Legiunea blestematilor (5)

Sven Hassel

La început feroviarul se codi. Un bun naţional‑socia­list nu găsea că ar fi fost de bună‑cuviinţă să facă cum­părături pentru foşti ocnaşi! Dar când Porta îi strecură la ureche ceva în legătură cu o sticlă de rom, feroviarul uită pentru o clipă calitatea sa de fiinţă superioară, o întinse până la Gehrltze, burtosul nostru hangiu şi se întoarse foarte repede cu un pachet voluminos pe care îl luarăm îndată în primire.
— Eşti membru de partid, nu‑i aşa? întrebă Porta (Joseph) cu un amestec subtil de nevinovăţie şi voioşie.
Feroviarul ne arătă uriaşa insignă a partidului nazist care chipurile îi împodobea buzunarul uniformei.
— Bineînţeles! Dar de ce întrebi?
Ochii verzi ai lui Porta se făcură şi mai mici.
— Am să‑ţi spun, prietene. Dacă eşti membru de partid, vei da ascultare ordinului Führerului care prevede că bunul colectivului este mai presus decât cel al indi­vidului. Prin urmare vei cuvânta cam în felul următor: „Bravi războinici din al 27‑lea Foc şi Pară! Pentru a vă sprijini să combateţi şi mai bine pentru Führer şi popor, vă dăruiesc, din marea mea generozitate, această sticlă cu rom pe care Dl. Joseph Porta, Obergefreher prin mila Domnului, în nemărginita sa bunătate, hotărâse s‑o înmâ­neze umilei mele persoane". Nu‑s exact cuvintele pe care te pregăteai a le rosti? Îţi stăteau pe limbă, aşa‑i? Scumpul meu prieten, îţi mulţumim din inimă şi acestea fiind zise poţi s‑o ştergi...
Mâna lui Porta descrise o perfectă morişcă. Apoi îşi scoase chipiul şi zbieră:
— Grüss Gott!
Îndată ce nefericitul feroviar se îndepărtase, scrâşnind din dinţi, desfăcurăm pachetul.
Erau cinci sticle cu vin; era o bucată enormă de friptură de porc; erau doi pui fripţi, era...

CIUDĂŢENII DIN BALCANI

— Dar ar trebui să ne amintim că plecăm la război şi că războiul poate fi uneori o chestie foarte primejdioasă. După câte se spune unii mai şi mor la război. Să presu­punem că un glonţ rătăcit ne curăţă brusc, pe toţi deodată. Sau să presupunem...
Glasul lui Porta deveni o şoaptă înfrigurată.
— ...că nimeni n‑a fost atins dar glonţul sparge aceste trei sticle care ne‑au mai rămas! Iată ce aş numi gro­zăviile războiului!
În ciuda acestor perspective teribile am păstrat, to­tuşi, câte ceva pentru mai târziu.
Curând trenul se puse în mişcare.
— Gata, pleacă, pleacă!
Singur Dumnezeu ştie poate de ce simţeam nevoia să urlăm, căci plecarea trenului era un fapt evident, atât pentru noi, care eram instalaţi în furgonul nostru, cât şi pentru toţi cei care rămâneau. Marile uşi ce lunecau pe şine erau deschise pe amândouă părţile şi noi atârnam ciorchine, agăţaţi unii de alţii şi zbierând care mai de care mai tare. Orice ne făcea să izbucnim în urale răsunătoare: o pisică, o vacă şi cu atât mai mult o femeie!
— Spuneţi‑mi şi mie ce naiba aclamaţi aşa? întrebă deodată Bătrânul. Suntem chiar atât de bucuroşi că mer­gem la tăiere?
Porta se opri chiar la mijlocul unui „ura" şi începu să gândească profund.
— Ce aclamăm? Ei bine, măi cap de libelulă, nu prea ştiu bine. Urlăm, e adevărat, dar de ce?
Ne consultă din priviri.
— Eu cred că ştiu, făcu Tom Degeţelul.
— Dă‑i drumul, te ascultăm.
— Urlăm ura pentru că nimeni n‑a auzit încă de un război care să nu înceapă cu urale!
Tom Degeţelul ne privi solemn, adăugind inspirat:
— Şi pentru că am pornit la drum să îndeplinim o misiune nobilă. Suntem pe cale să‑l ajutăm pe scumpul nostru Führer, pe marele nostru Adolf, să se aleagă cu o mare înfrângere, pentru ca porcăria asta de război să se termine cât mai curând şi ca minunata prăbuşire a acestui regim putred să devină o glorioasă realitate!
Porta îl ridică de jos, îl sărută pe ambii obraji, îl repuse pe picioare, lungi gâtul său de barză şi scoase un răget de supremă mulţumire pe care desigur că Führerul îl auzi, dar nu îi putu prinde înţelesul.
Nu sunt cel mai indicat să exprim o părere obiectivă, dar din punctul de vedere al simplului soldat, faimosul geniu german de organizare mi se pare mult exagerat, cel puţin în ceea ce priveşte transportul trupelor. Impresia cu care rămâne soldatul simplu de pe urma planurilor mult lăudate ale Statului‑Major General este că, dacă trebuie transportat dintr‑un punct într‑altul, esenţial este a‑l transportă în zig‑zag. Să muţi un simplu soldat din A în B, în linie dreaptă şi fără lungi opriri în mijlocul câm­pului sau pe liniile secundare ale unor mărunte gări de triaj, într‑un cuvânt, fără nici o risipă de timp şi de combustibil, ar însemna a revoluţiona arta războiului, realizând acele frumoase planuri fără nici un fel de ne­cazuri. Debandada războiului şi titanica risipă de vieţi omeneşti, de hrană, de material şi inteligenţă rău folosită, sunt subînţelese prin expresii precum „înaintarea conform planului", pentru a nu mai vorbi de „redresarea fron­tului" şi „defensivă elastică", care reprezintă un tragism atât de nemăsurat încât cu greu a putut fi închipuit. Cred că există totuşi o explicaţie pentru dezordinea de nestă­pânit a războiului. Ea provine, printre altele, din faptul că fără dezordine responsabilităţile ar fi mult mai uşor de stabilit. Dacă admitem că dezordinea face practic imposibilă urmărirea răspunderilor, devine plauzibilă expli­caţia următoare:Dacă război = dezordine
şi dezordine = iresponsabilitate
atunci război = iresponsabilitate.

Este o ecuaţie la care vom avea adesea prilejul să revenim.
Am trecut astfel frontiera sârbească, unde am aflat că, până la noi ordine, eram batalionul 18 din Panzer Division 12 şi că eram trimişi să învăţăm, pe undeva prin Balcani, cum se mânuieşte un nou tip de tanc, după care vom fi expediaţi pe front.
Îndată ce află noutăţile, Porta exclamă cu un zâmbet încântat:
— După cum merg lucrurile, asta nu se va întâmpla decât după jdemii de ani. Fericirea ne este asigurată. Vom fi cu toţii fericiţi ca‑n sânul lui Avraam şi vom deveni repede miliardari. Şi am să vă explic pentru ce. În Balcani afacerile sunt mai înfloritoare decât oriunde în Europa, şi aceasta pentru că, pe plan comercial, se practică metoda directă: eu fur de la tine, tu furi de la mine, fără probleme! Şi ce‑i un soldat în primul rând, dacă nu un om de afaceri? Să fim deci buni soldaţi, să ne amintim cele învăţate şi să le aplicăm cu dobândă. Când voi părăsi minunaţii Balcani, voi fi în pielea unui tânăr bogat şi bine garnisit.
De la Zagreb la Bania‑Luca şi de la Bania‑Luca la Socolevo, apoi brusc un salt către Bord, la nord, şi spre est, din nou peste frontiera ungară... Aşa înainta batalionul 18, săvârşind fapte de arme de neuitat, e adevărat, puţin diferite de cele publicate în fiecare zi în comunicate sau proiectate pe ecranele cinematografelor, la rubrica de ac­tualităţi, spre bucuria asistenţei captivate de muzica mar­ţială. Nu (între noi fie spus), batalionul 18 nu a fost nicio­dată filmat şi nici măcar amintit în nici un comunicat. Nu era decât unul din acele batalioane cenuşii, anonime, de­cimate şi refăcute, decimate şi refăcute, decimate şi re­făcute fără întrerupere, pentru o cauză pe care o uram, chiar dacă nu aveam darul de a ne exprima sentimentele cu concizia de invidiat a lui Porta, care nu pierdea niciodată prilejul să completeze cu propriile sale comentarii incredibilele comentarii ale speaker‑ilor de la radio.
Prima oară era să‑l pierdem pe Porta în orăşelul Melykut, la nord‑est de Pécs. Se căţără din mers în ul­tima clipă, cu ajutorul camarazilor şi, câteva minute mai târziu, pe când treceam prin dreptul unor cocioabe din ma­halaua oraşului, văzurăm trei ţigănci care îşi agitau fre­netic mâinile, în semn de adio. Porta le răspunse, zbierând:
— La revedere, fetelor. Dacă veţi avea un bebeluş şi va fi băiat, să‑i spuneţi Joseph, ca şi tatălui. Dar, pe sfânta fecioară, nu‑l faceţi soldat; mai degrabă peşte, e mai puţin îngrozitor!
Porta se instală apoi într‑un colţ, scoase din buzunar o pereche de cărţi incredibil de jegoase şi ne pofti degrabă la o inevitabilă partidă de paişpe‑douăzeci şi unu. Jucam de patru ceasuri când trenul se opri la orăşelul de graniţă Mako, puţin mai la sud‑est de Szeged.
Mi se spuse că făceam o haltă de zece ore înainte de a pătrunde în România. Am sărit jos din tren să aruncăm b privire primprejur. Ca de obicei, Porta porni ca cer­cetaş şi, ca de obicei, se întoarse după un timp, se apropie de mine şi de Bătrânul cu aerul său cel mai nevinovat şi ne şopti:
— După mine!
Oraşul — ceva între sat şi aşezare provincială — părea mut în lâncezeala după-amiezii. Veşmintele ni se lipiseră de piele pe când coboram împreună, transpirând şi gâfâind, strada principală, pe care ţăranii zdrenţăroşi dormeau pe pământ în umbra copacilor. Porta sări peste un gard, străbătu o îngrăditură şi ne trezirăm într-o stradă îngustă mărginită de căsuţe cu minuscule grădini.
— Nasul îmi spune ceva! anunţă Porta.
O luă la trap... ca mai apoi să trebuiască să treacă la galop, urmărit de o mulţime de bărbaţi şi femei cuprinşi de furie, în timp ce Bărânul şi cu mine treceam neobservaţi, în spatele unui gard, cu câte o gâscă sugrumată în fie­care mână.
Doar răgazul să revenim la tren, să facem să dispară gâştele, şi am pornit din nou în cercetare.
Porta ne venea de altfel în întâmpinare, sub pază bună, constând dintr-un locotenent ungur, doi honvezi cu baio­nete la ţeava puştii, o pereche din propria noastră poliţie militară şi vreo cincizeci de civili unguri, români, slovaci şi ţigani, vociferând şi gesticulând.
Porta părea să ia lucrurile cu cel mai mare calm.
— Precum vedeţi, ne declară el, regentul maghiar Horty, cel mai bun prieten al Führer‑ului nostru din ţara aceasta, mi‑a dat o gardă de onoare.
Din fericire procesiunea fu întâmpinată de maiorul Hinka când ajunse în dreptul vagonului statului‑major al convoiului. Nu numai că Hinka era tânăr şi simpatic, dar era protectorul personal al lui Porta. Ascultă liniştit acu­zaţiile expuse de locotentul ungur; apoi, după ce acesta termină, se porni:
— Ce mai e şi cu povestea asta? Furt şi tentativă de omor! Nu te-ai mulţumit să ne aduci întreaga populaţie pe cap sugrumând gâşte, dracu' să mă ia dacă nu ai atacat şi soldaţi unguri, fraţii noştri de arme! Ba ai luat în şu­turi şi un câine de rasă. Ai scos dinţii falşi ai notarului! Ai provocat două avorturi! Ce‑ai de spus în apărarea dumitale, măi gorilă jalnică cu picioarele în X!
Totul răcnit din adâncul plămânilor, ca mulţimea în­tărâtată să‑şi dea seama că agresorul o încurcase rău de tot.
Pe acelaşi ton, Porta răspunse:
— Herr Major, cretinii ăştia congenitali sunt atât de mincinoşi încât sufletul meu pios este zdruncinat până în străfunduri. Pe găoacea Sfintei Elisabeta, jur că mă plim- bam paşnic bucurându‑mă foarte nevinovat de vremea cea mai potrivită pentru a admira peisajul. Eram tocmai în mijlocul unei rugăciuni de mulţumire adusă Domnului de a‑mi fi îngăduit să fac parte dintre aleşii săi, soldaţii marelui şi mult-iubitului nostru Führer şi totodată de a fi văzut marile suburbii ale scumpei noastre capitale Ber­lin, când deodată, cu o bruscheţe cu totul nepotrivită pentru nervii mei delicaţi, am fost smuls din pioasele mele meditaţii de către o bandă de diavoli turbaţi, ce au ră­sărit din tufişurile unde mă aşteptaseră ascunşi. Nu ştiu ce îşi închipuiseră ei să‑mi reproşeze, dar ce puteam face atunci altceva decât să scot un ţipăt de groază şi să‑mi iau picioarele la spinare? Era limpede că îmi voiau pielea. Veţi observa că unul dintre ei are ceas şi doi fu­mează pipă. Prin urmare nu voiau să‑mi ceară nici foc şi nici să mă întrebe cât e ora. Apoi, cum luam un viraj într‑o aripă cu viteza maximă permisă în asemenea cazuri, m‑am pomenit nas‑in‑nas cu unul din războinicii ăştia de operetă cu chipiul lor neghiob cu pene şi cu diagonala pe piept. Ce puteam face când a încercat să mă oprească, dacă nu să‑i dau un brânci uşor, foarte curtenitor de altfel, aşa cum se cuvenea. Mi se pare că a căzut, într‑adevăr, destul de rău, dar dacă încă nu s‑a sculat aş da bucuros o mână de ajutor să‑l transportăm la spital. După întâlnirea asta un întreg coteţ de orătănii deastea cu pene s‑a nă­pustit pe mine urlând precum indienii pe picior de război, dacă ar fi să credem, cel puţin, ce‑i scris în cărticica aia minunată Herr Major a citit‑o cu siguranţă — „Uci­gaşul de cerbi", da, aşa se cheamă, şi dacă n‑aţi citit‑o, Herr Major, voi scrie bunicii să mi‑o trimită, ştiu c‑o mai are în bibliotecă...
— Destul, Porta! mugi maiorul. Ce ştii despre gâştele alea?
Pe obrazul murdar al lui Porta curgeau lacrimi, spre încântarea noastră.
— Herr Major, spuse văicărindu‑se, habar n‑am despre ce gâşte vorbesc oamenii ăştia. Dar dumneavoastră ştiţi de câte ori s‑a mai întâmplat să fiu luat drept altul. Sunt cel mai nenorocit om de pe pământ şi sunt sigur că am cel puţin două sosii. Bunica spunea mereu...
Muşchii obrazului maiorului Hinka începură să tre­mure periculos, dar izbuti să rămână serios şi, întorcân­du‑se către locotenentul ungur, îl asigură că Porta va fi aspru pedepsit. Pentru jaf în teritoriu aliat.
În seara aceea maiorul Hinka mâncă şi el friptură de gâscă.



Căţărându‑ne pe deasupra şi dedesubtul unui număr nesfârşit de vagoane, am ajuns la unul foarte mare, ce purta sigiliul Wermacht‑ului. Sigiliul precum şi lacătul greu nu opuseră multă rezistenţă şi Bătrânul împinse în lături uşa pe şine.
— Ce părere aveţi, ia priviţi ce‑i înăuntru.
Ceea ce am putut vedea ne făcu aproape să cădem jos. Doamne Dumnezeule! Mai existau oare asemenea lucruri? Cutii cu ananas, bere, fileuri de vită, jambon, sparanghel, languste, creveţi, măsline, sardele portugheze, borcane cu ghimbir, caise şi piersici. Ceai adevărat, cafea adevărată, şocolată, ţigări şi vinuri fine. Vin alb, vin roşu, coniac, şampanie. Un adevărat magazin de coloniale pe roţi, ce mai, un poem epic, o feerie orientală.
— Dumnezeule atotputernic! gâfâi Tom Degeţelul. Cui i‑e destinat vagonul ăsta?
— Vrei să zici: cui îi era destinat? îl corectă Pluto. Chiar şi un animal ca tine ar trebui să înţeleagă că în­suşi Domnul ne‑a condus paşii. Şi dacă Domnul şi‑a dat atâta osteneală, nu‑i pentru ca tu să stai pe labele dinapoi şi să pui întrebări tâmpite!
A doua. zi, când am intrat în marea gară de mărfuri din Bucureşti, unde trebuia să ne transbordăm, Porta se făcu nevăzut cu o ladă de vin şi nu mult timp mai târziu apăru în mare grabă o locomotivă care luă vagonul nostru şi îl rândui pe o linie de garare, la adăpost de priviri prea indiscrete.
Porta îl puse pe un Stabsfeldwebel să întocmească chiar şi un bon ce confirma că vagonul era proprietate legitimă a batalionului 18.

SPLENDORILE BALCANILOR

Am fost cantonaţi într‑o cazarmă românească aproape de râul Dâmbovita, nu departe de oraş. Într‑o sâmbătă seara Porta se duse la Bucureşti să joace poker cu nişte cunoscuţi de‑ai săi români şi duminică dimineaţa nu se prezentă la apel. Am răspuns „prezent" în locul lui, dar era limpede că situaţia aceasta nu putea să dureze prea mult.
Pluto bănuia că după ce pierduse tot ce avea chiar şi hainele de pe el, Porta aştepta acum, în tovărăşia unor fetişcane românce, să venim să‑l luăm. Povestea asta ni se părea greu de înghiţit, căci Porta era un măsluitor ge­nial, explicaţia cea mai probabilă — şi totodată mai în­grijorătoare — era că‑i curăţase pe toţi ceilalţi şi o păţise la ieşire!
Imediat după „zeama" de la prânz, am pornit‑o prin oraş. Să‑l cauţi pe Porta într‑un oraş de un milion de lo­cuitori era o încercare disperată, mai ales că Bucureştiul se întinde pe o suprafaţă considerabilă cu marile sale parcuri, cu bulevardele sale largi şi cu străzile sale ne­sfârşite pe care toate casele au grădina lor proprie.
Dar grija noastră se dovedi de prisos. Pe când stră­băteam în lung şi‑n lat unul dintre cele mai frumoase car­tiere rezidenţiale ale oraşului, atenţia ne‑a fost atrasă de un alai ciudat şi gălăgios. Atât de ciudat şi de gălă­gios încât lumea se adunase să‑l privească trecând.
Patru bărbaţi — doi ostaşi români, un bersaglier italian şi un civil în ţinută de seară — se împleticeau voioşi sub povara unei mari lectici, cât un compartiment de tren şi, în timp ce cărau straniul vehicul, zbierau cât îşi ţinea gura cântecul „intr‑o piaţă persană", stimulaţi şi acompaniaţi de un flaut invizibil.
Din măruntaiele monstrului de aur şi lac roşu se ridică deodată glasul flautistului:
— Opriţi, sclavilor! Pregătiţi‑vă de aterizare! Aten­ţiune... STAI!
Dispozitivul atinse caldarâmul cu o hărmălaie ce putea fi auzită la mari depărtări şi blindat voluputos până la urechi, apăru Porta al nostru. Şi el era în ţinută de seară cu plastron apretat, redingotă, joben şi monoclu. Ne salută cu un gest pe care romancierii francezi de mâna a doua de la finele secolului l‑ar fi calificat drept indescrip­tibil şi ni se adresă afectat:
— Dragilor! Fraţilor! Permiteţi‑mi să fac prezentă­rile: contele de Porta, prin graţia Domnului. Şi dacă nu mă înşel, mi se pare că v‑am cunoscut... Care mai este soarta armatelor germane? Aduceţi‑mi lista victoriilor de astăzi!
— Ce naiba‑i caraghioslâcul ăsta arab în care te laşi dus? se interesă Tom Degeţelul. Cinstitele noastre bou‑vagoane nu‑ţi mai sunt bune?
— Am de gând să fiu transportat pe frontul de est în acest car special purtat pe braţe, rezervat exclusiv pentru cei mai buni ostaşi ai armatei germane.
Mi se adresase mie.
— James, vei merge în urma mea şi la nevoie îmi vei da puşca. Te vei mai asigura de asemenea că cel mai bun trăgător din întrega Germanie ocheşte cum se cuvine înainte de a‑l lăsa să gâdile trăgaciul! Nu putem tolera nici un glonţ pierdut, ăsta e o chestie de prestigiu...
— Şi uniforma ta?
— Domnilor, acesta e un război de gentlemeni. Deci, mi‑am pus uniforma de gentelmen... Şi pe lângă această lectică şi această redingotă fără cusur am mai câştigat şi 2.300 lei, precum şi o prea frumoasă cutie muzicală pe care o veţi putea privi acum în premieră...
Plonjă în adâncul lecticei şi se întoarse cu o splendidă cutie muzicală, care, în acompa niamentul unui menuet gingaş, făcea să danseze o pereche de păstori din por­ţelan. Fără îndoială un obiect de mare valoare, pe care poimâine avea să‑l dăruiască unui vatman.
— Şi, în sfârşit, am mai câştigat şi o amantă... Cu pi­cioare şi tot ce‑i trebuie...
— O ce?
— Ce, o ce? îngână Porta ca un ecou. Nu ştiţi, copiii moi, ce‑i aia o amantă? Este o jucărie de lux pentru conţi şi baroni. Are pulpe, sâni şi fese. Adică să ai cu ce te jucă. Se găseşte de cumpărat în prăvăliile foarte scumpe, în care se bea şampanie în timp ce priveşti modelele ex­puse. Ca să funcţioneze, trebuie să dai un cec, dar când fun - cţionează, se agită de sus şi până jos până când slă­beşte arcul şi trebuie să‑l întorci din nou, cu un alt cec. Dacă cecurile nu‑ţi lipsesc, funcţionează întruna.
Porta aruncă o sticlă de vin celor patru hamali ai săi urilnd:
— Luaţi carburant, sclavilor! Beţi şi fiţi fericiţi!
Ne întinse şi nouă câteva sticle cu şnaps, încheind cu un gest larg:
— Să cântăm acum oda bunilor zei păgâni!
Duse flautul, la gură şi reîncepu să cânte pe fondul zbieretelor corului hamalilor:
A sosit vremea să golim cupa plină,
A sosit vremea să batem pământul cu dansul picioarelor noastre dezlănţuite!
A sosit vremea să înăbuşim neamul zeilor...

Strigai, la Porta:
— Hei! de unde l‑ai mai scos şi pe Horaţiu?
Îmi răspunse cu nevinovăţie că el însuşi compusese versurile acestea.
— Nu mai spune! i‑o întoarse Bătrânul. Nu te cre­deam atât de bătrân! Romanii — şi nu românii! — cântau asta acum două mii de ani!
Sclavii lui Porta ne‑au descris cu lux de amănunte cele întâmplate în noaptea trecută... Porta jucase poker cu un tânăr baron, amândoi măsluind cărţile cu o ase­menea grosolănie încât până şi un prunc şi‑ar fi dat seama. Bineînţeles că Porta câştigase totul, până şi ţoalele baro­nului. Apoi sărbătoriseră cu toţii împreună iar cei patru cheflii îl duceau acum pe Porta la tânăra doamnă pe care nefericitul baron o jucase şi o pierduse.

Procesiunea o luă din nou din loc împleticindu‑se, iar noi, clătinând din cap şi strângând bine preţioasele noastre sticle cu rachiu, am privit‑o plecând.
După‑amiază târziu cei patru robi l‑au depus pe Porta, lectica, flautul şi tot restul în faţa zidurilor cazărmii. Noi eram cu ochii‑n patru şi, de îndată ce a fost în si­guranţă la infirmerie, am cumpărat complicitatea unui medic tânăr care l‑a luat sub aripa lui ocrotitoare pentru un somn reparator de două zile, cât a avut nevoie ca să‑şi revină după boroboaţa lui. Tot restul războiului a târât după el smokingul, împăturit cu grijă la fundul raniţei. Din când în când îl îmbrăca, de fiecare dată când considera că e cazul să sărbătorească ceva, şi am să revăd mereu în amintire silueta lui deşelată împopoţonată cu frac şi plastron alb în tranşeele frontului de răsărit. Poate că lectica este şi acum în acelaşi loc, lângă zidul cazărmii din Bucureşti, monument paşnic al unei întâmplări obscure dar glorioase din război? Dacă‑i aşa, cred că românii se uită la ea mai puţin încruntaţi decât la ruinele pe care le‑au lăsat în urma lor armatele „aliate" ale Germaniei mari.
Dacă ar fi existat mai mulţi Porta şi mult mai puţini căpitani ca Meier, nu încape îndoială că am fi cucerit toate ţările şi i‑am fi înfrânt pe toţi duşmanii noştri făcând din ei nişte prieteni, nişte fraţi. I‑am fi înfrânt nu pe câmpul grozăviilor, ci în mari întreceri într‑ale băuturii, care au măcar avantajul că oferâ satisfacţii oricui parti­cipă la ele... Şi, pe deasupra, oare nu te vindeci mai re­pede de o mahmureală decât dacă ţi‑e smuls un picior de explozia unui obuz?


(va urma)