sa intre în razboi alaturi de aliati, pe de alta parte si-a pus ochii pe România, cautând sa torpileze apropierea ei de Germania si chiar sa creeze un "casus belli" între cele doua tari pe chestiunea Transilvaniei.

  Regele Carol a trimis pe Gafencu la Moscova, la instigatia cercurilor engleze, ca sa sondeze intentiile Kremlinului în vederea încheierii unei aliante cu Rusia, care sa-i permita sa se opuna Germaniei când se va deschide chestiunea Transilvaniei. Misiunea lui Gafencu se realiza sub auspiciile Londrei si apartinea vastei manevre engleze de blocare a penetratiei germane în estul si sud-estul european.
  Stalin nu s-a lasat ademenit de Englezi. El nu credea momentul oportun ca sa se angajeze în razboi contra Germaniei. Masina de razboi germana era înca prea puternica si ar fi putut administra grele lovituri Sovietelor,provocând chiar rasturnarea regimului comunist. El astepta ca forta mimitara germana sa se debiliteze suficient de mult pe frontul de vest, pentru ca atunci când va invada Ger- mania cu armata lui intacta sa obtina o victorie decisiva. Stalin s-a prefacut ca e interesat în propunerile lui Gafencu, care reflectau jocul diplomatiei engleze, dar nu pentru a sprijini România sa reziste Germaniei, ci pentru a descoperi lui Hitler nelealitatea Regelui Carol si a precipita astfel dezmembrarea României. Din sfarâmarea tarii noastre, Stalin spera sa obtina cel putin întreaga Moldova.
Regele Carol ducea un dublu joc: pe fata cu Puterile Axei, iar pe ascuns, prin mijlocirea lui Gafencu, trata încheierea unei aliante cu Rusia. Stalin avea un alt plan care se suprapunea si peste planul englez: de acord cu Hitler sa obtina împartirea României dupa modelul polonez, el ocupând partea septentrionala a tarii.

(va urma)